ㅤCapul îmi bubuia îngrozitor când m-am trezit, îl simțeam mai greu decât niciodată. M-am strâmbat la lumina difuză care a fost suficientă să-mi înrăutățească starea și, cu ochii mijiți, am privit în jur, nedeslușind mare lucru, pentru că vedeam în ceață.

ㅤDar apoi, de parcă cineva turnase o găleată de gheață peste mine, mi-am amintit totul. Decorul străin și sărăcăcios a început să capete sens, iar ochii mi s-au mărit. Am încercat să mă ridic din patul în care mă aflam, în ciuda stării mele precare, însă am fost trasă înapoi cu o forță de neclintit ce mi-a făcut încheietura să usture.

ㅤEram legată. În jurul încheieturii mele stângi se afla o funie care era foarte bine strânsă de un picior al patului. Am încercat să trag mai puternic, cu inima la un pas de colaps, dar nu am reușit să mă eliberez oricât de mult am încercat. Doar mi-am rănit mai mult mâna.

ㅤFrica a încolțit în mine ca o iederă otrăvitoare, trezind la viață toate gândurile pe care le voiam dispărute. Cine dracului e bolnavul care ar face asta după toate acele bilețele? Unde naiba sunt? Cum o să fiu găsită? Mă caută măcar cineva?

ㅤM-am așezat înapoi pe marginea patului, analizând totul din jur, ca și cum asta ar putea opri incertitudinile care mă sufocau. Eram într-o cameră dintr-o casă părăsită, cel puțin așa arăta. În afară de patul pe care stăteam, nu se afla multă mobilă în jur, iar aceea care exista era acoperită cu cearșafuri albe. Pereții erau scorojiți, podeaua era într-o stare jalnică și umflată pe alocuri și era un singur bec atârnat din tavan ce servea drept lumină în haznaua asta. Mă simțeam ca într-un film horror, mi s-a făcut părul măciucă.

ㅤAerul era dens, stătut, trădând faptul că nu a mai fost deschisă o fereastră de foarte mult timp. Și cum să fi fost? Ochii mi-au căzut pe fereastra din cameră care era baricadată cu nișe plăci de lemn bătute în cuie. Lumina abia reușea să se strecoare prin crăpăturile înguste, nici nu puteam să-mi dau seama dacă este zi sau noapte.

ㅤPielea a început să mă furnice când am privit cearșaful de sub mine și m-am gândit la cât de mizerabilă trebuie să fie salteaua de dedesubt. Mi-am strâns ochii, silindu-mă să nu mă gândesc la asta ca să nu înnebunesc. Am început să analizez felul în care legătura era îmbinată pe mâna mea, căutând un punct vulnerabil, dar nodul era al dracului de bine făcut.

ㅤAveam de-a face cu cineva profesionist, atât am putut deduce și eu. Asta nu mi-a ajutat inima să se liniștească câtuși de puțin. Eram în stare de vigilență maximă, corpul meu intrase pe modul de supraviețuire. Creierul meu mai funcționa doar ca să caute o metodă de evadare.

ㅤRegretele s-au instaurat când am înțeles că nu există nici măcar una. Regretam că mi-am dorit să nu-i mai văd niciodată pe Abel și Apollo, pentru că acum erau singurii oameni pe care voiam să-i văd întrând pe ușa plăpândă din lemn văruit din față. Regretam că nu am spus nimănui despre bilețele. Regretam că nu l-am ținut pe Abel să rămână cu mine în parcare. Regretam că n-am sunat pe cineva când încă aveam timp. Regretam multe, dar era în zadar să regret acum.

ㅤNu puteam schimba realitatea. Nu puteam schimba faptul că mă aflu, Dumnezeu știe unde, la cheremul unui psihopat. Sau psihopați.

ㅤAm fost ruptă din gândurile mele când am auzit cheia rotită în ușă și am sărit în picioare, evaluând fugitiv totul din jurul meu în căutarea unei arme, dar nu exista niciuna. Mă îndoiesc că o pernă m-ar fi ajutat la ceva. Am încremenit, inima mi se lovea dureros de coaste, iar stropi de sudoare rece începuseră să se prelingă pe ceafa mea, în vreme ce ușa se deschidea încet. Sau așa mi se părea mie, părea că totul se mișcă cu încetinitorul.

ㅤApoi, totul s-a oprit. Respirația, inima, creierul, timpul. Figura lui părea să comprime și mai mult aerul, chiar să absoarbă puțina lumină pe care o aveam. Chipul acela demonic... rânjetul, ochii de ambră; toate păreau să-mi cresteze inima.

Puștoaico.

ㅤVocea aceea. Cuvântul acela. Acum totul era limpede, fiecare piesă a puzzle-ului căzând la locul ei. Dar cuvintele mi se frângeau în gât, iar trupul meu părea lipsit de vlagă, ca și cum revelația mă dezbrăcase de orice putere.

ㅤPrivirea îmi era fixată asupra lui, iar el mă sfâșia fără să-mi atingă pielea.

ㅤAlec Cohen. În carne și oase. Eliberat și cu același dispreț în privire. Arăta chiar mai mătăhălos decât mi-l aminteam, iar prezența lui părea să umple camera până la refuz. Fiecare mușchi al corpului său părea sculptat să inspire teamă.

ㅤSângele mi-a înghețat. Nu era nevoie de o demonstrație de forță ca să înțeleg realitatea: nu aveam nicio șansă să mă lupt cu el. Și totuși, întreaga mea ființă striga să fac ceva, orice, pentru a nu-i lăsa victoria atât de ușoară.

ㅤ— Bun, te-ai trezit, a remarcat nonșalant, pășind înăuntru cu o nepăsare scandaloasă, dezvelind unul dintre dulapuri și scotocind prin el. Am crezut că am greșit doza și sunt nevoit să găsesc unde să te îngrop, a râs singur, luând un tricou în mână. Mereu dormi atât de mult? Ai dormit o zi întreagă.

ㅤNu puteam articula un sunet. Încă încercam să mă conving că mă aflu într-o simulare sau într-un vis din care urmează să mă trezesc din clipă-n clipă. Oricum, situația nu era cu mult diferită de coșmarurile recurente pe care continuam să le am uneori.

ㅤAlec era închis. Nu putea fi aici, nu ar fi îndrăznit să facă asta. Abel aproape l-a omorât în urmă cu trei ani.

ㅤDar sfoara care mă ținea legată spunea altceva.

ㅤNu i-a păsat că nu i-am răspuns. S-a apropiat de capul patului și eu am pășit mai în spate, apropiindu-mă de perete, fără să-l slăbesc o secundă din ochi. Urmăream fiecare gest pe care-l făcea cu o atenție obsesivă.

ㅤA pufnit, amuzat, și sub ochii mei și-a scos tricoul, dezvelindu-și pielea acoperită de și mai multe tatuaje decât îmi aminteam. Privirea mi-a alunecat, pentru o fracțiune de secundă, spre tricoul aruncat la întâmplare. Era pătat, dar, pentru propria-mi liniște, m-am forțat să nu mă întreb cu ce. Am revenit la tatuajele de pe pielea lui. Trunchiul și brațele păreau să nu-i mai aparțină, transformate într-o pânză complexă, acoperită cu desene care, deși păreau dezordonate la prima vedere, se aranjau într-o simetrie ascunsă, o poveste codificată ce-mi scăpa, dar care promitea să dezvăluie atât de multe.

ㅤFiecare linie, fiecare umbră îmi atrăgea atenția, iar ochii mi se plimbau necontrolat pe pielea lui, încercând să descopăr un sens. Tatuajele păreau să-i spună povestea, dar într-un limbaj străin, unul pe care, în mod paradoxal, îmi doream să-l descifrez și să-l evit deopotrivă. Mă intrigau și mă speriau, ca o chemare interzisă.

ㅤAm simțit un fior rece pe șira spinării când mi-am dat seama că mă privea. Zâmbetul lui, acel zâmbet, încă mă urmărea în cele mai sinistre coșmaruri ale mele. Era un amestec de triumf și cruzime, de parcă fiecare clipă în care eu mă luptam cu groaza era un spectacol pe care îl savura din plin.

ㅤ— Ce-i cu privirea asta? a întrebat el pe un ton jucăuș, dar amenințător. Te așteptai la altcineva?

ㅤCuvintele lui m-au lovit ca o avalanșă. Aș fi vrut să-i răspund, să-l înfrunt, dar gura mi se încăpățâna să rămână închisă. Tăcerea mea părea să-l distreze și mai tare.

ㅤ— Știi, n-ar trebui să fii așa încordată. Suntem doar noi doi aici, a continuat el, apropiindu-se mai mult.

ㅤ— O să mori, i-am răspuns după ce m-am trezit din transă, străpungându-l cu ochii mei. Dacă fratele meu te găsește...

ㅤ— Scutește-mă, a oftat el, îmbrăcându-și tricoul nou și curat. Nimeni nu ne va găsi aici, a zâmbit malițios, sugrumându-mi inima. Ei nici măcar nu știu că te-am luat, a râs, ochii lui aprinzându-se cu o satisfacție morbidă ce mi-a tăiat stomacul în două. Nu știu că am ieșit din închisoare. Ești prinsă aici, cu mine. Ca în vremurile bune.

ㅤAm înghițit în sec, plimbându-mi privirea între irișii lui. Ochii mi s-au umezit, dar mi-am ferit privirea. Nu aveam să-l las să vadă că sunt slabă. M-am resemnat și m-am așezat înapoi în pat, privind înainte către peretele cojit. Încercam să-mi adun gândurile, dar era imposibil.

ㅤ— Dacă ai de gând să mă omori, fă-o și termină cu asta odată, i-am spus fără să-l privesc, simțind durerea din jurul încheieturii mele după toate tragerile mele.

ㅤ— Să te omor? a pufnit, râzând, un râs scurt, metalic, ce părea mai mult un ecou al nebuniei lui. Nu, nu o să te omor, a continuat el, ca și cum ideea i se părea aproape absurdă. De fapt, aș fi vrut, dar nu pot, s-a corectat brusc, iar privirea mea s-a încordat, confuză, încercând să descopăr logica din spatele cuvintelor lui.

ㅤA făcut câțiva pași leneși prin cameră, lăsând spațiul să devină și mai sufocant.

ㅤ— Din păcate pentru mine, reuniunea noastră nu e meritul vreunui plan ingenios de-al meu, ci al altcuiva, a spus cu un dispreț evident, aruncând o privire pe sub gene, de parcă mă aștepta să prind un indiciu. Sunt plătit să te țin aici până când... mesajul e transmis și bine înțeles.

ㅤAm simțit cum un alt fior rece mi se strecoară pe șira spinării. Mesaj? Ce mesaj? Cine putea să orchestreze asta și, mai ales, ce voiau de la mine? Gândindu-mă, mi-am dat seama că numărul persoanelor care îmi vor răul a crescut considerabil în ultimii ani. Putea fi oricine.

ㅤ— Adică nu pot să îți fac nimic, a adăugat, observând încordarea mea. Îți dai seama ce necaz pe mine, am așteptat trei ani momentul ăsta și acum... sunt nevoit să te suport.

ㅤUn pufnet mi-a scăpat printre buze și mi-am coborât umerii, scuturând fără putere din cap. Încă îmi aminteam noaptea aceea, fiecare parte din ea, de parcă se întâmplase ieri. Ar fi trebuit să fiu îngrozită de prezența lui, de simplul fapt că Alec era aici, dar... nu eram. Nu simțeam acea teroare paralizantă pe care aș fi crezut că o voi resimți. Ci, mai degrabă, un ciudat sentiment de ușurare.

ㅤPentru că, vedeți voi, Alec era un rău cunoscut, o forță întunecată pe care știam să o anticipez și, într-un fel, să o combat. În prezența lui, măcar știam la ce să mă aștept. Dacă ar fi fost altcineva, un străin cu intenții necunoscute, aș fi plutit într-un haos complet, într-o zonă străină, fără niciun reper. Cu Alec, răul avea măcar contururi familiare.

ㅤ— Puteai să refuzi, i-am spus, vocea mea tăioasă încercând să mascheze tremurul din ea. Am aflat cu ce te ocupi, ei spun că ești cel mai bun. Se presupune că ai câștigat dreptul să-ți alegi „misiunile."

ㅤEl și-a arcuit buzele într-un rânjet larg, dezvelindu-și dinții albi, ca o promisiune nerostită.

ㅤ— Te-ai interesat de mine? a întrebat, provocându-mă intenționat și mi-am strâns buzele într-o linie dreaptă. Și eu am aflat multe despre tine, a continuat el, renunțând la jocul prostesc, sprijinindu-și coatele pe tăblia din lemn masiv a patului. Ai enervat foarte mulți oameni, puștoaico. Te-au numit vrăjitoare, părea mai amuzat decât trebuia să fie. Îți vine să crezi? Oameni în toată firea, carevasăzică periculoși, toți cu capsa pusă din cauza unei copile. Ești un monstruleț.

ㅤMonstruleț. Și credeam că nu poate găsi altceva cu care să-mi zgârie timpanele, aproape că consideram celălalt apelativ agreabil. Sigur, aș fi preferat să-mi fie smulse urechile decât să-l aud pe oricare din ele, dar trebuia să mă adaptez la situație.

ㅤ— Cât timp o să fiu ținută aici? i-am tăiat vorba și a surâs infim.

ㅤ— Suficient încât să dezvolți sindromul Stockholm, m-a ironizat, iar după mi-a făcut cu ochiul; eu l-am privit urât. Of, Doamne, mi-a lipsit asta! s-a amuzat, lovind tăblia odată înainte să se distanțeze. Ciorovăielile noastre mă țin în priză. Drace, sunt plin de energie!

ㅤ— Ești dezgustător, am contracarat, privindu-l cu ochii slab îngustați. Un pervers bolnav.

ㅤOchii lui s-au luminat și m-am ridicat, auzind râsul lui cu o notă de cinism. Pașii lui au răsunat în încăperea tăcută, deranjată doar de crengile ce mai zgâriau geamurile. L-am țintuit cu privirea, străduindu-mă să-l țin la distanță, pășind în spate, până când m-am lipit atât de mult de perete că puteam să devin una cu el.

ㅤRespirația mi-a devenit grea, iar el a rânjit în colțul gurii. Venind incomod de aproape. Suficient ca să simt aroma mentolată pe care o emana. Mi s-a strâns dureros stomacul.

ㅤNu suportam să fiu înghesuită. Decât de o singură persoană. Iar aceea, cu siguranță, nu era Alec.

ㅤ— Dormi foarte frumos, a spus special ca să se joace cu mintea mea. Atât de liniștită..., a continuat mai încet, iar eu m-am tras când și-a întins degetele spre obrazul meu. Mi s-a tăiat respirația când a zâmbit și s-a aplecat către fața mea, făcându-mă să mă lovesc de perete ca să nu existe riscul să mă atingă. Cine-ar fi crezut că acel îngeraș este de fapt fiica Satanei? a râs, iar eu am înghițit în gol, perindându-mi, panicată, ochii între ai lui. Că..., și-a trecut delicat vârfurile degetelor peste pielea mea, ascunzi atât de multă furie.

ㅤ— Stai... departe de mine, i-am cerut, găsindu-mi greu cuvintele când în mintea mea se învârteau lucrurile pe care mi le-a spus în baia de la tribunal. Știm cât de ușor e să pierzi niște degete, am continuat, iar el a surâs ciudat, retrăgându-și mâna din apropierea mea.

ㅤA oftat prelung și s-a dat în spate. Am putut respira din nou normal.

ㅤ— Am auzit ce s-a întâmplat cu Raven, a început, pășind agale spre ușă, iar eu am înghețat. Trebuie să usture al dracului de tare să fi trecut prin atâtea pentru ea, iar ei să nu-i pese, a adăugat, răsucindu-se spre mine ca să-mi vadă reacția. Nu a existat niciuna, niciuna vizibilă. Dar la ce te așteptai? mi-a râs în nas.

ㅤAm păstrat tăcerea. Mă luptam cu sentimentele care amenințau să iasă la suprafață, cu furia, cu durerea și cu disperarea care mă înăbușeau. Mă rugam să se întâmple ceva, orice, care să mă dezlege, ca să pot să-l omor cu mâinile goale. Până și asta ar fi fost mai ușor decât să suport cuvintele astea.

ㅤA observat imediat schimbarea din ochii mei și, cunoscându-mă prea bine, a simțit că urma să-l confrunt. Zâmbetul lui s-a lărgit, iar vocea lui a devenit mai tăioasă, mai sfidătoare:

ㅤ— Dar nu poate să usture mai rău decât ce a făcut Abel, nu-i așa?

ㅤA așteptat în zadar, căci nu am lăsat să-mi scape nicio grimasă. Zâmbetul lui răuvoitor îmi izolase partea umană.

ㅤ— Oamenii ăștia îmi fac competiție serioasă. Aproape că mi-a părut rău pentru tine, știai? Dar satisfacția pe care am simțit-o m-a făcut să-mi revin repede.

ㅤSurâsul meu a fost rece, ironic, la fel de rece ca și tonul lui. L-am fixat cu ochii mei, îndreptându-mi privirea spre el cu o calmă determinare, chiar dacă în spatele genelor mele se ducea o luptă interioară care mă frângea. L-am lăsat să creadă că nu mă afectează, dar știam că, în ciuda efortului de a păstra controlul, lacrimile amenințau să curgă.

ㅤPentru o clipă, tăcerea între noi a fost apăsătoare, ca o barieră invizibilă care ne separa, iar eu mă simțeam ca un animal prins într-o colivie prea strâmtă, incapabil să scape din capcana pe care el o întinsese.

ㅤA înțeles că n-am de gând să-i dau vreo replică. A oftat din nou.

ㅤ— Mă duc să-ți aduc ceva de mâncare, acomodează-te cu noul tău cămin până mă întorc și nu face prea mult scandal. Nu de alta, dar nu te poate auzi nimeni, iar eu stau prost cu nervii. Știi doar.

ㅤL-am văzut că dă să închidă ușa și, într-o fracțiune de secundă, imagini din copilăria mea au izbucnit în mintea mea, neinvitate, ca un val copleșitor. Aproape că am țipat:

ㅤ— Stai! i-am cerut cu o notă de disperare, iar el s-a oprit, privindu-mă întrebător. Lasă ușa deschisă.

