ㅤÎncă aveam zâmbetul pe buze când am intrat în lift. Nimic nu ar fi putut să-l șteargă, nici măcar faptul că mă întorceam acasă la Malakai. Trebuia să-l suport doar câteva ore, pentru că eram epuizată după ce petrecusem întreaga zi la plajă. După acel episod, care încă îmi făcea inima să bată mai repede, ne-am distrat ca doi copii, reprimându-ne dorințele înainte să încălcăm mai multe limite.

ㅤComisesem o greșeală uriașă. Îmi încălcasem cuvântul. L-am înșelat pe Malakai. Mă comportasem josnic și imoral.

ㅤIar ceea ce mă speria cel mai tare...

Nici măcar nu-mi pasă.

ㅤAm intrat în casă și am fost izbită imediat de aerul încărcat dinăuntru. Doar prezența lui Malakai, întunericul care domnea în el, putea face în orice încăpere greu de respirat. Dar mă obișnuisem cu asta.

ㅤMi-am lăsat geanta pe taburet și m-am descălțat, răsuflând adânc, pentru că îmi simțeam mușchii munciți după cât înotasem. Am rămas nemișcată când l-am găsit în picioare în sufragerie, cu mâinile încrucișate la piept și privirea care nu anunța nimic bun. Nu era obișnuita privire severă pe care i-o ofereau stările stârnite de sevraj sau proasta dispoziție tipică. Nu. Era acea privire.

ㅤAm înghițit în sec, în același timp în care sângele mi s-a scurs din obraji și din tot corpul, lăsându-mă vlăguită.

ㅤNu putea să știe, nu-i așa? Ar fi fost imposibil. Nu fusesem văzuți de nimeni care i-ar putea spune. Apoi am realizat. Telefonul. L-am avut la mine, a putut vedea unde mă aflu. Dar nu putea ști cu cine am fost și ce am făcut decât dacă...

ㅤDoar nu mă urmărise.

ㅤPanica mă asaltase în câteva secunde și m-am forțat să nu-i arăt și lui asta, pentru că oricum mă analiza în căutarea unui semn de vinovăție sau de slăbiciune pe care l-ar putea folosi împotriva mea.

ㅤ— Malakai? l-am întrebat nesigură când nu a mișcat nici măcar un mușchi. Te simți bine? De ce stai așa?

ㅤ— Unde ai fost? m-a întrebat pe acel ton nemilos care abia putea fi înțeles printre dinții lui încleștați.

ㅤM-am încruntat slab, mimând o stare de calm și neînțelegere. Mi-am coborât umerii și am pufnit fals amuzată, privindu-l în ochi.

ㅤ— N-ai putut vedea? l-am întrebat cu un subton tăios și am scuturat slab din cap când mi-am pus telefonul pe brațul canapelei. Am fost la plajă.

ㅤOchii lui s-au întunecat mai rău și pulsul mi s-a mărit, dar m-am prefăcut neafectată. Mi-a privit părul încă ușor umed și am înghițit greu, observând cum fălcile lui se strâng.

ㅤ— De ce mi s-a spus că intrai cu un bărbat de mână în apă? vocea lui era joasă, plină de amenințare, și am rămas blocată.

ㅤAm încremenit din toate încheieturile când a făcut un pas spre mine, fixându-mă ca un vânător pregătit să ucidă.

ㅤ— Eram mai multe persoane, am început să clădesc o minciună la foc armat. Acel bărbat e iubitul unei fete și e antrenor de înot... mă ținea de mână pentru că era apa rece și mă speriasem de ceva din nisip. M-a învățat să înot corect, am îndrugat sub atenția lui absolută. Nu doar pe mine, pe toate persoanele aflate acolo. N-a fost deloc ce-ți închipui tu.

Ba da, Malakai. A fost. Chiar mai rău decât îți imaginezi.

ㅤM-am relaxat când a pufnit amuzat și arăta calm. Și-a trecut o mână prin păr, după mi-a zâmbit. Eram complet bulversată. Nu puteam să îmi dau seama dacă mă crezuse sau dacă se juca cu mine.

ㅤ— De ce n-ai spus așa de la început, prințeso? a întrebat mult mai destins, făcându-mi mai ușor să respir în preajma lui. Te-a învățat să înoți... Foarte bine! a replicat și am tresărit slab când a venit lângă mine și mi-a luat umerii în mâini. Mă bucur pentru tine, a adăugat pe un ton amestecat și mi-a zâmbit iar. Mă întorc imediat, m-a anunțat și l-am privit amețită cum se îndreaptă spre baie.

ㅤSe comporta mai bine decât anticipam, iar asta mă îngrozea mai tare. Nici măcar n-am putut să-mi fac corpul să se miște. Am rămas pe loc, ca și cum eram ținută de picioare. Inima a început să-mi bată atât de greșit că începuse să mă doară în piept și asta numai că am auzit cum a pornit robinetul căzii. Mintea mi s-a golit și mi-am întredeschis buzele involuntar când am simțit o greutate uriașă așezată pe plămâni care nu mă mai lăsa să respir cum trebuie. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Malakai nu făcuse nimic, dar am început să tremur și să-mi aud creierul strigându-mi să fug de aici.

ㅤM-am încordat când s-a întors, având aceeași expresie normală. Dar nu era normal. Nu o puteam vedea, dar o puteam simți.

ㅤ— Kai? am spus cu vocea tremurândă când zâmbetul mimat i-a părăsit buzele și expresia dură i s-a întors. Kai, ce vrei să faci? am întrebat înecată în anxietate și am făcut mai mulți pași împiedicați în spate când a început să vină spre mine fără niciun strop de umanitate în iriși. Malakai, ce faci?! am strigat disperată, începând să plâng, când mi-a înșfăcat brațul și m-a tras după el, părând să nici nu mă audă.

ㅤOchii mi s-au mărit când am pătruns în baie și am văzut cada plină cu apă. N-am avut timp să reacționez, să pot înțelege ce se întâmplă. I-am simțit pumnul strâns în părul meu și în câteva secunde m-am trezit luptându-mă să ies de sub apa rece sloi, folosindu-mi brațele ca să încerc să mă ridic, dar forța lui Malakai îmi ținea capul nemișcat.

ㅤ— Haide, înoată! i-am auzit glasul răstit jumătate înfundat, jumătate clar. Nu pare că a făcut o treabă bună! De ce nu înoți?! Doar te-a învățat toată ziua!

ㅤAm tras aerul cu lăcomie în piept când m-a ridicat brusc, tușind și scuipând apa care îmi invadase plămânii. Întreaga mea ființă era copleșită de amețeală, de la lipsa de oxigen și de la frica ce îmi paraliza simțurile. Lacrimile au început să-mi curgă fără control, iar când am ridicat privirea spre el, am fost îngrozită.

ㅤChipul lui, distorsionat de o furie tăcută, avea o nuanță demonică. În ochii lui citeam dorința clară de a mă distruge. Am fost sigură, chiar și pentru o clipă scurtă, că nu voi scăpa cu viață din această baie. Spaima mi-a strâns fiecare mușchi, făcându-mă să tremur necontrolat sub privirea lui amenințătoare.

ㅤ— Spune-mi adevărul, mi-a cerut autoritar, strângându-mi mai tare părul ca să-mi țină capul ridicat. Spune-mi sau te învăț eu să înoți pentru totdeauna!

ㅤ— N-am... făcut... nimic, am îngăimat cu voce răgușită, luptându-mă cu tusea care îmi ardea gâtul și îmi tăia respirația.

ㅤA scos un sunet gutural, plin de dispreț, și, înainte să apuc să mă împotrivesc, m-a forțat din nou sub apă. Panica mi-a invadat fiecare celulă în timp ce valurile reci mă înghițeau iar, iar instinctul de supraviețuire mă împingea să lupt frenetic. Însă forța lui era implacabilă, iar mâinile mele disperate abia dacă puteau să-l împingă.

ㅤ— Crezi că sunt prost?! a strigat și a întărit strânsoarea. Nu-mi dau seama că se întâmplă ceva? Nu știu că nenorocitul de Abel Wraith vine la tine la bar?!

ㅤApa îmi intra din nou în plămâni, iar frica se transforma într-o agonie crescândă. Tot ce mai puteam face era să sper că va înceta înainte să fie prea târziu.

ㅤAm expirat zgomotos când aerul mi-a pătruns din nou în plămâni, luându-mă prin surprindere. Tusea și suspinele se amestecau într-un haos, iar un geamăt aspru mi-a scăpat din gât când Malakai m-a tras de păr, împingându-mă cu forță spre perete. Impactul cu faianța a fost atât de brutal încât amețeala m-a copleșit instantaneu, iar corpul meu a cedat, alunecând în șezut. Respiram cu greutate, fiecare inhalare fiind o luptă. Tremuram atât de tare încât lacrimile îmi zgâlțâiau ochii, iar vederea îmi era încețoșată, contururile din jur devenind neclare.

ㅤN-am avut curajul să mă uit la el, dar am observat stropii de apă care se prelingeau pe blugii lui negri, un testament al luptei mele. Când s-a aplecat puțin, umbra lui a întunecat totul în jurul meu, iar eu m-am strâns într-un colț. Lacrimile îmi curgeau pe obraji în tăcere, privirea mea rămânând fixată în față, incapabilă să se concentreze asupra a ceea ce se întâmpla în jur. Eram pierdută în propria-mi lume. Creierul meu mă baricadase. O făcuse ca să nu îmi pierd mințile. Mă simțeam deconectată de propriul corp.

ㅤ— Dacă aflu că ai vreo legătură cu el..., a început, iar eu mi-am strâns ochii, încercând să-l blochez, să nu-l mai aud. Dacă aflu că te-a atins..., a continuat, vocea lui devenind tot mai amenințătoare, iar eu mi-am încleștat degetele pe genunchi, simțind cum tensiunea mă sugrumă. O să vă omor pe amândoi, m-ai auzit? Dar întâi o să-l pun să privească cum ți-o trag până sângerezi atât de rău că o să leșini, a spus plin de ură și mi-am ridicat consternată ochii în ai lui. Iar pe tine, o să te fac să vezi cum mă asigur că de data asta arde de viu! Dacă a pus mâna pe tine, o să-i dau foc! a subliniat, prinzându-mi maxilarul cu putere, iar eu mi-am închis ochii la impact, simțind cum respirația mi se oprește. Iar apoi, o să-ți dau ție! a încheiat aspru, eliberându-mi mandibula brusc, făcându-mă să lovesc din nou faianța.

