ㅤVârful piciorului începuse să-mi bată ușor în aer în așteptarea sosirii acelei șerpoaice. Mă așezasem pe una dintre canapelele din clubul lui Abel, sprijinindu-mi un picior peste celălalt, având o umbră de zâmbet perfid pe buze pe care nu o puteam înlătura.

Așteptasem momentul ăsta.

ㅤAm știut mereu că va veni. De fapt, îl anticipasem încă de atunci, de la acea petrecere, când îndrăznise să se așeze în poala lui, sfidându-mă cu un aer triumfător. Atunci a fost începutul, iar acum urma să fie finalul.

ㅤUn val inexplicabil de mulțumire de sine mi-a străpuns pieptul când ușa s-a deschis, iar ecoul pașilor ei grăbiți a spart liniștea din salonul gol. Tocurile ei loveau marmura cu o regularitate calculată, dar vocea o trăda:

ㅤ— Abel? Unde ești? a întrebat, căutându-l frenetic cu privirea, iar tonul agitat îi dezvăluia neliniștea.

ㅤAm rămas tăcută, urmărindu-i fiecare mișcare, iar zâmbetul meu s-a lărgit pe măsură ce își dădea seama că nu era singură. Pașii ei s-au oprit brusc când privirea i s-a izbit de silueta mea, așezată confortabil pe canapeaua din fața ei.

ㅤPentru o clipă, a rămas încremenită, ochii ei refuzând parcă să accepte prezența mea aici. Expresia i s-a înăsprit treptat, iar undele de dispreț care au țâșnit din ochii ei negri n-au fost altceva decât niște glume proaste în fața mea.

ㅤNu reușea să mă atingă, iar asta o irita vizibil. Dar la ce se aștepta? Ea nu a avut niciodată nicio putere asupra mea. Nu a fost altceva decât o marionetă perfectă pentru Abel, o piesă în jocul lui, manipulată cu ușurință pentru a-și atinge scopurile.

ㅤAm înclinat capul ușor, lăsând ca tăcerea să apese între noi.

ㅤ— Abel nu e aici, i-am spus pe un ton calm, fără să-mi desprind privirea din a ei. Abel nu o să mai fie nicăieri pentru tine, am adăugat, iar ea s-a încruntat slab.

ㅤ— El mi-a scris să ne întâlnim aici.

ㅤAm pufnit ușor, clătinând slab din cap și ridicându-mă din canapea cu un suspin infim. M-am apropiat puțin de ea, îndreptându-mi coloana și mi-am lăsat privirea să o studieze fără grabă. N-am putut să-mi rețin zâmbetul degradant.

ㅤ— Nu el ți-a scris, scumpo. Eu am făcut-o.

ㅤPărea că vorbele mele o lovesc ca un pumn în stomac. A clipit des, încercând să înțeleagă, dar doar și-a strâns mai tare geanta în mâini, ca pe un scut.

ㅤ— Ce naiba înseamnă asta? a izbucnit, încercând să-și păstreze controlul, dar tonul ei trăda nervozitatea crescândă.

ㅤAm inspirat adânc, savurând momentul, și am lăsat un râs scurt să-mi scape.

ㅤ— Înseamnă că ai eșuat, Mackenzie. Va trebui să te întorci la șeful tău drag și să-i spui că n-ai putut să faci singurul lucru pentru care te ține în viață, am continuat, cuvintele mele lovind-o din plin.

ㅤAm făcut un pas în față, apropiindu-mă mai mult de ea, și am lăsat un zâmbet disprețuitor să-mi joace pe buze.

ㅤ— Apreciez efortul totuși. A fost aproape amuzant să te văd cum te dai peste cap, încercând să-i atragi atenția. Planul vostru să ne dezbinați a fost simpatic. O să vă ofer meritul ăsta, chiar dacă nu prea a avut succes.

ㅤ— Habar n-am despre ce vorbești. Ești o persoană tulburată, Clarissa. Ai nevoie de ajutor.

ㅤAm râs puțin, clătinând din nou din cap. Nu avea nici măcar mândria să recunoască adevărul, nici măcar în al doisprezecelea ceas. A amuțit când i-am dat părul de pe omoplat, descoperind tatuajul minuscul pe care-l avea exact în același loc în care și Lara îl avea. Am privit-o în tăcere, iar ea a început să-și ferească privirea, chipul ei căpătând o nuanță stacojie.

ㅤ— Chiar ai crezut că o să îl prostești pe Abel? am întrebat-o, revenind înaintea ei. Sau pe mine? Spune-mi, în momentul în care ați plănuit toată chestia asta, chiar ați crezut că Abel va renunța la mine? Sau că eu o să vă las să vă apropiați suficient de mult ca să-i faceți ceva?

ㅤAm făcut o pauză lungă, lăsând cuvintele să plutească între noi.

ㅤ— Dar nu te teme, i-am spus, făcând-o să se uite în ochii mei. Secretul tău e în siguranță cu mine. Îți dau șansa să păstrezi măcar o fărâmă din imaginea ta intactă.

ㅤAm observat cum încearcă să-și recapete controlul, dar îi era din ce în ce mai greu. Fiecare mișcare a ei o trăda. O enervam, dar se simțea prea neputincioasă în preajma mea ca să acționeze în vreun fel. Aproape că mi-a trezit compasiunea.

ㅤ— Ești atât de sigură că n-am reușit? a întrebat ea cu un ton provocator, iar eu am zâmbit slab.

ㅤ— Nu te umili mai mult, Mackenzie, am sfătuit-o. Știu că Abel nu s-a culcat cu tine.

ㅤ— Atât de multă încredere ai în ce spune? a continuat să încerce să sădească o umbră de îndoială în mine, eșuând la fel de lamentabil. Mi-e milă de tine.

ㅤAm pufnit slab, studiind-o îndeaproape. Am privit-o lung, văzând în ochii ei ceva ce speram să nu văd. Mi-am presat buzele, simțind o oarecare empatie pentru ea. Se pare că în timp ce încerca să-i întindă o cursă, a căzut în cea întinsă de către el. Iar acum era nevoită să se trezească la realitatea cruntă.

ㅤ— Te-ai îndrăgostit? am întrebat-o direct, surprinzând-o.

ㅤNu am mai avut nevoie de răspuns; expresia ei a spus totul. Ochii i s-au umplut de jenă și regret, iar buzele i s-au strâns, încercând să mascheze emoțiile care începuseră să o trădeze.

ㅤ— Mie îmi pare rău pentru tine, am continuat, dar ea a refuzat să se mai uite la mine și și-a presat maxilarul. Pentru că nu o să fie cu tine niciodată, m-am apropiat de ea, simțind-o cum se încordează când m-am aplecat către chipul ei. Abel are prea mult respect de sine ca să se culce cu o femeie care se vinde. Nu te-ar alege niciodată.

ㅤCuvintele mele au lovit-o mai tare decât orice altceva. I-am văzut ochii întunecându-se, iar obrajii devenind roșii de furie și rușine.

ㅤ— Nu am nevoie de cuvintele lui, i-am spus, privind-o fix în ochi. El nu te-a plăcut niciodată cu adevărat. I-ai plăcut pentru că ai fost ușor de manipulat și pentru că reacțiile tale îl amuzau. Dar nu a avut niciodată intenția să fie ceva mai mult între voi, indiferent de ce ți-ai imaginat.

ㅤ— Asta îți spui ca să te simți mai bine? m-a provocat ea, dar zâmbetul meu a rămas rece și disprețuitor. M-a scos la întâlniri, a fost atent cu mine, mi-a luat cadouri. Ăsta e un bărbat care se preface pentru tine?

ㅤAm oftat ușor, făcând un pas înapoi și având un aer de plictiseală. Mă urmărea cu privirea, dar nu-mi păsa de nimic din ce spunea. Se aștepta la o reacție diferită, dar eu știam prea bine că în spatele acelor gesturi menționate poate să nu existe absolut nimic.

Pentru că l-am manipulat în același fel pe Vasyl.

ㅤ— Crezi că întâlnirile și cadourile lui contează? am întrebat fără să ridic vocea, privindu-i expresia care încerca să rămână impasibilă. Ai fost doar o distracție pentru el. Un pion folosit în răzbunarea lui pe mine.

ㅤRoșcata a încremenit o clipă, dar și-a revenit rapid, încercând să își mențină superioritatea.

ㅤ— Ești sigură de asta? a repetat, provocarea din glasul ei fiind o ultimă încercare de a-mi zdruncina calmul. Poate că te minți singură, poate că nu vrea să vezi adevărul.

ㅤAm zâmbit scurt, cu un calm care părea să o enerveze mai mult decât orice altceva.

ㅤFără să mai spun un cuvânt, am scos inelul lui Abel și l-am așezat pe marginea barului, piatra reflectând lumina într-un mod aproape ostentativ. Privirea ei a coborât asupra inelului pentru câteva secunde, iar când a ridicat ochii spre mine, confuzia de pe chipul ei era evidentă. Mi-am vârât mâinile în buzunarele blugilor și am privit-o ca pe un copil rătăcit.

ㅤ— Eu îl cunosc cel mai bine pe Abel. Știu exact cine este și ce poate. Sunt singura care știe toate astea, am continuat, ignorând privirea ei ucigătoare. Șefii tăi au subestimat totul. Te-au trimis aici cu un plan ridicol, fără nicio șansă de reușită. Și știi de ce? Pentru că ei nu înțeleg cine sunt eu. Nu am fost niciodată doar una dintre iubitele lui Abel sau una dintre femeile cu care s-a culcat.

ㅤMackenzie a clipit, dar nu a spus nimic. Tăcerea ei îmi confirma tot ce trebuia să știu.

ㅤ— Îmi aparține, draga mea, am lăsat cuvintele să curgă, zâmbindu-i fără putere când ochii ei au devenit sticloși, începând să realizeze mizeria în care se băgase. Inima lui a fost mereu cu mine.

ㅤAm privit-o cum își înghite orgoliul, încercând să rămână stăpână pe situație, dar chipul ei trăda o luptă interioară. Mi-am lăsat mâinile să cadă lejer pe lângă corp, păstrând un aer de siguranță care părea să o destabilizeze și mai mult.

ㅤ— De ce m-ai chemat aici? aproape că a scuipat cuvintele, iar eu am pufnit ușor, realizând cu fiecare secundă că mi-am obosit creierul degeaba cu ea.

ㅤNu era deloc o amenințare. Nu a fost niciodată una.

ㅤ— Ești concediată, i-am spus direct, ochii ei trecând prin mine ca și cum ar fi avut dorința să mă sfâșie. Nu mai suntem interesați de serviciile tale, poți să-ți aduni restul de lucruri și să te cari.

ㅤAm făcut un pas înapoi, lăsând-o să absoarbă cuvintele. Ea a rămas pe loc, furia întunecându-i trăsăturile. Dar nu avea de ales. Și asta o omora pe dinăuntru mai mult decât orice altceva.

ㅤ— Și tu cine ești să decizi asta? m-a atacat, aducându-mi la suprafață un râs superficial. Nu poți să faci asta.

ㅤNici nu mai vedeam rostul să-i răspund în vreun fel. Fusesem cât se poate de clară.

ㅤ— Ba poate, s-a auzit o voce calmă, dar autoritară, de pe scări.

ㅤAm întors capul și l-am văzut pe Abel apărând în salon. Silueta lui impunătoare pășea neșovăitoare, iar privirea lui era fixată asupra mea, de parcă restul lumii nu mai conta.

ㅤ— E soția mea, a continuat el fără să se oprească. Poate să facă orice își dorește, inclusiv să-ți spună să-ți iei zborul.

ㅤMackenzie a paralizat, șocată de cuvintele lui. Eu mi-am păstrat calmul, dar înăuntrul meu simțeam că voi exploda de fericire. Abel s-a apropiat încet de mine, iar când și-a pus mâinile pe umerii mei, o căldură intensă mi-a străbătut corpul. Prezența lui era mai mult decât suficientă pentru a-i tăia orice replică.

ㅤRoșcata a încercat să-și găsească cuvintele, dar indecizia ei era evidentă. O priveam cum se frământă, iar expresia de pe chipul ei trăda un amestec de furie și neputință.

ㅤ— Ieși afară, a spus Abel pe un ton calm, dar ferm, fără să-și dezlipească mâinile de pe umerii mei. Clarissa nu se va repeta și fii sigură că nu îți dorești să o fac eu.

ㅤEa a rămas pe loc câteva secunde, de parcă ar fi vrut să conteste decizia, dar în final a cedat. Cu o ultimă privire tăioasă spre mine, s-a întors și a plecat, iar ecoul pașilor ei a fost singurul sunet care a mai rămas.

ㅤAm eliberat aerul ținut în plămâni și m-am lăsat moale, lipindu-mi spinarea de trunchiul lui. L-am auzit chicotind în urechea mea și am zâmbit, simțindu-i respirația cum îmi gâdilă pielea în vreme ce brațele lui mi-au cuprins talia, aducându-mă chiar mai aproape de el. Îmi lăsa impresia că, dacă ar fi putut, m-ar fi contopit cu el.

ㅤ— Cât ai ascultat din ce am vorbit? l-am întrebat pe un ton șoptit, simțindu-mi pielea cum mi s-a înfiorat la sărutul pe care l-a lăsat pe umărul meu.

ㅤM-am răsucit când a refuzat să-mi răspundă, lovindu-mă de rânjetul lui arogant. Am apucat să-i arunc câteva priviri mustrătoare, dar s-au evaporat în secunda în care m-a tras din nou aproape de el, pierzându-mă în nuanța albastrului strălucitor pe care o aveau irișii săi.

Cât mi-a lipsit asta.

ㅤA fost o vreme în care am crezut că nu voi mai vedea decât furie și dezamăgire în privirea lui. Că, de acum înainte, bleumarinul e singura nuanță pe care o pot avea ochii săi. Că toată acea sclipire pe care o avea de fiecare dată când se uita la mine a dispărut pentru totdeauna. Dar nu. A revenit de parcă nu a plecat vreodată, chiar mai intensă decât atunci.

ㅤA supraviețuit. Sau mai bine zis, a renăscut. În ciuda lucrurilor pe care le-am îndurat împreună în toți acești ani, în ciuda persoanelor care s-au strofocat să ne despartă, în ciuda orgoliilor noastre care acum par fără sens. Ne-am ridicat din hăul în care căzusem, iar acum simțeam, cu toată ființa mea, că am ajuns la liman.

ㅤNimic nu ne mai poate separa.

ㅤ— Suficient cât să mă facă să-mi doresc să-ți arăt câtă dreptate ai, mi-a răspuns, glasul lui coborând într-un șoptit care pătrundea adânc pe sub pielea mea, lăsând o senzație electrizantă pe fiecare centimetru al corpului meu.

ㅤ— Și ce te oprește? am glumit, râzând când a mormăit ceva indescifrabil cu o urmă de rânjet în colțul gurii.

ㅤRespirația mi-a sărit o măsură când degetele lui mi-au trasat delicat linia maxilarului, doar ca să răsuflu surprinsă când mi-a prins ceafa și ne-a strivit buzele. Inima a început să-mi bată mai rapid când gura lui pur și simplu o devora pe a mea cu o foame care-mi făcea toate organele să se simtă din gelatină.

ㅤMâinile lui au coborât de-a lungul corpului meu, lăsând dâre de foc în urmă ce mi-au invadat fiecare por cu o căldură inexplicabilă, în timp ce ale mele s-au încleștat, agățându-mă de cămașa lui ca de o unică salvare ce nu mai părea atât de sigură când mâinile sale mi-au strâns fesele cu putere, alipindu-mă complet de el și eliberând un sunet gutural din gâtul meu de care uitasem că sunt capabilă măcar.

ㅤNe-am oprit doar când nevoia de aer a intervenit cu încăpățânare, clubul umplându-se cu sunetul respirațiilor noastre neregulate, iar eu am început să mă chinui să-mi adun gândurile de unde fuseseră împrăștiate.

ㅤ— Te-aș săruta, fără oprire, o viață întreagă.

ㅤAm râs slab, prinzându-i obrajii în mâinile mele, desenând linii fine pe tenul lui moale, simțindu-i pielea caldă sub degetele mele. Mereu mi-a plăcut asta la el. Deși avea trăsăturile bine conturate, chipul lui nu avea o structură foarte osoasă care să-l facă să pară uscățiv.

ㅤMereu exista o armonie. Un echilibru. În fiecare aspect al lui. Putea fi bun pe cât putea fi rău. Putea fi corect pe cât putea fi parșiv. Putea fi calm pe cât putea fi furios. Putea fi dur pe cât putea fi sensibil. Putea fi indiferent pe cât putea iubi.

ㅤNu exista o singură extremă în privința lui. Mereu erau amândouă. Iar ambele le complementau pe ale mele. Poate că, în mod ciudat, asta era ceea ce mă atrăgea cel mai mult la el – modul în care contrastele sale se întâlneau și se împleteau într-un tot care părea perfect, dar totuși sfâșietor. Fiecare parte din el adresa o nevoie a mea nerezolvată, fiecare trăsătură reflecta un colț al meu pe care nu îl înțelegeam pe deplin. Într-un fel, eram ca două părți ale aceleași monede, mereu conectate, dar niciodată complet clare.

ㅤ— M-aș lăsa sărutată, fără oprire, o viață întreagă de tine.

ㅤEl a zâmbit, atingându-mi vârful nasului cu al său.

ㅤ— Doar de mine? m-a tachinat el.

ㅤMi-am strâns mai bine brațele în jurul gâtului lui, adâncindu-mi ochii în ai săi. Era uimitor cum inima mea continua să bată ca o nebună, fără să dea vreun semn că a obosit. Din contră, mă simțeam mai plină de energie ca niciodată.

ㅤ— Doar de tine.

ㅤZâmbetul lui a rămas întipărit pe buze și m-a sărutat din nou, reținându-se înainte ca lucrurile să scape de sub controlul nostru. L-am privit amețită.

ㅤ— Trebuie să mă duc să rezolv o problemă ce a apărut la local. Dar imediat ce termin acolo, nu mai scapi, m-a anunțat cu o anumită seriozitate ce m-a făcut să râd.

ㅤ— În seara asta mergem la moșia familiei mele să luăm cina, ai uitat?

ㅤS-a arătat de-a dreptul zdruncinat de vestea asta și am râs din nou, neputând să mă abțin. A oftat greu și răsunător, lăsându-și capul să cadă pe umărul meu de parcă îl condamnasem la moarte. Sigur, și eu aș fi preferat planul lui, dar nu mai puteam amâna întâlnirea asta.

ㅤ— Fie, s-a declarat învins, ridicându-și ochii înapoi în ai mei. Dar după ce mâncăm cu ai tăi, te mănânc pe tine.

ㅤM-a bufnit râsul.

ㅤ— Când ai devenit canibal? l-am ironizat, prefăcându-mă că nu înțeleg ce vrea să spună.

ㅤ— Când o fată de optsprezece ani a intrat în biroul meu cu o privire care m-a înnebunit și un corp demențial. Iar când a mai deschis și gura, mișcând buzele alea pline și roșiatice, numai bune de mușcat și sărutat...

ㅤ— Ce? l-am provocat să continue când s-a oprit brusc, rânjindu-mi ca un diavol. Ce s-a întâmplat atunci?

ㅤ— Am căzut în ispită. Nicio spovedanie și nicio slujbă de la biserică nu m-a mai salvat.

ㅤ— Poate că exorcizarea e soluția.

ㅤ— Doar dacă e făcută de tine, altfel nicio șansă să fiu scos din gheara diavolului ce m-a prins.

ㅤAm chicotit, clătinând slab din cap, simțind că un zâmbet îmi juca pe buze.

ㅤ— Te iubesc, i-am mărturisit, zărind lumina ce i-a traversat pupilele.

ㅤEl m-a strâns mai aproape, lăsându-mă să savurez zâmbetul de pe buzele lui căruia nu știam cât i-am dus dorul până acum.

ㅤ— Așa m-ai ademenit și în urmă cu aproape patru ani.

ㅤL-am lovit slab în umăr, râsetul lui sincer înconjurând salonul.

ㅤ— Și eu te iubesc, teroristo, a spus el, distanțându-se ușor. Mai mult decât orice. Mai mult decât pe sistemul meu nervos pe care-l distrugi de la zi la zi.

ㅤ— Ca viitoare soție a ta, promit să te vopsesc când îți vor ieși fire albe.

ㅤA râs cu poftă, privindu-mă cu un amestec de emoții ce m-au făcut să zâmbesc ca un copil.

ㅤ— Nu vreau, m-a refuzat și a scuturat din cap. O să le las în văzul tuturor, ca să vadă toată lumea ce mi-ai făcut.

ㅤ— Iar eu o să mă mândresc cu munca mea.

ㅤAm râs împreună, oferindu-ne un ultim sărut înainte să ne desprindem unul de celălalt. A trebuit să ne forțăm să facem asta, altfel riscam să nu mai rezolvăm nimic și să stăm închiși aici toată ziua.