ㅤSprâncenele lui s-au încruntat și m-a privit circumspect.

ㅤ— Ești sigură? E curent și nu știu să pornesc soba dacă ți se face frig. N-am chef să te îmbolnăvești.

ㅤ— Doar las-o deschisă, bine? am zis la capătul răbdării.

ㅤM-a privit din nou, evaluându-mă cu o atenție care m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Apoi, cu un gest aproape neobservabil, a ridicat din umeri și, fără un cuvânt, a dispărut înăuntru, lăsând ușa deschisă.

ㅤM-am urcat din nou în pat, strângându-mi genunchii la piept, lăsând tăcerea să se instaleze, iar zgomotele casei și ale lui Alec să devină un fundal constant. Casa era atât de veche, încât fiecare mic sunet părea să străbată pereții, devenind un ecou. De afară, vuietul vântului se răspândea prin încăpere, provocându-mi o presiune pulsatilă în cap.

ㅤMă întrebam unde m-a adus el, în ce loc al lumii sau al minții mele. Mă întrebam dacă cineva a observat că lipsesc, dacă cineva mă caută, dacă cineva știe ce s-a întâmplat. Mă întrebam dacă așa s-a simțit și Lara când Michael s-a întors după ea, după tot ce făcuse. Și, în mijlocul acestor gânduri ce mă năvăleau, mă întrebam de ce mă simt atât de... calmă, de relaxată, în preajma lui. Cum putea fi posibil ca omul care mă adusese până în pragul morții să mă facă să mă simt, paradoxal, în siguranță?

ㅤDoamne, ce este greșit cu mine?

ㅤAlec a revenit cu o tavă, iar eu am încercat să nu mă crispez la vederea alimentelor de pe ea. Am apreciat că mi-a adus și apă. Am râs, dar doar în mintea mea. Răpitorul meu îmi adusese apă. În ce hal ajunsese viața mea, să apreciez un gest atât de banal din partea lui? Mai ales a lui.

ㅤM-a urmărit cum analizez fiecare lucru din sendvișul meu și s-a așezat pe un scaun demodat din cameră, care a scârțâit sub greutatea lui. Mi-am ridicat ochii cu o sprânceană arcuită. Ce mai voia?

ㅤ— Ce-i?

ㅤ— Te miști cam mult în somn, a spus și mi-am dat ochii peste cap. Ți-am văzut cicatricea de pe spate, a continuat atât de direct că m-am înecat cu apa.

ㅤAm tușit puțin, privindu-l sever.

ㅤ— Alec, jur pe Dumnezeu, dacă ai pus și un singur deget pe mine...

ㅤA râs și mi-a făcut semn să mă opresc.

ㅤ— Nu te agita degeaba, n-am făcut nimic nepotrivit. Ți-am spus deja, nu am voie până nu mi se spune altceva.

ㅤL-am ascultat impasibilă și am decis să-l ignor. Nu aveam de gând să vorbesc cu el despre cicatricile mele, despre nimic. Noi doi nu aveam ce vorbi vreodată. Am mușcat din sendviș și m-am prefăcut că nu există, așteptând cu nerăbdare să treacă timpul și să plec de aici.

ㅤEl a răsuflat prelung și l-am observat cum scoate un telefon din buzunarul din spate al blugilor lui negri. Telefonul meu. M-am oprit din mâncat și l-am fixat cu privirea, așteptând să văd care e următoarea lui mutare.

ㅤ— Ce mesaj să-i trimit mamei tale? a întrebat el de parcă era cel mai normal lucru.

ㅤAm înghițit greu și m-am uitat la el ca și cum îi lipsește o doagă. De fapt, îi lipseau mai multe. Din punctul meu de vedere, trebuia închis într-o cameră specială, antifonică, și îmbrăcat cu cămașa de forță.

ㅤ— Poftim?

ㅤ— Ce mesaj să-i dau din partea ta? Doar nu vrei să-și facă griji pentru tine, știu că locuiești cu ea.

ㅤ— Glumești?

ㅤ— Da, nu vezi cât de tare mă distrez pe fața mea? a răspuns sarcastic, privindu-mă serios și mi-am strâns buzele. Spune-mi sau o să improvizez eu ceva.

ㅤAm expirat pe nări și am încuviințat. Nu voiam să o sperii pe mama, în special pentru că deja are o mulțime de probleme și știu cât de mult se consumă și cu cel mai mic lucru despre mine și sora mea. Nu voiam să-i stea inima-n loc din cauza mea. Dacă ea pățea ceva, aș fi murit. Viața mea s-ar fi încheiat. Fără doar și poate. Nu puteam trăi fără mama.

ㅤ— Spune-i că sunt acasă la Sage și Ray, că rezolvăm niște mici probleme de la bar și că voi veni acasă după ce-mi voi termina și tura de noapte de mâine.

ㅤEl s-a strâmbat dezaprobator la ultima parte, dar degetele lui au scris oricum. Nu știam cât timp voi fi aici, aveam să găsesc o altă scuză când va fi momentul. Dacă fratele meu nu va reuși să mă găsească până atunci...

ㅤA trimis mesajul și a îndesat înapoi telefonul, revenind la studiul feței mele. Era atât de calm că era ceva de speriat. Ai crede că un om ar fi puțin mai agitat când comite o infracțiune sau puțin mai speriat de gândul că oamenii care țin la mine vor veni să mă recupereze. Dar el nu era nici una, nici alta.

ㅤ— Cât crezi că o să le ia să se prindă că ceva nu e în regulă?

ㅤ— Edmond probabil știe deja, am vociferat, neavând ce să fac altceva decât să-i răspund.

ㅤEl a râs, pocnindu-și degetele între ele, apoi articulațiile gâtului. Am încercat să nu mă strâmb. Uram persoanele care făceau asta. Îl uram pe el.

ㅤ— Blondul? s-a interesat și am aprobat cu un gest al capului, el a chicotit slab. Da, el pare să îți știe fiecare mișcare. E foarte atent la tine. Mereu am crezut că vi-o trageți pe ascuns.

ㅤAcum chiar m-am strâmbat și l-am fulgerat cu privirea, oprindu-mă din mâncat. Îmi era prea greață să continui să o fac. Alec construise niște imagini care mi se înghesuiau în minte și pe care creierul meu le respingea ca pe o tumoră. Nu puteam să gândesc în felul ăsta despre Edmond. Mi se întorcea stomacul pe dos. Edy era parte din familia mea, la fel cum era Apollo, la fel cum era Sylvia. Nu exista așa ceva. Nu puteam să-l privesc așa, nici măcar pentru o clipă.

ㅤ— Prietenul tău spunea același lucru, am râs amar, rezemându-mi spatele de tăblie. Știi când am venit la tine în vizită și ai început să mă avertizezi despre cum e el? am continuat, privind în gol, mascându-mi durerea în amuzament. Aveam deja cicatricea pe spatele meu, am concluzionat, ațintindu-mi ochii în ai lui.

ㅤMă așteptam să râdă sau să se bucure de ce am pățit, dar a rămas la fel de indiferent. Ba chiar, ochii lui mă cântăreau cu un soi de preocupare, una pe care nu avea de gând să o exprime vreodată cu voce tare.

ㅤPentru că ar fi devenit puțin mai uman, iar acesta era un lux pe care nu și-l permitea. Cine ar fi fost el fără dorința de a face rău, fără cruzimea lui? Violența îl ținea în viață, fără ea ar fi fost mort.

ㅤ— Malakai nu e prietenul meu, a declarat în tăcerea grea care s-a lăsat. Malakai nu e prietenul nimănui, a completat absent, îndepărtându-și ochii de-ai mei. Era o amenințare pentru toată lumea. Crede-mă când îți spun, nimeni nu-i plânge absența.

ㅤPărea jignit că l-am asociat cu el, ceea ce m-a făcut să râd, pentru că era ridicol. Nu era cu nimic mai bun decât el.

ㅤ— Abel știe? m-a întrebat când am ales să nu mai spun nimic. L-am privit surprinsă, el părea la fel de dezinteresat. Știe ce-ți făcea Kai? I-ai spus?

ㅤAm scuturat încet din cap. Îmi era neclar cât știe Abel, dar știam că nu cunoaște totul. Preferam să rămână așa. Nu voiam să dezgrop acele părți din viața mea, nu voiam să le împărtășesc cu nimeni. Voiam să dispară. Voiam să uit de ele.

ㅤNu puteam să recunosc în fața tuturor felul în care Malakai reușise să mă frângă în mii de bucăți. Nu puteam să recunosc durerea pe care mi-a provocat-o. Nu puteam să povestesc lucrurile pe care le-am trăit, pe care le-am văzut. Ei, oricum, n-ar fi înțeles. Nu aveau cum. Oricât de bune ar fi intențiile lor.

ㅤ— Ce folos ar avea? Faptul e consumat, nimeni nu poate da timpul înapoi.

ㅤ— Înseamnă că nu i-ai spus nici ce s-a întâmplat între noi, a gândit cu voce tare, lipindu-și capul de perete, fără să mă scape din ochi. Am știut dintotdeauna, a râs sec, ridicând din umeri. Atunci nu mi-ar fi tăiat degetele, ci scula.

ㅤAm pufnit ușor amuzată, pentru că avea dreptate. Abel ar fi făcut asta dacă ar fi știut că a încercat să mă violeze. Ar fi făcut multe, furia lui ar fi fost incontrolabilă. În ciuda autoconservării lui, dacă știai să împingi anumite butoane, exploda pur și simplu. Ca o bombă atomică.

ㅤ— Regret că nu i-am spus. Acum aș fi fost mai liniștită.

ㅤÎn privirea lui s-a născut ceva ciudat, iar disprețul s-a întors în expresia lui.

ㅤ— Nu te teme de mine, a spus într-un final și l-am privit neîncrezătoare. Totul a fost o cacealma, nu aș fi mers până la capăt, a motivat, iar eu am râs scurt, fiind convinsă că râde mine. Sunt un tip mai complicat. Eu omor, bat, rup oase dacă mi se cere, dar nu violez.

ㅤ— Pari să respingi cu atât de multă înverșunare ideea asta, dar ți se pare acceptabil să le faci pe restul. Nu ești complicat, Alec. Ești bolnav, asta e tot.

ㅤ— Cine mai e sănătos în ziua de astăzi?

ㅤAm pufnit ironic, abătându-mi privirea în altă parte. Vuietul vântului se întețise, vremea trebuia să fie foarte urâtă afară, căci picuri de ploaie au început să se audă cum cad pe casă.

ㅤ— Crezi că Abel nu face lucrurile astea? m-a făcut din nou atentă la el. Tipul ăla care e mereu în preajma lui? Fratele tău?

ㅤ— Ei nu ar face niciodată asta unei femei.

ㅤ— Deci e acceptabil în ochii tăi să o facă celorlalți, dar nu femeilor? Spui că violența poate fi justificată sau mai puțin gravă?

ㅤAm înghițit gol, neștiind ce să răspund. El a zâmbit, dându-și seama că nu mai am alte argumente.

ㅤ— Eu nu sunt un om bun, a zis nonșalant. Fratele tău nu e un om bun. Raven nu e un om bun. Soțul tău nu e un om bun. Nimeni din jur nu este, nici măcar tu. Bunătatea e doar un înveliș după care ne ascundem ca să ne simțim mai bine despre noi sau ca să obținem ceva. Nimeni, absolut nimeni, nu va fi bun fără motiv.

ㅤ— Și tu ce motiv ai? l-am întrebat rece, fără să-mi ascund disprețul. Ai un scop în toată mizeria asta, nu-i așa?

ㅤAlec și-a aplecat capul ușor, ca și cum răspunsul meu îl amuza.

ㅤ— Bineînțeles, a admis cu un zâmbet șiret. Nu fac nimic fără un motiv, iar tu... ești o piesă importantă în acest joc.

ㅤMi-am strâns brațele peste piept, încercând să-mi păstrez calmul.

ㅤ— Deci tot ce faci e doar un calcul? Nimic nu e real, nimic nu contează?

ㅤEl s-a oprit pentru o clipă, privindu-mă intens, ca și cum căuta ceva în mine, ceva ce nici eu nu eram sigură că există.

ㅤ— Realitatea, puștoaico, e ceea ce decidem noi că este. Nimic mai mult. Dacă vrei să te consolezi cu povești despre bunătate și altruism, fii liberă. Dar, crede-mă, dacă cineva pare bun, e doar pentru că încă n-ai văzut ce ascunde.

ㅤCuvintele lui mi-au pătruns în minte ca un ecou rău prevestitor. Am vrut să-i răspund, să neg, să strig, dar m-am oprit. O parte din mine știa că avea dreptate... și asta mă înspăimânta cel mai mult.

ㅤFurtuna se înrăutățise afară, iar amândoi o ascultam în tăcere. Am început să-mi analizez din nou legătură din jurul încheieturii, nevrând să mă mai uit la el. Puteam să-l simt cum mă urmărește, dar nu am zis nimic despre asta. Speram să plece odată.

ㅤM-am încordat din reflex când a oftat și s-a ridicat, venind în fața patului, rezemându-și coatele de tăblia de acolo, așa cum o făcuse în urmă cu câteva zeci de minute.

ㅤ— Noi doi nu suntem foarte diferiți, a spus, dar am refuzat să-i arăt că-l ascult. Obișnuiam să fiu ca tine, a adăugat și mi-am ridicat consternată privirea. Iar tu vei deveni ca mine. E legea naturii. În cazul nostru, nu a fost vorba niciodată de alegere. Chiar dacă nu ne-am născut așa, am fost creați în felul ăsta.

ㅤ— Ce spui acolo? am devenit confuză, fiind sigură că are un episod de psihoză.

ㅤ— A fost mama, m-a întrerupt și m-a redus la tăcere.

ㅤAerul mi-a părăsit plămânii, am rămas blocată, privindu-l de parcă turnase acid pe mine.

Ești un om bolnav, foarte bolnav. Am văzut de la început. Știu cine ești, te-am văzut. Cine a fost? Mama sau bunica?

ㅤUn rânjet exista pe buzele lui, dar nu mai deborda de amuzament sau ironie. Nu, era ceva trist în el. Amar. Copleșitor. Ceva pe care Alec nu era conștient că-l arată, altfel l-ar fi smuls de pe buze în secunda doi.

ㅤNu-mi venea să cred că îmi memorase cuvintele atât de mult timp. Nu-mi venea să cred că și eu o făcusem.

ㅤ— M-ai văzut pentru că ai știut unde să te uiți, a adăugat, uitându-se la mine într-un fel care nu mi-a plăcut deloc. Și ai știut unde să te uiți din cauza tatălui tău.

ㅤMi-am încleștat maxilarul și mi-am lăsat privirea să cadă pe cearșaf, fugind de ochii lui care mă priveau de parcă ar fi dezgropat adevăruri ascunse. Nu mai voiam să-l ascult. Discuția asta fusese o greșeală, iar acum depășea orice limită. Ce altceva aș fi putut aștepta de la el? Era un ticălos până-n măduva oaselor.

ㅤ— Ei nu ne vor înțelege niciodată, a continuat, vocea lui scăzând într-un ton ciudat de liniștit, aproape hipnotic. Vom fi mereu proscrișii, ticăloșii, instabilii, oile negre. Vor vedea furia și întunericul care zace în noi și vor fugi. Întotdeauna vor pleca.

ㅤAm simțit un nod crescându-mi în gât, dar l-am înghițit, refuzând să-i dau satisfacția de a mă vedea clătinându-mă.

ㅤ— Ei nu pot face față, a continuat, vocea lui devenind mai tăioasă. Nu se vor întreba niciodată ce ne-a transformat, de unde vine tot haosul ăsta. Pentru că, să fim serioși, nu le pasă. Vom fi mereu țapii ispășitori perfecți.

ㅤCuvintele lui atingeau corzi pe care încercasem să le rup cu mult timp în urmă. Era mai simplu să-l urăsc. Mai simplu să ignor adevărul din spatele vorbelor lui. Dar, în ciuda eforturilor mele, parte din ce spunea suna prea familiar.

ㅤ— Atunci fă-mi un serviciu, i-am zis tăioasă, captându-i atenția. Dacă vreodată dau semne că devin ca tine, omoară-mă. Ai binecuvântarea mea. Bine? Prefer să mor decât să trăiesc o secundă viața ta mizerabilă!

ㅤAlec a tăcut pentru o clipă, iar liniștea dintre noi devenea asurzitoare, spartă doar de vuietul vântului de afară. Privirea lui, de obicei plină de batjocură, s-a întunecat, iar buzele i s-au curbat într-un zâmbet rece, unul fără nicio urmă de umor.

ㅤ— Ești mai aproape decât crezi, puștoaico, a răspuns el cu o voce joasă, aproape șoptită.

ㅤAm rămas nemișcată, de parcă cuvintele lui ar fi fost lame de bisturiu, disecând straturile pe care le construisem ca să mă apăr.

ㅤ— Dar ești departe de adevăr, a continuat, sprijinindu-se de perete cu o nonșalanță calculată. Dacă eu trăiesc o viață mizerabilă, e pentru că am îmbrățișat ce sunt. Nu mă prefac că sunt altceva. Nu ca tine, care îți ascunzi furia sub un zâmbet drăguț și sub scuze patetice despre „datoria față de familie" sau „a nu-i răni pe ceilalți."

ㅤAm strâns pumnul, simțind cum sângele îmi clocotea în vene.

ㅤ— Taci, Alec, i-am spus printre dinți, încercând să-mi controlez vocea.

ㅤEl s-a apropiat și mi-a vorbit direct, privindu-mă în ochi.

ㅤ— Ți-e frică de mine, dar și mai mult ți-e frică de tine însăți. Și știi ce e mai rău? Că ai dreptate să-ți fie frică. Pentru că, într-o zi, când o să cedezi, când tot ce ai ținut înăuntru o să explodeze, o să fii ca mine. Și nu o să fie nimeni acolo să te oprească.