ㅤDurerea m-a trezit din transă, iar frica îmi umplea sufletul, în timp ce inima îmi bătea nebunește.

ㅤȘi-a îndreptat spatele, privindu-mă de sus, disprețul său ieșind din fiecare trăsătură a feței. Mi-am șters obrazul cu înverșunare, încercând să-mi ascund emoțiile, și am întors privirea în altă parte, așteptând cu nerăbdare ca totul să se termine. Aproape că am privit cu ciudă cada aflată la câțiva metri distanță, gândindu-mă cât de mult mi-aș fi dorit ca ea să-mi pună capăt suferinței.

ㅤ— Să nu încerci să fugi, m-a avertizat, fără să primească nicio reacție. Știi ce o să se întâmple dacă încerci să o faci? m-a întrebat provocator, cu tonul plin de întuneric. O să-ți rup fiecare os din picioare, a continuat, iar gâtul meu s-a uscat. Încet, ca să îți reamintești mereu să nu mai îndrăznești să calci peste cuvântul meu, a adăugat și o altă lacrimă amară mi s-a prelins pe obraz.

ㅤM-am smucit din direcția lui când a întins mâna spre mine, iar râsul lui crud mi s-a înfipt ca un cuțit în inimă. Îl uram. Îl uram din rărunchi. Atât de tare și intens că-mi doream să moară sau ca eu să mor pentru a nu mai fi nevoită să-l văd, să-l aud, să-l simt în preajma mea vreodată.

ㅤ— Ridică-te, mi-a ordonat, dar nu l-am luat în considerare. Ridică-te și fii o soție respectabilă, curăță dezordinea pe care ai făcut-o aici, a vorbit serios, dar puteam să-i aud batjocora din voce. Și fă ceva de mâncare, a adăugat, oprindu-se în prag. Mi-e al dracului de foame! s-a plâns, iar eu mi-am strâns dinții atât de tare încât sunetul lor a răsunat în tăcerea încăperii.

ㅤNu-mi puteam imagina decât momentul în care aveam să-i întorc umilința pe care o simțeam. Voiam să-i fac rău atât de mult ca asta mi-a dat putere să mă ridic.

ㅤM-am sprijinit cu mâinile de chiuvetă când camera a început să se învârtă în jurul meu. Am expirat zgomotos, încercând să-mi regăsesc echilibrul, punându-mi toată forța în mâini. Greutatea presiunii din cap și amestecul de emoții mă copleșeau, iar tot ce puteam face era să mă agăț de acea suprafață rece, încercând să mă țin pe picioare.

ㅤAm crezut că am totul sub control. Până când mi-am ridicat privirea în oglindă. Am fost izbită de propria mea reflexie, nu pentru că arătam deplorabil, ci din cauza rușinii care m-a cuprins instantaneu. Toată lumea vorbește despre cât de mult doare să fii dezamăgit de alții, dar nimeni nu spune cât de sfâșietoare este durerea când nu te mai poți privi în ochi, când tu însuți te dezamăgești mai profund decât ar putea vreodată altcineva. Lacrimile mi s-au prelins pe obraji, izvorâte din critica tăcută și implacabilă pe care o simțeam din propria privire. Era o judecată fără milă, un ecou constant al greșelilor mele, și oricât de mult încercam să o alung, nu puteam scăpa de acea condamnare interioară.

Te-am eșuat, Clary. I-am lăsat să te asurzească.
Nu o să mă iert niciodată.

Dar nici n-am să-i las să scape cu asta.

ㅤAm slăbit strânsoarea din jurul lavoarului și mi-am îndreptat spatele, adoptând o expresie hotărâtă, în timp ce-mi ștergeam lacrimile cu dosul palmei.

ㅤȘtiam ce trebuie să fac. Făcusem o promisiune.

ㅤTrebuia să ies din casa asta și aveam deja un plan pregătit pentru urgențe. În caz că Malakai chiar dovedea că era capabil să mă omoare. Apa care încă îmi ustura pe gâtlej era toată dovada de care aveam nevoie.

ㅤAm ieșit din baie cu o înfățișare indiferentă și am trecut prin sufragerie fără să-l privesc. Îi era foame, nu-i așa? Urma să-i fac o cină pe care nu avea să o uite niciodată.

ㅤMi-am ales cu grijă alimentele și am început să le pregătesc. L-am ignorat complet când a apărut în prag, privindu-mă cu o față surprinsă. Nu se aștepta să-l ascult, nu după tot ce se întâmplase. I-am simțit prezența, însă am continuat, fără să ridic privirea, lăsând tăcerea să se așeze între noi ca o barieră de nepătruns.

ㅤ— Clary? a întrebat deconcentrat când am aruncat pastele în apa fiartă. Mă sperii. De ce nu vorbești? Ți-ai pierdut mințile? E nevoie să chem o echipă de intervenție psihiatrică?

ㅤ— Pleacă de aici, Malakai, i-am răspuns pe un ton rece. Așteaptă mâncarea și lasă-mă în pace! am adăugat pe o voce mai ridicată, ațintindu-mi ochii în ai lui în așa fel încât a ridicat mâinile în semn de predare și a bătut în retragere, făcându-se dispărut.

ㅤAm privit precaută în jur, asigurându-mă că nu mă urmărește și că nu există riscul să apară subit. Apoi m-am apropiat de bucătarul din porțelan, acel decor nevinovat din bucătărie pe care-l folosea pentru a ține câteva ustensile. Mi-am vârât mâna cu atenție printre ele și am apucat punguța pe care o ascunsesem cu mai bine de câteva săptămâni în urmă.

ㅤPrietenia cu un traficant de droguri avea avantajele ei. Ca acum, când în mâinile mele se afla un somnifer atât de puternic încât ar fi fost imposibil să-l obțin fără o rețetă specială. O comandă oficială ar fi atras imediat atenția, mai ales că medicamentul fusese retras din multe farmacii tocmai din cauza efectului său extrem.

ㅤConnor m-a asigurat că zdrobirea lui și presărarea peste mâncare nu-l va face mai slab și nu exista riscul ca Malakai să se trezească până a doua zi.

Clary, dacă nu-l omori tu, o să te omoare el, nu vezi?

ㅤNu am ezitat când l-am împrăștiat peste pastele lui, amestecându-l cu parmezanul. Un zâmbet mic, nociv, s-a așternut pe buzele mele când am realizat că nu are cum să-și dea seama.

De data asta nu mă poți opri.

ㅤMi-am șters de pe chip orice urmă de emoție și am dus farfuriile la masa din sufragerie. Acea masă care nu se oprea să-mi redea imagini neplăcute, făcându-mi spatele să se simtă în flăcări, deși nu mai exista nicio rană pe el. Niciuna, în afară de o cicatrice mică pe omoplatul drept, vizibilă doar pentru cei care se apropiau suficient. Rana aceea fusese o cățea nenorocită, cea mai dureroasă dintre toate, și am crezut că nu se va vindeca niciodată.

ㅤMalakai m-a urmărit cum mă așez în scaunul meu, plimbându-și ochii între mine și farfuria lui. Bineînțeles că i se părea ciudat. Mă cunoștea prea bine, văzuse părți din mine pe care eu nu mi-aș dori să le mai întâlnesc niciodată. Supunerea mea de bună voie era un semnal de alarmă, la fel cum a fost pentru mine bunăvoința lui de mai devreme. Între noi se strecura o tensiune palpabilă, o anticipare a ceea ce avea să vină, iar eu mă simțeam prinsă între dorința de a-l păcăli și frica de a-l provoca.

ㅤDar nu puteam da înapoi.
ㅤEram pusă între a alege între viața mea sau a lui.

ㅤNiciodată nu l-aș fi ales pe el.

ㅤ— Ești bolnavă, știi asta, nu? mi-a spus în timp ce rotea pastele pe furculiță sub atenția mea absolută. Să-mi spui așa ceva în timp ce te uiți în ochii mei, a adăugat, iar eu am strâns slab din maxilar. Am impresia că-ți provoacă plăcere durerea. Poate chiar ți-ar face bine să fii internată o perioadă.

ㅤS-a oprit când am pufnit ironică, țintuindu-l cu ochii mei de scaun. Mi-am reținut grimasa nemulțumită când a abandonat furculița și s-a dat pe spate.

ㅤ— Ai încercat să mă îneci, Malakai, i-am spus, iar ochii lui s-au întunecat brusc. Te-am privit cum ai stins țigara pe limba acelei fete nevinovate, am continuat, iar el s-a strâmbat, o umbră de iritare trecându-i peste chip. Ochii tăi strălucesc când faci rău, am adăugat, încercând să-mi ascund dezgustul.

ㅤ— N-am încercat nimic, ți-am dat o lecție. Nu dramatiza! Ce vrei să obții cu asta? a întrebat, vocea lui fiind tăioasă ca un cuțit.

ㅤ— Oamenii vorbeau la bar astăzi înainte să plec, am mințit, observând cum sprâncenele lui se încruntau din ce în ce mai mult. Spuneau că tu ai pornit incendiul de la clubul acela. Eu n-am vrut să-i cred, am continuat, alegându-mi cuvintele cu grijă. N-am vrut să cred că ești un asemenea monstru, deși știu că ești o persoană mizerabilă. Dar apoi, mi-ai spus-o chiar tu, am adăugat, adâncindu-mi privirea în a lui. Ai spus: de data asta o să mă asigur că arde de viu¸ i-am repetat cuvintele și a rămas nemișcat.

ㅤ— Și ție de ce îți pasă? m-a întrebat înapoi, cu o voce mult mai aspră, privindu-mă cu o intensitate care părea să pătrundă adânc în sufletul meu. Tonul lui era încărcat de provocare, iar eu simțeam cum mi se strânge inima în piept, confruntată cu întrebarea lui tăioasă.