ㅤEu trebuia să ajung la bar, el trebuia să se asigure că nu pierdem localul pentru nunta noastră. Mai ales când nunta mai avea puțin și bătea la ușă.

ㅤDupă ce ne-am întors în oraș, în urmă cu câteva zile, am planificat totul la foc armat, iar acum, pe lângă diversele probleme care mai apăreau, a rămas doar ca doamna designer, pe care sora lui Abel o găsise, să-mi termine rochia. O desenase sub îndrumările mele, sugerându-mi câte ceva pe ici, pe colo. Pierdusem atâtea ore împreună cu ea pentru asta, încât unii m-ar fi numit nebună.

ㅤEa a făcut-o de câteva ori, cerințele mele copleșind-o, dar am trecut peste micile divergențe.

ㅤRochia trebuia să fie perfectă. Aveam încredere în ea că va reuși să o facă exact cum mi-am imaginat-o. În mare pentru că era prima rochie de acest gen pe care mi-o imaginasem vreodată și eram în stare să o ucid dacă greșea ceva, iar încrederea asta pe care mi-o insuflam singură, mă ținea departe de asemenea gesturi.

ㅤNici măcar nu glumesc. Și eu încep să mă îngrijorez.

ㅤAbel și-a împletit degetele printre ale mele, conducându-mă până la bar înainte să plece unde avea treabă. Mâna lui era fermă, dar delicată, o prezență constantă care mă ținea aproape de el, chiar și în acele momente scurte. M-am lăsat ghidată, pas cu pas, de parcă nu îmi venea să mă desprind de el, de mirosul lui, de aerul pe care îl împărțeam în tăcere. Când a ajuns la ușă și s-a oprit, m-a privit cu o intensitate care mi-a tăiat respirația, ca și cum mi-ar fi spus fără cuvinte că orice s-ar întâmpla, totul va fi bine pentru noi.

ㅤAm zâmbit când mi-a sărutat fruntea și m-a rugat să am grijă, iar eu l-am privit cum se îndepărtează, pregătind cheile pentru ușă. Am scos un suspin scurt când silueta lui a dispărut. M-am concentrat pe ce aveam de făcut, dar gândurile mi se întorceau mereu la el. Număram minutele până când aveam să ne vedem din nou.

ㅤM-am grăbit să introduc codul de alarmă și am aprins toate luminile. Chiar dacă afară era încă zi, lumina nu pătrundea prin ferestrele înalte, fiind acoperite cu o folie specială pentru un sentiment de intimitate în plus.

ㅤEra pentru prima dată, după o căruță de timp, când mă aflam singură aici. De obicei, Edith sau Kane se ocupau de deschidere și închidere. Dar acum, cu timpul liber oferit forțat de cei de la spital, trebuia să-mi omor vremea cu ceva. O luam razna dacă stăteam prea mult timp degeaba.

ㅤAm început să pregătesc barul, făcând curățenie unde mi s-a părut că nu este făcut cum trebuie și m-am dus în bucătărie, asigurându-mă că toate alimentele sunt în termen. Verificam niște roșii de mucegai când o bufnitură de dincolo m-a făcut să încremenesc din toate încheieturile.

ㅤMi-am închis ochii și am inspirat adânc, lăsând ce aveam în mână. Trebuia să mă aștept la asta. Mi-am adunat tăria necesară și m-am ridicat de pe vine, pășind cu un soi de dezinteres înapoi spre salon.

ㅤNu am simțit nimic când ochii lui căprui au vrut să mă țintuiască în loc. Mi-am coborât umerii și am ieșit din spatele barului, menținând contactul vizual fără nicio reținere. Aveam în fața mea un Vasyl foarte diferit. Era mai mult decât furibund și începeam să înțeleg de ce Lara se temea de oricare dintre ei. Nu era nimic uman în expresia lui.

ㅤDar nu îmi era frică. Factorul meu de speriat a fost profund dereglat de către Malakai; singurul lucru pozitiv pe care l-am câștigat din acea mizerie. Era foarte greu să fiu intimidată acum, pentru că, comparativ cu acel ticălos, toți păreau inofensivi. Cu toate că nu erau deloc așa.

ㅤS-a așezat pe un scaun în așteptarea mea, dar s-a ridicat imediat ce m-am apropiat suficient, scăzând distanța dintre noi. Puteam vedea în ochii lui că era rănit, dar tot nu mă puteam sili să simt un dram de emoție pentru el.

ㅤAr fi trebuit să mă simt prost că l-am umilit. Ar fi trebuit să îmi fie rușine să mă uit în ochii lui după ce l-am dus cu zăhărelul atâtea luni. Dar nu puteam nici măcar atât. Pentru că știam că nu am în fața mea un om care să-mi merite empatia.

ㅤVasyl nu era un nevinovat de care mi-am bătut joc ca o nenorocită. Nu era un om bun. Era un mincinos, un om care forța femeile să-și vândă corpul pentru el, un om fără scrupule. Poate că avea o privire mai blândă, un zâmbet mai șarmant, cuvintele mai dulci, dar în măduva oaselor lui era tot un gunoi.

ㅤLa fel cum era Ilya. La fel cum era Michael.

ㅤ— Nu e cazul să faci o scenă, l-am rugat, dar, după reacția lui, mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să tac.

ㅤ— Atât ai de spus?! a urlat, iar eu am înghițit în sec, rămânând neclintită în fața lui, deși fiecare celulă a corpului îmi cerea să fug. S-a apropiat amenințător, vocea lui crescând ca intensitate, dezgolind un amestec de furie și durere care îmi făcea stomacul să se strângă. Asta e tot ce îmi vei spune? Să nu fac o scenă?! La dracu', o să fac una! a continuat, iar cuvintele lui păreau să zguduie aerul dintre noi.

ㅤAm tresărit ușor când, cu o mișcare brutală, a trântit masa, spărgându-i unul dintre colțuri, iar zgomotul surd al lemnului distrus a răsunat în încăpere.

ㅤ— Mulțumește-mi că nu te joc în picioare așa cum ai merita! Mulțumește-mi că nu îți rup gâtul! a izbucnit, vocea lui răsunând ca un tunet, iar eu am simțit cum mi se taie respirația. Zi mersi că nu te fac poștă ca să vezi ce înseamnă să te pui cu mine!

ㅤÎntreaga lui furie, toată frustrarea acumulată păreau să erupă acum, fără nicio barieră. L-am privit, încercând să-mi păstrez cumpătul.

ㅤ— Ai terminat? l-am întrebat când a tăcut, respirația lui anevoioasă fiind singurul sunet din cameră. Vasyl, dacă vrei să-mi faci oricare din lucrurile acelea, n-ai decât. Dacă asta vrei, continuă, am spus, vocea mea abia trecând peste bătăile accelerate ale inimii. Dacă ai nevoie să distrugi totul, să urli, să arunci cu vină... continuă. Dar te asigur că nu vei rupe decât mobila. Realitatea nu se va schimba.

ㅤCuvintele mele l-au făcut să se oprească pentru o clipă, dar ochii lui ardeau în continuare, pătrunzându-mă ca niște lame. Am simțit cum răsuflarea i se accelerează, iar întreaga lui ființă părea o explozie pe punctul de a se întâmpla. Totuși, în acea fracțiune de secundă, ceva s-a schimbat. S-a îndepărtat un pas, strângând pumnul atât de tare încât am văzut albirea încheieturilor.

ㅤ— Am avut încredere în tine, a spus mai temperat, dar în glasul lui se simțea durerea pe care încerca să o ascundă. Ți-am luat apărarea în fața tuturor, te-am prezentat cu mândrie, te-am ascultat, ți-am făcut toate poftele. M-am luptat cu Michael, prietenul meu de-o viață, ca să rămâi vie!

ㅤTonul lui devenea din ce în ce mai aspru, iar pașii care ne separau s-au evaporat într-o clipă. Am simțit fiecare cuvânt ca o lovitură, greutatea lor zdrobindu-mă, dar am rămas nemișcată, incapabilă să spun ceva.

ㅤ— Spune-mi, a continuat, făcându-mă să mă strâmb când s-a apropiat prea mult, distanța dintre noi devenind sufocantă. Unde am greșit? Ce nu a fost suficient pentru tine ca să-mi faci una ca asta? Spune! Vorbește! a urlat.

ㅤMâinile lui m-au prins de umeri și m-au zgâlțâit, furia lui atingând apogeul. Am clipit de șoc, dar cuvintele nu voiau să iasă. Mă simțeam prinsă, împovărată de toate emoțiile lui care îmi cădeau acum pe umeri ca o greutate imposibil de ridicat. Era un amestec de furie, dezamăgire și suferință, iar intensitatea lor mă făcea să-mi simt inima bătând nebunește.

ㅤ— Spune-mi ceva! a strigat din nou, ochii lui arzând de o disperare pe care nu o mai văzusem niciodată înainte.

ㅤȘi totuși, chiar și atunci, am simțit o fractură în acea furie – o umbră a bărbatului care, chiar și în mânia lui, îmi cerea un răspuns, o explicație, orice. Încă mă implora să-i ofer ceva ce era imposibil pentru el. Ceva ce nu putea fi al lui niciodată.

ㅤ— Nu o vezi în ochii mei? l-am întrebat, iar glasul meu a fost mai rece decât mi-aș fi imaginat. Am văzut cum furia din privirea lui se transformă într-o umbră de incertitudine. Strânsoarea lui a slăbit, de parcă fiecare cuvânt pe care-l rosteam îl secătuia de puteri. Nu te iubesc, am continuat, privindu-l direct. Nu te-aș fi putut iubi niciodată. Indiferent ce ai fi făcut, nu te-aș fi văzut.

ㅤVorbele mele au căzut între noi ca o sentință, iar tăcerea care a urmat a fost aproape insuportabilă. Pentru o clipă, ochii lui, odată atât de plini de viață și siguranță, păreau pierduți, ca și cum căuta ceva de care să se agațe. Dar nu era nimic. I-am oferit un adevăr care nu lăsa loc de îndoieli sau scuze.

ㅤA făcut un pas înapoi, privindu-mă de parcă eram o străină, o fantomă a femeii pe care crezuse că o știe. Dar ar fi fost culmea să mă recunoască, pentru că adevărul era simplu: el nu m-a cunoscut niciodată cu adevărat. Habar nu avea cine sunt și nici nu avea să afle vreodată.

ㅤ— M-ai făcut să cred că ești loială, a zis, iar glasul lui tremura între furie și disperare. Te-am crezut ca un idiot! Ce fel de persoană face așa ceva? Ce fel de om ești?

ㅤAm ridicat privirea spre el, neclintită, cu o siguranță care-l făcea să tremure sub greutatea cuvintelor mele.

ㅤ— Sunt loială, am spus, fiecare silabă fiind o lamă care tăia între noi. Dar nu ție.

ㅤOchii lui s-au întunecat, trădând o durere pe care nici el nu știa cum s-o controleze. Pentru prima oară, l-am văzut pierdut, iar tăcerea lui îmi confirma ce știam deja. Fusese înfrânt.

ㅤ— Mereu a fost el, Vasyl. Mereu, am spus cu glasul tremurat, dar cu o hotărâre pe care nici furia lui nu ar fi putut să o spulbere. E singurul bărbat pe care inima mea îl acceptă, singurul care contează pentru ea. Cu el adorm în gând, cu el mă trezesc. El mă face să râd, el mă face să plâng. El e totul pentru mine.

ㅤMâinile lui s-au încleștat pe marginea altei mese dintre noi, iar pentru o clipă, mi s-a părut că lumea întreagă stă pe umerii săi.

ㅤ— Și totuși, ai venit la mine, a spus aproape șoptit, dar cu un ton care părea mai periculos decât orice țipăt. Ai fugit din brațele lui și m-ai căutat pe mine. De ce?

ㅤ— Ca să-i dau o lecție, am spus pe un ton rece, dar cu o urmă de amărăciune care mi se strecurase fără voie în glas. Dacă nu erai tu, era altul. Un alt bărbat atât de disperat să fie iubit încât să accepte orice firmitură. Nu ai fost cu nimic special. Ai fost omul potrivit în locul potrivit. Asta a fost tot.

ㅤPărea că a fost lovit cu un bici.

ㅤ— Firmituri? a repetat el, cu o voce joasă, periculos de calmă. Asta crezi că sunt eu? Un om care se mulțumește cu resturile tale? Care îți culege crâmpeiele după ce ai terminat de jucat jocurile tale bolnave?

ㅤAm strâns din dinți, încercând să nu dau înapoi sub intensitatea privirii lui.

ㅤ— Asta ai fost.

ㅤ— Te-am iubit, m-a întrerupt, lumina dispărând complet din ochii lui. Toată lumea m-a avertizat în privința ta, dar nu am vrut să-i cred pe niciunul. Mi-au spus că ești o scorpie duplicitară și parșivă. Că ești un șarpe ce trebuie călcat pe cap înainte să crească. Dar eu nu i-am ascultat, am intrat direct în ițele tale. M-am îndrăgostit.

ㅤAm încercat să nu las emoțiile să-mi trădeze masca rece, dar bătăile accelerate ale inimii mele îmi spuneau altceva. Nu-mi făcea plăcere să aud că am rănit un om atât de rău, indiferent cine era el.

ㅤ— Nu te-am obligat să faci asta. Nu ți-am promis nimic.

ㅤEl a râs scurt, fără urmă de amuzament, trecându-și mâinile prin păr ca și cum încerca să se adune.

ㅤ— Nu, nu mi-ai promis nimic. Dar mi-ai oferit suficient cât să vreau mai mult. Să sper. Să cred că... că poate, într-o zi, vei simți la fel.

ㅤPentru o clipă, tăcerea dintre noi a fost infernală. Apoi el a făcut un pas spre mine, iar intensitatea privirii lui aproape că m-a paralizat.

ㅤ— Te-am cerut în căsătorie, am vrut să te fac soția mea, a continuat el, vocea lui sfâșiată de o furie mocnită. Ți-aș fi pus lumea la picioare dacă mi-ai fi cerut. Drace, aș fi făcut-o oricum, doar să fi fost a mea... Dar tu m-ai vândut pentru unul care nu ți-ar oferi nici măcar un scuipat, a spus, eliminând cuvintele ca pe o otravă. Ai renunțat la o viață unde ai fi fost stăpână peste toți și toate ca să fii cârpa unui bărbat care te va arunca cu prima ocazie. Ca să fii doar o târfă!

ㅤFiecare cuvânt al lui se înfigea adânc, dar nu i-am permis să vadă impactul. M-am străduit să păstrez aceeași expresie distantă, deși simțeam cum înăuntrul meu ceva se clatină.

ㅤ— Prefer să fiu târfa lui decât soția ta.

ㅤA rămas nemișcat, luat prin surprindere de cuvintele mele tăioase. A făcut încă un pas spre mine, dar s-a oprit brusc, parcă temându-se că un gest impulsiv ar fi prea mult chiar și pentru el. Respirația lui devenea din ce în ce mai grea, ca un animal încolțit, dar nu mi-a mai spus nimic. Era ca și cum cuvintele mele îi tăiaseră toate șirurile logicii.

ㅤN-am știut cum să reacționez când ochii i s-au înlăcrimat, dar nici nu a așteptat ceva de la mine. A încuviințat cu un zâmbet amar pe buze, distanțându-se pentru a-mi arunca una dintre cele mai groaznice priviri pe care le-am primit vreodată.

ㅤ— De azi înainte, mi-am luat mâna după tine, Clarissa Darcel. Fie ca Michael să facă ce o vrea cu tine. Nici măcar nu-mi pare rău, meriți tot ce ți se va întâmpla.

ㅤL-am privit în ochi, o ultimă luptă tăcută între noi, dar nu i-am spus niciun cuvânt. Nu mai exista nimic de spus. El a strâns din maxilar, acceptând înfrângerea cu un gust amar, și a plecat în cele din urmă. Pașii lui se auzeau din ce în ce mai departe, dar în mine nu se mișca nimic. Nu aveam regret, nu aveam durere. Doar un gol. Nu-l iubeam. Nu-l iubisem niciodată. Și, pe măsură ce îl vedeam îndepărtându-se, în sfârșit am realizat că pot respira liniștită.

•♤•

ㅤL-am așteptat pe Abel să se întoarcă, simțindu-mi stomacul întors pe dos. Edith a fost destul de drăguță să-mi țină de urât când avea un moment de pauză, iar ea, împreună cu Julia, m-au ajutat să strâng mizeria pe care o făcuse Vasyl.

ㅤNu le-am spus ce s-a întâmplat. Nu eram sigură dacă ar trebui să-i spun nici măcar lui Abel. Nu era ceva care merita povestit, nu era ceva atât de important. Nu voiam să-și facă nimeni gânduri inutile.

ㅤVasyl nu merita să aibă șansa să ne strice bucuria. Nu după ce am luptat atât de mult să ajungem aici. Suportasem prea multe furtuni, meritam ca această perioadă a vieții noastre să fie însorită.

ㅤAltceva nu mai conta.

ㅤM-am ridicat când brunetul a intrat în bar și un zâmbet mi-a împrejmuit fața, grăbindu-mă să mă duc la el să-l iau în brațe. L-am ținut aproape, lăsându-i căldura și mirosul de parfum să-mi alunge din cap ce s-a întâmplat în urmă cu câteva ore. Abel a râs, surprins de afecțiunea mea bruscă, și mi-a luat chipul în mâini, studiindu-mi ochii în căutarea unui semn că s-a petrecut ceva.

ㅤ— E totul în regulă?

ㅤ— Te-am așteptat, am spus cu zâmbetul pe buze. Mama a gătit pentru noi o grămadă de lucruri, abia așteaptă să ajungem. Nu vreau să aștepte după noi prea mult...

ㅤ— O să ajungem la timp, puiule, m-a asigurat, plimbându-și grijuliu degetele pe obrajii mei. Nu te stresa degeaba, totul o să fie minunat. Suntem toți adulți, nu are ce să se întâmple rău.

ㅤAm încuviințat încet, primind sărutul scurt pe care mi l-a oferit. I-am salutat pe toți cu un zâmbet forțat și am plecat în drumul nostru, gândurile mele rătăcind între dorința de a ajunge și neliniștea care mă urmărea de la o clipă la alta.

ㅤEram îngrozită de posibilitatea ca familia mea să nu-l placă. Eram îngrozită de posibilitatea ca Abel să nu-i placă pe cei din familia mea. Nu, greșesc. Îmi făceam griji pentru el și mama. Ar fi fost un coșmar pentru mine ca ei să nu se înțeleagă.

ㅤMama era cea mai importantă pentru mine, părerea ei cântărea enorm. Dar și Abel era important, iar părerea lui cântărea și ea la fel de mult.

ㅤMă rugam ca totul să meargă bine.

ㅤ— S-a rezolvat la local? l-am întrebat după ce am lăsat muzica să cânte în surdină.

ㅤ— Știi tu să nu reușesc eu să o scot la capăt cumva? Ar trebui să știi până acum că viitorul tău soț găsește o soluție în orice circumstanță, chiar și atunci când totul pare pierdut.

ㅤAm zâmbit, amuzându-mă din cauza tonului folosit și am scuturat slab din cap. Dar panica nu voia să mă părăsească, iar, în cele din urmă, Abel a realizat.

ㅤSperam să nu o facă, căci privirea lui pătrunzătoare era ultimul lucru de care aveam nevoie acum.

ㅤ— Stai ca pe ghimpi, a remarcat el, schimbând viteza. E doar o cină, Clary. Nu e ca și cum n-ai mai adus băieți acasă până acum.

ㅤ— Nu așa, mi-a scăpat porumbelul și a fost mult prea târziu ca să-l opresc.

ㅤAbel mi-a aruncat o privire piezișă, cu o ușoară încruntare. Puteam înțelege de ce nu are niciun sens pentru el. Doar am fost căsătorită cu Malakai. Totuși, era ceva diferit acum. Complet diferit.

ㅤAcum îmi păsa ce cred cei din familia mea, pentru că pe Abel îl voiam în viitorul meu. Acum eram emoționată pentru că era prima dată când era alegerea mea să prezint un bărbat de care familia mea să știe că sunt îndrăgostită. Și, în ciuda temerilor care mă încercau, știam că ce aveam cu Abel era autentic. Sentimentele mele nu erau doar o iluzie sau o fantezie trecătoare. Era real, și faptul că aveam să le arăt celor dragi cât de mult îl iubesc pe el, mai mult decât orice altceva, mă făcea să mă simt vulnerabilă, dar și puternică în același timp.

ㅤO față pe care ei n-au mai văzut-o de foarte mult timp. O față care fusese eradicată de propriul tată înainte ca Abel să sape după ea să o aducă înapoi la suprafață.

ㅤAm luat aer în plămâni, forțându-mă să mă relaxez.

ㅤ— Ce vrei să spui? a întrebat în tăcerea lăsată. Dacă nu așa, atunci cum?

ㅤMi-am presat buzele, coborându-mi privirea către buricele degetelor mele. Trecuse atât de mult timp, aveam un om care nu m-ar fi judecat niciodată alături de mine, dar rușinea pe care o simțeam că m-am lăsat tratată așa nu m-a părăsit o clipă.