ㅤCuvintele lui mi-au răsunat în minte, repetându-se ca un ecou enervant. L-am privit furioasă, dar tăcută, refuzând să-i dau satisfacția unui răspuns. În loc să mai spună ceva, Alec s-a ridicat și s-a îndepărtat, zâmbind vag, ca și cum ar fi câștigat o luptă pe care eu nici măcar nu știam că o purtăm.

ㅤM-am întins în pat, ghemuită, cu genunchii aduși la piept, și mi-am ascuns fața în pernă, simțindu-mi ochii umeziți dintr-un motiv sau altul, dar n-a curs nicio lacrimă. Părea că corpul meu se dezvață să mai plângă vreodată. Părea că uită cum să o facă. Iar asta m-a speriat.

ㅤNu voiam să devin ceea ce spunea Alec, acel întuneric de care el părea atât de sigur. Dacă ajungeam acolo, dacă mă pierdeam complet, tot ce făcusem până acum ar fi fost în zadar. Toate eforturile mele de a le ține piept, de a supraviețui, de a-i învinge – totul ar fi fost doar o minciună.

ㅤAm închis ochii, încercând să-mi golesc mintea, să ignor vocea lui care îmi răsuna încă în cap, amestecându-se cu temerile mele cele mai ascunse. Dar liniștea nu venea. Alec avea dreptate într-un singur lucru: furia și întunericul din mine existau, și erau reale. Însă, indiferent cât de greu ar fi fost, nu aveam să le las să mă definească.

ㅤNu aveam să fiu ca el. Nu aveam să cedez. Asta mi-am spus, chiar dacă o parte din mine nu mai era sigură cât de mult adevăr mai rămăsese în acele cuvinte.

•♤•

ㅤNu știu cât timp trecuse de când Alec mă lăsase singură. Nu știu cât timp aveam de când mă luptam cu proprii demoni, sperând ca, printr-o minune, fratele meu să apară și să mă scoată de aici. Dar minutele s-au scurs, iar cu ele s-a scurs și speranța mea.

ㅤAscultam sunetul ploii, mult mai domolite, când am tresărit, auzind ușa de la intrare trântindu-se cu putere. M-am ridicat în șezut, privind panicată pe ușa deschisă de unde se auzea vocea ridicată a lui Alec care părea să se certe cu cineva la telefon.

ㅤInstinctul m-a făcut să trag din nou de acea funie, dar nu a cedat nici de data asta.

ㅤA închis apelul cu o înjurătură și am rămas pietrificată când a apărut în prag, având o energie atât de tulburată ca m-a neliniștit. Nu mi-a zis nimic, a început să caute ceva, iar eu l-am urmărit, având inima cât un purice.

ㅤ— Ce se întâmplă?

ㅤ— Te voi duce altundeva, mi-a zis și m-am încruntat. Se pare că nu au încredere în capacitatea mea de a te ține ascunsă.

ㅤAm văzut cârpa umedă din mâna lui, îmbibată cu o substanță care îmi era înfiorător de familiară. Panica mi-a cuprins trupul și am încercat din răsputeri să mă îndepărtez, dar el era mult prea puternic. M-a prins de ceafă cu o stăpânire brutală și, înainte să pot reacționa, mi-a pus cârpa peste nas și buze. Mi-a impus o tăcere apăsătoare, forțându-mă să respir dintr-o dată mirosul chimic înecăcios.

ㅤSimțeam cum aerul îmi lipsește din plămâni, iar capul începea să-mi vibreze într-un ritm necontrolat. Mă zbăteam din toate puterile, dar mișcările îmi erau lente și greoaie, parcă tot corpul meu s-a transformat într-un sac de pietre. Încercam să strig, dar cuvintele nu îmi ieșeau, învăluite de o ceață densă care mă apăsa pe piept.

ㅤPrivirea mea se încețoșa, dar nu aveam voie să mă opresc. Într-o ultimă încercare de a scăpa, am reușit să ridic un braț, dar Alec a fost mai rapid decât mine. Mi-am închis ochii și am încercat să respir profund, sperând că mirosul va slăbi, că voi putea respira din nou, dar nu reușeam să mă liniștesc.

ㅤ— Trebuie să te duc altundeva, a spus Alec din nou, vocea lui era acum mai joasă, mai intensă. O să fie bine. O să fie bine, Clarissa.

ㅤPleoapele mi-au căzut grele și, în mai puțin de câteva secunde, totul s-a întunecat.

ㅤ

ㅤM-am trezit pe bancheta din spate a unei mașini, cu capul greu și amețit, iar în jurul meu era doar întuneric. Afară nu era nimic decât umbrele copacilor care păreau să se piardă în neant. Am ridicat încet capul, simțindu-mi gâtul încordat, și m-am forțat să privesc în jur. Departe, printre trunchiurile înalte și împletite, am zărit o potecă slab luminată care ducea spre un loc străin. O cabană. Luminile tremurau slab prin feronerie, dar nu aveam niciun indiciu dacă locul era prietenos sau o capcană.

ㅤAm înghițit în sec, simțind un gust metalic în gură, și m-am întors în cealaltă parte, sperând din toată inima să găsesc o cale de scăpare, dar nimic nu părea să se arate. În jur, totul era tăcut, ca și cum natura însăși ar fi ostilă oricărei mișcări. Lumea din jurul meu se topise într-un vis sumbru, iar singurul lucru concret era acea cabană, o siluetă în mijlocul nopții, parcă așteptându-mă să mă apropii.

ㅤMâna mi s-a dus din instinct pe mânerul portierei, apăsând cu putere, dar ușa nu s-a clintit. Evident, era blocată. Am oftat frustrată, privirea alunecând rapid prin interiorul mașinii. Era atât de goală, încât părea mai mult un container decât un vehicul. Nimic personal, nimic care să trădeze cine ar fi putut să o folosească înainte.

ㅤSingurul lucru din ea eram eu.

ㅤNenorocitul ăsta fusese extrem de atent. Nicio șansă să găsesc un obiect care să-mi servească drept armă, nici măcar ceva banal cu care să încerc să forțez ușa. Era clar că își făcuse temele. Și totuși, partea mea încăpățânată refuza să accepte situația. Trebuia să existe o cale de ieșire.

ㅤM-am oprit din orice mișcare când am auzit voci și pași venind spre mine. Am inspirat adânc, încet, forțându-mi respirația să devină controlată, iar bătăile inimii să încetinească. Trebuia să mă adun. Apollo pierduse luni întregi să mă învețe să fac față situațiilor ca asta. Nu era loc de greșeli. Nu puteam să-l dezamăgesc. Nu puteam să mă dezamăgesc.

ㅤCu mișcări calculate, m-am lăsat ușor în jos, strecurându-mă într-o poziție care să-mi ofere un avantaj – și, mai presus de toate, să rămân nevăzută. Am strâns maxilarul, concentrându-mă pe zgomotele care se apropiau tot mai mult. Eram pregătită să aștept, să mă folosesc de momentul perfect. Orice ar fi urmat, nu aveam de gând să cedez fără luptă.

ㅤRăpiseră fata nepotrivită.

ㅤMi-am încordat fiecare mușchi și am închis ochii strâns, simțind aerul rece cum pătrundea în mașină odată cu deschiderea portierei. Mi-am ținut respirația, încercând să ignor senzația intensă a privirilor care mă examinau.

ㅤ— Așa am lăsat-o? a întrebat o voce groasă, încărcată de confuzie.

ㅤ— Cohen a spus că se mișcă în somn, a răspuns celălalt, tonul lui trădând o ușoară iritare.

ㅤ— Dar acum e sedată, nu adormită! a continuat primul, nemulțumit, cu o notă de frustrare crescândă.

ㅤCuvintele lor îmi reverberau în minte, dar am rămas complet nemișcată, ținându-mi nervii sub control. Orice mișcare greșită putea să-mi trădeze adevărul. Cine ar fi crezut că anii pe care i-am petrecut prefăcându-mă că dorm ca să nu fiu prinsă de tatăl meu mă vor ajuta la ceva?

ㅤ— Omule, doar ia-o și hai să mergem! După poți să o pui cum vrei tu.

ㅤAm ascultat cu atenție pașii care păreau să se îndepărteze, însă senzația greutății care se apropia m-a ținut alertă. Unul dintre ei s-a aplecat peste mine, iar căldura lui mi-a invadat spațiul, împreună cu un miros subtil, asemănător gladiolelor. Respirația lui era aproape de fața mea. Adrenalina îmi pompa frenetic în vene, iar fiecare fibră din corpul meu era pregătită. Am așteptat momentul potrivit.

ㅤCând s-a aplecat mai mult, suficient cât să simt mișcarea materialului de pe mâneca lui, am deschis brusc ochii, iar bărbatul a tresărit, dar nu a apucat să reacționeze; l-am lovit cu putere cu genunchiul în zona sensibilă și l-am îmbrâncit după ce i-am furat briceagul de unde mă învățase Connor că se ascund în general.

ㅤFără să-i dau timp să se redreseze, l-am împins cu umărul și l-am trântit în spate, lăsându-l să se lovească de marginea portierei. Celălalt a venit în fugă să mă prindă, dar l-am surprins cu o lovitură rapidă cu piciorul, țintită în plexul solar. Respirația i s-a tăiat brusc, iar corpul i s-a strâns spasmodic. În momentul de vulnerabilitate, i-am dat o lovitură precisă la genunchi, iar el s-a prăbușit pe pământ în patru labe, gemând.

ㅤAm pășit înapoi, cu respirația grea, ținând briceagul pregătit, ochii mei urmărindu-le fiecare mișcare. Înjurăturile lor au spart liniștea, reverberând în spațiul descoperit. Mâna celui solid dintre ei s-a îndreptat spre coapsă, încercând să se ridice, iar instinctul meu a țipat pericol. Nu mai aveam timp.

ㅤAm inspirat adânc și am luat-o la fugă, evitându-l cu o schimbare rapidă de direcție. Pașii mei au devenit mai rapizi, mai siguri, pe măsură ce mă apropiam de copacii deși. Fără să mă uit înapoi, am alergat cât de repede m-au ținut picioarele, cu inima bubuindu-mi în piept. Trebuia să mă ascund. Trebuia să fiu cu un pas înaintea lor.

ㅤ— Clarissa!

ㅤGlasul furios al lui Alec a străpuns liniștea pădurii, repercutând printre copaci. Inima mi-a sărit o bătaie, iar picioarele mele au luat-o înainte de gânduri. Mi-am mărit viteza, simțind cum crengile îmi zgârie brațele și fața, dar nu mi-am permis să mă opresc. Pașii mei loveau solul moale al pădurii.

ㅤVegetația devenea tot mai deasă, iar vântul îmi șuiera pe la urechi, amplificându-mi panica. Nu aveam habar încotro mergeam, dar trebuia să fie o localitate, o ieșire, ceva.

ㅤÎn spatele meu, zgomotul frunzelor zdrobite sub pașii lui Alec și al acelor bărbați, cât și glasurile lor amenințătoare îmi aminteau că nu mă pot opri. Nu acum.

ㅤM-am asigurat că-i dezorientez cum m-a învățat Ray. Am făcut viraje bruște printre copaci, căutând să las cât mai puține urme vizibile. Crengile se rupeau uneori sub pașii mei, dar îmi ajustam direcția imediat, creând haos în urmă.

ㅤCu inima zvâcnindu-mi în piept, mi-am amintit de sfaturile lui Kane. Găsește un loc favorabil. Respiră adânc. Controlează-ți mintea. Ochii mei au scanat împrejurimile până ce am zărit o deschidere între doi copaci masivi, suficientă pentru a mă ascunde.

ㅤM-am strecurat rapid acolo, lipindu-mă de trunchiul rece al unui arbore și încercând să-mi reglez respirația zgomotoasă. Corpul meu era aproape epuizat, iar adrenalina îmi îngreuna judecata. Știam că nu pot alerga la nesfârșit. Dacă voiam să scap, trebuia să-mi păstrez calmul și să acționez inteligent.

ㅤÎn clipele astea, eram mai recunoscătoare decât oricând pentru Apollo și prietenii lui. Lecțiile lor nu fuseseră doar simple exerciții; fiecare mișcare învățată, fiecare strategie repetată aveau acum o greutate reală. Fără ei, aș fi fost pierdută.

ㅤAm privit această încercare ca pe un examen final. Era momentul să dovedesc că toate orele de antrenament nu au fost o pierdere de timp. Ideea asta m-a ajutat să împiedic panica să-mi ia mințile.

ㅤAm făcut ceea ce mi-a devenit o a doua natură: mi-am păcălit creierul. Am schimbat perspectiva, colorând negrul în gri și transformând pericolul într-o provocare. Acum rămânea să-i păcălesc pe ei. Și, comparat cu bătălia din mintea mea, asta părea aproape simplu.

ㅤCorpul mi-a intrat în alertă și am încercat să nu fac niciun zgomot. Pădurea fusese din nou învăluită de o liniște sinistră, covârșitoare. Se puteau auzi doar frunzele mișcate de vânt și unele trosnituri când și când. Mi-am strâns ochii și am zâmbit, privind cerul plin de stele printre ramuri.

ㅤIdioții încercau să mă inducă în eroare.

ㅤChiar cred că voi ieși la iveală dacă fac liniște și așteaptă? Era o tactică banală, aproape insultătoare. Le simțeam prezența, umbrele grele din aer, fiecare frunză foșnind sub pașii lor nesiguri. Știam că sunt prin preajmă, dar tocmai această siguranță îmi dădea un avantaj.

ㅤ— O să zic asta o singură dată, i-am auzit ecoul greu, copacii au tremurat în jurul meu. Întoarce-te singură și nu mă fă să te găsesc! a continuat, vocea lui devenind mai stridentă. Nu e timpul să ne jucăm de-a v-ați ascunselea!

ㅤAm strâns mai bine briceagul în mână, ascultând vibrația tonului său care-i trăda iritarea și nerăbdarea. Era mai aproape. M-am dat mai îndărăt cu mare grijă.

ㅤEram atât de concentrată că sângele îmi cânta în vene, trezind la viață fiecare celulă din corpul meu. Un om simte că trăiește cu adevărat doar atunci când privește moartea în față. Câtă dreptate a avut! În loc să fiu speriată, simțeam o euforie bizară, ca un foc ce ardea necontenit în mine. Totul era mai intens – auzeam clar fiecare foșnet, simțeam fiecare bătaie a inimii.

ㅤÎmi plăcea asta. Controlul pe care mi-l dădea era mai puternic decât orice drog aș fi putut încerca, genul de control pe care nu l-am avut niciodată. Mă simțeam invincibilă.

ㅤO creangă a pocnit în stânga mea, iar instinctul m-a făcut să-mi întorc capul spre sursa zgomotului. Când am realizat că unul dintre cei doi idioți de la mașină era chiar în calea mea, nu am avut decât o fracțiune de secundă pentru a reacționa. M-am lăsat rapid în jos, strecurându-mă sub brațul lui cu agilitatea unui șarpe. Nu aveam intenția să fug, știam că era inutil; era prea aproape, m-ar fi ajuns. În schimb, m-am pus într-o postură defensivă, așa cum mă învățase Apollo, briceagul strângându-mi-se ferm în mână. Bărbatul a râs slab, un sunet tăcut care s-a pierdut în aerul greu al pădurii. Se apropia, ochii lui cenușii strălucind în întuneric, plini de un pericol pe care nu-l ignoram.

ㅤ— Lasă ăla jos, nu te prosti, m-a avertizat.

ㅤMi-am ridicat bărbia, îngustându-mi ochii cu ură. Briceagul îmi tremura ușor în mână. Nu aveam de gând să mă supun.

ㅤBărbatul a făcut un pas înainte, dar am anticipat mișcarea lui. În loc să-l las să ajungă la mine, am făcut un pas lateral și m-am lăsat ușor într-o poziție de apărare, pregătită să-l întâmpin cu viteză. În același timp, am ridicat briceagul în fața mea, blocând un atac rapid și lăsându-l să simtă greutatea forțată a întâlnirii metalului cu mâna lui.

ㅤEl a ezitat un moment, surprins de mișcarea mea rapidă, dar și-a revenit repede, încercând să mă lovească dintr-o parte. Mi-am folosit greutatea corpului pentru a mă feri, răsucindu-mă pe vârfuri, iar în momentul în care am observat o deschidere, am folosit umărul pentru a-l împinge în lateral, scurtând distanța și îndreptând briceagul spre el.

ㅤÎntr-o fracțiune de secundă, am reușit să-i distrag atenția, lovindu-l cu viteză și precizie în claviculă, simțind cum se clatină sub forța impactului. Bărbatul a scos un sunet scurt de durere, dar nu s-a prăbușit. Era doar un moment de confuzie.

ㅤAm păstrat distanța, alegând să nu-l las să recupereze controlul. M-am aplecat ușor, pregătită să contraatac rapid la orice mișcare incertă. Mă mișcam mai repede decât el, iar cu fiecare schimb de poziție, îl făceam să simtă cât de puțină stăpânire avea pe situație.

ㅤBărbatul a înjurat și s-a repezit din nou spre mine. De data asta, nu a mai încercat să mă lovească dintr-o parte; se lansa direct în atac, cu pumnii strânși, gata să mă cufunde în forța loviturii sale. Am simțit aerul cum se zguduie în jurul meu și, instinctiv, am pășit înapoi, având grijă să nu pierd teren.

ㅤBriceagul era acum mai mult decât o simplă armă – era prelungirea mâinii mele, o prezență fierbinte care mă ghida. Am evitat prima lovitură, iar cu următoarea, am reușit să-l lovesc în abdomen, chiar sub coaste. Am simțit cum un șoc puternic mi-a trecut prin braț, dar n-am lăsat-o să mă abată. Nu aveam timp să mă gândesc la durere.

ㅤAm fost nevoită să mă feresc rapid, pentru că l-am simțit apropiindu-se din nou. Mâinile lui erau un vârtej de pumni și lovituri devastatoare, iar fiecare atac venea mai rapid și mai puternic decât precedentul. M-am aplecat spre stânga și am răsucit briceagul, lovindu-l pe sub braț, zgâriindu-i unghiul neprotejat.

ㅤSimțind sângele care i-a stropit mâna, el a urlat și a încercat să se retragă, dar nu l-am lăsat. Am avansat și l-am împins, făcându-l să-și piardă echilibrul pentru o fracțiune de secundă. A fost suficient.