ㅤ— Puteau muri zeci de oameni, Malakai, i-am spus, scotocind în mine pentru puterea de a-l face să înțeleagă evidentul. Am rămas stupefiată când a pufnit neimpresionat de gravitatea situației. Unele persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale, știi asta? i-am reproșat, furia crescându-mi cu fiecare cuvânt. E cel mai popular club, iar fratele meu putea fi înăuntru în noaptea aia! Și pentru ce? l-am întrebat, aruncându-i o privire scârbită, încercând să pătrund în mintea lui rece și insensibilă.

ㅤ— Nu te amesteca în asta, Clarissa, m-a avertizat, aplecându-se brusc peste masă pentru a fi mai aproape de mine.

ㅤ— Tu m-ai amestecat, i-am răspuns enervată, imitându-i postura rigidă. Nu uita că singurul motiv pentru care încă sunt aici e Apollo, i-am reamintit, lăsând tonul meu să fie înțepător, fiecare cuvânt fiind o săgeată care străpungea aerul dintre noi.

ㅤM-a privit cu interes și a început să zâmbească amuzat când și-a dat seama ce se întâmplă aici, lipindu-și spatele de scaun.

ㅤ— Mă ameninți, prințesă? a întrebat batjocoritor.

ㅤ— Singurul motiv pentru care tac este ca el să nu ajungă un criminal, am continuat netulburată și o sprânceană i s-a ridicat. Dar, dacă consider că tu îl vei pune în pericol, nu o să o mai fac. Ai înțeles? Nu-mi forța mâna.

ㅤAmuzamentul i s-a șters de pe chip, lăsând în urmă o mască goală, rece, ca și cum ar fi apăsat pe un buton și toate emoțiile i-ar fi dispărut.

ㅤ— Ești prea mândră ca să recunoști, a spus, iar vorbele lui mi-au strâns stomacul ca într-o menghină. Ai muri mai degrabă decât să le spui adevărul altora, a continuat, chicotind amar. L-am privit, simțindu-mă pierdută, în timp ce el își continua masa, de parcă n-ar fi spus nimic grav. Nu Apollo te ține aici, Clary. Orgoliul tău te ține. Fratele tău e doar pretextul.

ㅤ— Riști mult cu asta, l-am provocat, iar zâmbetul lui crud a reapărut când a înghițit o altă bucată de mâncare sub privirea mea de gheață.

ㅤ— Acceptă realitatea, Clary, a spus el calm, dar tăios. Îmi aparții.

ㅤMi-am încleștat degetele în jurul marginii scaunului, încercând să-mi domolesc respirația accelerată. Ochii lui păreau să se aprindă din ce în ce mai tare cu fiecare secundă în care tăceam. Am realizat că asta era ceea ce voia. Să cedez, să mă facă să cred că nu mai am nicio cale de scăpare.

ㅤL-am văzut cum se încruntă, derutat de zâmbetul meu abia schițat. Minutele curgeau, iar eu le număram cu răbdare, așteptând ca somniferul să își facă efectul. Sprâncenele lui s-au adâncit, iar privirea i-a devenit și mai pătrunzătoare în clipa în care m-am ridicat și m-am apropiat. Am prins mânerele scaunului său în pumni, coborându-mi chipul aproape de al lui. El a început să rânjească provocator, dar am văzut cât de superficial era acel zâmbet. În ochii lui, flăcările mocneau, dar știam că ceva din acel control inuman începea să cedeze.

ㅤ— Nu o să îți aparțin niciodată, i-am spus, iar fiecare cuvânt era o lovitură precisă. Nu o vezi în ochii mei? l-am provocat, simțind cum respirația lui se accelerează ușor. Ești orb? am continuat, pufnind insultător. Nu te iubesc și nu o să te iubesc niciodată. Dacă ar fi să mă nasc de o mie de ori în lumea asta, te-aș detesta de fiecare dată! i-am scuipat cuvintele, fără pic de teamă, în timp ce-i urmăream mușchii feței zvâcnind de furie, încercând să își păstreze controlul.

ㅤMalakai a rămas nemișcat pentru câteva secunde, ochii lui devenind din ce în ce mai întunecați. Furia din el era palpabilă, dar la fel de reală era și neputința lui. Știam că ceva din cuvintele mele îl atinsese în mod ireparabil.

ㅤ— Bietul Malakai..., am spus prefăcându-mă întristată, îndreptându-mi spatele și privindu-l de sus, ca pe un câine care cerșea mila. Nu o să mă ai niciodată, am continuat, zâmbindu-i batjocoritor. Ai văzut acum, hm?

ㅤEl își încleștă pumnii, încercând să controleze explozia care mocnea în el. Dar somniferul începea să-și facă simțită prezența. I-am văzut pleoapele cum i se îngreunează, cum zâmbetul dispare, iar frica de necunoscut îi întunecă chipul.

ㅤA privit farfuria, iar apoi ochii lui s-au ridicat lent spre ai mei, mai negri ca niciodată.

ㅤ— O să îți pară rău, mi-a promis pe un ton apăsat, realizând ce tocmai făcusem.

ㅤAm făcut un pas mai aproape de el, sprijinindu-mă ușor de scaunul lui, lăsând cuvintele să cadă cu greutate:

ㅤ— Mulțumește-le prietenilor tăi pentru idee. Ei n-au reușit să mi-o tragă, dar tocmai m-au ajutat să ți-o trag ție, am replicat plină de venin, lăsând toată ura să mi se dezvăluie pe față.

ㅤA încercat să se ridice, dar corpul lui devenea din ce în ce mai inert, iar chipul i s-a transformat de frustrare.

ㅤ— Relaxează-te, i-am adus cuvintele la lumină de unde rămăseseră ascunse în mintea mea. Totul o să fie bine. Nu o să fie atât de rău.

ㅤ— Curvă nenoro....

ㅤ— Sst... poate ar trebui să fii mai atent la ce spui, i-am spus cu un zâmbet forțat. Sau s-ar putea să nu-ți las nicio pernă pe podea, am adăugat cu o satisfacție amară, furând cheia de la apartament din buzunarul lui.

ㅤM-am îndepărtat de el, ignorând mormăielile incoerente, cel mai probabil pline de amenințări, și am început să-mi caut actele în dulapuri. Dar, oricât de mult căutam, nu reușeam să le găsesc. Oftatul meu răsunător a umplut camera, iar în momentul în care Malakai s-a prăbușit pe podea, lângă scaun, am renunțat. Partea umană din mine, pe care încercam cu disperare să o îngrop, începuse deja să mă judece.

ㅤMă uitam la corpul inert al lui Kai, gândindu-mă că poate am mers prea departe. Pentru o clipă, îndoiala mi-a pătruns în minte. Dar imediat, am simțit părul meu încă umed pe gât și durerea unde mă strânsese mai devreme. M-am încordat, iar furia a revenit în forță. Nu. El nu merita nicio urmă de milă.

ㅤMi-am recuperat telefonul și am ieșit din casă, asigurându-mă că am ascuns celălalt set de chei. Am tras ușa după mine cu o mișcare fermă și am încuiat-o. Nu aveam de gând să risc nimic. Nici măcar nu mi-am permis luxul de a-mi face bagajele. Tot ce conta era să plec acum, cât încă aveam ocazia.

ㅤÎn lift, emoțiile au început să mă copleșească, fiecare secundă devenind un efort de a nu ceda. Am inspirat adânc, dar nu era suficient. Mi-am deschis telefonul cu mâinile tremurânde, căutând numărul lui Edmond. Nodul din gâtul meu creștea cu fiecare clipă, iar când am apăsat pe apel, m-am trezit fără cuvinte. Cum aveam să-i explic?

ㅤDar era prea târziu, deja răspunsese. Puteam să-i aud respirația agitată de la celălalt capăt.

ㅤ— Edy..., am șoptit cu vocea gâtuită, dar suspinele m-au învins înainte să pot continua.

ㅤ— Vin acum, mi-a răspuns ferm, înainte ca apelul să se încheie brusc.

ㅤAm rămas cu telefonul în mână, privind în gol. Am inspirat adânc, încercând să-mi recapăt calmul, dar fiecare respirație părea să doară. Trebuia să mă țin tare. Trebuia să mă adun, măcar până ajungea el.

ㅤAfară, m-am așezat pe o bancă din apropiere și am început să-mi frământ mâinile, simțind cum vidul din interiorul meu se mărește cu fiecare secundă. Începusem să mă gândesc la tot ce este omenește posibil. Inclusiv la furia sălbatică a lui Malakai, care va exploda cu siguranță imediat ce-și va recăpăta puterile. Gândul acesta m-a înghețat pentru o clipă, dar l-am împins deoparte când farurile unei mașini m-au orbit.

ㅤEdmond nici măcar nu a oprit bine mașina, că a și sărit din ea când m-a văzut. S-a grăbit să ajungă lângă mine, iar eu m-am ridicat în picioare, aruncându-mă în brațele lui. L-am strâns cu toată forța, lacrimile curgându-mi fără oprire. Nu am mai putut să mă abțin, suspinele rupându-mi pieptul în timp ce el mă ținea fără să spună un cuvânt. Doar m-a înconjurat protector, ca și cum toată lumea mea putea fi reparată printr-o simplă îmbrățișare.

ㅤ— S-a terminat, a încercat să mă consoleze, ținându-mi ceafa în mână și masând-o încet. De acum nu-ți va mai face nimic, liniștește-te. Clarissa, a spus ferm, și mi-a prins fața în mâini, îndepărtându-mă ușor de el ca să mă privească direct în ochi. Gata, s-a încheiat, bine? a continuat, iar eu am încuviințat absentă, pierdută în turcoazul ochilor lui în timp ce-mi ștergea cu blândețe lacrimile.

ㅤMă simțeam golită, dar prezența lui Edy îmi oferea o alinare ciudată, o ancoră într-o mare de incertitudine.

ㅤ— Haide, să te luăm de aici, a adăugat hotărât, înconjurându-mi umerii și trăgându-mă aproape de el.

ㅤÎmi simțeam corpul obosit, dar brațele lui îmi ofereau un sprijin de care aveam disperată nevoie, conducându-mă încet spre portieră. Am urcat cu ajutorul lui și l-am urmărit cum face înconjurul mașinii în pas alergător și pornește motorul imediat cum s-a așezat în scaun ca să plecăm de aici cât mai repede.