ㅤÎnsă m-am gândit: voiam să mă căsătoresc cu Abel. O căsnicie reală, nu din ambiție și nici forțată. Nu voiam să-mi încep adevărata căsnicie cu secrete, nu voiam ca Abel să creadă că nu am suficientă încredere în el.

ㅤNu era vorba de încredere aici.

ㅤNu aveam nimic de ascuns față de el, dar îmi era greu să accept și să împărtășesc complet trecutul care mă bântuia.

ㅤEra atât de multă durere adunată acolo că mă temeam că îl voi frânge dacă voi spune totul vreodată. Iar dacă Abel s-ar frânge, m-ar frânge și pe mine cu el, pentru că durerea lui e cea mai cruntă tortură la care am fost vreodată supusă. Gândul că ar putea să sufere din cauza mea mă făcea să mă simt încă și mai vinovată. Știam că, dacă îl voi lăsa să pătrundă în colțul acela întunecat al minții mele, va fi dezamăgit de ce va găsi și se va învinovăți.

ㅤNu s-ar ierta niciodată că nu a pus totul cap la cap, că nu m-a salvat la timp. Nu m-ar ierta nici pe mine că nu am fugit la el să-i spun ce mi se întâmplă. Erau asemenea greutăți pe care nu voiam să le pun în cârca lui, chiar dacă mă sufocau și îmi storceau viața din mine.

ㅤEra crucea pe care trebuia să o duc singură și am acceptat asta în urmă cu mult timp. Pentru că eu mi-am cauzat asta. Nu trebuia să sufere nimeni pentru prostia mea.

ㅤAșa că m-am decis: aveam să-i spun frânturi din adevăr. Suficiente cât să fiu sinceră cu el, dar prea puține ca să descopere iadul ascuns în spate. Nu voiam ca greșelile mele să-l înghită și pe el. Atunci nu m-aș fi iertat eu și deja mă țineam responsabilă pentru prea multe lucruri ca să mai suport și asta.

ㅤ— Clary? m-a smuls din gânduri.

ㅤ— Nu l-am prezentat eu pe Malakai, s-a prezentat singur părinților mei, i-am mărturisit, adâncindu-i confuzia. Era sătul de eschivarea mea, așa că a luat problema în propriile mâini. Doar că a preferat să mă și pedepsească în același timp... A venit băut, târziu în noapte, la ușa apartamentului.

ㅤA rămas tăcut, analizând cuvintele mele. I-am simțit încordarea chiar dacă a încercat să o ascundă. Îmi imaginam că nu i-a plăcut să audă asta; nici mie nu mi-ar fi plăcut să aud că a trecut prin așa ceva. Și totuși, era doar o fărâmă din realitatea pe care am trăit-o. Nici măcar atât nu putea digera ușor.

ㅤ— Asta te face pe tine primul băiat pe care-l duc eu acasă, am spus, încercând să detensionez atmosfera cu un ton glumeț. Îți vine să crezi? am căzut pe gânduri, urmărindu-l în timp ce conducea atent. Au trecut atâția ani, dar tu reușești să rămâi singurul care-mi oferă premiere, am râs ușor, simțindu-mă mai relaxată când i-am văzut zâmbetul mic pe buze. Primul meu șef, primul meu dans, primul bărbat pe care îl consider adecvat pentru familia mea, primul meu iubit serios, primul pe care îl iubesc... primul meu soț.

ㅤM-am amuzat în timp ce număram, oprindu-mă brusc când am realizat că deja spusesem prea multe. Chiar și așa, știam că mai erau încă multe. Abel m-a ascultat în continuare, amuzat, cu un zâmbet cald pe buze, unul pe care nu-l mai văzusem de ani întregi.

ㅤ— Singurul tău soț, a spus din senin, iar fruntea mi s-a încrețit ușor. Nu sunt primul tău soț, sunt singurul, m-a corectat el, iar eu am pufnit slab, simțind cum cuvintele lui mă izbeau în cel mai neașteptat mod.

ㅤ— Mi-ar fi plăcut să pot să-ți ofer și eu măcar o premieră, am spus absentă, aruncând o privire pe geam la priveliștea ce se schimba rapid pe măsură ce ne apropiam. Nu sunt naivă, am adăugat repede, ca să nu creadă vreun lucru greșit. Știu că nu se putea altfel. Îmi dau seama că poate nu simțim atât de mult diferența de vârstă dintre noi, dar în anumite aspecte, ea își face simțită prezența. Când ne-am cunoscut erai un adult în toată firea, experimentaseși deja o grămadă de lucruri, iar eu abia făcusem primi pași în noua etapă a vieții mele, am rememorat distrată. Mă bucur că te-am cunoscut, am spus din senin, surprinzându-mă până și pe mine. Mă bucur că te-am avut pe tine ca mentor... mă bucur că m-ai găsit înaintea lui Malakai. Pentru că dacă nu ar fi fost așa, aș fi putut confunda iubirea cu obsesia, aș fi crezut în iubirea pe care mi-a prezentat-o el, aș fi considerat-o reală, corectă.

ㅤAm tăcut pentru o clipă, lăsând cuvintele să se așeze între noi, apoi am ridicat privirea către el.

ㅤ— Dar tu mi-ai arătat o față complet diferită a iubirii. O iubire în care pot fi cu adevărat eu, fără frica de a fi judecată sau nevoia de a mă ascunde. O iubire în care mă simt liberă, pentru că niciodată nu m-ai îngrădit. În care știu că, indiferent de ce se întâmplă, tu vei fi mereu aici pentru mine. Mi-ai arătat că iubirea nu presupune sacrificii imposibile sau compromisuri care mă vor stinge, ci un spațiu sigur în care pot crește, evolua și fi tot ce vreau să fiu. Pentru că iubirea nu trebuie să fie o povară, ci o călătorie frumoasă, în care fiecare pas devine o descoperire, un nou început, o aventură comună.

M-ai salvat, Abel. Ai intrat în viața mea când nici nu știam că aveam nevoie de tine și ai rămas când am avut cea mai mare nevoie. Fiecare zid pe care l-ai dărâmat din jurul meu m-a făcut să văd că nu e totul așa negru cum credeam. M-ai ținut, încă de la început, să nu cad într-o prăpastie spre care nici măcar nu realizam că mă îndreptam.

ㅤA parcat în locul destinat. Privirea lui m-a învăluit cu o căldură profundă, iar cuvintele mele, poate mai mult decât intenționam, păreau să fi atins un punct sensibil în inima lui.

ㅤ— Te înșeli când crezi că nu mi-ai oferit nicio premieră. Încă de când ai intrat în viața mea, mi-ai răsturnat întreaga lume, mi-ai schimbat felul de a vedea și de a simți, a spus, iar eu nu m-am putut abține să nu râd alături de el. Am experimentat, așa cum ai spus și tu, am avut relații cu diverse femei, dar n-am iubit pe nimeni cum te iubesc pe tine. Niciodată. Și știu deja că nu voi mai iubi pe nimeni așa cum te iubesc pe tine; nici măcar nu-mi doresc. M-ai făcut să simt lucruri pe care nici măcar nu știam că le pot simți. M-ai făcut să fac lucruri de care nu credeam că sunt capabil. Încă nu realizezi, dar ești totul pentru mine. Sunt în stare să trec și prin foc pentru tine. Ești lumina ochilor mei, Clarissa. Fata mea. Femeia mea. Sufletul meu.

ㅤMărturiile lui m-au pătruns adânc, lăsându-mă fără aer pentru o clipă. În adâncul sufletului meu, știam că ceea ce simțea pentru mine nu era doar un sentiment efemer, ci ceva adevărat, nemăsurat. Mă privea așa cum nu m-a mai privit nimeni vreodată, iar în privirea lui găseam o siguranță și o iubire pe care nici nu știam că le pot simți. Fiecare cuvânt rostit de el îmi spunea că suntem legătura care nu poate fi ruptă, că tot ce am trăit și trăim împreună este mult mai mult decât orice altceva am cunoscut până acum. Decât orice altceva a existat pe pământ.

ㅤM-am aplecat peste schimbător și l-am îmbrățișat cu toată forța, simțindu-l cum mă strânge la fel de tare. Un râs ușor mi-a scăpat când, înainte să-mi răspundă complet, mi-a sărutat delicat tâmpla.

ㅤ— Vom intra în casă, iar totul va fi bine, șopti el. Și chiar dacă nu va fi perfect, vom ști că asta e de ajuns. Noi suntem de ajuns. Ori de câte ori lucrurile vor părea imperfecte, să ne amintim momentul acesta, iubirea mea. Să ne amintim că nu avem nevoie de altceva decât unul de celălalt.

ㅤ— Până la capăt, i-am șoptit înapoi.

ㅤUn zâmbet blând i-a luminat chipul în timp ce răspundea:

ㅤ— Până la capăt.

ㅤAm coborât din mașină, lăsându-mă cuprinsă de aerul proaspăt al serii. Am clipit surprinsă când l-am văzut mergând spre portbagaj. A deschis cu grijă, iar când s-a întors, ținea în mână un buchet de flori, întinzându-mi-l cu un zâmbet cald. Trandafiri albi. Am zâmbit ca o neghioabă.

ㅤ— Pentru tine, a spus simplu, iar eu l-am privit cu ochii mari, încercând să-mi ascund emoția în vreme ce-l luam din mâinile lui.

ㅤDar surpriza nu s-a oprit aici. După ce mi-a înmânat buchetul, a scos alte trei, fiecare decorat cu flori ce păreau a fi crini. Niciodată nu m-am priceput prea bine la flori. Unul pentru mama, altul pentru sora mea și ultimul pentru bunica mea...

ㅤL-am privit cu uimire, simțind cum emoția îmi încălzește sufletul. El nu uitase pe nimeni, nici măcar pe bunica mea. Gestul lui, atât de firesc și totuși atât de profund, vorbea mai mult decât ar fi putut s-o facă orice cuvânt.

ㅤL-am ajutat să le ducem, ținând câte două buchete fiecare, și ne-am îndreptat spre ușă. Lucy, femeia angajată în casă, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și o bucurie contagioasă.

ㅤ— Ce gest frumos! a exclamat ea, privind florile cu admirație. Intrați, copii, haideți. Rose! a strigat-o pe bunica mea. Au venit copii!

ㅤAm zâmbit, simțind un val de mândrie pentru Abel. Era genul de detaliu care îl făcea unic, capabil să câștige inimile celor din jur fără efort. Iar în același timp, m-am străduit să nu încep să râd la expresia discretă pe care a căpătat-o Abel când Lucy l-a numit copil.

ㅤDar pentru ea, putea fi unul. Lucy era cu doar câțiva ani mai tânără decât bunica mea și lucra la noi încă din adolescență. Între ele se legase o prietenie atât de strânsă încât deveniseră de nedespărțit. Ne-a tratat pe mine, sora mea și verișorii mei ca pe propriii ei nepoți, oferindu-ne mereu sprijin și afecțiune.

ㅤÎn acel moment, m-am trezit regretând că nu-i povestisem lui Abel despre ea. Pur și simplu nu-mi imaginam că mai lucrează la noi, iar prezența ei mă surprinsese plăcut. Poate ar fi trebuit să anticipez asta – pentru Lucy, casa bunicilor mei nu fusese doar un loc de muncă, ci un adevărat cămin.

ㅤÎnainte să devină totul stânjenitor, m-am grăbit să desprind un trandafir din buchetul meu, întinzându-i-l cu un zâmbet inocent pe buze. Lucy l-a primit bucuroasă, mulțumindu-ne. Mi-a sărutat obrajii, oferindu-mi un răgaz de care nu știam că aveam nevoie, făcând apariția restului familiei mele mult mai ușoară pentru mine.

ㅤLe-am zâmbit tuturor, surprinzând privirile lor curioase ațintite asupra brunetului care mă însoțea. Îl analizau din cap până-n picioare, cântărindu-l în tăcere, dar Abel nu s-a lăsat intimidat. Cu un zâmbet fermecător, care părea să lumineze încăperea, a pășit înainte cu o eleganță naturală, prezentându-se politicos. Apoi, cu un gest grijuliu, le-a oferit buchetele de flori, pe care fiecare le-a primit cu încântare vizibilă.

ㅤMama mea ne-a condus la masă, în vreme ce sora mea făcea conversație, iar bunica mea continua să-l studieze pe Abel ca și cum era în căutarea celui mai mic defect. Eram mult mai liniștită, remarcând că Abel făcuse o impresie destul de bună și m-am pripit să cred că voi avea parte de o seară frumoasă.

ㅤMi-am revenit când am ajuns la masă, iar ochii mei s-au blocat imediat pe prezența bărbatului deja așezat. Zâmbetul mi s-a șters de pe față, iar o senzație vlăguitoare m-a cuprins, simțind cum toată culoarea mi se scurge din obraji.

ㅤScena în care Abel s-a dus și a dat mâna cu el, făcând cunoștință, părea că s-a desfășurat cu încetinitorul, înmuindu-mi picioarele cu fiecare secundă scursă. Tensiunea din aer devenea aproape palpabilă, iar eu mă simțeam prinsă într-un vis din care nu mă puteam trezi.

ㅤOchii mei au zburat la mama, exprimând trădarea pe care o simțeam adânc în inima mea. Nu-mi venea să cred că a fost de acord să fie aici. Nu-mi venea să cred că l-a chemat când i-am spus foarte clar că nu îmi doresc ca el să fie aici sau în preajma mea vreodată. Simțeam furia crescând în mine, dar și o durere amară, greu de descris. Prezența lui aici era o lovitură sub centură.

ㅤ— Mă bucur să te văd, Clary, m-a salutat, dar nu i-am răspuns în niciun fel.

ㅤAbel și-a cutreierat privirea între noi doi, realizând că există o repulsie puternică. Expresia i s-a înăsprit subtil, iar atitudinea i-a devenit precaută, renunțând la orice tentativă de prietenie cu Elijah.

ㅤȘtia că, pentru mine, asemenea ostilitate nu era gratuită. Trebuia să existe un motiv serios, unul suficient de puternic încât să justifice reacția mea față de el.

ㅤ— Nu o să spui nimic? Nu ai de gând să-ți saluți tatăl?

ㅤEram pregătită să-i ofer o replică usturătoare, dar mama a intervenit la timp, făcându-mă să închid gura la loc când a apărut în fața mea, încolăcindu-și brațul în jurul alui meu.

ㅤ— Haide să mă ajuți să aduc mâncarea.

ㅤNu mi-a lăsat loc de refuz. M-a prins de mână mai bine și m-a tras după ea, fără să-mi lase altă opțiune decât să o urmez în tăcere. În timp ce înaintam, scrâșneam din dinți, luptându-mă cu furia care clocotea în mine. Era evident ce încerca să facă: voia să prevină un conflict, să mă oprească înainte să explodez.

ㅤDar trebuia să se gândească la asta înainte să-l aducă în aceeași încăpere cu mine.

ㅤÎn bucătărie, m-a eliberat și s-a dus să pregătească farfuriile. Nici măcar nu a încercat să-mi arunce o fărâmă de justificare, iar asta m-a făcut mai nervoasă decât eram deja.

ㅤ— Cum ai putut să faci asta? am întrebat-o pe un ton tăios, privind-o fix. Cum să-l aduci în casa asta? Printre noi... Cum?

ㅤOchii ei s-au ridicat abrupt în ai mei, reducându-mă la tăcere cu exigența aflată în ei. A lăsat deoparte ce avea în mână, strângându-și buzele într-o linie dreaptă, rigidă. Încerca să își păstreze calmul.

ㅤMama nu suporta să fie luată la rost, darămite ca unul din copii ei să fie cel care o face. Dar eram îndreptățită să pun întrebări. După tot răul pe care mi l-a făcut acel om, eram cea mai în măsură să spun ceva.

ㅤ— A vrut să-l cunoască, mi-a explicat pe scurt, mustrându-mă prin priviri când am pufnit disprețuitor și m-am apropiat cu câțiva pași de ea.

ㅤ— Și de ce mi-ar păsa de ce vrea el? Mamă, te chinui de atât timp să divorțezi de el! Ai uitat tot ce a făcut? Toate scandalurile? Cum poți să-l pui la aceeași masă cu noi?

ㅤȘi-a închis pleoapele, oftând zgomotos.

ㅤ— E tatăl tău, mi-a spus cu o voce tăioasă. Fie că îți place sau nu, are dreptul să fie aici și să-l cunoască pe viitorul tău soț.

ㅤAm clipit buimăcită, resimțind cuvintele ei ca niște săgeți ce mi s-au înfipt direct în piept.

ㅤ— Acel individ nu e tatăl meu, am ripostat, temperându-mă cu greu să nu izbucnesc. Nu mă poți obliga să-l accept. Nu mă poți obliga să-l iert. Omul care m-a forțat să nu depun plângere împotriva atacatorului meu și care m-a dat afară din casă ca pe un câine, nu va fi niciodată tatăl meu. E doar un donator de spermă. Ai înțeles, doamnă Darcel? Nu va fi niciodată!

ㅤ— Clarissa! a strigat după mine, dar nu m-am oprit.

ㅤPașii mei erau prea rapizi, iar furia din mine mă împingea să plec cât mai departe de acea cameră, de acele cuvinte. Nu voiam să aud nimic mai mult. Nu mai aveam putere să ascult justificări sau regrete. Mă simțeam prinsă într-o capcană, cu trecutul meu răscolindu-mă la fiecare respirație.

ㅤM-a ajuns din urmă și m-a reținut când mi-a prins cotul. Privirea pe care o avea m-a făcut să-mi țin respirația, temându-mă de furtuna care se ascundea acolo. Nu am făcut nimic, am rămas nemișcată, cu privirea ațintită în față, către camera de unde se auzeau vocile celorlalți. Departe de chipul ei.

ㅤNu voiam să spun cuvinte pe care să le regret mai târziu și mă rugam ca mama să nu mă împingă mai mult peste margine. Mă aflam deja pe o sfoară extrem de subțire.

ㅤ— Suportă-l doar câteva ore, m-a rugat. Doar câteva ore, a insistat. Să nu-l facem pe Abel să se simtă prost. E rușinos să ne spălăm rufele în public, Clary. Comportă-te ca un adult.

ㅤAm tăcut, înghițindu-mi cu silă celelalte cuvinte ce mi-au venit la gură. M-am tras ușor din strânsoarea ei și am pornit din nou spre salon. Fără să mai scot un sunet.

ㅤUram că voia să-l tolerez pe Elijah. Făcusem asta ani întregi și unde am ajuns? Ce am câștigat oricare dintre noi? Sau poate că doar eu am avut ceva de pierdut.

ㅤ— Tocmai vorbeam despre tine! a exclamat jovial bunica mea când m-a văzut intrând în cameră.

ㅤZâmbetul ei era larg, dar eu abia am reușit să schițez unul slab, așezându-mă pe scaunul de lângă Abel.

ㅤAm schimbat o privire scurtă cu el, încercând să-l asigur că totul era sub control. Chiar dacă nu era. Abel a ridicat ușor o sprânceană, dar nu a spus nimic. În schimb, mâna lui s-a strecurat sub masă, strângând-o pe a mea cu o fermitate care spunea mai mult decât ar fi putut orice cuvinte.

ㅤ— Sper că de bine, am spus, forțând un râs lejer, deși tensiunea din vocea mea era greu de mascat.

ㅤAm simțit cum degetele lui Abel se încleștează ușor pe ale mele, un gest subtil, dar suficient să-mi transmită că era acolo.

ㅤ— Desigur, dragă, doar laude, a continuat bunica, dar ochii ei au zburat pentru o clipă spre Elijah.

ㅤȘi, cumva, acel moment m-a înfuriat mai tare.

ㅤMama și Lucy ne-au adus farfuriile, fiecare dintre ele aranjată cu grijă. Am zâmbit fără să vreau când am văzut că pe a mea se afla una dintre mâncărurile mele preferate.

ㅤAbel a observat expresia de pe fața mea și a schițat un zâmbet subtil, întinzându-se să-și așeze șervețelul pe genunchi. Însă ochii lui alunecau ocazional spre Elijah, evaluându-l cu aceeași tăcere calculată care mă făcea să mă întreb ce gândește cu adevărat.

ㅤ— În sfârșit ne întâlnim, a început mama cu un zâmbet politicos, atrăgându-i atenția brunetului meu. Ești foarte scump la vedere, Abel. Începusem să cred că nu exiști cu adevărat, a adăugat ea cu o notă de amuzament.

ㅤAm pufnit slab, încercând să-mi maschez tensiunea din glas. Privirea mea s-a concentrat asupra farfuriei, dar m-am găsit calmându-mă datorită atingerilor delicate ale lui Abel pe sub masă, degetele lui mângâindu-le pe ale mele într-un mod care spunea neîntrerupt: Sunt aici. Sunt cu tine.