ㅤCu o viteză feroce, mi-am încleștat pumnul și l-am izbit cu putere în nas, impactul fiind atât de puternic încât l-a dezechilibrat. Am profitat de asta și l-am îmbrâncit, bărbatul necunoscut a aterizat pe spate, iar eu m-am cățărat pe el, cuprinsă de o manie neobișnuită, nevrând să-l las să scape. Nici el nu ar fi făcut-o.

ㅤÎncercarea lui de a se ridica s-a curmat brusc când i-am prins tricoul în pumn și l-am țintuit de sol, punându-i briceagul sub bărbie. Nu mai era atât de sigur pe el, ochii lui s-au lărgit de panică, iar pe buzele mele s-a strecurat un rânjet crud ce s-a pierdut printre respirațiile noastre gâfâite după efort.

ㅤEra ca și mort.

ㅤSunetul unei împușcături a spart tăcerea pădurii, făcându-mă să îngheț pe loc, oprindu-mă înainte de a merge până la capăt. Am schimbat priviri cu bărbatul de sub mine, iar zâmbetul lui rece mi-a transmis un mesaj clar: ai dat de dracu'.

ㅤ— Destul! strigătul lui Alec a răsunat ca un ecou în creierul meu, înghețându-mi sângele în vene.

ㅤAm înghițit în sec, simțind cum aerul devine vâscos, greu de respirat. Înainte să protestez, celălalt a venit și mi-a luat briceagul din mână, apoi m-a înșfăcat de un braț și m-a tras înapoi pe picioare, oferindu-i spațiu partenerului său să-și revină după luptă.

ㅤPrivirea mortală a lui Alec aproape m-a incinerat pe loc. Curajul dispăruse, mi s-a scurs printre degete și a lăsat loc panicii să mă domine. Nu voiam să mă gândesc ce se va întâmpla mai departe, m-am agățat cu o ușoară disperare de cuvintele lui: nu avea voie să-mi facă nimic.

ㅤS-a apropiat cu pași lenți de mine, ca de o pradă sigură, iar cel de lângă mine mă ținea nemișcată, în ciuda rezistențelor mele slabe. Respirația lui mentolată mi s-a topit pe față și mi-am închis ochii o secundă, deschizându-i doar ca să-i înfrunt privirea mânioasă.

ㅤAm icnit slab când palma lui mi-a lovit obrazul fără rețineri și aș fi căzut din picioare dacă aghiotantul lui nu mă ținea atât de ferm. Usturimea mi-a adus lacrimile în ochi, iar pielea îmi ardea de durere. Am rămas cu privirea întoarsă într-o parte, refuzând să mă uit în ochii lui.

ㅤ— Nu o să mai faci așa ceva, m-ai înțeles? a vorbit mai calm, dar nu i-am răspuns oricum. O singură șmecherie, m-a avertizat printre dinții încleștați cu arătătorul ațintit spre mine pe care l-am văzut cu coada ochiului, și te omor cu mâna mea. O dau dracului de înțelegere. M-ai înțeles, Clarissa? Ți-a intrat în cap?

ㅤNu am spus nimic, dar l-am privit în ochi cu dezgust. După un schimb de priviri, a făcut un gest din cap, iar cel care mă ținea a început să mă tragă după el prin pădure.

ㅤL-am lăsat să mă conducă înapoi la cabană. Ar fi fost o prostie să încerc ceva, șansele mele erau nule acum. Doar i-aș fi enervat mai tare. Mi-am dus mâna la buze când am simțit un gust metalic și am privit în treacăt sângele care-mi curgea pe degete. Nenorocitul îmi spărsese buza.

ㅤM-a împins înăuntru și am răsuflat agasată, aruncându-i o ocheadă urâtă. Alec ne-a urmat la scurt timp, ajutându-l pe celălalt să meargă. Îl aranjasem destul de bine. I-am zâmbit cu înfumurare când s-a uitat la mine. L-a așezat pe canapeaua de aici și a oftat greu, trecându-și o mână prin cap înainte-înapoi, pe urmă s-a întors la mine. Frizura lui buzz cut a rămas neschimbată.

ㅤ— Cere-ți scuze, a spus și am rămas stană de piatră.

ㅤ— Ce?

ㅤ— Cere-ți scuze de la Ezra și hai să trecem peste episodul ăsta, a insistat pe o voce obosită, dar l-am privit perplex, ca și cum îmi ceruse să-i ofer un rinichi.

ㅤEzra. Ochii mi-au căzut pe bărbat, întunericul din pădure l-a făcut de nerecunoscut. Cel care își apăsa cu o mână pe nasul spart pentru a opri sângerarea era chiar gunoiul care o brusca pe Lara în noaptea aceea. Era unul dintre oamenii lui Michael. Mi-am îndreptat privirea spre Alec. Mintea mea făcea legături fără voia mea, unind piesele între ele până când, în sfârșit, s-au potrivit.

ㅤMi-am presat maxilarul. Jur pe ce am mai sfânt că o să i-o fac nemernicului ăluia.

ㅤ— Se pare că tu nu ești pe măsura mea, am replicat încrezută, iar ochii lui Ezra au țâșnit spre mine, recunoscându-mă.

ㅤS-au îngustat în secunda următoare.

ㅤ— Ești o târâtură!

ㅤ— Hei, gura! a intervenit Alec, ținându-mă în loc când am vrut să mă duc la el să-l scuip. Ajunge! Gata! a strigat, mărind strânsoarea de pe umerii mei. Nu mai rezist... Stephen, adu sfoara!

ㅤAm clipit deconcertată, încercând să mă eliberez, știind prea bine ce vrea să facă. Nu mai voiam să fiu legată. Stephen părea indiferent la circul nostru; a trecut pe lângă noi și a mers în altă cameră, revenind cu sfoara în mâini. Alec m-a ghidat cu forța către un scaun tapițat, iar cu o mișcare rapidă, m-a trântit în el. Stephen m-a ținut nemișcată, iar Alec s-a apucat de legat, făcând acele noduri imposibil de dezlegat.

ㅤÎn mai puțin de cinci minute, eram imobilizată.

ㅤDupă aceea, Alec s-a dus la Ezra să-l ajute cu rănile provocate de mine, lăsându-l pe Stephen să mă păzească, sau mai degrabă, să-mi țină de urât. Ne-am cântărit din ochi, fiecare dintre noi încercând să afle ce avea celălalt în minte. Puteam înțelege de ce fusese ales în echipa lui Alec; era foarte ușor de trecut cu vederea. Avea trăsăturile comune ale bărbaților din Boston. Sau chiar din întreaga Americă. Era genul de tip care se putea pierde ușor în mulțime, să se amestece printre oameni fără ca cineva să-l observe.

ㅤ— Trebuie să-ți zic, ești dată dracului.

ㅤAm pufnit ironic.

ㅤStephen s-a lipit de o arcadă din mijlocul livingului, încrucișându-și brațele la piept, având o atitudine distantă și calmă, dar cu o vigilență evidentă în ochi.

ㅤ— Apollo te-a antrenat, nu? s-a interesat, dar n-am schițat nimic. Sigur că da, doar ești sora lui.

ㅤ— Tu cine mai ești?

ㅤA râs în barbă, coborându-și privirea către pantofii lui murdăriți pentru o clipă.

ㅤ— Asta prea puțin contează. Eu sunt cea mai mică problema a ta, crede-mă.

ㅤMi-am ridicat ușor o sprânceană.

ㅤ— Crezi că mi-e frică de Michael? am râs cu dispreț. Pentru ordinul ăsta, zilele lui sunt numărate, iar când el va muri, voi îl veți urma. Frumos, nu? Poetic chiar.

ㅤCuvintele mele nu l-au atins. A rămas la fel de relaxat. Normal, era unul din zecile de oameni care m-au subestimat.

ㅤ— Păcat că nu Michael a dat ordinul. Vezi tu, fratele tău a luat ceva important pentru toată lumea. Până nu-l dă înapoi, prețioasa lui soră – adică tu – va sta aici.

ㅤM-am gândit ce dracului putea să ia Apollo de la ei cu atât de multă însemnătate, dar capul meu era gol. Nu putea fi vorba de Lara, pe ea deja le-a aruncat-o înapoi fără să clipească. Nu părea să fie vorba de bani din expresia bărbatului din fața mea.

ㅤ— Dacă mi-ai spune ce, aș putea să vorbesc cu el. Eu l-aș putea convinge, voi nu aveți nicio șansă. Apollo nu cedează în fața amenințărilor, devine mai înverșunat.

ㅤStephen a râs. Un râs crud, plin de răceală. S-a desprins de acea arcadă și s-a apropiat, aplecându-se încet spre mine.

ㅤ— Oh, o să cedeze, mi-a promis, iar în ochii lui sclipea ceva atât de oribil încât nu voiam să încerc să descifrez ce era. Roagă-te să o facă înainte să călătorești prin Moscova sau, în cel mai rău caz, să ajungi la Napoli. De acolo nu se mai întoarce nimeni.

ㅤ— Las-o în pace, i-a cerut Alec. Devine periculoasă când se agită. Ne-am bătut capul destul cu ea.

ㅤ— Unde vă e amicul? Deja mi-e dor de el. A reușit să-și adune mândria de pe jos?

ㅤ— Ascultă, puștoaico. Nu-l forța pe Ezra, bine? m-a avertizat cu un ton dubios de calm. Ești tu destul de instabilă, n-am nevoie de încă unul ca tine.

ㅤ— Mă îndoiesc că ar fi ca ea, s-a amuzat Stephen, venind cu o bere în mână din ceea ce trebuia să fie bucătăria. Am supravegheat multe femei, am văzut tot felul de reacții și caractere, dar așa ceva n-am văzut de când mama m-a făcut, a continuat el, râzând slab când și-a dus sticla la gură.

ㅤAlec a pufnit, plimbându-se nervos prin încăpere. Mi-am îndreptat privirea spre el; nu aveam altceva de făcut, iar mișcările sale neliniștite îl făceau imposibil de ignorat. Părea tensionat, un leu în cușcă. Ceva îl neliniștea profund, iar curiozitatea mă rodea, întrebându-mă ce ar fi putut să se întâmple. Poate că fratele meu era mai aproape decât îmi imaginam.

ㅤStephen s-a lăsat pe spate în canapea, ridicându-și un picior pe măsuță. Sorbea din berea lui și își plimba degetul pe ecranul telefonului, de parcă tot haosul din jur nici nu exista. Era o degajare atât de studiată încât m-a făcut să înțeleg adevărul – el era cel mai periculos dintre toți. Calm, imprevizibil, ascuns în propria banalitate. Ezra măcar era ușor de citit, dar Stephen... el era un mister care nu părea dispus să dezvăluie nimic până când era prea târziu.

ㅤ— De ce versete din Biblie? m-am trezit întrebând, iar Alec s-a răsucit către mine, ochii lui pierzându-se pentru o clipă în analiza mea. Eu n-am citit niciodată Biblia, nu-mi amintesc să fi atins-o măcar.

ㅤ— În închisoare nu sunt multe de făcut. Ți-am lăsat versetele care m-au făcut să mă gândesc la tine când le citeam în capelă; ar fi avut mai mult efect dacă nu erai o păcătoasă, a râs el, iar eu mi-am ridicat slab sprâncenele, abținându-mă să nu mă strâmb la ironia din vocea lui.

ㅤL-am analizat în tăcere, ochii mei urmând fiecare colț al corpului său, oprindu-se mai ales asupra desenelor de pe pielea lui. Un pufnet ironic mi-a scăpat când am văzut unul dintre noile lui tatuaje. Eram sigură că îl făcuse doar pentru a ironiza semnificația lui.

ㅤ— Ți-ai tatuat semnul păcii? am întrebat, ridicând o sprânceană.

ㅤEl și-a dezvăluit dinții albi într-un zâmbet larg, sprijinindu-se de aceeași arcadă pe care a ales-o și Stephen. Și-a adus brațele la piept și m-a privit direct în ochi.

ㅤ— Ce pot să zic, sunt un spiritual!

ㅤAm râs câteva clipe scurte, clătinând din cap și mișcându-mi încet mâinile legate, sperând să constate și el ipocrizia propriilor cuvinte.

ㅤ— Serios? Atunci, dezleagă-mă!

ㅤA pufnit slab, mai amuzat ca niciodată.

ㅤ— Am zis că sunt spiritual, nu prost, puștoaico!

ㅤ— Doar nu aveți de gând să mă țineți legată aici toată noaptea, am spus, având o doză de teamă în voce pe care am ascuns-o foarte bine.

ㅤAlec m-a privit o clipă, analiza fiecare cuvânt, iar apoi și-a înclinat ușor capul, ca și cum ar fi fost amuzat de insistența mea.

ㅤ— Poate, a răspuns el cu o voce joasă, dar plină de subînțelesuri. Depinde de cât de cooperantă ești.

ㅤO tăcere grea a căzut între noi, în timp ce privirea lui Alec rămânea lipită de mine, pătrunzătoare și evaluatoare, iar eu simțeam cum îmi crește tensiunea din fiecare fibră a corpului. Într-un final, după ce mi-a cercetat fiecare por, el a dat din cap, părăsind încăperea fără o vorbă.

ㅤRămăsesem din nou singură cu Stephen, iar gândurile mi se învârteau haotic în cap. Îngrijorarea și frica s-au amplificat când Ezra a revenit, cu nasul proaspăt bandajat. L-am văzut aruncându-mi o privire ucigătoare, iar în momentul în care s-a apropiat de Stephen, cei doi au schimbat niște priviri semnificative, pe care nu le-am înțeles, dar care mi-au transmis un fior rece pe șira spinării.

ㅤAtmosfera a devenit mai încărcată, iar simțurile mi s-au ascuțit. Ezra părea furios, dar și... calculat, iar Stephen, cu calmul său rece, a continuat să stea cu brațele încrucișate, neimpresionat.

ㅤNu-mi vine să cred că eu sunt cea care întreabă asta, dar... Unde naiba este Alec? Ochii mei l-au căutat involuntar; nenorocitul ăla îmi dădea o vagă senzație de siguranță lângă ăștia doi. Nu apreciam deloc ocheadele pe care mi le aruncau și se voiau subtile.

ㅤ— Așadar, ești noua achiziție a lui Vasyl? a întrebat Ezra, jignindu-mă intenționat. Da, pot vedea că vei face bani frumoși. Asta dacă te va învăța să-ți deschizi gura doar pentru ce trebuie.

ㅤPrivirea mi s-a îngustat din cauza valului de dispreț ce m-a lovit din plin și am strâns de mânerele scaunului când furia și-a croit drum spre mine. Nu voiam să reacționez, să-i arăt că mă poate enerva, altfel m-ar fi terorizat încontinuu.

ㅤ— Ai cam mult tupeu pentru cineva care a fost bătut de o femeie, i-am răspuns, mascându-mi furia în calm, și i-am zâmbit răutăcioasă. De două ori, am adăugat, iar Stephen a râs, oprindu-se când partenerul lui respira mai greu.

ㅤStephen a încercat să-l țină lângă el, dar Ezra s-a smucit și a venit la mine, aplecându-se amenințător. Mirosul lui de gladiole m-a izbit din nou. Încerca să mă intimideze, dar nu știa cu cine are de-a face. Încă nu accepta că nu are nicio putere asupra mea.

ㅤNu sunt ușor de intimidat.

ㅤ— Dacă nu ar fi existat ordinul ăsta, acum m-ai fi implorat să mă opresc, mi-a spus printre dinți, iar eu am pufnit zeflemitoare, lăsând un rânjet arogant să mi se deseneze pe buze.

ㅤ— Tu vei fi cel care va implora, i-am răspuns, suflându-i cuvintele direct în față, cu o satisfacție rece. Când vor veni după mine, toți veți implora. Veți plăti pentru fiecare minut în care mă țineți aici.

ㅤUn zâmbet tăios i s-a jucat pe buze, dar ochii lui trădau neliniște, ca o umbră în spatele încrederii de fațadă.

ㅤ— Crezi că Vasyl va veni să te salveze? mi-a zis el, cu o spaimă disimulată în cuvinte. Nimeni nu trece peste Ilya, nici măcar prețiosul tău frățior.

ㅤAm ridicat un colț al buzelor, simțind cum aerul dintre noi devine mai rece.

ㅤ— Nu de fratele meu ar trebui să te temi, am spus încet, fără să dau înapoi. Întreabă-l pe Alec mai bine, el va ști ce să-ți spună.

ㅤOchii lui au trădat o surprindere înainte să adopte o expresie severă, iar sprâncenele i s-au încruntat. S-a îndreptat și a privit în spatele meu de unde am putut auzi o ușă deschizându-se. Am zâmbit în barbă, savurând mai mult decât ar fi trebuit cum neliniștea se instala în Ezra.

ㅤ— Ce spune asta? l-a întrebat direct, în vreme ce Alec se apropia tacticos, cântărindu-ne pe toți din priviri.

ㅤA oftat apăsat, trecându-și o mână peste tâmple.

ㅤ— Ezra, nu te mai lăsa atât de ușor manipulat, i-a cerut pe un ton obosit. Nu asculta nimic din ce spune, vrea să ne facă să ne certăm între noi.

ㅤ— Atât de idioți ne crezi? s-a băgat Stephen. Ne-am interesat înainte, știm cu toții că Wraith nu mai are nicio treabă cu tine. Acum îl distrează roșcata aia.

ㅤ— Mackenzie, a spus Ezra și mi-a atras atenția. Una dintre cele mai bune, a adăugat și a râs, privindu-mă cu o satisfacție ciudată. În locul tău, nu aș spera degeaba. Dragul de Wraith e foarte ocupat, nu-l vei revedea curând.

ㅤAm înghițit imperceptibil în sec. Mi-am ridicat bărbia ușor și l-am privit cu ură, fără să schițez nimic altceva. Cuvintele lui mă bântuiau, repetându-se în mintea mea într-un ecou insuportabil. Nu puteam să nu mă întreb ce legătură avea el cu Mackenzie. Vorbea de parcă o cunoaște foarte bine.

ㅤÎn ce naiba s-a băgat Abel?