ㅤ— Nu putem merge la tine, am rostit după minute întregi de tăcere absolută pe care mi le-a oferit ca să mă adun. Tu ești prima persoana la care o să mă caute.

ㅤ— N-are decât. Cine o să-l primească? a pufnit și am oftat slab, trecându-mi o mână peste tâmplele înțepătoare.

ㅤ— Edy, nu o să te roage să-l primești, i-am explicat și buzele lui s-au strâns într-o linie dreaptă. Nu vreau să pățești ceva din vina mea. Trebuie să mergem altundeva.

ㅤA stat puțin pe gânduri, apoi a scos un sunet scurt, semn că știa exact ce să facă. M-am uitat la el, încă neîncrezătoare.

ㅤ— E un hotel aproape de ieșirea din oraș. Nu știe multă lume de el, a explicat. Nici eu nu-l cunoșteam până când m-a dus o fată acolo. E curat și sigur, mergem acolo, a decis, iar eu am înghițit în sec, frământându-mi mâinile în poală.

ㅤGândurile mi se amestecau, iar nesiguranța îmi pulsa prin vene, dar nu aveam nicio altă opțiune. Edy era singura mea șansă de a scăpa în momentul ăsta și aveam încredere în el. M-am agățat de acea încredere ca să nu-mi pierd mințile.

ㅤ— L-am drogat, am mărturisit încet, în surdina melodiei care se auzea din difuzoare. Am văzut cum s-a încordat imediat ce am spus asta. L-am lăsat pe podea ca pe o mizerie, am continuat, vocea tremurându-mi. Imaginea lui, prăbușit pe podea, mi se întorcea în minte, fără milă. Pentru o secundă... am crezut că e mort, am adăugat cu greu, lacrimile încețoșându-mi privirea. Dar m-am simțit eliberată, crezând că e mort... și am fost bucuroasă... Dumnezeule, Edy, în ce m-a transformat?! am exclamat zbuciumată, ascunzându-mi fața în palme.

ㅤ— Oprește-te! m-a certat blondul și cu mâna liberă mi-a îndepărtat una dintre mâini de pe față. Ai făcut ce a trebuit să faci, a continuat categoric și l-am ascultat buimăcită. N-ai greșit cu nimic, doar ți-ai ales viața și pentru asta nu trebuie să te judeci niciodată! Fii mândră de tine că ai avut curajul să-l înfrunți și să te salvezi!

ㅤN-am știut ce să-i spun, așa că am tăcut, dar ochii noștri au grăit pentru noi în schimbul de priviri pe care l-am făcut.

ㅤDupă mai bine de treizeci de minute, dacă nu și mai multe, am văzut sigla hotelului despre care vorbea, luminând în întunericul nopții. Mi-am închis telefonul înainte să cobor din mașină. Hotelul nu era unul uriaș, dar nu era nici mic, iar Edmond a avut dreptate; era curat. Cel puțin așa părea din recepție.

ㅤA început să vorbească cu recepționista în timp ce eu îmi plimbam privirea de jur-mprejur la decorul dinăuntru. Erau multe tablouri aici și statui ciudate. Am tresărit când m-a înghiontit fără forță, întinzând mâna înaintea mea. M-am dezmeticit și am realizat ce-mi cere, simțindu-mă jenată dintr-un motiv sau altul.

ㅤ— Nu am actele la mine, i-am spus și în ochii lui s-a petrecut ceva ciudat, o explozie de emoții incoerente.

ㅤA încuviințat apăsat, cu maxilarul strâns, pentru că știa foarte bine motivele pentru care nu aveam actele asupra mea, spre deosebire de recepționistă care părea complet indiferentă. I-a întins buletinul său și o sumă de bani.

ㅤCând i s-a oferit cartela, el a așezat o mână protectoare pe spatele meu și m-a ghidat spre lift, străduindu-se să păstreze o atmosferă relaxată, deși tensiunea era tangibilă. Oamenii din jurul nostru păreau să dispară, iar în acel moment, tot ce conta era siguranța pe care mi-o oferea, chiar dacă știam că, în adâncul inimii, nu era destul de puternic să mă apere de Malakai dacă ar fi aflat unde sunt.

ㅤM-a însoțit până în cameră și s-a asigurat că totul e în ordine, aprinzând luminile de peste tot. Știa că nu puteam să dorm dacă era mizerie.

ㅤ— Ești în siguranță aici, mi-a spus și am zâmbit domol, fiindu-i recunoscătoare pentru tot ce făcuse pentru mine. Mă duc să iau ceva de băut și mâncat de jos, tu poți intra să-ți faci un duș până mă întorc. Au un halat de baie înăuntru.

ㅤAm încuviințat absentă și a zâmbit, strângându-mi umărul ca o încurajare mută înainte să iasă pe ușă. Mi-am lăsat tot aerul să iasă din plămâni și m-am asigurat că ușa este încuiată. Deși știam că Malakai e adormit și e imposibil să se trezească curând, încă eram paranoică că ar putea apărea de nicăieri să termine ce a început. În baie, mi-am scos hainele și lenjeria și le-am împachetat, așezându-le departe de orice sursă de apă. Nu aveam schimburi și nu-mi permiteam să le distrug complet.

ㅤM-am asigurat că apa e destul de fierbinte și am intrat în duș, lăsând-o să mi se răspândească pe tot corpul, dezmorțindu-mă. Nu mi-am permis să gândesc prea mult, dacă aș fi făcut asta, exista riscul ca Edmond să stea ore întregi lângă ușă, așteptând să-i deschid.

ㅤMi-am limpezit părul și corpul de produsele oferite de hotel și am ieșit, înconjurându-mi trupul cu materialul de prosop pe care-l avea halatul. Paradoxal, mă simțeam mai bine.

ㅤAm ieșit din baie când am auzit bătăile din ușă și am deschis, găsindu-l pe Edmond cu un rânjet pe chip în timp ce-mi arăta ostentativ punga de fast-food pe care o procurase de oriunde, mai puțin din hotel. M-a depășit entuziasmat, iar eu am închis ușa, urmându-l după aceea doar ca să-l surprind cum începe să scoată meniurile luate pe biroul dinăuntru.

ㅤ— Eram pe cale să iau lăturile lor, dar un alt oaspete mi-a spus că Mc-ul e la câteva străzi distanță. Îngrășare plăcută! a spus, îndesându-și gura cu cartofi și făcându-mă să râd slab.

ㅤ— Nu știu dacă pot mânca. Nu mă simt prea bine.

ㅤM-a studiat cum pășesc spre fotoliul din cameră și mă așez, înconjurându-mi corpul cu brațele. O tensiune s-a ridicat în aer, iar eu am ridicat privirea spre Edy, care privea cu o expresie mai serioasă decât moartea, fixându-se pe un punct de pe pieptul meu. M-am înroșit instantaneu când am realizat că unul dintre semnele lăsate de Abel cu săruturile lui era acum expus, strălucind în lumina difuză a camerei. Am sărit instinctiv să-l acopăr, dar ochii lui Edy nu păreau să se abată de la acel loc, intensificându-mi neliniștea.

ㅤ— El ți-a făcut asta? m-a chestionat cu un ton implacabil după ce și-a ridicat privirea în ochii mei. Te-a forțat? a pus o altă întrebare, mult mai direct decât aș fi preferat și am înghițit în sec.

ㅤAm scuturat cu vehemență din cap, îngrozită de gândul pe care îl sugera. Dacă Malakai mi-ar fi făcut asta, n-aș mai fi fost aici – m-aș fi sinucis, fără ezitare. Nici măcar nu exista loc de discuție în privința asta.

ㅤ— Nu, nu a făcut nimic în genul ăsta! m-am grăbit să-l liniștesc, dar sprâncenele lui s-au încruntat, iar ochii lui s-au aprins.

ㅤM-am tensionat când s-a apropiat de mine și s-a pus pe marginea patului din fața mea.

ㅤ— Clary, vorbești cu o curvă masculină. Știu foarte bine ce e semnul ăla și că nu apare singur! Ai face bine să fii sinceră cu mine și să nu-l protejezi! Spune-mi dacă te-a rănit; mai bine îmi spui mie decât să-i spui lui Apollo, a scos artileria grea și l-am privit înmărmurită.

ㅤ— Nu m-a violat, la naiba! am răbufnit, iar el a clipit bulversat, surprins de intensitatea reacției mele.

ㅤAm înghițit în sec, și am continuat, cu vocea mai joasă:

ㅤ— Nu el mi l-a făcut.

ㅤM-am ferit să-i privesc ochii care deveneau din ce în ce mai consternați, simțind că-mi pierd controlul asupra emoțiilor. Voiam să-i spun adevărul, dar teama de judecata lui mă îngheța în loc. Cum putea cineva să înțeleagă o astfel de realitate?

ㅤ— Atunci cine? a insistat și am răsuflat zgomotos, frecându-mi fața cu mâinile.

ㅤ— Abel..., am spus cu o voce scăzută, abia auzită, dar care l-a făcut pe Edy să-și piardă culoarea de pe chip.

ㅤ— Cum? m-a întrebat, forțându-mă să repet. Mi-am mușcat interiorul obrazului, simțind cum tensiunea din aer se transforma în apăsare. Cred că n-am auzit bine, a continuat debusolat. Spune-mi că e o glumă, mi s-a adresat după alte câteva clipe și mi-am presat buzele. Ți-ai pierdut mințile?! a izbucnit dintr-o dată și s-a ridicat, ducându-se în celălalt capăt al camerei. Te-ai culcat cu Abel?! a continuat scandalizat. Te-a înșelat! Și nu mai spun de faptul că ești căsătorită cu un maniac posesiv care ar înnebuni dacă ar auzi! Cum să fii atât de inconștientă?

ㅤ— Nu m-am culcat cu el! m-am apărat, dar el a clipit zăpăcit, cuta dintre sprâncenele lui adâncindu-se. S-au întâmplat... alte lucruri, am continuat sub privirea critică a prietenului meu. Dar nu s-a ajuns mai departe.