ㅤ— Ei bine, sunt cât se poate de real, doamnă Darcel, a răspuns Abel, cu acel zâmbet fermecător care părea să dezamorseze orice situație. Și onorat să fiu aici, să cunosc familia Clarissei. Ea a fost foarte... selectivă în a-mi povesti despre voi, a glumit, iar mama a râs scurt.

ㅤ— Ea este mai rezervată de fel, a intervenit Elijah, vocea lui plină de o falsă nonșalanță care m-a făcut să încremenesc.

ㅤOchii mei au rămas fixați pe farfurie, dar inima îmi bătea cu putere. Abel a înclinat capul ușor, ca și cum ar fi analizat afirmația.

ㅤ— Eu aș spune că este selectivă, a răspuns el calm, privirea alunecându-i fugitiv spre mine. Dar cred că asta o face specială. Nu își oferă timpul sau încrederea oricui.

ㅤCuvintele lui au fost o provocare subtilă, dar suficient de bine mascată încât să pară doar un compliment. Elijah a zâmbit subțire, iar atmosfera de la masă s-a tensionat ușor, chiar dacă conversația părea să curgă natural.

ㅤ— Ai dreptate, a spus Elijah, cu un aer vag superior. Clarissa a fost întotdeauna... precaută.

ㅤMâna lui Abel a strâns-o ușor pe a mea sub masă. L-am privit scurt.

ㅤ— Precaută sau înțeleaptă? a întrebat el, zâmbind condescendent, dar în ochii lui ardea ceva periculos. Eu aleg să cred că e înțeleaptă. Și cred că asta spune multe despre ea.

ㅤ— Și cum v-ați cunoscut? a schimbat subiectul bunica mea, zâmbindu-mi cu o înțelegere discretă.

ㅤ— M-am angajat la clubul lui, am spus înainte ca Abel să apuce să o facă, străpungându-l cu privirea pe tatăl meu. Vocea îmi era calmă, dar încărcată de subînțelesuri. Ieșisem în oraș cu Edmond când am văzut anunțul pe ușă și mi-am zis... de ce nu? De atunci au trecut aproape patru ani.

ㅤTatăl meu și-a ridicat o sprânceană, părând surprins de mărturisire.

ㅤ— Patru ani? Și abia acum îl cunoaștem?

ㅤ— Așa a fost să fie, a vorbit Sylvia ca să aducă discuția înapoi pe un teren neutru. Mă bucur că suntem toți aici în seara asta și ne cunoaștem. Abel este un bărbat deosebit, l-a lăudat în fața lor, surprinzându-mă și pe mine.

ㅤ— Mulțumesc, Sylvia, i-a răspuns prietenos. Sora ta a contribuit mult la asta. Mă face să vreau să fiu mai bun în fiecare zi, a adăugat, aruncându-mi o privire care mi-a adus instantaneu un zâmbet pe buze.

ㅤAm simțit căldura din cuvintele lui și, pentru o clipă, toate tensiunile din jur păreau să se estompeze. Privirea mea s-a intersectat cu a mamei, iar aceasta mi-a întors un zâmbet discret, dar încărcat de aprobare.

ㅤ— E frumos spus, Abel, a intervenit bunica, sorbind ușor din paharul ei. O femeie poate face multe pentru un bărbat, dar e nevoie de un bărbat puternic ca să recunoască asta.

ㅤAbel a dat din cap, serios, dar cu acel aer calm al lui.

ㅤ— Așa cred și eu, doamnă. Clarissa nu doar că mă inspiră, dar mă și provoacă să îmi depășesc limitele. Și pentru asta îi sunt recunoscător.

ㅤUn murmur de aprobare s-a auzit în jurul mesei, dar privirea lui Elijah a rămas rece, analizând fiecare cuvânt. Eu, însă, m-am concentrat pe degetele lui Abel care încă se odihneau pe ale mele, oferindu-mi confortul de care aveam nevoie în acel moment.

ㅤ— Carevasăzică, o copilă te-a făcut mai bun la vârsta ta, a spus Elijah cu un zâmbet fals, iar vocea lui părea să taie aerul din cameră.

ㅤMâna lui Abel s-a încordat ușor, dar a rămas calm. A ridicat privirea spre Elijah, întâlnindu-i provocarea cu o politețe care părea să-l irite și mai tare.

ㅤ— Cred că maturitatea nu vine mereu cu vârsta, ci cu experiențele, a replicat el, păstrându-și tonul liniștit. Clarissa are o perspectivă unică asupra vieții, iar asta m-a învățat multe. Aveți o fiică extraordinară. Cu adevărat extraordinară, a simțit nevoia să sublinieze, având ochii în ai tatălui meu.

ㅤTatăl meu a ridicat o sprânceană, de parcă ar fi cântărit cuvintele lui Abel înainte de a le accepta. Privirea lui a fost distantă, dar nu a spus nimic. În schimb, mama a zâmbit, încercând să-și regăsească calmul.

ㅤ— Așa este, a replicat Elijah, dându-se în spate pe scaun. Are o minte sclipitoare, o așteaptă o carieră impresionantă. Nu ți se pare un act de egoism din partea ta să te căsătorești cu ea cât încă e atât de tânără?

ㅤAm simțit cum sângele îmi urcă în cap, iar Abel a simțit asta, mâna lui strângându-mă mai ferm, dar nu mai era suficient ca să mă mențină relaxată. Dacă o privire ar fi avut puterea să ucidă, tatăl meu ar fi zăcut acum pe podea.

ㅤ— Nu eram tânără și când m-ai dat lui Malakai? am scuipat cuvintele cu ură. Îți amintești când am spus aceleași lucruri? Atunci n-a mai fost o mare problemă pentru tine, nu-i așa? Căci atunci a fost decizia ta, nu?

ㅤ— Nu e momentul, Clarissa, a spus printre dinți, făcând un efort vizibil să-și stăpânească furia.

ㅤ— Nu? am spus, lăsând sarcasmul să curgă din vocea mea. Mie mi se pare că e momentul perfect. Nu o să-ți permit să-mi judeci alegerile, nu când tu ai fost primul care mi-ai distrus viața, cu fiecare decizie pe care ai luat-o în locul meu! am ridicat tonul, simțind furia cum mă cuprinde tot mai adânc.

ㅤPicioarele mi se simțeau ca un foc care arde, în timp ce sângele îmi lovea tâmplele, iar ura pulsa în mine ca o a doua inimă, gata să înghită tot ce rămânea. Mâinile îmi tremurau, dar nu am dat înapoi.

ㅤ— Așază-te! a răbufnit el, lovind masa cu palma, iar sunetul puternic a făcut aerul să vibreze.

ㅤUrechile îmi vâjâiau, dar inima mea doar accelera, ca un tren care nu mai putea opri. Privirea lui era grea, intensă, dar și plină de furie. Era o furie care-mi amintea de toate momentele în care mi-a spus că nu merit să fiu ascultată, când mi-a spus că nu contez. Că doar nevoile și dorințele lui erau importante, iar eu trebuia să mă mulțumesc cu ce îmi dădea el, de parcă eram doar un obiect de care se putea dispensa când nu-l mai voia.

ㅤ— Eu decid! l-am sfidat, apropiindu-mă inconștientă de locul lui. Tu n-ai niciun cuvânt în fața mea, ai înțeles? Tu n-ai ce căuta aici. Dacă n-aș iubi-o atât de mult pe mama, te-aș scoate în șuturi afară.

ㅤFuria îmi zguduia fiecare nerv al corpului, și cuvintele ieșeau din mine ca un torent de apă sălbatică, scăpându-se de toată amărăciunea acumulată. Privirea lui era încruntată, dar nu se abătea de la mine.

ㅤ— Măsoară-ți cuvintele! a urlat, țâșnind din scaun ca o rafală de vânt puternică și mi-am închis ochii, presimțind lovitura care urma să vină. Nu poți vorbi așa cu mine!

ㅤTimpul părea să se oprească în loc. Aerul devenea din ce în ce mai greu, iar bătăile inimii mele erau atât de rapide încât mi se părea că îmi strâng gâtul, tăind aerul din plămâni. Ochii mi s-au deschis încet când am realizat că nu se va întâmpla nimic și mi s-au mărit în secunda următoare.

ㅤBrațul ridicat al lui Elijah era suspendat în aer, pregătit să lovească, dar o forță de neignorat îl oprea din mișcare. Abel se postase între noi, ca o barieră de netrecut, mâna lui apucându-l pe tatăl meu cu o duritate neașteptată. Privirea lui era de o hotărâre feroce, iar între noi se înălța o tensiune electrizantă.

ㅤTăcerea din jurul nostru era de-a dreptul grea, ca și cum întreaga cameră își ținea respirația. Tatăl meu era mai mult decât șocat de îndrăzneala lui Abel, iar brunetul meu... el era complet transformat. Știam că dacă ar fi fost altcineva în fața lui, ar fi mâncat deja bătaie.

ㅤ— Înțeleg că este fiica ta, Elijah, a rostit apăsat, parcă strângându-i mai tare încheietura. Dar este și soția mea. Eu nu-mi permit să ridic nici măcar o unghie către ea, fii sigur că nu permit nimănui să o facă.

ㅤL-am privit cu o fascinație ciudată, simțindu-mi inima cum se umple de un sentiment greu ce reușise să-mi acapareze întreg corpul. Îl iubeam chiar mai mult. Îmi demonstrase, fără să-și dea seama, că este omul perfect pentru mine. Nu doar că mă putea proteja, dar în acea secundă, mă simțeam mai sigură și mai înțeleasă decât m-am simțit vreodată cu altcineva. Era omul pe care mă puteam baza oricând, fără nicio ezitare.

ㅤI-a eliberat mâna, trădând o umbră de dispreț pe chipul său și s-a apropiat de mine. Elijah a rămas în continuare fără cuvinte. Iar eu savuram momentul ăsta mai mult decât ar fi trebuit.

ㅤ— Dacă nu te poți controla, cred că ar fi mai bine să pleci.

ㅤ— Lucy o să te conducă, a declarat mama înainte ca Elijah să poată răspunde, privindu-l cu un reproș ce l-a făcut să-și ferească privirea.

ㅤElijah a mârâit slab, presându-și maxilarul și a plecat furtunos. Nici măcar nu a așteptat să fie condus. Ușa s-a auzit cum s-a închis în toată casă, iar eu mi-am eliberat aerul tensionat din plămâni, simțind că pot respira normal din nou.

ㅤ— Îmi pare rău pentru toată povestea asta, ne-a spus mama, dar Abel i-a făcut un semn că e în regulă. Am sperat că se va purta cum trebuie măcar cu ocazia asta.

ㅤ— El nu se va purta cum trebuie niciodată, mamă, i-am spus eu.

ㅤA oftat, încuviințând, și ne-a rugat să ne așezăm din nou. Bunica mea, care a rămas tăcută, fiind sătulă de ieșirile lui Elijah, începuse să-l privească cu un soi de admirație pe Abel, zâmbindu-mi aprobator când privirile noastre se mai ciocneau.

ㅤM-am bucurat în sinea mea când cina a putut să fie salvată, iar toată lumea părea să se înțeleagă de minune acum că tatăl meu dispăruse din peisaj. Am mâncat preparatele dumnezeiești ale mamei, am râs, am vorbit ore întregi ce le-au ajutat pe ele să-l cunoască pe Abel și să ajungă să-l placă.

ㅤMi-ar fi plăcut să evite povestirile stânjenitoare din copilăria mea, dar m-am resemnat repede, râsul lui Abel fiind prea dulce ca să încerc să opresc cauza lui.

ㅤ— S-a făcut târziu, ar fi timpul să plecăm, am rostit eu, iar Abel m-a aprobat, dorindu-și să se ridice din canapeaua din camera de zi pe care ne-am mutat.

ㅤDar bunica mea s-a opus vehementă, oprindu-l imediat. Am rămas amândoi încurcați.

ㅤ— Sunteți obosiți și e un drum destul de lung înapoi spre Boston. Rămâneți aici în noaptea asta, avem destule camere pentru toată lumea. Plecați mâine dimineață cu mintea limpede.

ㅤEu și Abel ne-am privit unul pe celălalt. Era destul de clar pentru amândoi că nu puteam să ne scoatem din asta. Mai ales când mama a aprobat-o. Când ele două se uneau, era imposibil să te împotrivești voinței lor.

ㅤ— Aveți dreptate. O să plecăm mâine, a acceptat Abel atât de ușor că mi-a venit să râd.

ㅤMi-a aruncat o privire usturătoare, sesizând cum mă abțin cu greu să nu râd. El care mereu are ceva de comentat, acum era mai mult decât deschis să facă ce i se spune. Era adorabil felul în care încerca să formeze o prietenie cu ele, mai ales când nici nu trebuia să mai se străduiască atât de mult. Gestul de la masă îl adusese printre favoriții familiei.

ㅤMama s-a retras în camera ei, iar Sylvia a dispărut în dormitorul pe care-l ocupa mereu când stătea aici, fără să spună prea multe. Bunica mea, însă, părea să aibă alt plan. Nu s-a lăsat până nu ne-a condus prin casă, cu entuziasm și un aer de autoritate, ca un agent imobiliar în mijlocul unei tranzacții importante. Am fost un pic amuzată de maniera ei, de felul în care dădea un farmec special fiecărei camere, explicându-ne cu lux de amănunte fiecare colț al casei, de parcă nu o mai văzusem niciodată.

ㅤ— Cred că două dormitoare apropiate sunt ideale pentru noi, am spus.

ㅤAbel și-a ridicat o sprânceană ca un protest mut, dar nu înțelegea că aveam o oarecare rușine să-i spun bunicii mele să ne dea o cameră împreună. Bunica mea a râs slab, întorcându-se către noi cu o privire blândă.

ㅤ— Fii serioasă, urmează să vă căsătoriți, a continuat să râdă, arătându-ne cu un gest larg dormitorul care părea cel mai spațios dintre cele pe care ni le arătase. Sunt eu bătrână, dar nu sunt scrântită. Crezi că nu știu că ați mai dormit în aceeași cameră până acum? tonul ei jucăuș adăuga o ușoară senzație de relaxare în atmosferă, chiar dacă subînțelesul cuvintelor sale mă făcea să mă simt un pic stânjenită. O să o rog pe Lucy să vă aducă niște pijamale.

ㅤ— Mulțumim, a spus Abel, având un amuzament rezervat doar pentru mine în privire. Noapte bună, i-a urat înapoi când mica doamnă s-a făcut nevăzută.

ㅤBrunetul a închis ușa, lipindu-se cu spatele de ea și privindu-mă fix.

ㅤ— Chiar voiai să dormim separați? a spus el cu un zâmbet distrat, iar eu mi-am îngustat privirea, simțindu-mă ușor provocată. De parcă ai putea să stai departe de mine.

ㅤAm pufnit slab, lăsându-mă purtată de gestul lui. Brațele lui m-au învăluit, iar fără să pot să mă opun, m-am lăsat în siguranța lor, acceptând să rămân aproape de el, așa cum mi-era mai ușor.

ㅤ— Pot, dar nu vreau, l-am corectat și a surâs infim. E o diferență uriașă, domnule Wraith.

ㅤ— Și crezi că dacă vei vrea vreodată, vei putea?

ㅤAm tăcut câteva clipe, analizând cuvintele lui, apoi am zâmbit.

ㅤ— Nu. Pentru că nu o să mă lași tu.

ㅤ— Bravo, a râs el, strângându-mă mai aproape. Într-un final, ai înțeles... Voi fi ghimpele din coasta ta până la adânci bătrâneți, a continuat, făcându-mă să râd.

ㅤVoia să mă sărute, dar a fost oprit de bătăile în ușă. Am chicotit când a oftat agasat și l-am urmărit cum merge și o primește pe Lucy în cameră, fiind refuzat de aceasta când a vrut să-i ia pijamalele din mână.

ㅤLucy le-a așezat pe pat, iar apoi ne-a privit cu mâinile în șold. Nici nu remarcasem când Abel a apărut din nou lângă mine până când brațul lui nu mi-a cuprins umerii.

ㅤ— Sunteți foarte frumoși, vă stă bine împreună, a simțit nevoia să ne spună și am râs slab. O să ne umpleți casa cu nepoți la fel de frumoși, a continuat și Abel s-a distrat pe seama mea când m-am înecat cu propria salivă.

ㅤ— Noapte bună, Lucy, i-am urat după ce mi-am dres glasul, iar ea a zâmbit complice, părăsind camera.

ㅤAbel s-a dus la pijamalele împăturite, încruntându-se când a văzut că erau mult prea mari pentru el. A trebuit să fac eforturi considerabile să nu izbucnesc în râs, imaginea lui punându-și bucata de material imensă lângă corpul său fiind pur și simplu imposibil de ignorat. L-am privit cum se lupta cu acele pijamale mult prea largi și am simțit un val de amuzament care aproape că m-a făcut să renunț la autocontrol.

ㅤ— Sunt ale unchiului meu, i-am explicat când am văzut că are mai multe întrebări. El e mai... plinuț. Probabil a considerat că e mai bine să-ți fie mari decât mici, am completat, râzând printre cuvinte.

ㅤA clătinat din cap și a început să se dezbrace chiar sub ochii mei.

ㅤ— Câte nu fac eu pentru tine, a mormăit în barbă, în vreme ce se îmbrăca, iar eu am pufnit amuzată, începând să mă schimb în pijamalele verișoarei mele.

ㅤM-am dus la măsuța de toaletă, căutând un elastic ca să-mi prind părul, dar m-am oprit când l-am văzut în reflexie complet îmbrăcat, parcă înotând în acele pijamale. A fost nevoit să-și lege strâns pantalonii ca să nu alunece de pe el.

ㅤ— Să nu te aud, mi-a tăiat-o când mă luptam să nu am o criză de râs.

ㅤA început să mute pernele inutile de pe pat, sub ochii mei complet amuzați, iar eu m-am apropiat încet de el, cuprinzându-i mijlocul cu brațele mele. Mi-am pus bărbia pe umărul lui, lăsându-mi privirea să o întâlnească pe a lui când și-a coborât ochii spre mine.

ㅤ— În seara asta, m-ai făcut să mă îndrăgostesc din nou de tine, i-am mărturisit, scoțând un zâmbet de milioane de la el.

ㅤS-a întors spre mine, învăluindu-mă și el în brațele lui. Am simțit o adâncă neliniște în privirea lui, ceva nedefinit, ceva ce nu eram sigură că vreau să aflu ce este.

ㅤ— Ce ai vrut să spui la masă când ai spus că deciziile lui ți-au distrus viața?

ㅤZâmbetul mi s-a estompat treptat și am înghițit în sec, simțindu-mi pieptul mai greu dintr-un motiv sau altul. M-am retras încet, creând o distanță între noi, ferindu-mi ochii de-ai lui când am tras de pătura de pe pat.

ㅤ— Nu vreau să vorbesc despre asta.

ㅤ— Clary, măcar spune-mi... Mereu s-a purtat așa cu tine?

ㅤMi-am închis ochii strâns, luând aer în plămâni. M-am urcat în pat, simțindu-mă copleșită de o seriozitate care nu știam de unde a apărut, dar care a fost însoțită și de furie. Aceeași furie care mă bântuie de ani întregi.

ㅤ— Tatăl meu nu este un bărbat iubitor, Abel, am spus pe un ton răspicat. Nici măcar bun. Și, în seara asta, e ultimul lucru despre care vreau să discut.

ㅤ— Nu o să te forțez să-mi spui nimic, a spus înțelegător, ocupând partea liberă de pat. Dar sper că într-o zi vei vorbi cu mine despre toate lucrurile pe care le ții ascunse. Eu sunt aici, întotdeauna, să te ascult.

ㅤMâna lui mi-a atins obrazul cu o delicatețe care mi-a frânt ceva adânc în interior, de parcă fiecare gest al lui mă repara puțin, fără ca măcar să știe.

ㅤ— Nu sunt ascunse. Sunt îngropate undeva adânc în mintea mea și nu vreau să aflu ce s-ar întâmpla dacă ies la suprafață. Nu vreau să le dau viață din nou.

ㅤ— Vino aici.

ㅤM-a adus la pieptul lui, iar respirația lui calmă m-a învăluit, ca o mantie protectoare. Timpul părea să se oprească pentru câteva clipe, în timp ce m-am lăsat cuprinsă de tăcerea dintre noi. Nu aveam cuvinte de spus, dar nu aveam nevoie de ele. Eram doar acolo, împreună. Cu mine ascultându-i bătăile inimii și cu el care-și plimba degetele printre șuvițele mele.

ㅤ— Indiferent ce se va întâmpla, vom trece peste împreună. Trebuie doar să-mi dai voie să fiu alături de tine, pentru că nu poți să înduri totul de una singură, Clary.

ㅤ— E singurul mod pe care-l știu.

ㅤ— Atunci sunt nevoit să te învăț tot eu altul, a glumit, făcându-mă să zâmbesc. Am mult de muncă cu tine, a continuat el. Dar ce crezi? Nu-mi doresc altceva, nici prin gând nu-mi trece. Cred că am devenit masochist.