ㅤAcum îmi doream mai mult decât oricând să scap de aici.

ㅤCei doi erau amuzați și continuau să comenteze pe lângă, dar Alec... Alec tăcea. Tăcea și se uita la mine. El știa la fel de bine ca mine că despărțirea de Abel nu are nicio importanță. Nici măcar existența unei noi femei nu ar fi schimbat nimic. Dacă ar ști că sunt în pericol, ar lăsa totul și ar veni după mine, fără nicio ezitare. Mă întrebam de ce Alec nu le-a menționat asta, de ce nu i-a avertizat. Dar întrebarea își pierdea sensul când mă uitam la el și citeam în ochii lui că nu-i agreează pe cei doi.

ㅤVoia să scape de ei.

ㅤAm zâmbit slab, iar Alec mi-a făcut discret cu ochiul. Cei doi nici măcar nu realizau pe ce gheață subțire se află.

ㅤ— S-a făcut târziu, a anunțat Alec plictisit. Mă ocup eu, i-a zis lui Ezra când acesta voia să mă dezlege. Stephen, tu ia legătura cu ceilalți, iar tu patrulează prin zonă. Anunță-mă dacă ți se pare ceva ciudat.

ㅤCu asta, i-a mobilizat pe cei doi. Stephen a dispărut în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, iar Ezra a ieșit afară, ridicându-și gulerul hainei și închizându-și geaca până la gât.

ㅤL-am urmărit cu privirea, lăsându-l să mă dezlege. Nu intenționam să fac nimic, încă mă înțepa obrazul unde m-a lovit. În plus, nu eram atât de idioată să-l enervez mai mult când îmi este foarte clar că nu am cum să evadez de aici.

ㅤMi-am mișcat încheieturile eliberate, masându-le încet ca să-mi ajut circulația. El a trecut la picioare, oprindu-se pentru o clipă când am gemut slab din cauza durerii surde. Nu era nevoie să mă lege atât de strâns, sunt sigură că a făcut-o special ca să mă rănească.

ㅤAm aruncat, precaută, o privire în jur înainte să vorbesc:

ㅤ— De ce nu le-ai spus adevărul? i-am șoptit, iar el a zâmbit cu subînțeles, ridicându-și ochii în ai mei pentru o clipă. Credeam că sunteți o echipă, sau ce naiba sunteți.

ㅤS-a ridicat nepăsător, luându-mă pe nepregătite când mi-a prins bărbia între degetele, înclinându-mi capul într-o parte pentru a inspecta locul unde m-a lovit.

ㅤ— Te doare? m-a întrebat, iar eu l-am privit cu neîncredere. Foarte bine, amintește-ți asta data viitoare când vrei să te amesteci unde nu trebuie, a adăugat el, iar eu am pufnit disprețuitoare. Haide, vino.

ㅤM-a luat de un braț, fără să îmi lase vreo opțiune, și m-a forțat să-l urmez până în dormitor. Ochii mei s-au plimbat cu disperare în fiecare colț al încăperii, căutând o portiță de scăpare, dar nu era niciuna. S-a aplecat pe vine și a început pregătească locul, făcând aceeași legătură ca în casa aceea.

ㅤ— Chiar e nevoie de toată asta? Am văzut că nu am unde să fug, e doar pădurea în jurul nostru.

ㅤ— Cu tine e nevoie de chiar mai mult, dar ne mulțumim cu asta, a răspuns el, iar eu am oftat, așezându-mă pe marginea patului. Când mi-a înfășurat sfoara în jurul încheieturii, am simțit cum îmi scade inima în piept. De data asta nu o să las ușa deschisă, mi-a spus în timp ce înnoda, iar eu l-am privit, simțind un gol greu în stomac. O să te închid ca să nu ai vizitatori în noaptea asta; cheia va fi la mine, bine?

ㅤ— Ai grijă, o să încep să cred că mă protejezi, am glumit, pentru că nu mai suportam liniștea care s-a lăsat.

ㅤAlec a surâs și s-a ridicat, privindu-mă de sus.

ㅤ— Mă protejez pe mine. Vezi tu, nu plănuiesc să-i iau locul lui Malakai.

ㅤAm dat din cap, lăsând un rânjet să se formeze pe buze.

ㅤ— Atât timp cât îi ții departe de mine pe ăia doi, nu-mi pasă de ce o faci, am spus cu un ton indiferent, simțind o ușurare ciudată în cuvintele mele.

ㅤAlec a râs scurt, lăsând un ecou tăios în încăpere, și mi-a arătat cheia înainte să închidă ușa în urma lui. Sunetul cheii răsucite în broască a fost ca o lovitură surdă în pieptul meu, strângându-mi inima dureros. Am inspirat adânc, silindu-mă să nu cedez nervos, să nu arăt cât de fragilă mă simțeam.

ㅤM-am adunat într-un colț al patului, aducându-mi genunchii la piept, iar privirea mi-a alunecat către lumina tremurătoare făcută de focul din șemineul mic. Flăcările dansau leneș, hipnotizându-mă, iar sunetul lemnului care trosnea înăuntru mi-a oferit o clipă rară de relaxare. A dispărut la fel de repede cum a apărut, iar creierul meu s-a focusat pe fiecare sunet făcut de cei trei, sperând ca totul să se termine odată.

Băieți, unde sunteți?

•♤•

ㅤMi-am petrecut următoarele două zile într-o stare de amorțeală, aproape catatonică. M-am supus cerințelor lui Alec fără să comentez, mișcându-mă ca pe pilot automat. Într-un mod distorsionat și absurd, el era singurul meu aliat în cabana asta.

ㅤNu era confortabil să mă bazez pe el, dar în lipsa altor opțiuni, am început să mă obișnuiesc cu rolul său de mediator tăcut între mine și ceilalți. Totuși, fiecare gest, fiecare privire rece din partea lui mă avertiza că nici în el nu puteam avea încredere cu adevărat. Era un echilibru fragil, o coardă întinsă peste o prăpastie, iar eu pășeam pe ea fără să știu unde duce.

ㅤMă gândeam obsesiv unde m-au dus și de ce Apollo nu a apărut până acum. Nesiguranța a încolțit în mine, iar fiecare speranță pe care o aveam a fost spulberată încât acum eram aproape convinsă că nu va mai veni nimeni după mine și voi sfârși tragic. Pentru că tensiunile dintre mine și Ezra creșteau, iar bărbatul ăla plănuia să-mi vină de hac și nici nu se ascundea cu asta.

ㅤȘtiam că Stephen nu ar fi intervenit, iar pentru Ezra ar fi fost suficient să prindă un singur moment de neatenție din partea lui Alec ca să mă pună la punct. Devenisem o țintă ușoară. Slăbită până la epuizare, abia dacă mai aveam puterea să mă ridic. Nopțile erau un chin, petrecute într-o vigilență terorizantă cu câteva picături de somn, iar mâncarea – puțină și de o calitate îndoielnică – abia dacă reușeam să o tolerez. Nu luam niciodată mai mult de câteva guri.

ㅤAlec, aparent mai preocupat de a mă menține funcțională decât de a-mi prelungi suferința, începuse să-mi dea apă cu zahăr. Într-un fel, încerca să prevină inevitabilul – să nu leșin prin cabană și să devin o povară inutilă.

ㅤDar peste câteva zile nici măcar asta nu ar mai fi funcționat.

ㅤSe împlinea aproape o săptămână de când fusesem luată. Patru zile lungi și apăsătoare, petrecute sub privirile pătrunzătoare ale acestor indivizi, care păreau să nu-și piardă niciodată vigilența. Mă simțeam ca un animal hăituit, supravegheat din toate unghiurile, iar Alec... Alec era cel care trebuia să fie mereu cu un pas înaintea celorlalți.

ㅤDe fiecare dată când pleca, mă închidea în dormitor, asigurându-se că nicio ușă sau fereastră nu rămâne necontrolată. Când aveam nevoie la baie, stătea la câțiva pași de ușă, un gardian neclintit care îi ținea la distanță pe ceilalți. În ciuda cruzimii lui latente, era singurul care părea interesat să prevină lucruri mai rele.

ㅤÎn ultimele zile, atmosfera devenise și mai tensionată. Telefoanele sunau neîncetat, iar prin cabană treceau persoane noi. Nu-i vedeam, dar vocile lor necunoscute, amestecate cu tonurile iritate ale celorlalți, erau imposibil de ignorat. Ceva se întâmpla. Simțeam asta cu fiecare fibră din mine.

ㅤDar nu mai puteam să sper. Îmi făcusem destule speranțe deșarte.

ㅤM-am schimbat în hainele pe care mi le-a adus Alec, de Dumnezeu știe unde. Măcar aveau etichetă și arătau curate, ceea ce era mai mult decât mă așteptam. Nu m-a deranjat că mi-a greșit mărimea; erau ceva mai largi, dar asta chiar îmi convenea. După zilele astea, eram sătulă până peste cap să simt priviri insistente pe bustul meu. Așa, aveam măcar iluzia unui scut între mine și ochii lor cercetători.

ㅤObediența mea față de Alec îmi câștigase un privilegiu neașteptat: nu mai eram încătușată. Faptul că mă lăsa liberă era dovada că avea încredere că nu voi încerca nimic – de parcă aș fi putut, oricum. Afară, frigul devenise mai aspru decât în zilele precedente. Ieșirea fără o haină groasă era o condamnare directă la hipotermie sau pneumonie, iar eu, evident, nu aveam una. Se asigurase că orice plan de evadare, oricât de improbabil, rămânea doar o fantezie imposibilă.

ㅤI-am trecut rapid cu privirea pe fiecare dintre ei după ce mi-am luat o doză de suc din frigider – singura bucurie care mi-a mai rămas – și m-am trântit în canapea, pregătită să văd cum o altă zi trece pe lângă mine fără să se schimbe mare lucru.

ㅤÎncepeam să cred că Apollo mă pedepsește pentru ce i-am spus, dar știam că nu ar face asta. Nu s-ar juca cu siguranța mea în felul ăsta și, niciodată în viața lui, nu m-ar fi lăsat singură, într-o cabană din pădure, cu trei bărbați.

ㅤ— Rămânem fără lemne, și-au reluat conversația după ce s-au uitat la mine. Devine tot mai greu să ne întoarcem în oraș fără să fim văzuți, azi a trebuit să lungesc drumul cu vreo zece minute ca să nu fiu urmărit.

ㅤ— Rămânem și fără combustibil, s-a plâns Ezra. Fiecare benzinărie e supravegheată, ce o să facem?

ㅤ— Ni s-a spus să nu plecăm de aici, părea să le reamintească Alec, sătul până peste cap de ei. Aveți două mâini, două picioare; vă veți apuca să căutați lemne pentru foc.

ㅤAsta n-a făcut decât să pornească o altă avalanșă de nemulțumiri, iar eu am suspinat adânc, obosită de tot spectacolul. M-am ridicat de pe canapea și m-am dus direct în bucătărie. Am luat o foarfecă dintr-un sertar, iar cei trei m-au privit ca și cum aș fi scăpat de la spitalul de nebuni. Am ridicat mâna cu foarfeca, făcându-i semn lui Alec să nu se agite.

ㅤ— Clarissa!

ㅤMi-am dat ochii peste cap și le-am pus șuvița proaspăt tăiată de păr pe masă, abandonând foarfeca lângă. M-am sprijinit în spătarul unui scaun și mi-am pus mâna în șold. Privirea mea s-a plimbat plictisită peste fețele lor, ca și cum eram mai preocupată de praful din aer decât de reacțiile lor exagerate.

ㅤ— Spuneți-i acestui Ilya că nu negociază cu niște proști, am început, atrăgând atenția lor absolută. Ei știu că nu aveți voie să-mi faceți nimic, că sunteți ca niște servitori personali. De-asta trag de timp, iar eu m-am săturat să aștept ca unul dintre voi toți să ajungă la o concluzie.

ㅤEzra a deschis gura să spună ceva, dar Alec l-a oprit cu un gest calm al mâinii și a făcut un pas în față, privindu-mă cu un interes neașteptat.

ㅤ— Și ce sugerezi? a întrebat el, iar curiozitatea din vocea lui era suficientă pentru a reduce restul încăperii la tăcere.

ㅤMi-am ținut privirea fixată pe el, inspirând adânc înainte să continui.

ㅤ— Eu vreau să ajung acasă mai mult decât oricare dintre voi, le-am explicat cu o notă de calm. Deja rămân fără scuze pentru mama, iar ultima chestie pe care o vreau e să se îngrijoreze pentru mine. Așa că, data viitoare când șeful vostru se întâlnește să negocieze, spune-i să le arate asta. Povestea asta va fi încheiată imediat după.

ㅤAm împins o șuviță rebelă de păr în spatele urechii și mi-am ridicat bărbia, privindu-i pe toți cu o siguranță pe care nu eram sigură că o simțeam cu adevărat. Ezra și Stephen schimbau priviri pline de îndoială, dar Alec părea să analizeze ceea ce spusesem. Privirea lui era fixată pe mine, iar liniștea lui era mai grea decât orice replică tăioasă.

ㅤ— Și ce te face să crezi că ai vreun cuvânt de spus? a întrebat Ezra cu un ton batjocoritor, făcând un pas spre mine.

ㅤÎnainte să pot răspunde, Alec l-a oprit din mișcare cu un simplu gest.

ㅤ— Ascult-o, i-a zis calm, iar Ezra s-a retras cu o expresie enervată.

ㅤ— Eu nu am nevoie să-mi spună nimeni ce drepturi am sau nu. Am dreptul să lupt pentru libertatea mea, iar voi doar pierdeți timp. Dacă aveți alt plan, atunci spuneți-l acum, am zis, fără să-mi las vocea să tremure.

ㅤAlec a înclinat ușor capul, evaluându-mă. După câteva clipe, a ridicat din umeri, un zâmbet slab și enigmatic apărând pe buzele lui.

ㅤ— Poate că nu e o idee chiar atât de rea, a zis el, dar mai mult pentru el decât pentru ceilalți.

ㅤStephen s-a încruntat, dar nu a spus nimic, iar Ezra a răbufnit frustrat. Alec a luat șuvița de pe masă și s-a asigurat că o înfășoară în ceva ca să ajungă intactă. I-a întins-o lui Ezra și i-a făcut un semn din cap.

ㅤEzra a pufnit iritat, dar a luat-o din mâna lui și a plecat.

ㅤ— Ești așa sigură că va face ceva dacă vede aia? m-a întrebat Stephen.

ㅤAm zâmbit vag și m-am îndepărtat de ei, reluându-mi locul în canapea și sorbind o gură din doză. Mi-am lăsat privirea pierdută pe perete, încercând să par indiferentă. Bănuiam că Apollo a ținut asta doar pentru el, crezând că va reuși să o rezolve singur, dar acum că va crede că ei îmi fac rău... nu va avea încotro decât să caute ajutor suplimentar.

ㅤ— Eu, spre deosebire de voi, îl cunosc pe Apollo foarte bine, am zis absentă, aruncându-le câte o privire. Am spus încă de la început, pe mine trebuia să mă lăsați să negociez. Atunci poate ați fi obținut ceva înapoi, dar acum... e prea târziu. Mult prea târziu.

ㅤ— N-ai spus că nu ar ceda dacă l-am strânge cu ușa? mi-a amintit Stephen și l-am privit ca pe un țânc idiot.

ㅤ— Nu, Apollo nu ar ceda, am spus cu subînțeles, iar ochii lui Alec s-au aprins, însă nu a suflat o vorbă. Fratele meu e mai nebun, poate chiar inconștient, ar risca la maxim, crezând că totul e o cacealma și asta doar ca să nu piardă.

ㅤ— Dar lui Abel nu-i pasă ce pierde dacă e vorba de tine, a vorbit Alec în scurta pauză pe care am luat-o pentru a mai lua o gură de suc. Înțeleg acum, a râs el și s-a rezemat de masă. Tocmai ți-ai manipulat fratele să apeleze la Abel, a adăugat, având un soi de admirație în ochi.

ㅤ— Stai, ce? Cum e posibil? Ea nu avea de unde să știe că Wraith nu e implicat, a întrebat Stephen, vizibil confuz.

ㅤAm ridicat din sprâncene și l-am privit pe Stephen cu un zâmbet slab. Cum să-i explic eu cum funcționează Apollo? Era clar că era depășit de situație. Nici nu mai era nevoie să știe toate detaliile. Totul urma să devină clar pentru ei în curând.

ㅤ— Cabana asta încă e în picioare, nu? am întrebat retoric, iar Stephen m-a urmărit derutat. Așa știu că nu e implicat.

ㅤN-am așteptat vreo replică, m-am lungit în canapea și mi-am pus un braț sub cap, analizând structura lemnului din care era făcut acoperișul.

ㅤTrebuia să am răbdare.

ㅤMi-am închis ochii și m-am gândit la ce voi face când voi scăpa de aici. Trebuie să o găsesc pe Lara, sper să mai fie în viață. Apoi, să mă întorc acasă, să o văd pe mama, să trec pe la bar... și, desigur, să accept și mai multe ture la spital, chiar dacă îmi făcusem deja numărul de ore pentru semestru și vacanța era aproape.

ㅤCând voi termina cu toate astea, mă voi gândi la cum să le-o întorc lui Michael și șefului său. Puteam să accept privirile disprețuitoare, puteam să înghit insultele lor, dar acum au mers prea departe. Au întrecut limita. Au devenit un pericol real ce trebuie eliminat. Și-i voi elimina. Nu-mi pasă de complicațiile care vin cu asta.

ㅤÎncă-l aveam pe Vasyl. Doar pentru asta nu plănuiam să mă despart de el după ce voi ieși de aici. Nu mă voi mai folosi de el doar ca să-l enervez pe Abel, îl voi folosi să mă apropii de ei. Suficient de mult cât să le găsesc o slăbiciune.

ㅤAm încercat să-i ignor, dar n-am mai putut să o fac când i-am simțit prezența lui Alec în apropierea mea. Mi-am deschis ochii, găsindu-l pe scaunul de care obișnuia să mă lege. Am privit în jur, Stephen nu părea să fie pe nicăieri.

ㅤ— Eu am totuși o curiozitate, a spus el. De ce nu-i spui numele?