ㅤ— Crezi că contează? m-a întrebat mai temperat, lăsându-mă tăcută. Crezi că lui Malakai o să-i pese că n-ați mers până la capăt dacă, Doamne ferește, află vreodată? Bănuiesc că nu i-ai spus lui Abel detaliul ăsta „minor."

ㅤ— Acum tu ești cel nebun! am spus, încercând să fac haz de necaz, dar nu a râs. Normal că nu i-am spus! L-ar rupe în bucăți! Ai idee ce le-a făcut prietenilor lui Kai? Și ei nici măcar nu mi-au făcut vreun rău, doar intenționau!

ㅤ— Unde e problema? a contracarat el, iar eu am oftat, coborându-mi umerii. Ne-ar scăpa pe toți de un gunoi.

ㅤ— Nu voi permite acelui întuneric să mi-l fure, Edmond. Dacă ar ști despre asta, ar intra pe un drum fără întoarcere și nu-i pot face asta cu bună știință, cum nu pot avea sângele unui om pe mâini! Indiferent cine e acel om!

ㅤM-a luat pe nepregătite când a pufnit slab, trădând un amuzament la care nu mă așteptam.

ㅤ— Tu chiar crezi că Abel n-a ucis pe nimeni până acum? a ridicat problema, lăsându-mă fără cuvinte. Crezi că îți va mulțumi că l-ai protejat când va afla, căci negreșit va afla într-o zi?

ㅤÎn tăcerea aceea apăsătoare, privirea lui pătrunzătoare mă făcea să-mi dau seama că, deși îmi doream cu ardoare să-l protejez pe Abel, nu puteam ignora adevărul brutal al naturii lui. Fiecare cuvânt al lui Edy părea să mă îngroape mai adânc în confuzia și teama pe care le simțeam.

ㅤEdy a suspinat, întorcându-se spre mine cu privirea lui serioasă, și am simțit că în acea cameră mică și plină de emoții, amândoi eram prizonieri ai alegerilor noastre.

ㅤ— Dacă nu vrei să-l pierzi, spune-i adevărul, a rostit sub stupoarea mea totală. Nu se va ierta niciodată și nu te va ierta niciodată dacă va afla mai târziu că ar fi putut să te ajute, dar nu l-ai lăsat. Drace, până și eu am simțit că mor în fiecare zi, știindu-te cu ăla împreună! Nu vreau să-mi imaginez ce ar simți el.

ㅤ— Edy...

ㅤ— Nu! m-a oprit autoritar. N-am uitat ce am vorbit. Mi-ai spus că mă vei suna dacă lucrurile vor ajunge într-un punct ireversibil. S-a ajuns. Ce mai aștepți? O să-l lași să te omoare doar pentru că ți-e teamă că i-ai putea răni pe Apollo și Abel? De ce nu te gândești că de fiecare dată când te-a lovit și ai tăcut, i-ai rănit? Nu doar pe ei, a subliniat și mi-a făcut lacrimile să se întoarcă. Tu cum te-ai simți dacă unul dintre noi am fi blocați într-o asemenea mizerie? a continuat, vocea lui devenind mai caldă, dar tot la fel de fermă. Cum ai suporta să ne vezi suferind, neștiind cum să ne ajuți pentru că nu știi cauza?

ㅤMi-am încrucișat brațele, ca și cum aș fi încercat să mă protejez de adevărul pe care mi-l arunca în față. Edy nu încerca să mă facă să mă simt vinovată, dar cuvintele lui aveau un impact devastator. Știam că are dreptate.

ㅤ— Nu e așa de simplu..., am început, dar m-am oprit, căci simțeam că vocea îmi cedează.

ㅤEdy s-a așezat pe marginea patului, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi și luându-mi mâinile în ale lui.

ㅤ— Nu înțelegi? a întrebat pe un ton mai blând, privindu-mă afectat. Nu avem nevoie de protecția ta, avem nevoie de tine!

ㅤAm început să zâmbesc înainte să mă pot opri și m-am ridicat, îmbrățișându-l cu putere pe Edmond. Îi simțeam respirația grea în timp ce mă strângea, fără să spună nimic.

ㅤ— Nu dispar nicăieri, i-am promis, masându-i obrazul în palma mea. Nu mi se va întâmpla nimic, am continuat, simțindu-l cum se relaxează.

•♤•

ㅤA doua zi dimineață, mă durea capul îngrozitor, dar am tras de mine să mă ridic. Abia am reușit să-l conving pe Edmond să se ducă acasă ca să poată dormi liniștit, asigurându-l în repetate rânduri că sunt bine. Nici măcar faptul că mâncasem tot ce adusese nu-l convinsese pe deplin, dar a cedat.

ㅤM-am folosit de periuța de dinți de unică folosință și de tot ce mi-a oferit hotelul, apoi mi-am îmbrăcat hainele de ieri, simțindu-mă mai grea dintr-un oarecare motiv când m-am privit în oglindă.

ㅤDiscuția mea cu Edmond nu s-a oprit să mi se învârtă în cap și nu puteam să nu-mi pun întrebarea dacă nu cumva eu sunt monstrul din povestea asta. Am crezut că am totul sub control și că am făcut cele mai bune alegeri pentru cei din jurul meu, dar acum nu mai eram atât de sigură. Nu mai eram sigură de nimic.

ㅤAm scos un mic suspin și m-am întors în cameră, privind temătoare bucata de metal care servea drept telefonul meu. Cum ar fi fost dacă l-aș fi deschis și l-aș fi sunat pe Abel, mărturisindu-i totul? Dacă ar fi știut că eu nu mi-am dorit căsătoria cu Malakai și eram amenințată să rămân cu el? Dacă i-aș fi spus să vină și să mă ajute?

Nu e lupta lui. M-am oprit singură și am strâns din dinți.

ㅤFără să-mi dau seama, am început să mă plimb dintr-un colț în altul, simțind această senzație ciudată în interiorul meu care îmi ridica părul de pe corp și îmi făcea stomacul să se simtă gol. Era foarte neliniștitor. M-am trezit frământându-mi mâinile între ele, cu inima în gât, gândindu-mă la cele mai negre scenarii posibile.

ㅤEram îngrozită.

ㅤPoate că fugisem de lângă Malakai, dar încă era cu mine. Vorbele lui otrăvitoare îmi răsunau în minte, ca o furtună pe care nu o puteam opri. Închideam ochii și îi auzeam din nou, aceleași insulte, aceleași amenințări. Totul era atât de viu, de real, încât aproape îmi venea să cred că nu scăpasem cu adevărat.

ㅤM-am așezat când am simțit cum amețesc, copleșită de acel vuiet insuportabil din capul meu. Mi-am ascuns fața în mâini, încercând să-mi găsesc respirația, să mă agăț de orice urmă de control pe care o mai aveam.

ㅤTrebuia să mă adun.

ㅤDar simțeam că înnebunesc și îmi doream să se facă mai repede după-amiază ca Edmond să se întoarcă. Era periculos să rămân doar eu cu gândurile mele prea mult timp.

ㅤAm băut toată sticla de apă pe care mi-o lăsase Edmond, dar asta nu a făcut nimic pentru neliniștea care-mi pulsa prin vene. Tresărind puternic, am sărit în picioare când am auzit bătăile în ușă. Inima îmi bătea atât de tare că simțeam cum îmi apasă în piept, și ochii mi s-au mărit de teamă.

ㅤMi-am fixat privirea pe ușă, de parcă orice mișcare greșită m-ar fi condamnat la moarte. Cu pași mici, m-am apropiat, simțind o durere surdă în torace, cauzată de ritmul frenetic al inimii. Îmi era greu să respir, și un nod masiv în gât mă împiedica să vorbesc.

ㅤ— Cine e? am întrebat pe un ton mult prea slab pentru cât de tare mi-aș fi dorit să fie.

ㅤ— Room service! s-a auzit o voce de femeie din spatele ușii.

ㅤAm răsuflat ușurată, sprijinindu-mă de peretele de lângă ușă pentru câteva secunde, încercând să-mi adun forțele. Era doar o femeie. Doar o cameristă. Dar în mintea mea, fiecare umbră părea o amenințare.

ㅤMi-am lăsat mâna să alunece de pe piept și m-am îndreptat, rotind cheia în încuietoare și deschizând ușa. Femeia micuță mi-a zâmbit când m-a văzut și i-am zâmbit înapoi din politețe.

ㅤ— Se poate? m-a întrebat, arătându-mi căruțul cu produse de curățenie pe care-l trăgea după ea.

ㅤAm încuviințat și i-am făcut loc să intre. Mi-a plăcut că nu a încercat să pornească nicio conversație inutilă și s-a axat doar pe treaba ei.

ㅤ— Mulțumesc, i-am spus când se apucase să facă patul și femeia mi-a zâmbit, făcându-mi un semn că nu e mare lucru.

ㅤPentru mine era. Aveam un respect deosebit pentru toți oamenii care lucrau în acest domeniu, pentru că știam cât de greu trebuie să fie. Eu făceam curat în propria mea casă, după mine și familia mea, dar cei ca ea erau nevoiți să facă ordine după sute de persoane, fiecare cu tabieturi și nesimțiri proprii. Gândul că trebuiau să suporte toanele și neglijența altora, zi după zi, mă făcea să-i admir și mai mult. Era o muncă invizibilă pentru majoritatea, dar atât de necesară.

ㅤ— Nici nu am avut prea mult de lucru aici, m-a complimentat subtil și am zâmbit vag, apropiindu-mă să o ajut când am văzut că se chinuie să pună noul cearșaf. Nu, nu e nevoie, m-a refuzat categoric și m-am oprit. Nu aveți de gând să răspundeți la telefon? m-a întrebat cu un zâmbet blând în momentul în care am înghețat.

ㅤNu aveți de gând să răspundeți la telefon? Bâzâitul a început să răsune în mintea mea odată cu repetarea întrebării ei și m-am întors agitată în direcția sunetului, grăbindu-mă să-i opresc locația. Un val de liniște m-a cuprins când am văzut că era oprită, dar nu a fost suficient pentru tot ce simțeam.

ㅤAtunci mi-am amintit.