ㅤM-a bufnit râsul și mi-am ridicat capul ca să-l pot privi în ochi.

ㅤ— Te-am avertizat, mai ții minte? am intrat în jocul lui, provocându-l să râdă. Ți-am acordat mai multe șanse să fugi, dar ai fost încăpățânat. Te-ai întors de fiecare dată mai îndârjit. Iar acum? Acum e prea târziu. Amprenta mea va rămâne pe veci pe tine.

ㅤ— Așa cum va rămâne a mea pe tine, a răspuns liniștit, cu acea siguranță care mă făcea să-mi înghit replicile uneori.

ㅤAm pufnit, dar zâmbetul care mi-a apărut pe față a fost prea evident ca să-l ascund.

ㅤ— Tu și siguranța asta a ta, am murmurat, scuturând ușor din cap. Chiar crezi că ești de neînlocuit?

ㅤ— În cazul tău, da, a zis fără să clipească, iar privirea lui s-a înmuiat. Și tu știi asta, Clary, chiar dacă nu recunoști.

ㅤAm oftat teatral, dar mi-am trecut ușor degetele peste mâna lui, ca și cum încercam să-i desenez răspunsul în liniștea dintre noi.

ㅤ— Ar trebui să dormim, am spus, schimbând subiectul brusc, iar el doar a zâmbit, ghicind perfect ce încercam să fac.

ㅤ— Nu-ți face griji, nu mă grăbesc. Avem toată viața înainte să te conving, a zis, trăgându-mă mai aproape. Și eu n-am nicio problemă să aștept. Datorită ție am căpătat o răbdare de fier.

ㅤM-am așezat mai bine, lăsând un zâmbet abia vizibil să-mi apară pe buze. Ar fi fost simplu să-i spun că m-a câștigat deja, că toată „munca de convingere" era inutilă. Dar unde ar mai fi fost farmecul? Era ceva fascinant în felul în care încerca să mă prindă, de parcă era într-o cursă pe care trebuia s-o câștige cu orice preț.

ㅤ— Mă bucur, am spus încet, cu ochii închiși. Pentru că o să ai nevoie de ea în perioada asta mai mult decât oricând. Până la nuntă.

ㅤAbel a râs, degetele lui oprindu-se să se miște prin părul meu, înțelegând perfect substratul cuvintelor mele.

ㅤ— Ești singura persoană care îndrăznește să se joace cu mine în felul ăsta, a spus, cu un zâmbet care se putea simți în tonul vocii lui. Știai?

ㅤAm ridicat un colț al gurii, fără să deschid ochii.

ㅤ— Orice naș își are nașul.

ㅤAbel s-a înclinat ușor, suficient cât să-i simt respirația aproape de pielea mea, dar nu m-a atins încă. Privind adânc în ochii mei, cu o sclipire dificil de citit, a răspuns:

ㅤ— Câștigătorii știu când să piardă o bătălie pentru a câștiga războiul, pitico.

ㅤAm pufnit ironic, închizându-mi ochii la loc.

•♤•

ㅤAm rotit plicul între degetele mele, privindu-l dezinteresată pe Alec. El a continuat să stea în picioare, mai drept decât o statuie, străpungându-mă cu ochii lui de ambră ce nu ascundeau nicio emoție reală în spate.

ㅤMi-am eliberat plămânii de aer și m-am dat încet pe spate în scaunul meu, măsurându-l cu atenție. Nu înțelegeam de când un mercenar aduce mesaje care nu implică vreo vărsare de sânge. Nu înțelegeam de ce acum, după săptămâni de liniște totală, cei din IMAV s-au gândit să mă cheme la o întrevedere.

ㅤȘtiam că mă vor chema eventual, atunci când vor realiza că acea hartă este la mine, dar mă gândeam că vor acționa mai devreme. Sau mai violent. Nu aveam nicio iluzie că o să lase lucrurile să stea așa, dar totuși am sperat că ar putea să mă lase în pace mai mult timp.

ㅤ— Lucrezi pentru ei acum?

ㅤ— Lucrez pentru oricine plătește bine, mi-a răspuns degajat.

ㅤMi-am țuguiat slab buzele, oftând când am lăsat plicul cu locul întâlnirii pe birou.

ㅤ— Ca o târfă.

ㅤUn zâmbet machiavelic mi-a răsărit pe buze când ochii lui s-au întunecat, iar expresia i-a devenit mai dură. Și-a strâns dinții, menținându-și masca indiferentă. Sau poate chiar era indiferent. Era greu de zis dacă simte ceva, vreodată.

ㅤ— Toți suntem târfa cuiva, nu-i așa? mi-a servit-o cu subînțeles.

ㅤN-am mai zâmbit.

ㅤ— Poți pleca, i-am spus, arătându-i ușa cu un gest după ce m-am ridicat. Spune-le că am primit plicul.

ㅤ— O să te duci? a părut surprins.

ㅤMi-am arcuit o sprânceană, studiindu-l cu neîncredere.

ㅤ— Nu-mi spune... Îți faci griji pentru mine? l-am ironizat și încruntătura slabă i s-a întors între sprâncene. Adorabil, am continuat, vrând să plec după ce i-am oferit o bătaie prietenoasă pe umăr, dar m-a oprit.

ㅤ— Spune-i lui Abel, a spus aproape imperativ, făcându-mă să mă încrunt. Nu te duce singură să-l confrunți pe Michael. El nu are toleranța lui Vasyl.

ㅤMi-am smuls brațul din strânsoarea lui, privindu-l sfredelitor.

ㅤ— Nu te purta de parcă te interesează, i-am retezat celelalte cuvinte. Tu ești primul care ar dansa pe mormântul meu dacă s-ar întâmpla ceva cu mine, așa că lasă actele astea. Nu își au locul între noi.

ㅤ— Michael nu o să te omoare, proasto, mi-a trântit-o, reducându-mă la tăcere. Aș fi fost mai mult decât bucuros dacă ar fi vrut să o facă, dar el vrea să te umilească. Folosește-ți mintea... gândește-te: cum umilești o femeie mândră?

ㅤ— N-ar îndrăzni.

ㅤ— Spune-i lui Abel, a repetat, cu tonul mult mai aspru.

ㅤN-a așteptat răspunsul meu. Mi-a întors spatele și a plecat, lăsându-mă cu o mulțime de întrebări. Mi-am înghițit saliva, rezemându-mă de marginea biroului.

ㅤMi-am mușcat buza pe interior, rămânând cu ochii pironiți asupra acelui plic și cu gândul la cuvintele lui Alec. Pe cine încerc să mint? Bineînțeles că ar face-o. Din cauza mea, și-a pierdut copilul. Din cauza mea, organizația lor a pierdut sute de mii de dolari, dacă nu milioane.

ㅤDar Abel și-ar pierde controlul. De data asta, chiar n-aș mai putea salva situația în niciun fel. Michael nu era ca Malakai, să-l poată închide undeva și să-l tortureze după bunul plac, nici ca Alec, să poată fi prins pe nepregătite și pus la punct. Michael îl avea pe Ilya, care, să fiu sinceră, m-a înspăimântat mereu. Și mai avea zeci de alți oameni, mult mai periculoși, care îl susțineau.

ㅤCum spunea fratele meu: într-o parte e Abel, în cealaltă, Michael.

ㅤNu voiam să risc ca el să pățească ceva. Nu voiam niciun război și era de neevitat dacă anunțam pe oricine din jurul meu. În plus, aveam acea hartă pe care sunt sigură că o voiau înapoi și nu își doreau să ajungă publică.

ㅤConnor avea îndrumarea mea să publice totul dacă se întâmpla orice neprevăzut. Nu și-ar fi riscat afacerile pentru o vendetă personală. Eu eram prea neînsemnată față de banii și puterea lor ca să renunțe la ele și să-mi facă rău.

ㅤCu asta, mi-am clădit înapoi curajul de care aveam nevoie. Am inspirat adânc și am pus plicul în sertarul ascuns din birou. Îmi găseam puterea în gândul că, după ce toate astea se vor termina, toate problemele vor dispărea.

ㅤMichael era ultimul inamic de care trebuia să scap ca eu și Abel să putem avea o viață liniștită.

ㅤM-am dus înapoi în salon, acolo unde Edith mă aștepta curioasă, neînțelegând cine a fost bărbatul de dinainte. Nu aveam de gând să-i spun nimic, mai ales despre Alec. Cu cât știa mai puține despre el, cu atât era mai bine.

ㅤPrezența Adirei era cea la care nu mă așteptam. Bruneta m-a privit cu un soi de mustrare pe care n-am înțeles-o, întorcându-se la cafeaua ei doar ca să nu mă mai privească.

ㅤ— Azi ești indispusă, am remarcat eu, făcându-i semn lui Edith să-mi aducă și mie o cafea. Cine te-a supărat?

ㅤOchii ei căprui au trecut direct prin mine, iar buzele ei s-au presat. A scuturat slab din cap, ca și cum își amintea că nu ar trebui să spună ceva necugetat.

ㅤ— De ce îi primești pe oamenii ăștia în absența lui Apollo și Abel? Dacă pățeai ceva?

ㅤAm zâmbit ușor, mulțumindu-i lui Edith când mi-a pus cana în față.

ㅤ— Adira, nu te amesteca în treburi pe care nu le cunoști, am prevenit-o. Nu pot să-mi trăiesc viața în funcție de prezența și timpul lor, am și eu propria mea judecată.

ㅤNu a fost deloc mulțumită de răspunsul meu, dar nici nu a insistat.

ㅤ— Scuză-mă că îți spun, dar judecata ta e cam nebună! Și de acolo faci o prostie, nașul se enervează și apoi suferim cu toții, a concluzionat cu oarecare exasperare.

ㅤ— Cu nașul tău mă descurc eu, am liniștit-o, primind pufnetul ei sarcastic ca răspuns.

ㅤ— Da, am văzut, a mormăit, sorbind din nou din cana ei. Ultima oară erai pe cale să te căsătorești cu un cretin, iar înainte de asta ai fugit într-o altă țară, pentru că te descurci atât de bine cu Abel. Ah, aproape că uitasem și de dansul tău.

ㅤ— Poți să te oprești, am spus enervată.

ㅤ— Ești dementă, fato, a ținut să-mi spună, râzând ușor. Și nu ar fi fost o problemă asta dacă Abel nu era la fel de dement. Ai idee câte discuții a trebuit să port cu el ca să nu se pună la mintea ta așa cum voia el? De câte ori l-am calmat eu și ceilalți? Ți-am salvat fundul de atâtea ori că deja nu mai știu numărul, ai putea avea măcar decența să nu mă tratezi cu atâta indiferență.

ㅤÎncruntătura mi s-a diminuat, luată pe nepregătite de confesiunile ei. M-am așezat pe scaunul de lângă ea, nescăpând-o din ochii mei.

ㅤ— Nu te tratez cu indiferență, m-am apărat eu. Eu doar încerc să te țin departe de chestiile mele. Nu m-aș ierta niciodată dacă ai păți ceva din cauza mea!

ㅤ— Atunci gândește-te și la mine când îi aduci în pragul de turbare pe fratele tău și Abel! mi-a zis ea pe un ton grav, abținându-se să nu râdă. Eu trebuie să-i suport și să încerc să vorbesc cu ei!

ㅤAm chicotit, clătinând din cap și împingând-o puțin, fără nicio forță, auzindu-i râsetul colorat cum înconjoară sala.

ㅤ— Uite, de acum încolo, nu mai încerca tu să-l calmezi pe Abel. Te ostenești degeaba, el oricum va face ce-i trece prin cap. Ocupă-te de fratele meu și lasă-l pe Abel să mă găsească.

ㅤ— Și dacă e furios?

ㅤ— Mai ales dacă e furios, am râs eu. Eu știu să vorbesc pe limba lui în orice stare ar fi, Adira. Mai bine ajutați-l să ajungă la mine, oricum asta își dorește, și de acolo vei vedea cu ochii tăi că nu se vor întâmpla nenorocirile pe care ți le imaginezi.

ㅤ— Cum ziceam... Dementă.

ㅤAm stat cu ea cât mi-am băut cafeaua, lăsând-o să mă pună la curent cu noutățile și distrându-ne din nimicuri. Nu i-am spus încotro voi pleca, iar ea a fost destul de înțeleaptă să nu pună întrebări.

ㅤ— Trebuie să merg acum, am spus eu, ridicându-mă în picioare. Încearcă să-mi dai un avans de zece minute înainte să-l anunți pe fratele meu, am glumit, iar ea a pufnit ironic, dându-și ochii peste cap. Ești cea mai tare, am adăugat, luând-o în brațe strâns din spate și pupându-i obrazul. Mulțumesc că mi-ai salvat fundul de atâtea ori.

ㅤ— Ai grijă ce faci! a strigat în urma mea. Am nevoie de tine la nunta mea! Ești nașa!

ㅤAm râs cu poftă, făcându-i cu mâna înainte să ies pe ușă și să mă duc direct la mașină.

ㅤÎn secunda următoare, a trebuit să redevin serioasă. Acum nu mai urma să fiu în preajma prietenilor mei, nici măcar în preajma unor persoane plăcute. Sau care măcar să mă agreeze.

ㅤM-am uitat încă o dată la ceas ca să fiu sigură că nu voi întârzia și i-am transmis locația mea lui Connor. Pentru orice eventualitate. L-am ales pe el pentru că nu punea niciodată întrebări inutile și îmi plăcea enorm de mult asta la el.

ㅤAșa cum mă așteptam, a citit mesajul meu cu locația în timp real și mi-a trimis înapoi un emoticon cu degetul mare în sus ce m-a amuzat pentru câteva secunde efemere.

ㅤDupă ce am luat aer în piept, am pornit motorul și am condus către locația unde am fost chemată. Normal că trebuia să fie în afara orașului cu ceva kilometri. Normal că trebuia să fie o zonă destul de izolată. Doar nu m-ar fi invitat la Starbucks să se ia de mine că le-am furat drogurile.

ㅤÎntr-un mod aproape morbid, nu simțeam niciun fel de panică. Asta până când sunetul telefonului meu a reverberat în mașină și mi-a făcut inima să-mi sară din piept. Nu m-a liniștit deloc să citesc numele lui Abel pe ecran.

ㅤNu i-am răspuns, am lăsat telefonul să sune până când apelul a încetat. Nu puteam să-i răspund. Dacă aș fi făcut-o, și-ar fi dat seama după glasul meu că pun la ceva la cale. Iar atunci, toate eforturile mele de a evita escaladarea conflictului ar fi fost nule.

ㅤSperam ca Adira să nu fi spus nimic.

ㅤAm virat în parcarea abandonată în care se mai aflau câteva mașini și am coborât, îndreptându-mă spre ceea ce părea a fi un centru comercial părăsit. Am intrat înăuntru după ce mi-am ascuns telefonul și am privit în jurul meu la magazinele încă pline, deși se vedea că lucrurile erau foarte vechi.

ㅤNu mai văzusem un astfel de loc până acum. Nu înțelegeam cum nu s-a ocupat nimeni de spațiul ăsta și cum a rămas în starea asta atât de mult timp.

ㅤAm pășit hotărâtă până în fața unei uși capitonate vișinii, care părea complet nepotrivită cu decorul și atrăgea imediat privirile. Am intrat înăuntru, lovindu-mă de o cameră uriașă, cu mochetă pe jos și perdele închise la culoare și grele ce blocau lumina de afară. În mijloc trona o masă lungă, împânzită de scaune tapițate.

ㅤCred că era un fel de sală a ședințelor pentru ei.

ㅤPielea mi s-a zbârlit la auzul unui zgomot, iar privirea mi-a devenit precaută. M-am poziționat astfel încât să pot supraveghea toate unghiurile camerei și am înghițit în sec, ignorând sudoarea rece ce mi se forma pe ceafă și modul în care inima mea bătea cu putere.

ㅤVasyl a fost cel care a intrat primul. Complet indiferent, fără să mă salute, a ocupat un scaun și s-a prefăcut că nici nu mă aflu în aceeași încăpere. Apoi, spre surprinderea mea, o femeie a pășit înăuntru, scrutându-mă de sus în jos.

ㅤEra în vârstă de vreo treizeci de ani, dacă nu și mai mult, brunetă, cu ten bronzat, nas cârn și ochi de un căprui închis. Silueta ei era înaltă, cu forme pline și un aer intimidant.

ㅤS-a oprit în spatele unui scaun, buzele ei formând un rânjet crud, observând că mă holbez la ea.

ㅤ— Ești mai tânără decât mi-am imaginat, a vorbit o engleză stâlcită, având un accent foarte greu. Atât de tânără și ai făcut atât de multe probleme... Ai merita să te plesnim la fund pentru obrăznicia ta, a spus ea cu un umor negru, râzând.

ㅤM-am abținut cu toate puterile mele să nu-i zic ce altceva poate să-i facă fundului meu. A trebuit să-mi mușc limba.

ㅤN-am apucat să ne cunoaștem mai bine că ceilalți au apărut, urmați de Ezra și... Alec. Mi-am mascat derutarea când l-am văzut aici, prefăcându-mă că nu mă interesează persoana lui. Chipul lui nu mi-a exprimat nimic și nici n-am riscat să atrag atenția privindu-l prea mult.

ㅤS-a pus într-un colț, rămânând ca o statuie. Asemenea lui Ezra.

ㅤ— Ce-i cu ei? am întrebat batjocoritoare, ochii mei blocându-se asupra lui Michael care mă privea cu un rânjet bolnav. V-ați adus gărzi de corp să vă apere de mine?

ㅤ— Mi-ai băgat în comă un om, a spus el. Ești imprevizibilă, iar eu m-am săturat să fiu luat prin surprindere de tine.

ㅤIlya a râs slab, lăsându-se pe un scaun, fără să-mi acorde prea multă atenție. Părea că nici măcar nu voia să fie acolo, dar era obligat. Privirea mi-a alunecat peste fiecare dintre cei prezenți, iar atunci am realizat: aveam în fața mea cele patru mari nume despre care îmi vorbise Lara.

ㅤVasyl. Ambrosi. Michael. Ilya.

ㅤNu m-aș fi gândit niciodată că Ambrosi este o femeie. Mi se părea ceva de domeniul fantasticului, dar uite-o, chiar înaintea mea. La fel de crudă ca ei.

ㅤ— Și te-ai gândit că cel pe care l-am bătut de două ori e omul potrivit să vă apere?

ㅤOchii lui Ezra m-au privit cu ură, iar eu i-am zâmbit malițios.

ㅤ— Nu. De asta l-am adus pe cel care te-a bătut pe tine, a răspuns rusul, jucându-se cu o brichetă.

ㅤAlec și-a ascuns amuzamentul, coborând privirea spre pământ, în timp ce eu mi-am îngustat ochii și mi-am încordat maxilarul.

ㅤ— Ar trebui să te simți onorată, a spus femeia, captându-mi atenția. Nu ne întâlnim toți la un loc decât pentru problemele importante.

ㅤAm râs disprețuitor, făcând un pas spre masă.

ㅤ— Sunt eu o problemă importantă?

ㅤ— Ești, a intervenit Ilya, fixându-mă cu privirea lui pătrunzătoare. Ai vrut să ne atragi atenția, foarte bine, ai reușit. Am înțeles că vrei să fii luată în serios, așa că te-am chemat aici, în semn de respect, ca să ajungem la un numitor comun.

ㅤ— Vreți să negociați cu mine?

ㅤNu m-am putut abține să nu mă amuz.

ㅤ— Știm că ai harta, a vorbit Michael. Știm că îi ai pe Lara și pe Malakai. Și mai știm că ești femeia lui Abel. Nu ne dorim un război, Clarissa. Nu dă bine pentru afaceri.

ㅤ— Ce frumos vorbești, l-am ironizat, lăsându-mi corpul să se încline după ce mi-am pus coatele pe spătarul unui scaun. Nu o să mă mai ameninți acum?

ㅤ— Amenințările nu au funcționat, a spus resemnat. Am zis să încerc să vorbesc omenește cu tine, poate așa ne vom înțelege.

ㅤAm surâs ironic, ochii mei arzând din cauza disprețului pe care-l simțeam pentru fiecare dintre ei. Aveam în fața mea unele dintre cele mai groaznice persoane care au existat vreodată.

ㅤ— Eu n-am ce să vorbesc cu tine. O să-i ascult pe partenerii tăi, dar nu și pe tine. Mi-e silă doar să te privesc.

ㅤMichael a zâmbit iritat, împingând scaunul în spate și ridicându-se. Mi-am simțit inima luând-o la galop, iar privirea lui, brusc brutală, m-a străpuns. Totuși, n-am schițat niciun gest.

ㅤ— Te-am supărat atât de tare că m-am legat de iubitul tău? a încercat să mă ironizeze, dar n-a obținut rezultatul scontat.

ㅤ— Abel nu e iubitul meu, am răspuns calmă, ochii mei alunecând de pe masa din lemn către ochii lui. Este soțul meu.

ㅤL-am văzut pe Vasyl cum s-a încordat, iar privirea lui în sfârșit a găsit-o pe a mea, dezvăluind un reproș și un dispreț grele de digerat.