ㅤ— Ce?

ㅤAlec a zâmbit cu înfumurare, de parcă știa ceva ce eu nu știam. Am clipit deconcertată, fără să pot înțelege la ce se referă. El și-a curățat gâtul, și-a pus coatele pe genunchi și s-a aplecat mai mult în față.

ㅤ— Spui că te va salva, că dacă crede că ți-am făcut ceva ne va dărâma cabana în cap, dar nu-i spui numele. Cum vine asta?

ㅤMi-am întors privirea înapoi către tavan. Nu aveam nici cel mai mic impuls să-i răspund, nu eram obligată să o fac. Era ultimul om cu care aș fi vorbit despre asta.

ㅤ— Ai probleme mai mari cu care să-ți bați capul acum, i-am retezat-o și a pufnit amuzat.

ㅤ— Nu poți, a concluzionat după o tăcere îndelungată, dar nu l-am luat în seamă. Atât de rău a fost, hm? Și totuși, eu-mi amintesc că nu e prima oară când se întâmplă asta. De ce mai ești atât de surprinsă? De ce mai ai așteptări? Ești prea inteligentă să te îmbeți cu apă rece.

ㅤA stat tăcut câteva momente, crezând că voi spune ceva, dar a renunțat când a realizat că aș prefera să rămân fără limbă decât să o fac. A expirat zgomotos pe nări și s-a ridicat, pașii lui au scârțâit pe podeaua veche din lemn.

ㅤ— Pentru că atunci ar trebui să accept, am vorbit din senin, surprinzându-mă până și pe mine. Ar trebui să accept că ăsta e el, iar eu nu pot iubi un om de genul ăsta.

ㅤ— Fie că accepți sau nu, lucrurile nu se vor schimba.

ㅤCu asta m-a lăsat în urmă. Oftatul mi-a scăpat înainte să-mi dau seama, iar capul mi s-a trântit înapoi pe perna tare a canapelei. Privirea mi-a rămas pierdută în tavan, în timp ce inima începea să-mi bată cu putere. Simțeam fierea urcându-mi în gât, un gust amar al incertitudinii și al fricii care mă sufoca. Dacă avea dreptate? Dacă mă agăț de o iluzie? Dacă tot ce cred că știu e doar o minciună frumos ambalată?

ㅤNu. Nu, refuz să cred asta. Mă iubește. Sigur mă iubește. El doar... a greșit. Oamenii greșesc, nu? Dar nu se pot preface ani întregi. Trebuie să însemn ceva pentru el. Trebuie să contez. Nu-i așa?

Nu-i așa?

ㅤAm simțit un foc mocnit sub piele, o neliniște care m-a făcut să mă ridic brusc, ca și cum canapeaua devenise brusc de nesuportat. Am luat o gură mare de aer, inspirând adânc, încercând să-mi blochez gândurile înainte să alunece în prăpastie. Nu puteam să las mintea să-mi alerge spre locuri întunecate. Nu acum. Nu încă.

ㅤMi-am pus mâna în capul pieptului, mângâind încet zona în care durerea pulsa surd, ca o amintire a tuturor lucrurilor pe care încercam să le ignor. Pașii m-au purtat spre fereastră, iar privirea mi s-a pierdut în pădurea întinsă din față. Totul era nemișcat, ca și cum natura însăși își ținea răsuflarea. Nu era nici țipenie de om, nici vreun semn de animal, nici măcar o umbră de viață. Doar liniștea grea, apăsătoare, spartă de șuieratul brutal al vântului. Cabana tremura din temelii sub furia sa, iar crengile copacilor se îndoiau și trosneau, anunțând parcă apropierea unei alte furtuni.

ㅤ— Nu te gândești să fugi, nu? a glumit Stephen din spatele meu.

ㅤNu am vrut să-i răspund, dar am fost nevoită când s-a apropiat. M-am răsucit spre el, privindu-l de sus până jos, făcând un pas mic în spate ca să restabilesc o distanță confortabilă.

ㅤ— Ai primit vești?

ㅤ— Ilya a acceptat varianta ta, mi-a spus, iar colțurile buzelor mele s-au ridicat într-un zâmbet slab. Dar dacă nu va funcționa, te vom muta în altă parte, și negocierile se vor termina definitiv.

ㅤZâmbetul mi s-a șters de parcă nici nu fusese acolo.

ㅤ— Indiferent ce este acest lucru pentru care negociază atât, am oftat, lăsându-mi privirea să se piardă din nou pe fereastră. Sper să merite.

ㅤ— Merită, m-a asigurat Stephen, iar reflexia lui în geam, chiar în spatele meu, îmi confirma prezența sa. Odată ce fiul comisarului va fi eliberat, toate astea se vor termina.

ㅤAm simțit cum cerul îmi cade în cap. Mi-am întors capul spre el cu o viteză care m-a făcut să amețesc, ca și cum tocmai turnase acid pe mine. Privirea lui era calmă, iar expresia lui sugera fie că nu înțelege, fie că se preface. Inima îmi bătea nebunește, iar picioarele îmi păreau înțepenite; nu mă puteam mișca spre canapea să mă așez.

ㅤMalakai? Pentru Malakai sunt ținută aici? Fratele meu amână să vină din cauza lui? Când se va opri omul ăsta să-mi facă viața un iad?

ㅤNici măcar nu mai este nevoie să fie lângă mine.

ㅤ— Ești primul om pe care l-am cunoscut să vrea să-l aibă în preajmă, mi-am mascat tulburarea sub o voce aproape indiferentă.

ㅤStephen a pufnit ușor, ca și cum replica mea îl amuza.

ㅤ— Nu, în niciun caz, a râs el, dând din cap și îndepărtându-se. Ilya are nevoie de el, asta e tot. E o rotiță care face sistemul să funcționeze optim, chiar dacă e o rotiță stricată cu tendințe sadice.

ㅤMi-am strâns buzele într-o linie dreaptă, neimpresionată și parcă tot mai înverșunată în tăcerea mea. Consideram că îl cunoaște prea puțin, căci descrierea era ușoară față de adevăr. Malakai nu e doar o rotiță, e o forță a naturii. O forță a răului. Lucrurile pe care le-am văzut alături de el încă mă bântuie când închid pleoapele. Puteam înțelege într-o oarecare măsură de ce Apollo ezita să-l lase în libertate.

ㅤSperam din tot sufletul să găsească o soluție, orice cale care să mă scoată din locul ăsta fără să-l elibereze pe Kai. Gândul că el ar putea fi din nou liber mă făcea să mă simt prinsă într-o menghină. Știam prea bine că, odată scăpat, nu s-ar opri până când nu ar considera că am plătit suficient, după standardele lui absurde.

ㅤNu eram suficient de puternică să țin piept tuturor. Michael și Ilya erau deja o povară, dar să-l adaug și pe Malakai în ecuație... Era ca și cum mi-aș semna singură condamnarea. Era un joc în care șansele erau împotriva mea, iar eu nu aveam voie să pierd.

ㅤMi-am strâns brațele în jurul trupului, căutând un refugiu în vuietul vântului de afară. Ploaia lovea geamurile cu o furie surdă, parcă oglindindu-mi propria frustrare. Simțeam o nevoie copleșitoare să acționez, să iau lucrurile în propriile mâini și să pun capăt acestui circ, dar m-am oprit. Știam prea bine că orice mișcare negândită mi-ar fi adus mai mult rău decât bine.

ㅤMă sufoca gândul că trebuie să-mi pun toată speranța în alții. Detestam să aștept, mai ales când salvarea părea o himeră, o promisiune care se depărta cu fiecare oră ce trecea.

ㅤAlec nici măcar nu a fost nevoit să spună ceva. L-am văzut în reflexia geamului și m-am întors, urmându-l în dormitor fără să pun vreo întrebare. Ceva la el era diferit. Puteam simți asta în felul în care se mișca, în tăcerea lui apăsătoare care părea să ascundă mai mult decât oboseală.

ㅤNu mi-a spus unde merge sau cât va dura. O altă ciudățenie care mi-a dat de gândit. L-am urmărit cu privirea cum închide ușa, iar sunetul pașilor săi grei pe podeaua aproape putredă a cabanei a fost ultima urmă a prezenței lui.

ㅤM-am cățărat în pat, ascultând zgomotul constant al lemnelor din șemineu care trosneau, dar liniștea tot a reușit să mă dezarmeze. Liniștea era cel mai mare dușman al meu, după restul. Când totul se calmează, mintea mea se pune în mișcare ca răspuns, aducându-mi gânduri mai ascuțite și mai stridente ca niciodată. Demonii care mă bântuie se plimbă nestingheriți, lăsându-mă să mă torturez singură.

ㅤȘi sunt din nou fetița care tremura de frică în fața tatălui ei, dar care încă lupta cu el. Sunt din nou fata lăsată să moară pe o alee pustie. Sunt din nou femeia înlocuită fără milă, uitată. Și, mai presus de toate, sunt din nou prizoniera din casa lui Malakai.

ㅤMi-am închis ochii, încercând să opresc avalanșa de imagini nedorite, și m-am întins, dorindu-mi să adorm doar pentru a scăpa de vocile care se repetau în mintea mea. Fiecare cuvânt mă rănea, amintindu-mi că nu merit nimic, că sunt doar o umbră neînsemnată și ar trebui să dispar, pentru că lumea ar fi un loc mai bun fără mine.

ㅤM-am trezit brusc, cu inima bătându-mi cu putere, când niște zgomote stridente au invadat zona și cabana. Am sărit din pat, auzind pașii grăbiți și vocile agitate ale unor necunoscuți care patrulau prin casă și ieșeau afară, ca niște umbre mișcându-se rapid în întuneric. Am tresărit când o bubuitură puternică a răsunat înăuntru, iar corpul meu a reacționat instinctiv, îndepărtându-mă de ușă. Agitația a cuprins cabana, iar gemetele și vocile răsunătoare umpleau aerul, devenind un haos confuz pe care nu-l mai înțelegeam din cauza șocului. Totul părea să se destrame în jurul meu.

ㅤPicioarele mi se simțeau grele, iar aerul părea să se îngroașe, ca o pătură sufocantă. Am făcut câțiva pași înapoi, încercând să mă ascund în umbra colțului, dar nimic nu părea să mă protejeze de anarhia care se desfășura în jurul meu. Încercam să-mi țin respirația, dar simțeam cum inima îmi bate în gât, pregătindu-se să explodeze.

ㅤNegocierile nu au funcționat? Ilya a trimis după mine să mă ducă undeva departe?

ㅤUn țipăt ascuțit a tăiat zgomotul, iar eu am înghețat pe loc. Nu știam dacă eram pregătită pentru ce avea să vină, dar instinctul meu de supraviețuire îmi spunea că nu era momentul să stau și să aștept.

ㅤ— Clarissa! Clary, ești acolo?! s-a auzit vocea lui Edmond dincolo de ușă, trezindu-mă brusc din transă.

Edmond?

ㅤCorpul meu a reacționat înaintea minții, iar într-o fracțiune de secundă m-am propulsat înainte, apropiindu-mă de ușă, ca și cum aș fi vrut să trec prin ea. Lacrimile mi-au venit în colțurile ochilor, dar nu erau de tristețe sau frică, erau de fericire.

ㅤ— Edy! am strigat, simțind cum mi se strânge inima de bucurie. Sunt aici! Ușa e închisă, dar sunt aici! Mă auzi?

ㅤ— Stai liniștită, mi-a răspuns el, iar cuvintele lui aveau calmul unui far într-o noapte de furtună. Am încuviințat fără să realizez că nu mă putea vedea. O să te scoatem de aici, da? Mă întorc imediat... Ray!

ㅤM-am dat rapid în spate când clanța a fost forțată, auzind scârțâitul metalic al încercării de a deschide ușa. În secunda următoare, ușa a cedat și s-a izbit de perete cu o forță zdrobitoare, lăsând în urmă o adâncă înfundătură și mai multe crăpături care se încrucișau pe suprafața lemnului.

ㅤRay a apărut din spatele ei, respirând adânc, cu o ușurare evidentă pe chip, iar când ochii lui m-au găsit, s-a umplut de un fel de lumină care mi-a tăiat răsuflarea.

ㅤEdmond s-a strecurat pe lângă Ray, nerăbdător să mă vadă, iar înainte să poată reacționa, m-am aruncat direct în brațele lui, strângându-l cu toată puterea pe care o mai aveam.

ㅤ— Ești bine? Ți-au făcut ceva? s-a interesat imediat, iar mâinile lui mi-au prins chipul cu o grijă care mă făcea să simt că nu mai sunt singură în fața lumii. Ochii lui turcoaz mă examinaseră rapid, cercetând fiecare detaliu.

ㅤA răsuflat ușurat când am scuturat din cap. L-am luat din nou în brațe, agățându-mă de el cu o panică tăcută, de parcă aș fi avut teama că, dacă-i dau drumul, totul s-ar destrăma într-o secundă. Încă nu eram sigură dacă nu-mi închipuiam totul, dacă nu înnebunisem. Poate că era doar un vis din care nu mai voiam să mă trezesc.

ㅤDar zgomotele care au continuat să se adune m-au făcut să înțeleg că e cât se poate de real. Metoda mea funcționase, ei au venit după mine. M-am desprins de Edmond și am trecut pe lângă Ray după o îmbrățișare scurtă, mergând în sufragerie și căscând ochii la oroarea creată aici.

ㅤErau mult mai mulți bărbați decât văzusem în zilele astea, dar Alec nu era printre ei. Ilya, cu siguranță, se pregătise pentru un atac, presimțindu-l, dar nu se gândise că oamenii lui vor fi atât de ușor dezarmați. Am văzut corpuri întinse, inconștiente, fețe zdrobite, și l-am recunoscut pe Stephen, îngenuncheat, dar încă destul de lucid, în ciuda loviturilor care îl făcuseră să tremure.

ㅤXander ținea sfoara cu care obișnuiau să mă lege în jurul gâtului său, imobilizându-l cu forța, cât timp Abel stătea de vorbă cu el, calm și meticulos. Apollo era ocupat cu Ezra, iar Kane se asigura că nu rămăseseră arme la îndemâna celor căzuți, păzind terenul.

ㅤAm clipit, cu ochii înroșiți și mintea încă tulburată, iar imaginea din fața mea părea complet ireală. Nu era un vis, era prea brutal, prea... real.

ㅤEdmond a venit în spatele meu, așezându-și mâinile pe umerii mei ca o consolare tăcută, iar Ray s-a apucat să răspândească peste tot o substanță care s-a dovedit a fi benzină, lăsând în urmă mirosul puternic și aspru care îmi pătrundea adânc în nări.

ㅤCoordonarea lor era impecabilă, fiecare mișcare un gest calculat, un plan care se desfășura cu o precizie înfricoșătoare. Felul în care fiecare știa exact ce are de făcut mi-a făcut pielea să înfioare, realizând că nu era prima oară când aceștia lucrau în acest mod. Totul părea să fi fost deja pregătit, o rutină veche și bine învățată.

ㅤErau atât de concentrați încât nici măcar nu m-au observat printre ei. M-am trezit continuând să privesc amețită spatele lat al lui Abel, încercând să îmi fac creierul să înțeleagă ce vorbește cu Stephen. Dar, de fiecare dată când simțeam că sunt aproape să reușesc să captez sensul, Apollo mă distrăgea cu lupta sa, care s-a încheiat cu un Ezra căzut, inconștient.

ㅤPână când Abel s-a oprit din vorbit și și-a întors profilul spre mine, probabil simțind privirile mele insistente. Un val de tensiune m-a cuprins pe măsură ce ochii noștri s-au întâlnit fugitiv, iar aerul din jur s-a făcut mai greu.

ㅤApollo mi-a tăiat vederea și un zâmbet mi-a apărut pe chip la vederea expresiei lui de tâmpit. Credeam că nu-l voi mai vedea niciodată. În clipa asta, nu-mi mai păsa de nimic – nici de ce făcuse, nici de cearta noastră sau de dezamăgirea pe care o provocase. M-am apropiat de el și l-am înconjurat cu brațele, nepăsându-mi de petele de sânge care îi murdăreau hainele și corpul. Tot ce conta era că era acolo, în fața mea, și nu mai voiam să-l las să plece.

ㅤCel puțin, pentru cele zece secunde.

ㅤ— Ce a durat atât? m-am luat de el, lovindu-l în piept, iar Apollo a râs. Am crezut că o să înnebunesc!

ㅤ— Lucrurile au fost mai complicate, a spus el vag și am pufnit nemulțumită, retrăgându-mă de lângă el. Pe lângă asta, eram convins că o să te elibereze singuri după câteva zile petrecute cu tine. Tu i-ai spart nasul ăluia?

ㅤA început să râdă, privindu-mă mândru, când am încuviințat încet.

ㅤXander l-a eliberat pe Stephen, iar acesta a tușit ușor, respirând anevoios. L-a trântit cu burta pe podea și i-a legat mâinile la spate, toate fără să-mi acorde prea multă atenție, deși am putut vedea că era bucuros că n-am pățit nimic.

ㅤAbel s-a apropiat de noi, iar eu am devenit serioasă, evitându-i privirea când tensiunea era încă prezentă între noi.

ㅤ— Alec a fost aici? m-a întrebat direct, făcându-mă să-l privesc în ochi.

ㅤ— Alec nu e o problemă urgentă, am spus, spre consternarea tuturor, până și Xander s-a uitat ciudat la mine. A fost angajat de altcineva.

ㅤ— Asta nu-mi răspunde la întrebare, nu crezi? tonul lui era mai tăios, iar privirea i-a devenit aspră.

ㅤAm refuzat să-i mai răspund în vreun fel, întorcându-i fiecare ocheadă critică.

ㅤ— Am terminat, a anunțat Ray. E timpul să plecăm, haideți.

ㅤAbel s-a grăbit să-i facă un semn lui Xander, iar șatenul l-a înțeles imediat, ridicându-l pe Stephen și cărându-l spre mașină. Încă nu terminaseră cu el.

ㅤKane l-a luat pe Apollo, în timp ce Edmond a rămas nedezlipit de mine, iar Ray aștepta să incendieze locul. M-am uitat în jur, stupefiată. Doar nu aveau de gând să dea foc cu toți oamenii ăștia înăuntru.