ㅤAm fost atât de tulburată ieri, încât nici nu mai țineam minte dacă glisasem comanda finală ca telefonul să se închidă. Simțeam cum totul în jur se prăbușește peste mine, ca o greutate pe care nu mai puteam s-o suport. Camera începea să se învârtă și m-am clătinat pe picioare. Înainte să realizez ce se întâmplă, camerista s-a grăbit să mă prindă de braț, sprijinindu-mă cu grijă.

ㅤ— Domnișoară! Te simți bine? Vrei să chem ajutor? m-a întrebat cu o voce blândă, de parcă și ea simțea cât de fragilă devenisem.

ㅤ— Sunt bine..., am spus pierdută și buzele ei s-au presat, aprobând tacit.

ㅤCamerista a plecat imediat ce și-a terminat treaba, iar eu m-am grăbit să-l sun pe Edmond, știind că nu mai pot rămâne aici mult timp. Telefonul vibra neîncetat, deja aveam mesaje și apeluri ratate de la toată lumea. Semn clar că Malakai începuse să-i îngrijoreze pe toți, ca să mă poată găsi. Obișnuia să le spună că îi e teamă pentru siguranța mea, că e foarte posibil să fi pățit ceva. Întărea aceste manipulări, menționând mereu că a mers deja la poliție, pentru că fiecare secundă conta.

ㅤDar de data asta, oricât mă durea să-mi văd apropiații înecați în grijă, nu aveam să cedez. Știam că, dacă mă găsește acum, va fi sfârșitul pentru mine. Și de data asta nu era doar o figură de stil. Era o realitate.

ㅤ— Clary? vocea lui era răgușită și mi-am dat seama că încă dormea. Ce s-a întâmplat? am auzit în telefon cum a sărit din pat.

ㅤ— Trebuie să plec de aici, e prea riscant să mai rămân, am vorbit ca un robot, fiind concentrată doar pe ceea ce aveam de făcut ca să nu-mi las emoțiile să mă încetinească. Telefonul meu a rămas deschis și chiar dacă locația nu a fost pornită, nu vreau să risc, am adăugat, strângându-mi mâna liberă periodic, cu putere, ca să-i opresc tremurul.

ㅤ— Vin imediat. Stai liniștită, bine? Haide, în zece minute sunt acolo.

ㅤDupă ce mi-a închis telefonul, am răsuflat adânc, începând să verific toată camera, chiar dacă știam că nu uitasem nimic. Era un gest din reflex. De fapt, căutam orice cu care să-mi preocup mintea, să alung agitația care îmi pulsa prin vene. Pașii mei răsunau ușor pe podea, iar ochii mei căutau orice detaliu, orice sarcină care să mă țină departe de propriile gânduri. Fiecare clipă de liniște părea că mă apasă mai tare, așa că mă agățam de orice mișcare, de orice amânare a inevitabilului.

ㅤNici nu știu cât timp trecuse când am auzit din nou bătăi în ușă. M-am repezit să deschid, știind că fiecare minut pierdut mă apropia mai mult de pericol, dar când am văzut cine stătea în prag, am încremenit. Mi s-a tăiat respirația și m-am blocat în loc, de parcă cineva mă sudase de podea. Întreg corpul mi s-a încordat, iar frica, care părea că se retrăsese pentru un moment, s-a întors cu o forță devastatoare. Aceeași voce familiară răsuna acum în capul meu, otrăvind iar totul.

ㅤOchii lui au tăiat prin mine ca două lame de cuțit, înghețându-mi sângele în vine. Am încercat să închid ușa într-un gest disperat și prostesc, dar palma lui a oprit-o cu ușurință, împingând-o violent de perete. Impactul m-a trântit înapoi, iar un șoc rece mi-a străbătut corpul. Simțeam durerea și spaima crescând simultan, ca un nod care mi se înfășura strâns în jurul pieptului. Kai pășea în cameră cu o intensitate nemiloasă, ochii lui arzând de furie.

ㅤM-am distanțat strategic, încercând să-mi controlez respirația care devenea tot mai rapidă. Lacrimile îmi ardeau în spatele pleoapelor, dar nu le puteam lăsa să curgă. Kai s-a întors să închidă ușa cu o mișcare lentă, deliberată, iar spațiul mic al camerei părea și mai sufocant. Îl priveam cum se apropie de mine, fiecare pas al lui fiind încărcat cu furie reprimată. Arăta ca un animal turbat, dar adevărul era mult mai înfricoșător. Nu era doar furie, era ceva mai profund și mai întunecat, ceva ce nu puteam controla sau anticipa.

ㅤ— Devine obositor jocul ăsta de-a șoarecele și pisica, a spus pe un ton incisiv, lăsând să se simtă amenințarea în aer. Ce ai crezut? m-a întrebat sarcastic când s-a apropiat de mine, înghesuindu-mă într-un colț, fără nicio cale de scăpare. Ți-ai imaginat că o să pleci și se va încheia? Că e atât de simplu? a continuat, ochii lui transformându-se într-un iad personal al meu.

ㅤ— De ce nu începi odată ca să terminăm cu asta mai repede? i-am răspuns, păstrând în vocea mea o doză de sfidare, dar și de resemnare.

ㅤCuvintele mele au plonjat în aer, umplând încăperea cu o tensiune grea. Am simțit cum adâncimea privirii lui mă pătrunde, cercetându-mi sufletul ca un prădător. El s-a apropiat și mai mult, distanța dintre noi reducându-se la câțiva centimetri, iar eu am simțit un fior rece pe șira spinării.

ㅤ— Ai stat în camera asta cu Edmond? m-a întrebat direct, iar ochii mei s-au mărit de surprindere, încruntându-mă la acuzația fină pe care am perceput-o în tonul lui.

ㅤ— Poftim?

ㅤ— A stat în camera asta? a devenit mai nerăbdător, intensificându-și privirea. Răspunde!

ㅤFiorul rece al fricii m-a străbătut. M-am străduit să-mi păstrez calmul, dar interiorul meu era un vârtej de emoții. Ceva din intensitatea întrebării lui mă îngrijora, iar instinctul meu de apărare s-a activat instantaneu.

ㅤ— Edmond nici măcar nu a dormit aici.

ㅤ— Mincinoaso, a rostit printre dinți, privindu-mă cu o notă de dispreț.

ㅤ— Spun adevărul, am răspuns cu o voce mai fermă decât simțeam, încercând să-mi mențin privirea.

ㅤ— Și atunci asta ce e? mi-a replicat, scoțând telefonul din buzunar.

ㅤMi-a arătat poza cu mine și Edmond intrând în cameră.

ㅤInima mi-a sărit în piept, iar privirea lui m-a strivit. Am înghițit în sec, încercând să-mi stăpânesc gândurile.

ㅤ— Nu este așa cum pare.

ㅤ— Te-a atins? vocea lui a împânzit camera și am scuturat din cap, încă analizând fotografia de pe telefon. Uită-te la mine! a zis apăsat, prinzându-mi bărbia în mână și forțându-mă să mă uit la el. Te-a atins? a repetat pe un ton mai dur, fiecare cuvânt fiind o lovitură în pieptul meu.

ㅤAm simțit cum inima îmi bate cu putere, iar respirația mi s-a tăiat în gât. Am vrut să răspund, dar cuvintele păreau să se blocheze pe buze. M-am forțat să privesc în ochii lui, căutând să-i arăt că nu mă voi lăsa intimidată.

ㅤ— Nu.

ㅤ— Nimeni nu poate să te atingă cu excepția mea!

ㅤAm tresărit, simțind o undă de panică care mi-a străbătut corpul. Instinctiv, am făcut un pas lateral, dar a fost prea târziu. Când mi-a dat peste mână cu forță, am simțit o durere ascuțită, iar telefonul mi-a alunecat din mână, căzând brutal pe podea. Am auzit cum se sparge, sunetul de sticlă crăpată reverberând în tăcerea aspră a camerei.

ㅤ— Am spus că nu s-a întâmplat nimic între Edmond și mine, am susținut cu siguranță în glas, privindu-l drept în ochi cu lacrimile tot mai aproape să evadeze.

ㅤ— Nu te cred! a răspuns el, iar tonul său grav mi-a tăiat respirația când și-a apropiat ușor capul de-al meu.

ㅤOchii lui, plini de furie, ardeau ca două flăcări negre, și simțeam cum îndoiala mă învăluie.

ㅤ— Nu trebuie să te fac să mă crezi, am spus printre dinți, lovindu-l înapoi cu disprețul din ochii mei.

ㅤPrivirea lui s-a întunecat, iar mușchii din jurul maxilarului s-au încordat.

ㅤ— Ba trebuie! a spus aspru, prinzându-mi brațele în mâinile lui și aplecându-se la urechea mea. Dacă nu vrei ca fratele tău să moară într-o pușcărie mizerabilă, trebuie! mi-a suflat amenințător, iar cuvintele lui m-au lovit ca un baros, stârnind în mine niște emoții incontrolabile care mi-au eliberat și lacrimile.

ㅤ— Te urăsc! am strigat, împingându-l cu toată puterea mea.

ㅤAterizând pe fotoliul din apropiere, am simțit cum îmi fuge energia, lăsându-mă sleită de puteri. El s-a așezat pe marginea patului din față, fără să-și rupă privirea de pe mine în timp ce încercam să mă calmez, adâncindu-și ochii ca două pumnale încinse în inima mea.

ㅤ— Nu mai contează, a spus și mi-am închis ochii, eliberând alte lacrimi amare. Renunț să mai aștept! s-a răstit, lăsându-mă fără aer. Dacă nu a funcționat cu iubire, o să funcționeze cu ură.

ㅤCuvintele lui m-au lovit ca un pumn, lăsându-mă să mă înec în stările pe care le trezise în mine. Mă simțeam în pragul colapsului. Am refuzat să mă mai uit la el, rămânând cu privirea ațintită într-un punct mort din podea.

ㅤ— Astăzi o să fii soția mea! a continuat în același fel, cuvintele lui sunând ca un ordin imposibil de contestat. Încetăm să ne mai prefacem.

ㅤAm scuturat din cap cu încăpățânare.

ㅤ— Niciodată.

ㅤ— Tu ai încălcat regula! Ai fugit și te-ai dus la omul acela când ai prins ocazia!