ㅤ— Ai crezut că Frank mă va intimida? m-am întors către Michael, ignorându-i pe ceilalți. Nu te-ai gândit o secundă ce se va întâmpla dacă îl ameninți pe Abel?

ㅤMichael nu a răspuns, a pășit în spatele scaunului său și mi-a imitat postura.

ㅤ— Știm amândoi că nu doar pentru asta ai furat tirul ăla. Când te-am cunoscut, te-am crezut mai cerebrală. N-aș fi zis că ai un orgoliu atât de fragil.

ㅤAm pufnit amuzată, lăsându-mi zâmbetul mușcător pe buze.

ㅤ— Nu, Michael. Nu ai crezut că am curajul să ripostez insultelor tale. M-ai subestimat de fiecare dată.

ㅤ— Aveți nevoie de o cameră? s-a băgat Ambrosi, plimbându-și privirea între noi. Simt multe emoții adunate aici.

ㅤ— Vă ascult, am spus pe un ton tăios. Ar fi bine să începeți să vorbiți, am o probă de rochie la care trebuie să ajung și nu am timp de pierdut. Cu atât mai mult pentru voi.

ㅤ— Limbile lungi ajung tăiate, m-a avertizat Ilya.

ㅤ— De ce nu vii aici și o faci? l-am provocat, atât de direct încât în cameră s-a așternut o liniște apăsătoare. Sau ești capabil să acționezi doar prin alții? Cheam-o pe Mackenzie atunci, să vedem dacă are curajul să se apropie de mine.

ㅤMi-am îndreptat spatele, privindu-i pe fiecare în parte. Nu simțeam niciun strop de frică. Toată acea neliniște de la început s-a evaporat din mine ca și cum n-a existat. Pentru că am înțeles, într-un final, că gunoaiele astea nu au ce să-mi facă.

ㅤDacă eu acumulasem atâtea atuuri împotriva lor, cu toată lipsa mea de experiență, nu voiam să mă gândesc câte avea Abel.

ㅤ— De ce mai vorbim cu ea? a spus plictisită femeia. Putem rezolva totul foarte ușor, doar lăsați-mă să o iau cu mine în Napoli. În două luni va lătra la comandă.

ㅤ— Taci, Ambrosi, i-a spus Michael, neclintit, cu ochii fixați în ai mei. Ascultă, vrem doar să punem capăt la asta. Noi ne retragem, tu te retragi. Asta e tot. Ne dai înapoi ce ne aparține și nici nu vei mai auzi de noi. Nu asta vrei?

ㅤ— Și dacă nu vreau? am spus, privindu-i amuzată. Ce-ar fi să facem altfel... Eu păstrez totul, iar voi vă duceți dracului. Ce ziceți, hm?

ㅤ— Ezra! a strigat Ambrosi, iar bărbatul a început să se miște.

ㅤMichael a ridicat mâna și Ezra s-a oprit, ca și cum ar fi fost controlat de o telecomandă. Tensiunea din cameră era atât de apăsătoare că abia puteai respira, dar pe mine nu mă afecta deloc. Eram sătulă de toată situația asta. Ambrosi a comentat ceva neînțeles și părea extrem de enervată că ordinele ei erau ignorate.

ㅤ— Nu vrei să afli ce se va întâmpla dacă nu te potolești, crede-mă, a spus cu un calm bizar.

ㅤ— Michael, uiți că Kai a fost căsătorit cu mine? i-am întors-o. Am fost torturată de însuși Diavolul, așa că voi... Voi sunteți doar niște accente în costume scumpe. Ce puteți să-mi faceți voi mie?

ㅤ— Micuță...

ㅤ— A fost destul de clară, spuse Ilya, tăindu-i vorba femeii. Ne pierdem timpul. Nu e dispusă să coopereze. La fel de încăpățânată ca tatăl ei, adăugă, cu un oftat mulțumit.

ㅤPrivirea mea s-a îngustat instinctiv, țintindu-l ca și cum mi-ar fi aruncat acid pe piele. Ilya zâmbea larg, mulțumit de reacția pe care o obținuse.

ㅤ— Spune-mi, Clarissa, a început Michael. Nu te-ai întrebat niciodată de ce nimeni nu vorbește despre bătăile date de fratele și soțul tău? Sau de ce victimele lor nu ajung niciodată la spital?

ㅤ— Taci, i-am replicat printre dinți, simțindu-mă la marginea prăpastiei.

ㅤM-am forțat să-mi mențin calmul, dar cuvintele lui îmi răsunau în urechi ca niște lovituri de ciocan.

ㅤ— Crezi că influența noastră se oprește la poliție? a continuat, cu un zâmbet veninos. Un chirurg bun e indispensabil. Iar dacă dai peste unul avid de bani, nu-i întorci spatele.

ㅤAerul mi-a înghețat în plămâni, inima bubuia în piept, iar tăcerea din jur devenea asurzitoare. Michael râse scurt, ocolind masa, pașii lui mărunți și calculați apropiindu-se amenințător.

ㅤ— Îți amintești, nu-i așa?

ㅤAm rămas încremenită, cuvintele lui izbindu-mă ca un pumn în stomac. Mintea îmi era blocată într-un colț întunecat al trecutului, incapabilă să evadez.

ㅤ— Prietenii de băutură ai lui tati nu erau tocmai... respectabili. Nu-i așa, dragoste?

Dragoste.

ㅤAmintirile, pe care încercasem să le îngrop cât de mult am putut, izbucniră la suprafață. L-am privit nemișcată, simțind un val de repulsie și furie.

ㅤ— Mă recunoști acum? întrebă Michael, cu un rânjet larg. Eu nu te-am uitat.

ㅤPrivirea lui tăia adânc, iar glasul i s-a transformat într-o șoaptă otrăvitoare.

ㅤ— O fetiță de paisprezece ani, captivă într-o cameră... Îți amintești cum mă rugai cu ochii ăștia să-ți fac rău? Cât de greu mi-a fost să rezist tentației, a încheiat cu o voce murmurată, întinzându-se să-mi atingă chipul cu degetele lui, dar m-am ferit.

ㅤRespirația mi s-a accelerat, iar pieptul mi se umplea de o furie pe care nu o mai cunoscusem. Râsul meu i-a luat pe toți prin surprindere, chiar și pe mine.

ㅤÎnainte ca Michael să înțeleagă ce se întâmplă, degetele mele i-au strâns gulerul, iar briceagul, ascuns așa cum mă învățase Connor, a ajuns la gâtul lui.

ㅤ— Încearcă acum, i-am șoptit, cu venin în glas.

ㅤOchii lui se măriră, dar nu a îndrăznit să se miște. Tremuram, dar furia mă ținea în picioare.

ㅤ— Omoară-mă, m-a provocat. Dacă nu o faci, îți jur că nu vei mai apuca altă șansă.

ㅤLama i-a zgâriat pielea, dar nu m-am clintit. Cu un gest calculat, am retras cuțitul și am făcut un pas în spate.

ㅤ— Moartea e prea ușoară pentru tine, i-am spus rece. Dar îți promit că vei regreta ziua în care m-ai întâlnit.

ㅤEl a râs disprețuitor, iar râsul lui pătrundea în aer ca o toxină. Ochii îi erau plini de otravă, iar privirea lui mi-a urmărit fiecare mișcare, dar nu m-am lăsat intimidată. M-am îndepărtat cu pași siguri, lăsându-i în urmă.

ㅤNu mi-am dat voie să respir până când nu m-am îndepărtat suficient de acel loc. Până când acele imagini, cele pe care Michael le-a dezgolit, nu s-au întors înapoi acolo unde le era locul, undeva adânc în mintea mea, ascunse și sigilate.

ㅤMâinile îmi tremurau pe volan, iar fiecare mișcare părea să mă readucă la acel moment din trecut, acel moment de coșmar. Aveam paisprezece ani atunci. În toiul nopții, ușa camerei mele s-a deschis cu un scârțâit ascuțit, iar un bărbat necunoscut a pătruns înăuntru, fără nicio umbră de îndoială în pașii lui. Groaza m-a paralizat, iar privirea lui demonică s-a fixat asupra mea. Simțeam cum aerul din cameră devenea tot mai greu, cum încercam să mă îndepărtez, să păstrez orice distanță între noi, dar pașii lui mă urmăreau, iar respirația lui se adâncea când s-a apropiat, șoptindu-mi aceleași cuvinte sinistre.

ㅤA trebuit să opresc pe banda de urgență, coborând din mașină când tremurul din corpul meu devenea insuportabil. Picioarele mi se clătinau sub mine, iar respirația mea devenea din ce în ce mai rapidă, parcă toate acele amintiri îngropate se reîntorceau la suprafață, răpindu-mi orice urmă de control.

ㅤAm stat așa câteva clipe, numărând bătăile inimii până când haosul s-a mai liniștit. Mi-am recăpătat controlul, suficient cât să merg înainte.

ㅤAm tras aer în piept și m-am forțat să mă urc din nou la volan. Privirea îmi era încețoșată de lacrimi pe care refuzam să le las să cadă. Fiecare kilometru parcurs părea un război cu mine însămi, dar trebuia să ajung acolo. Nu pentru mine, ci pentru cei care așteptau să mă vadă în acea rochie.

ㅤCând am parcat în fața atelierului de croitorie, m-am uitat câteva secunde la mâinile mele încă tremurânde. Am inspirat adânc și mi-am șters palmele pe blugi.

ㅤClopoțelul de la ușă a sunat vesel, un contrast dureros cu haosul din mintea mea. Croitoreasa, o femeie cu ochelari mari și un zâmbet cald, a ieșit de după un paravan, ștergându-și mâinile pe un șorț.

ㅤ— Oh, Clarissa, bine-ai venit! Rochia e aproape gata. Ești pregătită pentru probă?

ㅤAm dat din cap, schițând un zâmbet scurt. M-a condus spre o cameră mică, unde rochia mă aștepta agățată, strălucind subtil în lumina moale. Perfectă. Fiecare detaliu părea exact așa cum îl imaginasem, dar mai intens.

ㅤM-am apropiat încet, iar gândurile negre, care îmi apăsaseră pieptul până atunci, păreau să se risipească. De data asta, zâmbetul mi-a venit natural. Croitoreasa s-a oferit să mă ajute să o îmbrac, iar când mi-a tras fermoarul, amândouă am observat cu ușurare că, de data asta, nimic nu era prea strâmt sau prea larg.

ㅤ— Vai, dar cum îți stă! exclamă ea entuziasmată, retrăgându-se câțiva pași pentru a mă privi. Și-a dus mâinile împreunate la gură, ochii strălucindu-i de încântare. Ești minunată, draga mea. Se vede că rochia asta a fost făcută doar pentru tine.

ㅤAm zâmbit timid, simțind cum obrajii mi se înroșesc. M-am întors spre oglindă, iar reflexia m-a făcut să-mi țin respirația. Era prima dată când mă vedeam cu adevărat în ea.

ㅤRochia avea ceva aparte. Simplitatea ei nu striga după atenție, dar te forța să o privești. Îmi dezvelea umerii cu o finețe care părea să vorbească despre o fragilitate bine ascunsă, în timp ce fusta amplă, dar fluidă, se mișca în jurul meu de parcă îmi înțelegea fiecare pas. Mânecile lungi, strânse pe brațe, ofereau un aer de eleganță clasică, dar deloc rigidă.

ㅤEra mai mult decât o rochie. Era povestea mea.

ㅤ— Soțul tău o să rămână fără cuvinte, zise croitoreasa cu un zâmbet șugubăț, venind să netezească fusta.

ㅤ— Eu cu siguranță am rămas, i-am răspuns pe un ton glumeț, lăsându-mi mâna să alunece pe materialul fin. A ieșit superbă, exact cum mi-am dorit, îți mulțumesc!

ㅤFemeia a râs, primind îmbrățișarea mea și acceptându-mi complimentele. Ne-am trezit din visul în care intrasem fără să știm când telefonul meu a răsunat în încăpere și i-am mulțumit croitoresei când mi l-a întins, lăsând-o să-și facă treaba ca să se asigure că nu a omis nimic, în vreme ce mi-am dus telefonul la ureche.

ㅤ— O să mă faci să-ți lipesc telefonul ăla de mână, a început el, iar eu am râs ușor, admirându-mă în oglinda din față. Ce ai făcut de nu mi-ai răspuns atât timp?

ㅤZâmbetul mi s-a șters puțin, dar n-am lăsat nimic să-mi strice dispoziția.

ㅤ— Am avut treabă, am spus vag, simțindu-mi inima accelerând. Iar acum îmi privesc rochia de mireasă și mă întreb dacă meriți o femeie atât de perfectă ca mine, am glumit, auzindu-i râsetul de la celălalt capăt.

ㅤ— Decide-te după ce ne întâlnim. Te aștept la banca noastră, am o surpriză pentru tine.

ㅤ— Surpriză? Ce surpriză?

ㅤ— N-ar mai fi o surpriză dacă ți-aș spune, a râs el, iar eu am răsuflat iritată. Haide, ne vedem curând, perfecta mea.

ㅤMi-a închis telefonul, lăsându-mă să mă lupt cu valul de întrebări care-mi invadase mintea. Detestam surprizele. Sentimentul acela de incertitudine, de a nu ști ce urmează, îmi întindea nervii la maximum. Abel știa asta foarte bine, dar nu-l oprea să continue să-mi facă tot felul de surprize.

ㅤM-am dezbrăcat cu grijă de rochie, lăsând-o pe mâinile croitoresei, care o așeză cu grijă pe umeraș, ca și cum ar fi fost un artefact prețios. Am revenit la hainele mele obișnuite, dar nici măcar confortul lor nu-mi putea liniști mintea, care se tot învârtea în jurul a ceea ce plănuise brunetul.

ㅤI-am mulțumit croitoresei pentru ajutor și am plecat, încercând să ignor acel freamăt neliniștit care mi se instalase în stomac. Kilometru cu kilometru, m-am îndreptat spre parc, locul unde ne-am întâlnit de atâtea ori, locul meu ce devenise al nostru.

ㅤFluturii aceia familiari îmi dansau în stomac, chiar dacă încercam să-i alung cu fiecare respirație. E ridicol, mi-am spus. Să mai simt asta după tot timpul care trecuse. Și totuși, nu mă puteam opri.

ㅤL-am zărit în depărtare, conturat de lumina caldă a după-amiezii, și pentru o clipă, timpul părea să fi făcut un salt înapoi. Zâmbetul care mi s-a ivit pe buze n-a fost ceva ce puteam controla; venea dintr-un loc izolat, unde încă mai păstram acea scânteie de început.

ㅤEra de parcă viața ne oferise, cu o generozitate neașteptată, o pagină albă. O șansă să rescriem totul, să reconstruim fundația fără fisurile vechiului. Și în locul greșelilor, al cuvintelor aspre și al rănilor, acum se conturau momente care păreau scoase dintr-o poveste spusă de un copil cu inimă pură.

ㅤCu fiecare zi care trecea, povestea noastră nu doar că se rescria – ci prindea un sens nou, unul în care lecțiile trecutului erau împletite cu speranța pentru viitor. Nu ștergeam ce fusese, dar reușeam să transformăm umbrele în lumină, așa cum ar fi trebuit să fie de la început.

ㅤAm continuat să merg spre el, pașii mei devenind din ce în ce mai siguri, chiar dacă inima părea să-mi bată cu o intensitate neobișnuită. Așa cum făcea mereu când era în apropiere. Abel stătea sprijinit de copacul de lângă bancă, cu mâinile în buzunare și o expresie placidă, dar privirea lui îmi spunea că mă observase de ceva timp. Ochii săi albaștri, atât de pătrunzători, își fixaseră întreaga atenție asupra mea, iar un colț al buzelor i s-a ridicat într-un zâmbet subtil.

ㅤ— Ești pregătită? m-a ațâțat, distrându-se pe seama curiozității mele.

ㅤS-a desprins de copac, apropiindu-se și lăsând doar câțiva centimetri între noi. Mâinile lui au ieșit din buzunare și mi-au atins ușor brațele, gestul simplu trimițându-mi un fior cald prin tot corpul.

ㅤ— Spune-mi că nu ai făcut nimic nebunesc.

ㅤ— Discutabil, a râs el, sub privirea mea căutătoare de cel mai mic indiciu. În ochii mei nu e ceva nebunesc.

ㅤ— Abel! l-am avertizat, iar zâmbetul lui larg mi-a răspuns fără cuvinte. O să ne certăm dacă iar ai exagerat.

ㅤ— Nu mai comenta atât, a spus, scoțând o eșarfă din buzunarul lui, adâncindu-mi confuzia. Întoarce-te.

ㅤMi-am ridicat o sprânceană, trecându-mi ochii de la el la eșarfă, fără să înțeleg nimic din ce se întâmplă. Abel a oftat ușor, făcând încă un pas spre mine, căutându-mi privirea.

ㅤ— Ai încredere în mine?

ㅤL-am privit tăcută pentru o clipă, cu gândurile învălmășite, dar răspunsul părea inevitabil. Mi-am închis ochii pentru o fracțiune de secundă, simțind cum îmi cresc bătăile inimii. Nu i-am răspuns, am lăsat un zâmbet domol să-mi acopere buzele și m-am întors, dându-i voie să-mi lege eșarfa la ochi.

ㅤAm înghițit în sec când degetele lui mi-au atins fugitiv pielea, simțindu-mi pulsul urcând la auzul respirației sale lângă urechea mea. Am închis ochii mai tare, acum complet ascunsă de eșarfă, simțindu-l aproape, ca un foc care amenința să mă consume.

ㅤ— Ai sau n-ai? mi-a șoptit la ureche.

ㅤMi-am strâns buzele, știind că rânjește, chiar și fără să-l văd.

ㅤ— Chiar e nevoie să răspund?

ㅤ— Te ascult.

ㅤAm oftat ușor, lăsându-mi umerii să cadă.

ㅤ— Am încredere în tine, am cedat, ignorând felul în care respirația lui continua să îmi gâdile pielea, săpându-mi șanțuri în stomac.

ㅤAm scos un icnet surprins când m-am trezit ridicată brusc, incapabilă să văd nimic din jurul meu. L-am auzit râzând și am mormăit în barbă, pe măsură ce mă lăsam în voia lui, neavând niciun rost să protestez.

ㅤSimțurile mi s-au ascuțit, creierul meu activându-se mai mult decât niciodată ca să compenseze lipsa vederii. Abel m-a așezat în scaunul din dreapta, am simțit centura care mi-a împrejmuit corpul și am auzit portiera cum se închide.

ㅤ— Era necesar să mă legi? l-am întrebat, abținându-mă cu greu să nu scot eșarfa, auzind motorul cum toarce, făcând mașina să se deplaseze.

ㅤ— O să înțelegi când vom ajunge, m-a asigurat cu un ton calm. Aștept momentul ăsta de foarte mult timp, fă-mi pe plac o oră.

ㅤM-am încruntat, analizând cuvintele lui. I-am simțit entuziasmul din voce și mi-am simțit inima cum se bucură, auzindu-l atât de fericit.

ㅤAm păstrat restul comentariilor pentru mine, oferindu-i plăcerea asta. Eram mai mult decât curioasă să aflu despre ce naiba vorbește, iar în pieptul meu se clădea un sentiment de anticipație pe care nu-l puteam ignora.

ㅤN-aveam habar cât timp trecuse când mașina s-a oprit, dar nici nu m-am preocupat prea mult de asta. Pentru prima oară în viața mea, m-am lăsat complet în voia cuiva, predându-i controlul fără nicio rezistență. L-am lăsat să mă ajute să cobor, auzind cântecul păsărilor în fundal, apoi m-am lăsat ghidată de el pe ceea ce părea a fi un drum pietruit.

ㅤ— Ai grijă la trepte. Sunt patru.

ㅤMi-am ridicat piciorul cu grijă, urcând încet cele patru trepte, menținând strânsă legătura dintre mâna mea și a lui. Eram convinsă că inima mea va bubui înainte să aflu ce e toată chestia asta.

ㅤ— Grijă la prag. Încet, iubito, m-a îndrumat. Vino cu mine.

ㅤ— Câte nu fac eu pentru tine..., i-am repetat cuvintele, stârnindu-i amuzamentul.

ㅤM-a oprit într-un loc, iar pașii lui au răsunat pe podeaua ce trebuia să fie din lemn. Inima mi-a sărit în piept când am simțit cum mâinile lui desfăceau cu grijă nodul eșarfei, iar în clipa în care mi-a eliberat vederea, am rămas blocată.

ㅤOchii mi s-au adaptat din nou la lumină, făcând totul mai clar. Am privit în jur, străduindu-mă să pun totul cap la cap, dar pur și simplu nu puteam. Ne aflam într-o casă, una ce avea potențialul să fie divină dacă era decorată și mobilată.

ㅤDe ce mă adusese Abel aici?