ㅤ— Clarissa merge cu mine, i-a spus Abel lui Edmond, cu o autoritate de nediscutat, când prietenul meu s-a încăpățânat să nu plece.

ㅤ— Clarissa e destul de mare să decidă cu cine o să meargă, nu-i așa? i-a trântit-o mușcător blondul, iar încordarea dintre ei mi-a făcut stomacul să se strângă. Și o cunosc destul de bine să știu că nu vrea să plece nicăieri cu tine.

ㅤ— Edmond, nu te amesteca în treburi care nu te privesc, l-a avertizat Abel, iar vocea lui răsuna ca un ultimatum, un semnal clar că răbdarea lui era pe cale să se sfârșească.

ㅤ— Mă privesc direct când un porc îmi rănește prietena pe care nu a meritat-o de la bun început.

ㅤ— Edy! am intervenit, făcând un pas între ei, simțind tensiunea crescândă. Am zâmbit forțat și am început să-i masez brațele în încercarea de a-l calma. Hai să nu facem mare caz din asta, am spus cu o voce liniștită. Sunt obosită, voi toți sunteți epuizați. O să merg cu el, nu te îngrijora, totul va fi bine.

ㅤM-a ascultat atent, trădându-și nemulțumirea prin micile grimase care i-au scăpat, dar a cedat. Asta nu l-a oprit să-i arunce cea mai urâtă privire pe care am văzut-o lui Abel, în vreme ce se apropia de ușă.

ㅤ— Ce-i cu el? Vrea să-i ia locul lui Raven?

ㅤ— Nu îl compara vreodată cu Raven, i-am tăiat-o aspru, sfredelindu-l cu privirea. Are toată dreptatea să se poarte așa, nici el nu înțelege provocările tale, am continuat cu un soi de reproș și am pășit spre ușă, salutându-l în treacăt pe Ray.

ㅤAm ieșit afară exact în momentul în care mașina cu ceilalți s-a îndepărtat, iar un oftat slab mi-a scăpat, când am tras de portiera mașinii lui Abel. Nu mai aveam nicio altă opțiune, dar măcar Ray urma să vină cu noi.

ㅤ— Încă te ții de provocare? m-a întrebat el, deblocând mașina și aruncându-mi o privire obosită. Sunt curios cât timp o să mai insiști cu povestea asta.

ㅤ— Până mor! am răbufnit, furioasă, arzându-l cu privirea. Iar dincolo de moarte, mă voi întoarce să te bântui, să nu uiți niciodată!

ㅤAbel a clipit surprins, iar pe buzele lui a apărut o umbră de rânjet. Am pufnit iritată, urcându-mă în mașină fără să-l mai privesc, cuplându-mi centura și întorcându-mi privirea în direcția opusă, ca să nu-i văd fața.

ㅤ— Mie îmi convine, a replicat, iar eu l-am privit cu coada ochiului. Ține-te de capul meu, fii supărată pe mine, dar măcar fii aici, a continuat, creându-mi un gol în inimă. Patru zile nu am fost om.

ㅤL-am privit, mirată de confesiunea lui spontană, și am înghițit în sec. El nu s-a mai uitat la mine, a privit în față, așteptând ca Ray să ni se alăture.

ㅤAm lăsat liniștea să se instaleze între noi, fiecare dintre noi pierdut în propriile gânduri, dar eu mă simțeam ca o pană în vânt, necontrolată și prinsă între două lumi. Când mașina s-a pus în mișcare, am simțit o apăsare grea pe piept, ca și cum întreaga situație mă sufoca. Fumul începea să se ridice în spatele nostru, o umbră care se împrăștia în aerul rece al nopții, iar Ray a zâmbit mulțumit, strângându-i prietenește umărul lui Abel.

ㅤ— Malakai a fost eliberat? i-am întrebat.

ㅤ— Eliberat de fratele tău, prins de Abel, s-a amuzat Ray în spate când brunetul a păstrat aceeași tăcere sufocantă. Rusul a crezut că ne prostește, îl lua pe Malakai, apoi te ducea pe tine la el în semn de bunăvoință.

ㅤNu m-a liniștit cu nimic, nu putea să însemne decât că Abel devenise ținta lor principală. L-am privit fugitiv, plină de mustrări pe care nu le-am vociferat.

ㅤOare când se va termina asta?

ㅤ— Și acum unde mergem?

ㅤ— Am ceva pentru tine, a vorbit în cele din urmă Abel, iar Ray a zâmbit vag, ascunzând orice indiciu.

ㅤN-am întrebat, știam că nu-mi va spune. Am expirat ușor, rezemându-mi capul de tetieră și uitându-mă absentă la autostrada care se întindea în fața noastră.

ㅤAm realizat că am adormit când neoanele semnului hotelului mi-au intrat în ochi și m-am strâmbat, remarcând că Ray era deja ieșit din mașină, discutând cu Apollo, Xander și Kane, râzând despre Dumnezeu știe ce.

ㅤ— Nu prea ai dormit, așa-i? am tresărit când l-am auzit pe Abel, crezând inițial că este și el pe undeva pe afară, dar nu.

ㅤBineînțeles că a rămas lângă mine, asigurându-se că-mi oferă un preinfarct de toată frumusețea.

ㅤ— Acum ai devenit hărțuitor, sau ce? m-am plâns, frecându-mi ochii și îndreptându-mi spatele. Ce facem aici?

ㅤ— Vino.

ㅤAbel mi-a oferit un rânjet de neignorat și m-am trezit cu el lângă portieră, așteptându-mă să ies. Am scuturat slab din cap, ieșind afară, gândindu-mă ce ar putea fi de l-a făcut să se entuziasmeze în felul ăsta.

ㅤRay și Kane au plecat după ce au dat mâna cu toți și puteam vedea că Edmond ar fi vrut să meargă cu ei, fiindu-i greu să stea în preajma lui Abel fără să-l strângă de gât, dar a rămas pentru mine. Să se asigure că sunt bine.

ㅤApollo l-a luat în partea lui pe blond, ținându-i la distanță pe cei doi, în timp ce ne îndreptam spre intrarea hotelului. Nu ne-am oprit la recepție, Abel m-a ghidat direct spre lifturi, iar atmosfera dinăuntru a fost una dintre cele mai grele experimentate de mine.

ㅤPluteau prea multe lucruri nespuse între noi toți.

ㅤM-am încruntat când m-a îndrumat către unul dintre apartamentele hotelului, neînțelegând o noimă din ce se întâmplă, dar toți păreau să aștepte să-mi vadă reacția.

ㅤTotul a prins contur când am pășit înăuntru și am găsit-o pe Adira... îngrijind-o pe Lara. O respirație șocată mi-a ieșit din piept și mi-am dus instinctiv mâna la gură, dar zâmbetul larg care mi-a apărut pe față a urmat imediat. N-am mai gândit, m-am grăbit la cele două și am îmbrățișat-o pe Lara cât de tare am putut, făcând-o să râdă.

ㅤ— Ești aici! am realizat, ținându-i umerii fragili în mâini. Cum e posibil? Ei te-au luat, am crezut că te-au omorât!

ㅤLara a râs fără putere, un râs fragil, și mi-a făcut un gest mic din cap în spate, acolo unde Abel aștepta răbdător, fără să vrea să întrerupă momentul nostru. Am privit-o uluită pe ea, apoi am întors privirea către Adira, care a aprobat tacit ceea ce încerca să-mi transmită Lara, ca și cum totul ar fi fost deja stabilit și perfect înțeles între ele.

ㅤM-am întors către cei patru, evaluându-i din priviri pe fiecare. Edmond era fericit pentru mine. Apollo a ridicat din umeri, prefăcându-se că nu știe nimic, iar Xander a lăsat la suprafață o urmă rară de zâmbet. Toți păreau să-mi arate către un singur om: brunetul meu.

ㅤAtunci am înțeles. Abel o salvase pentru mine. Fără să pot să-mi stăpânesc impulsurile, am pășit repede către el și m-am aruncat în brațele lui, așa cum mi-am dorit din prima clipă în care l-am văzut în acea cabană, dar m-am abținut. Mi-a răspuns imediat, strângându-mă lângă el cu aceeași putere, iar în următorul moment, am simțit cum nasul lui se afundă în părul meu, ca și cum ar fi vrut să mă păstreze acolo pentru totdeauna.

ㅤ— Ți-am zis de un milion de ori, dacă vrei ceva, vino la mine, mi-a șoptit el.

ㅤAm surâs și m-am distanțat puțin, lăsându-l să mă privească. Chiar dacă zâmbea, știam că vorbește serios. O bucurie pură m-a cuprins, ca a unui copil care descoperă pentru prima oară un cadou minunat. Nu-mi venea să cred că a făcut asta pentru mine, că a riscat atât.

ㅤM-am întors la fete, prezentându-l și pe Edmond. Ochii Larei nu l-au părăsit nicio clipă, iar eu l-am lovit subtil cu cotul pe Edmond, când am observat rânjetul acela pe care îl avea mereu când flirta cu cineva. Erau gesturi mici, dar care spuneau totul.

ㅤNe-am adunat toți la masă, acolo unde păreau să fi comandat un restaurant întreg. Apollo, fără să mai aștepte, a început să mănânce cu poftă, ca și cum ar fi fost zile întregi de când nu se atinsese de nimic. Adira a chicotit, apoi mi-a făcut cu ochiul și m-a întrebat cu un gest discret din cap dacă am observat că Abel nu mă scăpa din priviri. Ochii lui erau fixați pe mine, ca un fel de protecție tăcută.

ㅤCina a fost perfectă, fără niciun cuvânt răutăcios și plină de râsete. Privindu-i pe toți, conversațiile lor relaxate și momentele de voie bună, m-am simțit împăcată. Parcă nimic din ce trăisem în ultimele patru zile nu mai conta. Energia lor vibrantă mă reînvia, făcându-mă să mă simt în sfârșit acasă, în mijlocul lor.

ㅤȘi, în ciuda totului, am realizat cât de mult îmi lipseau acele momente de normalitate, acele clipe în care nu trebuia să mă tem sau să fiu mereu în alertă. Abel a ridicat privirea spre mine și mi-a zâmbit, un zâmbet sincer, care mi-a adus o căldură neașteptată în piept. În acea seară, totul părea că își regăsise locul.

ㅤM-am simțit în siguranță, ca și cum nimic nu mai putea strica acea liniște fragilă care ne înconjura. Deși știam că provocările nu se vor sfârși niciodată complet, am lăsat acea senzație de pace să mă copleșească, pentru că era tot ce aveam nevoie în acel moment.

ㅤXander a fost primul care a plecat, motivând că trebuie să ajungă acasă la iubita lui. Apoi a fost urmat de Apollo, Edmond și Adira. Am îmbrățișat-o pe brunetă de plecare, simțindu-i mirosul de vanilie, iar ea m-a strâns mai aproape, lăsându-mă să-i simt respirația lângă ureche.

ㅤ— Ai grijă la roșcata aia, mi-a șoptit cu delicatețe, ca nimeni să nu-și dea seama. Nu va renunța până nu-l ia pe Abel, a adăugat încet și am înghițit în gol, privind-o ușor tulburată.

ㅤEa a zâmbit, mi-a prins obrazul în palma ei și l-a mângâiat ca o bunică, gestul ei cald și protectiv lăsându-mă pentru o clipă fără cuvinte, înainte să fugă după cei doi. Privirea mi-a căzut pe Abel în secunda următoare, iar Lara s-a apropiat, vizibil derutată de schimbarea stării mele. Îmi era greu să ascund ce simțeam în acel moment, un amestec de ușurare și neliniște, iar ochii mei trădau tot.

ㅤ— Lara va sta aici cât timp are nevoie, mi-a explicat cu calm. A fost o zi lungă, ar trebui să ne odihnim cu toții.

ㅤAm încuviințat încet, simțindu-mă brusc extenuată. Nu mai aveam energie pentru nicio discuție, mai ales după ce-mi spusese Adira. Am îmbrățișat-o și pe Lara, asigurând-o că totul va fi bine și am lăsat-o acolo, urmându-l pe Abel foarte tăcută.

ㅤN-am comentat nimic când a deschis o altă ușă la câteva camere distanță, iar el s-a încruntat puțin, așteptându-se la o remarcă din partea mea.

ㅤ— M-am gândit că nu vrei să te vadă mama ta în starea asta, am rezervat camera pentru noaptea asta. Ai tot ce-ți trebuie, mai puțin haine de schimb, dar mâine o să vin cu ele.

ㅤM-am așezat pe marginea patului după ce m-am descălțat, repetând cuvintele lui în mintea mea. Mâine o să vină? Adică va pleca? Gândurile se amestecau în creierul meu.

ㅤ— Apă? am întrebat dezinteresată, cu vocea răsunând în liniștea camerei. El s-a uitat în jur, cercetând locul, apoi la minifrigider.

ㅤA oftat greu când a realizat că nu este nicăieri. Și-a lăsat telefonul pe noptieră și geaca pe fotoliu, spunându-mi că se întoarce imediat.

ㅤM-am suit în pat, uitându-mă în jur la noua cameră, până când telefonul lui mi-a sărit în ochi. Inima a început să-mi bată mai tare, iar cuvintele Adirei mi-au acaparat complet gândurile. Am privit în treacăt spre ușă, iar o neliniște subită mi-a strâns stomacul. După ce mi-am mușcat cu nervozitate buza, m-am întins după telefonul lui, nevenindu-mi să cred nici mie că ajunsesem să fac asta. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am simțit o nevoie inexplicabilă de a ști, de a înțelege ceva ce mă frământa dincolo de cuvinte.

ㅤL-am deblocat în câteva secunde. El nu își schimbase parola, ceea ce m-a liniștit puțin, dar sentimentul de neliniște a revenit imediat ce am intrat la mesaje. Speram din tot sufletul să nu găsesc nimic care să confirme temerile mele, dar, din păcate, exista o conversație cu acea Mackenzie. Inima mi-a sărit în gât, iar privirea mi-a rămas fixată pe ecran, citind schimbul de mesaje dintre cei doi.

ㅤNu era nimic incriminator, dar nici inofensiv. Mackenzie făcea mai mult decât clar că-l dorește, iar Abel, chiar dacă nu-i răspundea direct, nici nu o respingea. Mesajele ei mi-au provocat greață și aproape că mi-am dorit să mă opresc, dar am continuat să citesc până la cel mai recent mesaj. Acela era de la Abel și a venit ca un pumn în stomac.

Voi veni imediat ce îmi rezolv toată treaba.

ㅤMi-am înghițit saliva, simțindu-mi gâtul uscat, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Totuși, nu am plâns. Am luat aer adânc în piept și am pus telefonul exact așa cum era.

ㅤÎmi rezolv toată treaba. Asta eram eu? O simplă problemă de rezolvat, o treabă neimportantă pe care trebuia să o termine ca să poată ajunge la Mackenzie? Întrebările astea mi-au rănit sufletul și m-au făcut să mă simt groaznic.

ㅤMi-am ascuns toate frământările când s-a întors, zâmbindu-i forțat când mi-a arătat sticlele de apă pe care le adusese. Dar el a simțit imediat că ceva nu era în regulă. Privindu-mă lung, și-a mișcat capul într-o întrebare tăcută, ca și cum încerca să pătrundă dincolo de masca pe care o port. O senzație de neliniște mi-a strâns stomacul, iar eu m-am prefăcut că nimic nu s-a schimbat, dar știam că el simțise ceva.

ㅤÎncă le vedeam mesajele. Chipul acelei femei mi-a apărut în minte și mi-am strâns dinții, un val de furie crescând în interiorul meu. Ceva s-a trezit în mine, o parte care nu putea să accepte ca el o să plece de la mine pentru altcineva.

ㅤ— Acum chiar ai tot ce-ți trebuie, a glumit el ca să detensioneze situația, adunându-și lucrurile. Mâine la prima oră o să ai și hainele, promit, a adăugat, îmbrăcându-și paltonul.

ㅤInima mi s-a strâns dureros.

ㅤ— O să pleci? l-am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea, ridicându-mi ochii din punctul mort în care rămăsesem fixată și privindu-l direct în ochi. Unde te duci?

ㅤA rămas nemișcat câteva clipe, asimilând întrebările mele, iar aerul pe care l-a tras a fost aproape imperceptibil când a continuat să se îmbrace.

ㅤ— Mă duc acasă.

ㅤAm închis ochii, întorcându-mi capul într-o altă direcție, blocând furia care mă cuprindea, încercând să o țin sub control.

Nu mă minți.

ㅤ— Ce se întâmplă?

De când vorbești cu ea în particular?

ㅤ— Nimic, doar am întrebat.

ㅤM-a privit cu neîncredere, arcuindu-și ușor o sprânceană. A rămas în picioare, în dreptul meu, cercetându-mă cu atenție, căutând cel mai mic semn care să mă trădeze.

ㅤ— Te comporți ciudat. Sigur ești bine?

Ce vezi la ea?

ㅤ— Clary? a insistat el.

ㅤM-am silit să zâmbesc, ridicând din umeri. El a suspinat, nefiind sigur ce ar trebui să facă, dar nici măcar eu nu știam. Mi-am întors privirea către punctul mort, luptându-mă să nu încep să plâng.

De ce nu sunt suficientă pentru tine?

ㅤAm simțit cum îmi tremură buzele, dar m-am străduit să le țin împreună. Gândul că ar putea pleca, că ar putea să o aleagă pe ea în locul meu, îmi răsuna în cap ca o bătălie inutilă. Ochii mei se umpleau de lacrimi, dar m-am luptat să le țin ascunse. Nu aveam voie să-l las să vadă slăbiciunea mea.

ㅤAbel nu a spus nimic o vreme, doar m-a privit cum stăteam acolo, ca o frunză purtată de vânt. Întrebările care se adunau în ochii lui mă înălțau și mă trăgeau înapoi într-o lume în care nu voiam să fiu.