ㅤ— Pentru că e prietenul meu cel mai bun! am răbufnit violentă, lovind cu putere în suprafața biroului de lângă mine când am sărit în picioare. Înțelegi? am strigat, îmbrâncindu-l cu toată forța pe care o aveam. E prietenul meu din copilărie! Am crescut împreună, e familia mea și-l iubesc!

ㅤMalakai s-a încruntat, furia și neîncrederea amestecându-se în privirea lui.

ㅤ— Eu nu am vrut căsătoria asta! Căsnicia asta e condamnarea mea! Totul a fost jocul tău, m-ai amenințat cu fratele meu! Tu m-ai obligat la această căsătorie! Ce mai vrei de la mine?! Ce?!

ㅤFuria mea a răsunat în cameră, iar cuvintele au ieșit ca un torent din sufletul meu, fiecare frază fiind încărcată de durere și frustrare.

ㅤMalakai a rămas tăcut, privindu-mă cu ochii întunecați ca ai unui demon.

ㅤ— Pe tine... pe tine!

ㅤ— Mai degrabă mă sinucid, i-am spus cu o hotărâre de neclintit, simțind un amestec crunt de dispreț și scârbă față de el.

ㅤI-am întors spatele când m-am simțit copleșită și am făcut câțiva pași spre fereastră, încercând să-mi găsesc echilibrul. Mâna mi-a căutat inconștient buzele, dar n-am avut puterea să o ridic și am lăsat-o să cadă înapoi pe lângă corp, neputincioasă. Auzindu-l din nou, tonul lui răzbătea prin aer ca un glas al răului:

ㅤ— Nu o să îți permit. Uită-te în jur! a țipat, desfăcându-și brațele într-un gest demonstrativ, ca și cum ar fi vrut să-mi arate capcana din care nu puteam scăpa. Nu ai nicio scăpare de mine în lumea asta! Înțelege odată! Singura ta șansă este să mă vrei pe mine... Să fii soția mea!

ㅤÎmi simțeam inima bătând cu putere, fiecare cuvânt ca o lovitură de bici, iar furia și disperarea continuau să se amestece în mine cu cruzime.

ㅤ— Malakai! strigătul puternic de pe hol al lui Edy ne-a scos din jocul dureros în care căzusem, iar toate sentimentele mele au fost înlocuite de frică. Ieși afară! Ieși! vocea prietenului meu era înecată în furie și determinare, amestecându-se cu alte câteva voci pe care nu le puteam înțelege. Haide, ieși! Tu ai o problemă cu mine! a spus mai aproape de ușă, iar inima mi-a sărit în piept, aproape explodând de neliniște. Lăsați-mă! a cerut, probabil, oamenilor de la pază, și am ascultat forfota din hol cu inima strânsă. Malakai, ieși! Problema ta e cu mine!

ㅤEdmond a continuat să strige, iar agitația s-a intensificat pe hol, crescând la fel de mult ca furia brunetului de lângă mine, care devenise de nerecunoscut. Când a mârâit slab, s-a îndreptat spre ușă, hotărât să-i răspundă.

ㅤ— Nu ieși! l-am tras de braț, disperată, punându-mă ca un zid între el și prietenul meu.

ㅤSimțeam cum tensiunea crește în cameră, dându-mi o senzație de panică.

ㅤ— Îl aperi pe el? Încă îl mai aperi pe el!

ㅤGlasul lui Edmond a început să devină mai estompat, și mi-am dat seama că paza reușise să-l captureze, escortându-l afară după protestele sale.

ㅤAm profitat de puseul de adrenalină care m-a străbătut și m-am decis să plec, pășind cu hotărâre spre ușă.

ㅤ— Nu o să te mai ascult!

ㅤ— Nu poți să pleci nicăieri! a contracarat Malakai, acaparat de o furie care îl făcuse imprevizibil. M-a prins de brațe, trăgându-mă înapoi, iar eu am simțit un alt fior sever de panică încolțindu-mi stomacul.

ㅤAm început să mă zbat, refuzând să renunț la intenția de a pleca naibii de aici, dar el era cu mult mai puternic decât mine.

ㅤ— Dă-mi drumul! am strigat, îngreunată de efort, când a început să mă târască spre pat. Dă-mi drumul, Kai!

ㅤ— Nu poți să pleci!

ㅤLupta mea continua, cu disperarea crescând în fiecare clipă. Intenția lui era clară, iar gândul la ceea ce putea urma m-a cutremurat pe dinăuntru. Nu puteam lăsa asta să se întâmple.

ㅤ— Nu o face! am strigat, iar când m-a aruncat pe pat, m-am lovit de saltea, aterizând în șezut și privindu-l cu teamă.

ㅤ— Nu o să fac nimic! s-a răstit el, apropiindu-se de mine cu o intensitate care îmi tăia răsuflarea. Tu o să decizi! O să alegi să fii soția mea și să pui capăt acestei suferințe...

ㅤ— Nu! l-am întrerupt, tremurând din toate încheieturile, luptându-mă să-mi păstrez curajul.

ㅤ— Atunci o să pun eu capăt acestei povești ridicole!

ㅤM-am ridicat hotărâtă, și l-am înfruntat direct, privindu-l cu un curaj simulat.

ㅤ— Nu poți. O să o rup cu tine!

ㅤUn zâmbet rece i s-a așternut pe față, un zâmbet care îmi spunea că nu mă crede.

ㅤ— Dar nu ai auzit partea cea mai bună, a ripostat el mai calm, dar cu aciditate, privindu-mă adânc în suflet cu ochii lui morți. După aceea o să te omor!

ㅤNe-am privit în tăcerea apăsătoare în care cuvintele lui îmi răsunau în minte, fiecare silabă fiind greu de digerat. Un zâmbet a început să-mi prindă contur pe față, în ciuda lacrimilor și a privirii disprețuitoare.

ㅤ— Cu asta mă ameninți? l-am întrebat sarcastică, încercând să-mi ascund frica sub un val de umor amar.

ㅤ— Încă n-am terminat, a suflat el cu o notă sadică, sufocându-mă cu întunericul care emana din el. Apoi, Edmond o să mă omoare pe mine și o să fim din nou împreună, iar fratele tău și Edmond o să sfârșească în închisoare. Un final măreț! s-a răstit el brusc, lăsându-mă fără aer și făcându-mă să plâng din nou, invadată de imaginile oribile pe care le-a construit în mintea mea. Ce spui? Hotărăște!

ㅤCuvintele lui erau ca o plasă strânsă în jurul gâtului meu, înecându-mă. Inima îmi bătea cu putere, iar gândul la ceea ce ar putea urma mă făcea să mă simt tot mai vulnerabilă. Mi-a fost clar când mi-am unit din nou ochii cu ai lui: ajunsesem la capăt. Malakai era decis să le facă rău tuturor în funcție de alegerea mea, era pregătit să le transforme viața în iad doar ca să mă distrugă pe mine. Cu cât realizarea se imprima mai mult în creierul meu, lacrimile îmi curgeau fără oprire, pentru că nu aveam cum să mă scot din situația asta.

ㅤMalakai câștigase. Din nou.

ㅤ— Bine, am spus lipsită de putere, neputând să-l mai privesc în ochi.

ㅤ— Bine, ce?

ㅤ— Am spus bine! i-am strigat în față cuprinsă de o furie inexplicabilă. Bine!

ㅤOchii lui s-au mărit de surprindere, apoi s-au îngustat, negrul profund al pupilelor sale înghițindu-i complet irișii. Dacă cineva m-ar fi întrebat, i-aș fi spus că așa arată răul suprem. Nu exista nimic uman acolo.

ㅤÎși îndreptă spatele și a făcut un pas înapoi, privindu-mă ca pe un nimic, ca și cum aș fi fost o simplă umbră care nu merita să existe. Exista un amestec de dispreț și dezgust în expresia lui, o combinație care reușea să-mi taie fâșii din inimă cu precizia unui chirurg. M-am simțit vulnerabilă și expusă, fiecare cuvânt pe care îl rostisem având un preț pe care acum îl simțeam din plin.

ㅤ— Uită-te la tine, mi-a spus nemilos, făcând o grimasă de scârbă. Ești jalnică. Mereu pregătită să te sacrifici pentru oameni care nu și-ar șterge nici măcar pantofii cu tine. Pentru că nu ești bună nici de atât.

ㅤCuvintele lui m-au izbit din plin, tăindu-mi răsuflarea. Privirea lui s-a întunecat și a început să râdă, un râs rece și lipsit de compasiune care îmi strângea inima. Nu m-am simțit niciodată mai umilită. Mai lipsită de valoare.

ㅤ— Ai cinci minute să te aduni și să cobori, a zis rece, total indiferent plânsului meu mut. Cinci minute, a subliniat sub ochii mei descumpăniți. Nu mă face să urc din nou, m-a avertizat și mi-a întors spatele, lăsându-mă în liniștea camerei de una singură.

ㅤÎn acele clipe, am simțit cum toată suferința și disperarea se înghesuiau în mine. Plânsul mi-a uscat gâtul, iar inima îmi bătea haotic, un tambur înnebunit care răsună în urechile mele. Pereții păreau că se restrâng, împingându-mă într-un colț din ce în ce mai întunecat, iar eu răsuflam cu greu, disperată după aer. Picioarele mi-au cedat, lăsându-mă să mă prăbușesc la podea, iar totul s-a răsfrânt asupra mea ca o avalanșă. Lacrimile curgeau fără milă, cutremurându-mă din toate încheieturile, până când simțeam că nu mai pot respira.

ㅤNu știu cât timp trecuse când, în sfârșit, am reușit să mă opresc din plâns, dar Malakai nu se întorsese, semn că nu depășisem cele cinci minute. Aerul din cameră părea mai greu, dar l-am tras cu forță în piept, încercând să-mi controlez tremurul și să-mi liniștesc inima care încă bătea nebunește. Cu mâinile încă tremurânde, mi-am strâns degetele și am găsit puterea de a mă ridica. M-am sprijinit de marginea patului și, încet, m-am pus pe picioare.

ㅤPicioarele îmi erau încă slăbite, dar nu mai conta. Nu aveam să mă las călcată în picioare. Nu azi.