ㅤMi-am întors privirea la el, privindu-l rătăcită. El zâmbea ca un copil ce tocmai și-a primit jucăria dorită. Atunci am realizat. Colțurile ochilor mi s-au mărit și am privit totul din nou, nevenindu-mi să cred.

ㅤNu făcuse asta. Nu era atât de nebun.

ㅤ— Ții minte când vorbeam despre viitorul nostru? a început, pășind în fața mea, cu o bucurie evidentă. Stăteam nopți întregi, visând la căminul perfect pentru familia noastră. Îmi spuneai cu atâta însuflețire cum ar trebui să arate, câte camere să aibă. Îți amintești?

ㅤ— Nu se poate...

ㅤ— Poate că ne-am despărțit, m-a întrerupt, savurând șocul care mă copleșise. Poate că am făcut amândoi greșeli ce păreau de neiertat, dar eu nu m-am oprit niciodată din a construi casa visurilor noastre.

ㅤLacrimile mi-au venit în ochi, recunoscând în jur planul pe care-l făcusem în urmă cu mult timp. Mi-am dus mâna în piept, zdruncinată total de gestul lui. El a râs, venind la mine, luându-mi umerii în mâinile lui.

ㅤ— Nu am renunțat niciodată la tine, mi-a mărturisit, captându-mi toată atenția. Indiferent ce am făcut, indiferent ce am lăsat să se creadă, tu ai fost mereu în mintea și inima mea. Viitorul ăsta a fost singurul pentru care am continuat să muncesc și să lupt, nu altul.

ㅤUn zâmbet mi s-a întipărit pe buze și am început să plâng, fiind mișcată profund, până în adâncul sufletului, de confesiunile lui. M-am aruncat în brațele lui, strângându-l atât de tare că aproape l-am sufocat, dar el nici măcar nu a încercat să se opună. M-a strâns la fel de puternic.

ㅤ— Am vrut să îți fac o bucurie, nu să te fac să plângi, a spus el cu buzele deasupra creștetului meu înainte să-l sărute.

ㅤ— Taci, i-am zis, agățându-mă mai mult de el, auzindu-i râsetul. Sunt lacrimi de bucurie, nu strica momentul, am continuat, zâmbind domol.

ㅤM-am adunat și am făcut un pas în spate, ștergându-mi lacrimile, privind jur împrejur, așteptându-mă să mă trezesc din clipă în clipă din visul ăsta. Pentru că mie nu mi se puteau întâmpla lucruri frumoase. Dar minutele s-au scurs, iar realitatea aceasta a rămas fermă pe poziții.

ㅤNu l-am mai așteptat, am început să mă plimb prin casă, planificând involuntar ce urma să fac cu fiecare cameră. Deja vedeam totul mobilat, deși în jur era totul gol.

ㅤ— Aici o să punem o bibliotecă mare, am început, arătându-i lui Abel locul din livingul spațios. O să o umplem cu cărți, pentru că nu există casă fără ele. Și aici, m-am grăbit în mijlocul livingului, simțindu-mă mai energică decât niciodată, o să punem o canapea încăpătoare ca să poată veni la noi toți prietenii noștri și să nu te incomodeze când o să mă superi și o să te pun să dormi în ea.

ㅤAbel a râs, ascultându-mă cu o răbdare de speriat cum bat câmpii. Ba chiar, a intrat în nebunia mea, venind și el cu propriile idei pe măsura ce vedeam fiecare încăpere din casă.

ㅤAm continuat astfel, până când am realizat că la etaj, pe lângă dormitorul matrimonial, mai existau două uși pe coridor. Un gol mi s-a format în stomac, iar brunetul a rânjit, luându-mă de mână și conducându-mă către prima dintre ele, remarcând ezitarea mea.

ㅤ— Aici m-am gândit să fie una dintre camerele copiilor, mi-a spus după ce am pășit înăuntru, privind buimacă pereții vopsiți într-o nuanță de albastru pastel.

ㅤ— Una dintre camere? am repetat nesigură, iar el a încuviințat amuzat.

ㅤA venit la mine, îmbrățișându-mă din spate, dându-mi răgazul necesar să asimilez noile informații.

ㅤ— Doi copii, a rostit relaxat. Un băiat și o fată. Cum ar fi? m-a întrebat visător, lipindu-mă mai mult de el. Să ne avem miniaturile alergând prin casă, în timp ce noi pregătim masa pentru ei jos în bucătărie și-i auzim.

ㅤMi-am imaginat scena și am început să zâmbesc fără să îmi dau seama.

ㅤ— Îți dai seama ce bătăi de cap ar fi copii noștri? am glumit eu. Vai și amar de noi dacă ne moștenesc comportamentul, am continuat, auzindu-i râsul aproape de urechea mea.

ㅤ— M-am descurcat cu mama lor... Sunt mai mult decât sigur că o să mă descurc cu ei, a replicat râzând, iar eu am pufnit. Va veni timpul pentru toate, a concluzionat cu o încredere de neclintit în glas.

ㅤM-am răsucit în brațele lui, încă cu zâmbetul pe buze, și i-am prins chipul în mâini, ridicându-mă ușor să-l sărut. Buzele lui le-au găsit pe ale mele într-o mișcare lină, fără presiune, dar cu o intenție clară. L-am simțit apropiindu-se mai mult, fiecare atingere a pielii fiind un fel de invitație tacită. A fost un sărut lent, dar profund, ca și cum timpul ar fi încetinit în jurul nostru, iar între noi nu mai exista nimic altceva decât acel moment. Totul părea să se topească în acea clipă, fiecare detaliu devenind nesemnificativ.

ㅤMâinile lui s-au mișcat cu o ușurință neașteptată, alunecând pe corpul meu, iar fiorul pe care îl lăsau în urma lor creștea tot mai puternic. Ritmul dintre noi se intensifica, iar eu m-am agățat mai bine de el, fiind convinsă că picioarele mele vor ceda la un moment dat.

ㅤAbia mă mai puteam concentra, simțind cum fiecare mișcare devenea tot mai intensă, mai aprinsă. Corpul meu răspundea automat, iar fiecare respirație devenea mai adâncă, mai grăbită. Mâinile lui căutau fiecare colț al meu, ca și cum și-ar fi dorit să mă cunoască și mai bine, să mă simtă în toate modurile posibile. Am simțit cum inima îmi bate din ce în ce mai tare, iar gândurile s-au risipit într-o mare de senzații.

ㅤUn geamăt scurt mi-a scăpat când m-a ridicat cu brațele lui, forțându-mă să-i înconjor mijlocul ca să nu cad. Mâinile sale m-au strâns mai tare, presându-mă cu spatele de unul dintre pereți. M-am simțit cuprinsă de el, trupul meu reactivându-se imediat la fiecare atingere, fiecare mișcare.

ㅤLucrurile scăpaseră complet de sub control și am înțeles asta când săruturile lui au coborât la gâtul meu, iar eu am înclinat capul, oferindu-i mai mult spațiu de acțiune.

ㅤSenzațiile pe care le trezea în mine făceau orice dorință de a respecta înțelegerea să pară imposibilă. Promisiunea de a aștepta până în noaptea nunții devenea din ce în ce mai greu de ținut. Regretam că am insistat să o facem, crezând că îl voi tortura, dându-i o ultimă pedeapsă pentru ce a făcut cu Mackenzie.

ㅤDar acum, simțeam că asta era o pedeapsă pentru amândoi.

ㅤ— Trebuie să ne oprim, am reușit să zic, simțindu-l cum s-a oprit abrupt, rămânând nemișcat cu buzele pe pielea mea. Am promis. Ne-am dat cuvântul că ne vom ține de asta, Abel.

ㅤA răsuflat greu, ridicându-și ochii în ai mei. Nu-i convenea, dar m-a ajutat să ajung din nou cu picioarele pe pământ, creând o distanță între noi.

ㅤ— Prost am fost că nu mi-am încrucișat degetele la spate.

ㅤM-a bufnit râsul printre respirațiile sacadate și mi-am pus mâna pe obrazul lui, trasându-l delicat cu degetele mele.

•♤•

ㅤ— O să vomit, am spus cu o voce tremurândă, încercând să-mi țin capul nemișcat în timp ce fetele își făceau treaba cu pensulele de machiaj.

ㅤAdira a chicotit din celălalt colț al camerei, ridicând doar puțin privirea de pe telefon.

ㅤFotograful nu părea să fie deranjat de agitația din jur. Continua să declanșeze aparatul din toate unghiurile posibile, ca și cum fiecare cadru era o capodoperă în devenire. Mă întrebam câte poze avea de gând să mai facă, de parcă cele deja adunate nu erau suficiente pentru un album întreg. Mi-am confirmat în sinea mea: uram ședințele foto.

ㅤÎn timp ce Sage poza grațios alături de Olivia, Lydia își aranja rochia, inspectându-se în oglindă ca și cum fiecare mic detaliu trebuia să fie perfect. Atmosfera din cameră era un amestec de râsete, emoții și un pic de haos bine condimentat.

ㅤ— Și gata! a declarat una dintre fete, retrăgându-se cu un zâmbet triumfător și privindu-mă ca pe o operă de artă proaspăt finalizată.

ㅤM-am ridicat din scaun, simțind cum un val de priviri admirative și câteva ovații discrete au izbucnit din partea fetelor. Am întors încet capul spre oglindă, iar imaginea reflectată m-a lăsat fără cuvinte. Pentru o clipă, nu am recunoscut persoana care mă privea înapoi.

ㅤ— Wow, Clarissa! a exclamat Liv, punându-și mâinile la gură.

ㅤAm clipit de câteva ori, ca și cum încercam să-mi confirm că nu era doar o iluzie. Rochia, machiajul, coafura – totul era perfect. Nici mie nu-mi venea să cred că eu sunt cea din oglindă.

ㅤAm făcut un pas în față, aproape ezitant, studiindu-mă în oglindă din toate unghiurile. Degetele mele au alunecat pe marginile rochiei, simțind textura fină a materialului care părea mai degrabă o poveste cusută cu migală decât o simplă piesă vestimentară.

ㅤ— Arăți ca o prințesă, a spus Sage, apropiindu-se și fixându-mi o șuviță rebelă.

ㅤ— Mai degrabă o regină, a completat Lara, făcându-mi cu ochiul și trimițând un zâmbet fotografului care a imortalizat momentul.

ㅤAm încercat să zâmbesc, dar emoțiile mă copleșeau. Mi-am ridicat privirea spre Adira, care m-a prins de mâini, strângându-le ușor.

ㅤ— Ești pregătită? a întrebat ea, iar tonul ei cald m-a făcut să simt o liniște neașteptată în mijlocul haosului din mintea mea.

ㅤAm dat încet din cap, fără să fiu sigură dacă încerc să mă conving pe mine sau pe ele.

ㅤ— Mai bine că te-ai hotărât, pentru că Abel sigur nu mai are răbdare, a spus Lydia, râzând.

ㅤAm râs și eu, conștientă că are dreptate. De mai bine de câteva ore, băieții făceau ture în fața ușii noastre, probabil încercând să ghicească când vom fi gata.

ㅤAm aruncat o privire spre ușă, unde știam că cei din partea lui Abel erau deja pregătiți. Ideea că el era chiar acolo, doar la câțiva pași distanță, m-a făcut să-mi trag adânc răsuflarea, încercând să-mi liniștesc bătăile accelerate ale inimii.

ㅤ— Sper că n-au încercat să tragă cu ochiul, a spus Sage, ridicând o sprânceană în timp ce se uita către ușă cu o expresie semi-serioasă.

ㅤ— Nu cred că ar avea curaj, a replicat Olivia râzând. Le e frică de Adira, au primit destule palme doar pentru că s-au apropiat prea mult de ușă.

ㅤ— Aduce ghinion să vadă mireasa înainte de nuntă! s-a apărat ea.

ㅤReplica ei a stârnit un râs colectiv. Clătinând din cap, mi-am îndreptat spatele, îmbărbătându-mă singură în mintea mea că totul va decurge conform planului.

ㅤUșa s-a deschis brusc, iar în prag a apărut Apollo, sprijinindu-se nonșalant de tocul ușii, cu un zâmbet care putea însemna orice. Ochii lui, de obicei relaxați, păreau să studieze întreaga scenă ca un critic aflat la un spectacol.

ㅤAm zâmbit când privirea i-a poposit asupra mea de parcă nu-și putea lua ochii de la mine.

ㅤ— Ei bine, mai aveți mult? Abel e pe punctul de a sparge ușa dacă nu apăreți curând, a spus el, ridicând din sprânceană.

ㅤAdira a pufnit, încrucișându-și brațele.

ㅤ— Dacă ar îndrăzni să intre aici, s-ar confrunta cu mine. Și știe foarte bine că nu-i iese niciodată în fața mea.

ㅤ— Cred că ar prefera să fie fugărit de tine decât să mai aștepte, a râs Apollo, ignorând privirea tăioasă pe care i-a aruncat-o bruneta.

ㅤLydia a făcut un pas în față, ajustându-mi trena rochiei și studiindu-mă cu un ochi critic.

ㅤ— E în regulă, fetelor, le-am spus cât de calmă am putut. Puteți merge, lăsați-mă cu fratele meu. Am ceva de vorbit cu el.

ㅤAu dat din cap aprobator, iar apoi, pe rând, împreună cu echipa, au părăsit camera, lăsând în urmă o liniște apăsătoare. Aerul părea să devină mai dens odată ce ușa s-a închis, iar gândurile mele au început să se învârtă frenetic, complet expuse tăcerii care se lăsa ca o pătură grea peste tot.

ㅤRânjetul lui Apollo m-a ajutat să mă detensionez, chiar dacă doar puțin. S-a desprins de toc cu o lejeritate aparentă, dar fiecare pas pe care îl făcea înspre mine trăda adevăratele lui sentimente. Încerca să pară relaxat, dar privirea lui, mai caldă decât de obicei, și ușoara stângăcie spuneau altceva. Nu o arăta, dar era foarte emoționat.

ㅤ— Nu-mi spune că vrei să fugi.

ㅤAm râs colorat, împingându-l puțin.

ㅤ— De parcă aș putea să fac un pas înainte ca Abel să afle și să vină pe urmele mele.

ㅤ— Adevărat și asta, s-a amuzat el. Ce voiai să vorbești cu mine?

ㅤUn nod mi-a urcat în gât, iar cuvintele păreau blocate undeva între minte și buze. Nu știu de ce îmi era atât de greu să-i spun ce voiam, dar îmi părea de-a dreptul imposibil să deschid gura. Ochii lui ciocolatii m-au fixat cu o confuzie blândă, căutând să înțeleagă tăcerea mea, însă răspunsul nu avea să-l găsească așa ușor.

ㅤ— Vreau ca tu să mă conduci la altar, am spus brusc, cu un curaj pe care nu știu de unde l-am găsit, temându-mă că, dacă mai așteptam, îndrăzneala mea ar fi dispărut cu totul.

ㅤApollo a clipit, surprins, iar expresia lui s-a întunecat ușor.

ㅤ— Clary, ești sora mea și te iubesc, dar... nu pot să-i fur asta tatălui tău, a spus, cu o voce joasă și precaută.

ㅤAm pufnit, scuturând ușor din cap. Tatăl meu ar fi trebuit să fie recunoscător că i-am permis să fie prezent, dar să mai și joace un rol central? Nu, nu merita.

ㅤ— E alegerea mea, am răspuns ferm. Știu că e tatăl meu, dar asta nu înseamnă că merită să facă acest pas. În schimb, tu da. Tu ai fost mereu acolo pentru mine. M-ai protejat și m-ai susținut în feluri în care el n-a făcut-o niciodată.

ㅤL-am privit direct, zâmbind cu sinceritate, și i-am luat mâinile în ale mele.

ㅤ— Vreau ca tu să mă conduci. Nimeni altcineva.

ㅤM-a privit amuțit de uimire, iar eu m-am luptat cu mine să nu las o remarcă sarcastică să-mi scape când ochii lui au devenit sticloși. Nu-l văzusem în starea asta niciodată, în toți anii de când îl cunosc.

ㅤ— O să plângi? am întrebat, cu un zâmbet reținut, încercând să maschez amuzamentul care aproape că-mi scăpa.

ㅤ— Nu fii idioată, a răspuns el rapid, luându-și mâinile din ale mele și ștergându-și colțurile ochilor. Mi-a intrat ceva în ochi... sunt și uscați.

ㅤȘtiam că spunea asta doar ca să ascundă ce simțea cu adevărat. Apollo nu era genul care să-și lase emoțiile la vedere. Însă, chiar și așa, era clar că momentul îl atingea mai mult decât își dădea voie să arate. M-a sfredelit cu privirea când un hohot mic de râs mi s-a eliberat din piept.

ㅤ— Mergem? Sau mai ai nevoie de câteva minute să te aduni?

ㅤS-a forțat să râdă, mormăind ceva de nedeslușit și mi-a întins brațul să plecăm.

ㅤ— Ești foarte amuzantă, nu mai pot de râs, a spus sarcastic, ghidându-mă pe holul lung unde am fost asediați de echipa de filmare și fotografiat.

ㅤ— Da, râzi cu lacrimi chiar, am continuat să-l ironizez, zâmbind frumos pentru cameră, râzând înfundat când mi-a dat un cot slab în coaste.

ㅤDar momentul de relaxare a luat sfârșit când am ajuns în apropiere de intrarea în biserică. Aceeași biserică pe care Abel mi-a arătat-o în trecut, aceeași unde am făcut acea ceremonie simbolică în foișorul din curte.

ㅤAcum se transforma în realitate.

ㅤApollo ne-a oprit înaintea ușii, râzând de emotivitatea mea bruscă. Cu o grijă mare, mi-a luat voalul subțire și l-a așezat cu delicatețe peste fața mea.

ㅤ— Să mergem. E timpul să nenorocesc un om pe viață.

ㅤOchii lui ciocolatii mi-au întâlnit privirea, bucurându-se că m-a ajutat să nu mai fiu atât de încordată. Mi-a oferit un zâmbet scurt, aproape imperceptibil, înainte de a se întoarce spre ușa bisericii. Respirația îmi era adâncă și ritmată, iar inima îmi bătea cu o intensitate greu de stăpânit. În momentul acela, totul părea mai important decât oricând – pașii care aveau să urmeze, schimbările ce se pregăteau să se petreacă.

ㅤApollo a deschis ușa bisericii cu un gest ușor, iar mirosul specific mi s-a înfiltrat prin nări, făcându-mi pielea să se înfioare. În fața mea se deschidea un drum plin de așteptări și de frică, iar odată cu fiecare pas pe care îl făceam, senzația că sunt pe cale să încep o nouă viață devenea tot mai puternică.

ㅤMâinile îmi tremurau ușor, dar am strâns din dinți, lăsându-mă ghidată de Apollo. Privind în față, ochii mei l-au căutat pe Abel, iar inima mi-a sărit o măsura când l-am văzut, așezat la capătul culoarului, așteptându-mă cu o privire intensă, strălucitoare.

ㅤPașii mei erau măsurați și grei, dar în același timp păreau să mă poarte singuri, ca și cum fiecare mișcare era ghidată de o forță nevăzută.

ㅤAm ajuns în fața lui Abel, iar în acel moment, lumea întreagă părea să se estompeze. Tot ce conta era ce urma să spun, ce urma să fac, și cum fiecare cuvânt avea să definească viitorul nostru.

ㅤ— Ai grijă de sora mea, Wraith, i-a spus Apollo, înainte să-i dea mâna mea, aducându-mi un zâmbet pe buze pe care nimeni nu-l putea vedea decât foarte vag. Altfel următoarea dată când vei intra într-o biserică, o vei face între patru scânduri.

ㅤAbel a râs. Nu părea deloc deranjat de amenințarea mascată în glumă a fratelui meu; era mai degrabă nerăbdător să mă primească pe mine.

ㅤ— Ca de ochii din cap, i-a răspuns criptic, etalând un zâmbet hotărât.

ㅤApollo a fost mulțumit cu asta și mi-a pus mâna în a lui Abel, zâmbindu-ne aprobator înainte să se ducă la locul lui. Mâna lui m-a strâns ușor, dar ferm, iar cu o singură mișcare m-a tras aproape de el. O senzație de siguranță m-a cuprins instantaneu, dar totodată am simțit un fior necontrolat.

ㅤM-a privit cu un amestec de emoții puternice ce păreau să micșoreze camera și să reducă toată tensiunea din jurul nostru. Cu mișcări delicate și calculate, a prins de marginile voalului meu, ridicându-le încet, dezvăluindu-mi chipul. Pentru o clipă, am simțit că niciun cuvânt nu ar fi putut să exprime ce simțim unul pentru altul. Totul părea să se adune într-un singur punct: acel moment de tăcere, acea privire care înțelegea fără cuvinte.

ㅤI-am zâmbit înapoi, fără să-mi rup o secundă ochii din ai lui, ascultând preotul ce începuse slujba. Nici măcar nu-mi păsa ce spunea, mă interesa doar cel din fața mea ce mă privea ca pe cea mai mare dorință împlinită.