ㅤÎntr-un final, a renunțat să mai aștepte un răspuns care știa că nu avea să vină. Doar atunci, când l-am văzut pregătindu-se să plece, m-am eliberat din amorțirea care mă cuprinsese și am acționat fără să gândesc. L-am prins de încheietura mâinii înainte să se îndepărteze de pat, iar el a înghețat pe loc, neștiind dacă tocmai și-a închipuit sau chiar am făcut asta.

ㅤPrivirea lui s-a întâlnit cu a mea, confuză și surprinsă.

ㅤ— Nu pleca, i-am cerut și l-am putut vedea cum înghite în sec. Stai cu mine, am adăugat, lăsându-mi mâna să alunece de pe încheietura lui.

ㅤA cântărit câteva clipe cuvintele mele, iar eu am zâmbit slab când l-am văzut că încuviințează. S-a dezbrăcat și a pus telefonul în locul de unde îl luase, fără niciun cuvânt.

ㅤM-am dat mai încolo, lăsându-i spațiu să vină lângă mine în pat. M-am așezat pe pieptul lui, simțindu-i bătăile inimii ce băteau mai repede decât de obicei.

ㅤUn zâmbet discret mi-a apăsat colțul buzelor, în timp ce mă așezam mai confortabil lângă el. Brațele lui m-au învăluit, oferindu-mi un refugiu.

Peste cadavrul meu o să te duci la ea.

ㅤ— O să ajung la nebuni cu tine, a râs, iar eu am pufnit amuzată, lăsându-l să-și treacă degetele peste obrazul meu. Ba îmi spui să stau departe de tine, ba îmi spui să nu plec.

ㅤ— Ai prefera să ajungi cu altcineva?

ㅤA tăcut, și-a coborât ochii la mine și m-a privit amuzat, cu o urmă de rânjet jucăuș în colțul buzelor. Dar eu am rămas serioasă, ochii mei fixându-i pe ai lui fără ezitare.

ㅤ— Nu, dar ai permite tu una ca asta? s-a amuzat el, ridicând o sprânceană. Am văzut cum ai strâns-o de gât pe Mackenzie, nu aș vrea să pun pe altcineva în pericol.

ㅤ— Bine faci, am murmurat, ajustându-mi poziția și lipindu-mă mai mult de el. În caz că nu ți-a spus nimeni, tu ești al meu.

ㅤAm simțit cum corpul lui s-a încordat ușor, iar el s-a reținut să nu râdă, mușcându-și buza.

ㅤ— Ce ai spus? a întrebat el, tonul lui coborând, iar rânjetul i s-a transformat într-un zâmbet enigmatic, ca și cum ar fi vrut să mă provoace să repet.

ㅤM-am ridicat ușor, ațintindu-mi ochii în ai lui. Am zâmbit cu înfumurare.

ㅤ— Ești al meu, am repetat fără să ezit, lăsându-l fără replică pentru o clipă. Ochii lui s-au mărit ușor, surprins de siguranța din glasul meu, dar nu a spus nimic.

ㅤAm simțit adrenalina curgându-mi prin vene când mi-am ridicat mâna și i-am așezat-o pe obraz, apropiindu-mă încet de fața lui. Respirația i s-a accelerat aproape imperceptibil, dar suficient cât să o simt.

ㅤ— Iar eu nu împart cu nimeni, i-am șoptit peste buze, fără să-mi desprind privirea de a lui.

ㅤOchii lui păreau o furtună, ca și cum încerca să deslușească fiecare intenție ascunsă în ai mei. Mi-am plimbat privirea între ochii și buzele lui, provocându-l fără cuvinte.

ㅤAerul dintre noi devenise greu, încărcat de o tensiune care părea să ne sufoce pe amândoi. A rămas tăcut, dar nu s-a retras. Și, pentru prima dată, a părut vulnerabil, capturat de cuvintele mele și de apropierea noastră.

ㅤAm simțit cum își sprijină ușor fruntea de a mea, un gest care părea mai mult o capitulare decât o provocare. Respirațiile noastre s-au sincronizat, iar distanța dintre noi s-a evaporat. Abel și-a ridicat mâna și mi-a prins încheietura, degetele lui calde exercitând o presiune aproape inexistentă.

ㅤL-am privit câteva clipe în ochi, acei ochi care îmi provocau un zbucium în piept de fiecare dată. Apoi, fără să-i dau timp să proceseze, m-am întins și mi-am presat buzele de ale lui, sărutându-l apăsat.

ㅤGestul meu l-a luat complet prin surprindere. A înlemnit pentru o secundă, dar doar atât. În clipa următoare, mâinile lui au alunecat imediat pe spatele meu, trăgându-mă mai aproape, de parcă ar fi vrut să mă contopească cu el. Sărutul a devenit mai adânc, mai intens, iar căldura lui mi-a învăluit tot trupul. Buzele lui le-au explorat pe ale mele, insistente, iar degetele mi-au urcat pe gâtul lui, simțindu-i pielea fierbinte sub atingerea mea.

ㅤCând am tras aer în piept, doar pentru o clipă, el nu mi-a dat timp să mă îndepărtez. Buzele lui s-au mutat pe gâtul meu, coborând încet, fiecare sărut făcându-mi pielea să se înfioare. Mi-am lăsat capul pe spate, oferindu-i acces, în timp ce brațele mele l-au încolăcit mai strâns, de parcă aș fi vrut să-l țin acolo pentru totdeauna.

ㅤ— Habar n-ai ce îmi faci tu mie, a spus pe o voce răgușită, trăgând de tricoul meu ca să-l dea jos.

ㅤAm râs și l-am ajutat, înainte să-l rupă. Privirea lui a fugit scurt spre sânii mei, îndepărtându-mi sutienul dintr-o mișcare. Gura lui era întredeschisă, ochii lui erau plini de dorință.

ㅤMi-am umezit buzele și am oftat adânc, arcuindu-mi spatele când săruturile lui au fost rezervate doar pentru sâni, iar degetele lui coborau pe pielea mea, cu o intenție clară să ajungă la pantaloni. O fluturare mi-a răscolit pântecul.

ㅤAm simțit cum degetele lui se opresc la marginea pantalonilor mei, iar privirea mi s-a întâlnit cu a lui, cerând confirmarea pe care n-o mai putea ignora. Niciun cuvânt n-a fost nevoie să fie spus; doar ne-am privit, ochii lui arzând cu o intensitate care m-a făcut să tremur.

ㅤMi-am ridicat șoldurile ușor, permițându-i să îmi dea pantalonii jos, în timp ce mâinile mele au alunecat pe pieptul lui, desenând fiecare linie a mușchilor săi după ce i-am forțat nasturii cămășii. Respirațiile noastre deveniseră sacadate, iar spațiul din jurul nostru părea să dispară complet. El era tot ceea ce conta.

ㅤBuzele lui s-au întors la ale mele, mai flămânde ca niciodată, în timp ce degetele lui îmi explorau coapsele, urcând lent și provocându-mi fiori care-mi traversau tot trupul. Palmele mele i-au prins spatele, unghiile mele înfigându-se ușor în pielea lui, încercând să-l trag și mai aproape, dacă asta era măcar posibil.

ㅤUn oftat scăpat de pe buzele mele l-a făcut să zâmbească ușor, un zâmbet care mi-a făcut inima să bată mai puternic. Abel avea acest talent de a mă face să mă simt complet vulnerabilă și în siguranță în același timp.

ㅤMi-a prins buza de jos între dinți. A tras de ea, ispititor.

ㅤ— Ești a mea, mi-a imitat tonul de mai devreme, zâmbindu-mi distrugător.

ㅤAș fi râs dacă nu simțeam că plămânii mei ard. Inima mea bătea nebunește. Nu știam ce fac, știam că nu ar trebui să fac asta, dar îl doream. În ultimele minute, viața devenise chiar mai al naibii de încurcată.

ㅤS-a oprit, ridicându-se în genunchi în pat, apucând de catarama curelei sale. Ochii lui mă străpungeau, ascultând fiecare respirație pe care o scoteam. Abel și-a desfăcut cureaua cu o lejeritate care părea să mascheze dorința abia stăpânită din ochii lui. Catarama a căzut cu un zgomot abia perceptibil, dar în camera tăcută mi s-a părut asurzitor.

ㅤMi-am lăsat privirea să alunece pe pieptul lui gol, fiecare linie sculptată făcându-mă să tremur. Când a văzut cât de atent îl privesc, un zâmbet abia vizibil i-a fluturat pe buze.

ㅤ— Știi, n-ar fi trebuit să spui că sunt al tău, a murmurat, vocea lui joasă și încărcată de intenție. Acum chiar nu mă mai pot opri.

ㅤMi-am umezit buzele, încercând să articulez ceva, dar cuvintele s-au pierdut undeva pe drum. Aplecându-se din nou peste mine, mâinile lui mi-au prins șoldurile, iar buzele lui au capturat fiecare oftat pe care încercam să-l ascund.

ㅤLimba lui mi s-a strecurat printre buze. Am scos un sunet de ațâțare și trupul meu a preluat controlul. L-am apucat de șolduri și mi-am desfăcut picioarele. Ridicând genunchii, l-am lăsat să mă pătrundă.

ㅤSânii mi se frecau de pieptul lui. Mi-am săltat capul, l-am sărutat cu aceeași lăcomie. Mirosul lui, pielea lui, gustul lui... În momentul ăsta, nimic altceva nu mai conta.

ㅤM-a mușcat jucăuș de buze, de gât, de ureche, adâncindu-se în mine cu fiecare mișcare. M-am agățat de el și l-am privit cum se mișcă, în vreme ce aerul se umplea de gâfâielile și gemetele noastre. L-am tras spre mine. Tânjeam după mai mult, mereu mai mult.

ㅤI-am dat voie să meargă cât de departe voia, chiar dacă devenea incontrolabil, iar inima mea stătea să bubuie în piept odată cu restul corpului meu. Mi-am închis ochii, îndoindu-mi capul pe saltea. Eram aproape.

ㅤDar la fel era și sfârșitul nostru.

ㅤEl nu o știa, dacă ar fi știut ar fi prelungit momentul ăsta cât ar fi putut de mult. A încetinit când a simțit că e prea mai mult, dar m-am ancorat de el, clătinând din cap.

ㅤ— Nu te opri, i-am șoptit, iar el m-a ascultat, sărutându-mi maxilarul.

ㅤ— Dacă nu mă opresc, va trebui să iei altă pastilă, m-a avertizat pe o voce răgușită, dar nu mi-a păsat.

ㅤ— Nu contează. Fii cu mine acum, l-am rugat, iar el a zâmbit, neștiind ce ascund cuvintele mele.

ㅤM-a sărutat din nou, iar eu m-am lăsat purtată de ritmul lui, până când mi-am simțit corpul cuprins de flăcări. Totul părea să ardă în jurul nostru. Mi-am strâns ochii și m-am prins de el, simțind cum fiecare val de plăcere îmi trece prin vene, răspândindu-se în fiecare colț al trupului meu. Nu am putut să mă opresc; l-am mușcat de umăr, încercând să țin înăbușit țipătul care s-a eliberat fără voia mea. El a râs, un sunet rupt de dorință, gemând puternic înainte de a se opri, încet, după o ultimă mișcare puternică. Am rămas amândoi încremeniți, cu piepturile sufocate de respirații abia ieșite și asudați de efort.

ㅤMi-a trecut o șuviță de păr după ureche, cu o mișcare delicată, îndepărtându-mi-o de pe față. M-a privit un moment, iar zâmbetul lui s-a făcut mai blând, înainte de a-mi oferi un ultim sărut. Apoi, s-a retras de pe mine, lăsându-mă să respir adânc, să simt aerul rece al încăperii pe pielea mea fierbinte. Aproape că mă zdrobise, dar acum tot ce rămânea era o liniște amețitoare și un gol pe care nici măcar el nu l-ar fi putut umple imediat.

ㅤ— Te iubesc mult, știi asta, nu? a ținut să-mi spună și mi-am întors privirea spre el, zâmbind slab.

ㅤMi-am trecut degetele peste fruntea lui, mutându-i șuvițele transpirate. Normal că știam, asta mă făcea să mă întorc din drum de fiecare dată. Asta mă ajuta să-l iert. Asta mă făcea să mă gândesc că nu e totul așa cum pare, că ceilalți nu au dreptate.

ㅤDar nu puteam să ignor ce citisem. Citind acele cuvinte, am înțeles în sfârșit. Dacă nu l-aș fi oprit, ar fi mers la ea. Ar fi fost cu ea acum, în același fel, fără nici o ezitare. Nici măcar nu mă îndoiesc, iar asta îmi face inima să zvâcnească de durere.

ㅤ— Și eu te iubesc, i-am răspuns, lăsându-l să mă aducă în brațele lui.

Dar nu e suficient ca să mă oprească.

ㅤMi-a sărutat cu delicatețe creștetul capului și m-a strâns de parcă m-ar fi ținut să nu mă destram. În acele momente, am profitat de fiecare secundă, știind că poate fi ultima. Mi-am închis ochii și am lăsat bătaia inimii lui să mă cuprindă, până când gândurile mele au început să se îndepărteze, lăsând loc doar ecoului acelor bătăi.

ㅤAm rămas nemișcată, prefăcându-mă că dorm, deși mintea mea era într-o stare de alertă constantă. Evitam întrebările, evitam orice discuție care ar fi putut rupe echilibrul fragil al acestui moment. Am așteptat ca el să adoarmă, să cadă într-un somn suficient de adânc, să nu simtă ce aveam de gând să fac.

ㅤCând m-am convins că nimic nu-l va mai trezi, m-am mișcat, eliberându-mă din strânsoarea lui cu grijă. M-am strecurat afară din pat, ezitând pentru o fracțiune de secundă, doar pentru a-mi aduna curajul. Privirea mea a alunecat asupra lui pentru ultima oară, surprinzându-i liniștea pe care știam că o voi distruge.

ㅤM-am îmbrăcat în tăcere, ignorând nodul din gât care devenea din ce în ce mai apăsător. Fiecare mișcare era un test al hotărârii mele. Când am ajuns la ușă, cheia pe care am rotit-o a produs un sunet ce mi-a părut insuportabil de tare, ca un ecou al plecării mele.

ㅤPărăsind camera, am simțit cum o greutate invizibilă îmi apăsa pe umeri, făcând fiecare pas o provocare. Golul din stomacul meu creștea, devenind aproape insuportabil. Inima mea era o fortăreață asediată de emoții contradictorii: durere, vinovăție, determinare.

Nu era cale de întoarcere.

ㅤCu fiecare pas, lacrimile îmi încețoșau vederea, dar le-am ignorat, continuându-mi drumul. Poate că mă va înțelege. Poate că, într-o zi, va înțelege că tot ce am făcut a fost din durere, că era singura mea opțiune. Dar știam că până atunci îl va durea. Îi va frânge inima. Poate chiar îl va distruge.

Dar și el ne-a distrus.

ㅤAm intrat în primul taxi pe care l-am văzut, dându-i adresa locului unde știam că Vasyl își petrece timpul. Mintea mea era goală, doar cu un singur gând pulsând în tăcere: Pleacă. Fugi. Înainte să fie prea târziu.

ㅤNu mai conta că Vasyl nu intervenise când trebuia. Nu mai conta că el fusese un martor tăcut al suferinței mele. Singurul lucru care conta era că el reprezenta scăparea mea, biletul meu spre o altă viață, chiar dacă era una nesigură.

ㅤAm tras adânc aer în piept, încercând să ignor senzația de strivire din pieptul meu, și am privit drept înainte, fără să mă uit înapoi.

ㅤAm coborât, i-am spus șoferului să mă aștepte, promițându-i că voi aduce banii. Înainte de a intra în local, mi-am șters lacrimile, adunând toată forța pe care o mai aveam ca să maschez dezastrul din sufletul meu. Nu-mi permiteam să arăt cât de frântă mă simțeam.

ㅤVasyl, surprins să mă vadă, m-a întâmpinat cu un zâmbet cald. Contrastul dintre căldura lui aparentă și frigul care-mi invada mintea aproape că m-a făcut să tresar. M-am apropiat de el cu pași măsurați, dar în spatele privirii mele calculate se ascundea o furtună. Simțeam o greutate imensă pe spate, ca o țintă desenată, iar șnurul imaginar din jurul gâtului meu părea să se strângă tot mai tare.

ㅤȘtiam că Abel va realiza curând ce făcusem. Știam că, în orașul ăsta blestemat, furia lui nu putea fi ocolită. Nicio scuză, nicio ascunzătoare nu avea să mă protejeze. Dar nu voiam să lupt. Nu voiam să stau să-i simt furia. Vocea din mintea mea striga un singur lucru: fugi. Iar Vasyl era biletul meu de ieșire.

ㅤ— Clarissa, ce surpriză plăcută, a spus, relaxat, dar curios. Am crezut că nu te voi mai vedea.

ㅤNu i-am dat timp să continue. Cu o voce aproape disperată, cuvintele mi-au scăpat înainte să le pot controla:

ㅤ— Du-mă în Germania.

ㅤSurpriza de pe fața lui mi-a confirmat ce știam deja. Cererea mea era total neașteptată. Ochii lui m-au privit cu o combinație de îngrijorare și neîncredere.

ㅤ— Ești sigură? a întrebat, ezitant. Credeam că nu vrei să ai de-a face cu mine, iar acum vrei să pleci pe alt continent? E totul în regulă?

ㅤMi-am înghițit temerile, jucându-mi ultima carte. M-am apropiat de el, așezându-mi mâinile pe pieptul său și căutând privirea lui. Am lăsat să se vadă doar suficientă vulnerabilitate încât să par convingătoare. Mintea mea striga să mă mișc rapid, să-i câștig încrederea. Dacă nu plecam în câteva ore, eram condamnată.

ㅤ— Vreau să merg cu tine, i-am spus, schițând un zâmbet fermecător, dar gol pe dinăuntru. Vreau să-mi arăți țara ta. Mi-am luat două săptămâni de vacanță, vreau să le petrec cu tine. Doar... ia-mă cu tine.

ㅤEzitarea lui s-a risipit când am terminat de vorbit. Vasyl a zâmbit, iar gestul lui părea să pecetluiască soarta mea. Mi-a prins obrajii între mâini, apropiindu-ne până când frunțile noastre s-au atins.

ㅤ— Cuvântul tău e lege pentru mine.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️