ㅤȘi, în mijlocul acelei tăceri între noi, am simțit că totul s-a concentrat în acel moment, ca o explozie de sentimente ce mă copleșea. Nu mai exista nicio îndoială, nicio neliniște. Mâna lui, ținându-mă cu atâta siguranță, părea să îmi transmită tot ce trebuia să știu: că eram aleasa, că era alesul. Fiecare cuvânt rostit de preot părea o simplă formalitate în fața legăturii ce creștea între noi.

ㅤPrivirile noastre nu s-au întâlnit doar pentru a își spune da în fața altarului. Ne conectau la ceva mai profund, la o promisiune nerostită, dar care se întindea dincolo de cuvintele formale ce aveau să vină.

ㅤÎmi simțeam inima bătând atât de puternic încât aproape că o auzeam cum răsună în urechi, iar aerul părea să fie încărcat de energie și anticipare.

ㅤAbel își ridica ușor sprâncenele, făcându-mi semn cu o privire caldă, iar eu nu am putut decât să-i răspund cu un zâmbet, un zâmbet ce spunea mai mult decât aș fi putut exprima vreodată cu cuvinte.

ㅤApoi, momentul mult așteptat a sosit, preotul ne-a rugat să repetăm acele cuvinte. Cuvinte pe care ni le rostisem cu mult timp în urmă, cuvinte ce nu și-au pierdut niciodată greutatea pentru noi. Cu un zâmbet complice pe chip, Abel a început să rostească:

ㅤ— Eu, Abel, te iau pe tine, Clarissa, să fii soția mea din acest moment și pentru totdeauna. Îți promit să fiu sincer față de tine atât în vremuri bune, cât și în vremuri grele, în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, până când moartea ne va despărți. Te voi iubi și te voi onora în toate zilele vieții mele, a rostit, iar cuvintele lui m-au învăluit din nou ca o vrajă. Fiecare silabă era învăluită într-o sinceritate care mă ținea captivă, aproape ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat vreodată, ca și cum totul ar fi fost predestinat.

ㅤMă uitam la el cu aceeași fascinație de la început, cu inima bătând tare în pieptul meu, ca și când fiecare cuvânt rostit de el ar fi devenit o parte din mine.

ㅤ— Eu, Clarissa, te iau pe tine, Abel, să fii soțul meu din acest moment și pentru totdeauna. Îți promit să fiu sinceră față de tine atât în vremuri bune, cât și în vremuri rele, în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, până când moartea ne va despărți. Te voi iubi și te voi onora nu doar în această viață, ci și dincolo de ea, am adăugat cu o voce ce tremura ușor de emoție, dar hotărâtă.

ㅤPrivirea lui s-a schimbat pentru o clipă, ușor surprins. Probabil nu își închipuia că voi păstra adăugarea mea și acum, dar zâmbetul ce i-a apărut pe buze mi-a dat confirmarea că nu avusese nevoie de niciun cuvânt în plus sau în minus.

ㅤPreotul a continuat slujba, iar Adira ne-a adus verighetele, ținându-le cu o atenție aparte, ca și cum fiecare detaliu conta. Ochii ei, plini de emoție, ne-au urmărit cu grijă, iar mâinile ei tremurând ușor îi trădau semnele unui sentiment care nu se putea ascunde.

ㅤAbel a luat verigheta din mâna ei, iar privirea noastră s-a întâlnit pentru o clipă, tăcută, dar plină de semnificație. Când a ridicat mâna mea, am simțit cum totul în jurul meu a dispărut. Verigheta s-a întors înapoi pe degetul meu, iar când mi-a așezat-o cu atenție, am știut că nimic nu va mai fi la fel.

ㅤNu avea de gând să mă mai lase să o scot vreodată.

ㅤCu un zâmbet discret, am așezat verigheta pe degetul lui, împingând-o mai mult, ca mesajul meu mut să ajungă clar și răspicat la el. Și-a reținut râsul, adâncindu-și ochii în ai mei.

ㅤPreotul a ridicat privirea din cărțile sale, zâmbind ușor la noi, iar vocea lui, calmă și fermă, a umplut din nou aerul:

ㅤ— Cei care sunt uniți prin aceste jurăminte și prin semnul verighetei vor rămâne împreună, în fața lui Dumnezeu și a celor dragi, până la sfârșitul zilelor lor.

ㅤCuvintele sale reverberau în sufletul meu, de parcă ar fi fost scrise special pentru noi, pentru această clipă. Nu mai auzeam pașii, nici murmurul audienței, nici foșnetul rochiilor. Tot ce simțeam era privirea intensă a lui Abel.

ㅤPreotul și-a așezat mâinile într-o poziție solemnă, pregătindu-se pentru partea finală a ceremoniei.

ㅤ— Acum, prin puterea care mi-a fost încredințată, vă declar pe voi soț și soție. Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!

ㅤAbel a zâmbit larg, iar eu, cu un surâs mai timid, mi-am îndreptat privirea spre el, așteptând acest moment ca pe o eliberare. Simțeam că întreaga mea ființă vibrează în acele cuvinte. Că de acum înainte, aveam un loc în viața lui și el în a mea, o legătură care nu putea fi ruptă, chiar și de cele mai mari încercări ale destinului.

ㅤPreotul a ridicat mâna într-un gest solemn și a spus, pe un ton grav, aproape sacru:

ㅤ— Poți să o săruți pe mireasa ta.

ㅤAbel s-a aplecat spre mine, iar eu am închis ochii pentru o clipă, simțind o căldură care mi-a cuprins întreg corpul. Când buzele lui le-au atins pe ale mele, totul s-a pierdut.

ㅤȘtiam, în acel moment, că nu era nimic care să ne poată opri.

ㅤUn val de aplauze a umplut biserica, iar Abel mi-a luat mâna în a lui și m-a tras ușor spre el, cu o privire care spunea tot ce nu voia să rostească.

ㅤCând am ieșit din biserică, razele soarelui m-au lovit în față, iar aerul destul de răcoros de afară a fost ca o adiere de speranță. Toată agitația și presiunea care mă cuprinseseră înainte de ceremonie păreau acum îndepărtate, ca niște umbre care nu mai aveau loc în lumea noastră.

•♤•

ㅤAm râs cu poftă, comentând de pe margine cu Adira dansul dintre fratele meu și Edmond. Mă dureau picioarele îngrozitor, dar la ce mă așteptam după ce am dominat ringul de dans până acum câteva minute?

ㅤEra mai dificil decât îmi imaginasem să fii în centrul atenției. Toată lumea era cu ochii pe mine și Abel, dornici să vorbească cu noi și să fie în preajma noastră, iar noi nu-i puteam ignora chiar dacă eram epuizați de tot interesul ăsta crescut pentru noi. Își făcuseră timp din viețile lor aglomerate să fie alături de noi în ziua asta. Meritau să fie tratați cu aceeași energie.

ㅤ— Unde a dispărut Abel? m-a întrebat Adira, iar eu am privit în jur, ridicând din umeri.

ㅤ— Era pe undeva cu Xander, i-am spus obosită, luând o gură din paharul meu. Probabil s-a ascuns pe undeva de oameni pentru câteva minute.

ㅤA scuturat amuzată din cap, tensionându-se puțin când mama s-a apropiat de noi. Am invitat-o pe scaunul de lângă mine, zâmbindu-i când mi-a aranjat șuvițele ca să nu mi se strice coafura.

ㅤ— Așa să te văd mereu, mi-a urat ea, iar eu am surâs. Radiezi.

ㅤ— Petrec împreună cu toți oamenii dragi faptul că m-am căsătorit cu omul pe care-l iubesc, cum să nu radiez? am rostit retoric. Am așteptat mult clipa asta, mă bucur de ea cât pot. În sfârșit sunt fericită, mamă, i-am spus, aducându-i zâmbetul sincer pe buze.

ㅤN-a apucat să-mi răspundă, Abel făcându-și apariția lângă noi. A salutat-o pe mama și mi-a oferit un sărut pe tâmplă, mulțumindu-i Adirei când a eliberat scaunul de lângă mine ca să se poată așeza.

ㅤ— Unde ai fost? l-am întrebat, aruncând o privire spre ringul de dans ce se umpluse de oameni.

ㅤEl a zâmbit cu o anumită reținere, prinzându-mi o mână între ale lui.

ㅤ— M-am asigurat că nu se întâmplă evenimente neprevăzute.

ㅤAm înțeles imediat substratul cuvintelor sale și mi-am presat buzele, încuviințând. Jur că eram capabilă să-l torturez pe Michael până la moarte dacă îndrăznea să distrugă noaptea asta în vreun fel.

ㅤNici măcar n-am remarcat, din cauza gândurilor răzbunătoare, când ne-a părăsit mama ca să se ducă să danseze cu sora mea.

ㅤ— Am reușit, a spus Abel, întorcându-și chipul la mine. A fost o luptă crâncenă, dar a meritat totul. Uite ce am reușit împreună și asta e doar puțin.

ㅤ— Nu, Abel, ăsta e doar începutul.

ㅤCând semnalul pentru dansul nostru s-a auzit, Abel s-a ridicat și mi-a întins mâna. Fără să stau pe gânduri, am pus-o în a lui și am simțit cum toată tensiunea din jur se dizolvă în acea atingere. Pașii noștri au fost aproape instantaneu coordonați, mișcările fluide, dar ferm închegate, ca și cum am fi dansat mereu împreună.

ㅤValsul a început ușor, cu pași mici, dar în scurt timp, ritmul a crescut. Abel m-a ghidat cu precizie, fiecare pas controlat, dar plin de o forță subtilă, iar eu m-am lăsat dusă de el, urmându-l cu o senzație de siguranță și de neliniște în același timp. Picioarele mele păreau să nu mai atingă pământul, iar inima mi se accelera cu fiecare mișcare.

ㅤOchii lui erau fixați pe ai mei, niciun cuvânt nu era necesar între noi. Fiecare mișcare a lui părea să mă apropie de o realitate mai intensă, de o durere dulce pe care nu o puteam exprima. Ne roteam în jurul ringului, dar nu simțeam că facem parte din mulțimea care ne înconjura. Tot ce simțeam era presiunea delicată a brațului său în jurul meu și acea legătură dintre noi care se făcea mai puternică cu fiecare clipă.

ㅤValsul a devenit mai rapid, mai îndrăzneț, iar corpul meu se mișca în același ritm cu al lui, pierzându-se în dans, dar și în sentimentul că totul din jur s-a topit. Abel nu părea să vrea să mă lase să plec, iar eu nu aveam nicio dorință să mă rup de acea legătură. Valsul, cu fiecare mișcare a noastră, părea să îmi spună tot ce aveam nevoie să știu: totul era al nostru, chiar și în mijlocul haosului.

ㅤMuzica s-a încheiat, pașii noștri au încetinit treptat, iar eu am rămas acolo, în brațele lui, cu ochii închiși pentru câteva clipe. Totul între noi fusese spus în acele mișcări delicate, în acele momente în care respiram în același ritm, în care ne împărtășeam tăcerea ca și cum ar fi fost un limbaj propriu.

ㅤCând am deschis ochii, l-am găsit pe Abel privind în jos la mine cu o expresie pe care nu o mai văzusem înainte. M-am întrebat pentru o secundă ce gândește, dar nu am îndrăznit să întreb. În schimb, i-am zâmbit cu o ușoară înclinare a capului, simțind cum totul între noi se schimbă dintr-o dată, într-un fel ce părea ireversibil.

ㅤAm căscat, cuprinsă de toată oboseala de după petrecere și abia m-am convins să deschid portiera și să cobor din mașină, când am ajuns acasă.

ㅤUltimele săptămâni înainte de nuntă au fost o nebunie de renovări și decorări, fiecare colț al casei având amprenta noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne-am străduit să o facem perfectă, să ne simțim cu adevărat acasă, iar acum, după toată munca și efortul depus, urma să trăim pentru prima dată împreună, în locul pe care îl făcusem al nostru.

ㅤN-am apucat să fac mai mult de doi pași că Abel a apărut în calea mea, ridicându-mă în brațe înainte să pot refuza. Am râs copilărește, agățându-mă de gâtul lui și lăsându-l să mă treacă toate pragurile până în dormitor.

ㅤ— Ești nebun? Dă-mi drumul! am continuat să râd.

ㅤM-a lăsat pe podea, dar nu m-a lăsat să mă îndepărtez prea mult. Mâinile lui mi-au prins talia și m-au lipit de el, suficient de aproape să simt mirosul vinului pe care l-a consumat. Am oftat imperceptibil, privind pe lângă noi, încă convinsă că vine clipa în care mă voi trezi și totul se va dovedi că a fost un vis. Abel a sesizat schimbarea mea de stare și după ce a privit și el cu mine, s-a uitat întrebător, cu un zâmbet șarmant pe buze.

ㅤ— Ce s-a întâmplat?

ㅤ— Nici măcar nu credeam că voi apuca ziua asta cu tine, am oftat eu.

ㅤ— Și tu ai dreptate, normal, a spus pe un ton diametral opus de-al meu. Este visul oricărei fete.

ㅤMi-am fixat ochii asupra lui, simțind cum o urmă de zâmbet îmi apasă buzele.

ㅤ— Abel, fii atent, i-am spus pe un ton amestecat cu amuzament și avertisment.

ㅤ— De ce să fiu atent, hm? a intrat în jocul meu, trăgându-mă mai mult spre el.

ㅤ— Fii atent, te previn, am repetat mai serioasă, ridicându-mi arătătorul spre el. Aceasta este ultima mea rochie de mireasă, Abel. Ai grijă ce faci, adună-te... Nu am de gând să divorțez iar.

ㅤA râs zgomotos, clătinând din cap.

ㅤ— Aș divorța de tine doar să te mai văd îmbrăcată încă odată în rochia asta. Ești foarte frumoasă. Ar trebui să o mai porți din când în când...

ㅤ— Doar nu ești serios, am pufnit eu.

ㅤA rânjit ca un diavol, îngreunându-mi respirația când s-a aplecat și mi-a sărutat gropița. A depus un alt sărut pe maxilarul meu, apoi pe gâtul meu, doar ca să urce înapoi.

ㅤ— Normal că nu sunt serios, a murmurat deasupra buzelor mele. O să poți divorța de mine doar după ce mor. Și nici atunci, mă voi întoarce să te bântui.

ㅤ— Vorbești prostii când bei, am contracarat eu, printre săruturile lui ce începuseră să-mi alunge toată oboseala, trezindu-mi fiecare nerv din moleșeală. Știai asta? am continuat mai greu, înfiorându-mă când mâinile lui s-au plimbat pe trupul meu în căutarea fermoarului.

ㅤ— Stai să vezi ce prostii fac când beau.

ㅤAm râs înfundat, simțind cum trage de fermoar. Mă sărutase în atât de multe locuri că începusem să pierd contactul cu realitatea, fiecare atingere a buzelor sale adâncindu-mă într-o transă greu de evadat, în care el devenea singurul la care mă puteam concentra.

ㅤ— Abel..., am șoptit, dar cuvintele au fost înghițite de următorul sărut, mai pasional, mai urgent.

ㅤȘtiam că nu mai era cale de întoarcere. Nici măcar nu mă interesa dacă exista una.

ㅤMi-am adâncit mâinile în părul lui, trăgându-l mai aproape cu o nevoie care mă surprindea și pe mine însămi. El a răspuns cu aceeași intensitate, brațele lui înfășurându-mă strâns, de parcă ar fi vrut să mă protejeze și să mă consume în același timp.

ㅤ— Mi-a fost atât de dor de tine, a șoptit, făcându-mi rochia să ne cadă la picioare. Ochii lui au început să sclipească la vederea lenjeriei din dantelă albă pe care o alesesem special, un rânjet slab abia făcându-i colțul buzelor să se ridice înainte să mă sărute mai înfocat. Am luat-o razna când mi-ai spus că îl iubești, a simțit nevoia să-mi spună, vocea lui coborând într-un murmur aproape răgușit, cuvintele trecându-mi prin piele ca o confesiune.

ㅤÎnainte să pot răspunde, m-a sărutat din nou mai apăsat, dându-mi doar o clipă să respir înainte ca săruturile lui să exploreze tot mai multe teritorii ale pielii mele, lăsând în urmă un șir de fiori ce îmi amețeau mintea. Mi-am lăsat capul pe spate, ochii mei închizându-se fluturând când Abel s-a folosit de avantajul de a mă cunoaște extrem de bine: știa ce-mi place.

ㅤ— Tu ești a mea, a spus-o aproape poruncitor, urcând din nou la buzele mele, destabilizându-mă. Iar acum nu mai pleci nicăieri, a concluzionat, ridicându-mă cu o ușurință de speriat.

ㅤSpatele mi-a lovit salteaua, iar un icnet surprins mi-a scăpat înainte ca gura lui să pună din nou stăpânire pe a mea. Era ca și cum fiecare sărut îi alimenta nerăbdarea, iar mie îmi răpea orice urmă de rațiune.

ㅤMâinile mele au început să-i dezbrace sacoul cu mișcări febrile, de parcă țesătura aceea ar fi fost singura barieră care ne mai separa. El m-a ajutat, aruncându-l fără să se uite unde ajunge, ochii lui fixându-i pe ai mei ca și cum ar fi vrut să-mi citească fiecare gând.

ㅤ— Răbdare, Clarissa, a murmurat pe un ton amuzat, cu un zâmbet abia schițat curbându-i buzele, înainte să coboare cu săruturi pe gâtul meu, oprindu-se suficient de mult încât să simt cum pielea mi se înfierbântă sub atingerile lui.

ㅤAm încercat să protestez, dar respirația mea sacadată și fiorii care mă traversau îmi trădau orice intenție de a părea controlată. Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc tremuratul, dar degetele lui erau prea sigure, prea precise, coborând lent pe clavicula mea până la materialul delicat al lenjeriei.

ㅤ— A venit rândul meu să te torturez. Pentru tot ce mi-ai făcut, mi-a spus, iar vocea lui joasă, încărcată de promisiuni, mi-a făcut inima să tresară.

ㅤ— Ești un diavol.

ㅤAbel a râs scurt, un sunet profund care mi-a amplificat neliniștea dulce ce mi se răspândea în tot corpul. Încercam să mă mențin ancorată în moment, dar atingerea lui îmi anula gândurile. Era intenționat, calculat, ca și cum ar fi vrut să-mi demonstreze că el deținea controlul complet. Și poate că îl avea.

ㅤ— În noaptea asta, iubito, nu sunt nimic altceva decât al tău, mi-a șoptit la ureche, iar cuvintele lui, pline de sinceritate, m-au făcut să renunț complet la orice rezistență.

ㅤM-a prins de talie, ridicându-mă ușor pentru a mă apropia mai mult de el, iar răsuflarea lui caldă mi-a atins clavicula înainte să o acopere cu săruturi lente, delicate. Într-un gest aproape neatent, și-a strecurat mâinile pe spatele meu, desfăcând cu grijă penultima piesă care mă mai acoperea.

ㅤ— Așa e mai bine, a murmurat, iar tonul lui mi-a făcut pielea să se înfioare.

ㅤM-am arcuit sub el, o înjurătură abia scoasă desprinzându-mi-se din gât când atenția și alintările i s-au mutat asupra pieptului meu. Reacțiile mele doar l-au înverșunat mai mult, continuând să-l provoace să mă aducă cât de mult poate până la capătul limitelor.

ㅤAm respirat ușurată când gura lui păcătoasă mi-a părăsit pielea ce devenise incomod de sensibilă, simțind o formă de eliberare când respirația lui fierbinte nu îmi mai gâdilă vreo porțiune de piele. Ochii mi s-au redeschis doar pentru a se închide din nou rapid când coapsele mi-au fost depărtate cu o mișcare abia sesizabilă, urmată de o cu totul altă tortură când pielea de la interiorul acestora a fost supusă unui nou val înăbușitor, buzele lui trasând o linie șovăitoare de la genunchi până în locul care zvâcnea de nevoie.

ㅤO altă înjurătură mi-a scăpat, amuzându-l copios, și nu am mai rezistat. Am început să mă mișc, încercând să mă împotrivesc tratamentului său, doar ca încercările mele să fie oprite cu o simplă strângere fermă din partea lui ce m-a imobilizat complet.

ㅤOchii lui albaștri s-au ridicat în ai mei cu o mustrare ascunsă, dar și cu o satisfacție ce mi-a făcut stomacul să se strângă chiar mai puternic.

ㅤ— Rezistă, iubire. Ăsta e doar începutul.

ㅤAm reușit să scot un pufnet în fața rânjetului său infernal, înainte ca capul să mi se prăbușească din nou pe saltea, cu un geamăt resemnat.

ㅤAcea moarte, atât de menționată astăzi, părea mai aproape ca niciodată, gata să ne despartă.

Sper că v-a plăcut!

Primul capitol pe 2025, mă bucur că începem noul An cu bine. Chiar nu am mai scris de foarte mult timp un capitol atât de simpatic în cartea lor; zic să ne bucurăm de miracol cât de mult putem. Cu astea fiind spuse, vă urez întârziat, un An Nou plin de bucurii și succes! ❤️

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️