ㅤMi-am șters lacrimile cu dosul palmei și mi-am tras nasul, ignorând felul cum îmi simțeam capul că fierbe. Gândisem atât de mult și intens că acum nu mai era nimic, aveam mintea golită. Am ieșit cu un calm de invidiat pe hol, de parcă nu se petrecuse nimic, și am coborât în recepție. Era la fel de pustiu ca astă-seară.

ㅤI-am predat cartela recepționerei fără să schimbăm mai mult de două cuvinte și am ieșit resemnată din hotel, zărindu-i imediat mașina printre celelalte din parcare. N-am simțit nimic când m-am urcat alături de el și mi-am pus centura. El n-a spus nimic, doar mi-a aruncat o privire exploratoare înainte să pornească mașina.

ㅤDrumul a fost parcurs în aceeași tăcere covârșitoare. Nu mi-a păsat. Eram complet amorțită. Am rămas la fel când l-am urmat înapoi în bloc, apoi în lift. Tăcerea mea, deși apăsătoare, nu părea să-l afecteze până când a început să devină iritat. Dar nici asta nu conta pentru mine. Nici privirile lui, nici furia care se aduna în ochii lui nu păreau să mai trezească nimic în mine.

ㅤDe parcă suferisem o lobotomie.

ㅤDe abia înăuntrul apartamentului am început să mă dezmorțesc un pic, pentru că mi-am dat seama încotro se îndreaptă Malakai când s-a dus spre dormitor. Am privit pieziș lucrurile care rămăseseră la fel cum le lăsasem și mi-am strâns buzele, fixând cu ochii mei dulapul în care văzusem că ascunsese o armă.

ㅤCuvintele lui Connor mi-au răsunat în cap ca o alarmă și mi-am strâns mâinile în pumni, aruncând o privire spre ruta pe care o luase Kai.

Nu ezita nicio secundă; ei nu o vor face.

ㅤN-am ezitat. Din cauza asta m-am trezit cu arma în mâinile mele când Malakai s-a întors din dormitor cu acea blestemată de curea în mâini. S-a oprit brusc, privindu-mă uluit. Ochii lui au coborât încet spre arma îndreptată spre el, iar tăcerea dintre noi a devenit și mai apăsătoare, plină de o tensiune explozivă.

ㅤAm văzut cum expresia lui se schimbă – din furie în șoc, și apoi în ceva ce nu reușeam să descifrez complet. Dar nu conta. Tot ce conta în acel moment era că, pentru prima dată, puterea era în mâinile mele.

ㅤN-am reacționat când a râs forțat, lăsând deoparte cureaua și țintuindu-mă de parchet cu privirea lui veninoasă.

ㅤ— Aia nu e o jucărie, prințeso, m-a ironizat, făcând un pas spre mine, dar s-a oprit brusc când a văzut cum strângerea mea pe armă devenea tot mai fermă. A ridicat o mână în semn de avertisment, dar privirea i s-a transformat într-un hău întunecat. Ce o să faci? O să mă împuști acum? a încercat să pătrundă în mintea mea, dar nu a reușit, iar ochii lui s-au îngustat, strălucind de ură. Las-o jos. Înainte să vin eu la tine, a început să mă amenințe cu voce joasă, iar eu am pufnit ușor, aproape amuzată de absurditatea momentului. Știm amândoi că nu ești făcută pentru asta, a continuat el, încercând să mă descurajeze, dar cuvintele lui mi-au alunecat pe piele ca niște răni vechi, care nu mai aveau puterea să mă doară.

ㅤAm ridicat puțin arma, atât cât să-i captez toată atenția și să-i adâncesc frica ce începea să-i trădeze masca de superioritate.

ㅤ— Nu știi nimic despre mine, i-am întors-o acidă, sfredelindu-l cu disprețul pe care-l simțeam.

ㅤ— Nici tu, a ripostat el, vocea lui adâncindu-se într-o notă periculoasă. Altfel n-ai fi ridicat arma aia la mine. Crezi că mă tem de moarte, prințeso? N-ai decât să apeși! m-a provocat cu un zâmbet crud, încercând să-mi testeze limitele.

ㅤAm surâs slab. Un gest mecanic, dar plin de ură.

ㅤToată ura, toată furia, toată durerea se împleteau în mine, iar singura ieșire părea să fie chiar în fața mea. Degetele mele s-au strâns și mai mult pe armă și apoi am făcut ceea ce l-a destabilizat cu adevărat: mi-am îndoit mâna și mi-am lipit țeava de tâmplă. În acel moment, Malakai s-a înmuiat complet, ochii i s-au lărgit de panică și vocea i-a devenit nesigură.

ㅤ— Clarissa, nu te prosti! a spus cu o urgență pe care n-o mai auzisem niciodată în glasul lui. Te rog, hai să vorbim. Nu îți voi face nimic. Promit. Doar calmează-te.

ㅤ— Nu dau doi bani pe promisiunile tale, Malakai, i-am răspuns cu o răceală care îl făcea să se piardă tot mai mult.

ㅤ— Ascultă, poate o vei declanșa din greșeală... Las-o jos! disperarea îi transformase vocea, dar nu mai era loc de greșeli sau regrete.

ㅤ— Nu am nicio scăpare de tine în lumea asta, am spus neclintită spre groaza brunetului din fața mea. Așa mi-ai spus, nu-i așa? l-am instigat, făcându-l să tresară ușor când mi-am plasat mai bine degetul pe trăgaci.

ㅤ— Clary..., a încercat să spună, dar nu mai avea vlagă. Nu face asta. Te rog. Nu o face.

ㅤ— Mai bine o fac eu decât să o faci tu, i-am răspuns, iar în acel moment toată forța lui părea să se dizolve în fața mea.

ㅤ— Clarissa! a strigat disperat când am scos piedica. Oprește-te! Te comporți ca o nebună!

ㅤ— O să ne despărțim, Malakai, am spus cu o liniște înfiorătoare, profitând de momentul în care îl vedeam pentru prima oară vulnerabil.

ㅤS-a agitat imediat, respingând ideea cu o vehemență disperată, dar privirea lui s-a schimbat când am mimat apăsarea pe trăgaci. Ochii i s-au umplut de lacrimi pe care încerca să le țină sub control, dar știam că simțea. Simțea că sunt în stare să merg până la capăt.

ㅤ— Dacă nu divorțezi de mine, am să apăs, am rostit verdictul cu hotărâre, iar ochii lui s-au mărit, îngroziți de ceea ce putea urma.

ㅤ— Clarissa, potolește-te, te rog! Nu e de joacă cu asta! a spus pe un ton spart, de parcă fiecare cuvânt îl rănea.

ㅤEra un bărbat rupt, un om care nu mai deținea controlul asupra mea, și asta îl înnebunea. Dar nu mai conta.

ㅤ— Nu glumesc, Malakai. O să scap de tine... una dintre variantele astea se va întâmpla.

ㅤÎl priveam, așteptând să văd dacă va face mișcarea decisivă. Și atunci am văzut-o. Frica reală, pură, cea care i-a înghețat sângele în vene.

ㅤ— O să mă schimb, a început să negocieze, dar am râs slab, respingându-i oferta fără să clipesc. O să fie mai bine, îți promit. O să mă las de toate. Nu îți voi mai face rău niciodată. Înțelegi? Voi face tot ce vrei tu, doar nu face asta.

ㅤ— Tot ce vreau este să fii cât mai departe de mine, am spus tăios, iar tăcerea care a urmat i-a smuls orice replică.

ㅤ— Asta... nu se poate. Nu pot, Clary. Nu pot trăi fără tine.

ㅤ— Iar eu nu pot trăi cu tine.

ㅤStrigătul disperat i-a scăpat din piept când am apăsat trăgaciul. L-am privit, complet impasibilă, în timp ce se prăbușea în genunchi în fața mea, plângând ca un copil rănit, zdrobit de frică. Lacrimile lui curgeau liber, transformându-l într-o umbră a ceea ce fusese cândva.

ㅤ— Nu... Clary... nu..., a gemut cu glasul stins, dar nu i-am răspuns.

ㅤBineînțeles, el nu avea de unde să știe că scosesem toate gloanțele înainte să intre în cameră. L-am privit în tăcere, fără nicio urmă de remușcare. Jocul lui se terminase.

ㅤM-am apropiat de el încet. Nu simțeam nimic. Nici milă, nici furie. Doar o goliciune care mă făcea să-l privesc de sus ca pe o umbră a bărbatului care credea că mă poate supune. Sufocându-se în suspine, încerca să adune bucăți din mândria pierdută, dar nu mai avea nimic. Nu în fața mea.

ㅤ— E ultimul meu avertisment, Malakai, i-am spus pe un ton calm, dar mortal.

ㅤAm simțit cum fiecare cuvânt cădea greu peste el. S-a uitat la mine, complet derutat, ca și cum nu putea înțelege cum de încă stau în fața lui, întreagă, după tot ce s-a întâmplat.

ㅤOchii i s-au mărit de neîncredere și a clipit rapid. Încă eram vie, încă eram acolo. Dar ceva în el se rupsese definitiv. Nu mai avea puterea de a mă confrunta, iar eu n-aveam de gând să-l las să recupereze terenul pierdut.

ㅤ— Nu-mi mai forța mâna niciodată, am adăugat, cu privirea tăioasă.

ㅤL-am văzut cum tremură ușor, de parcă vorbele mele fuseseră lovituri fizice. Știa că vorbeam serios.

ㅤM-am aplecat ușor spre el, suficient cât să-i simt respirația tăiată, dar fără să-i dau impresia că aș fi vreodată vulnerabilă din nou.

ㅤ— Următoarea dată când încerci să mă umilești, o să fie și ultima, i-am șoptit, iar el și-a coborât privirea. Nu uita asta.

ㅤL-am lăsat acolo, prăbușit și neputincios. Am ieșit din cameră cu o ușurință pe care nu o mai simțisem de mult timp. Încă îmi tremurau mâinile, dar nu de frică, ci de eliberare.

ㅤNu a încercat să mă urmeze când am închis ușa dormitorului și am încuiat-o.

•♤•

ㅤM-am trezit când am auzit sunetul ușii de la intrare și mi-am frecat ochii, încă dezorientată. Era ora zece dimineața. Lumina slabă a zilei îmi inunda camera, dar atmosfera din casă era la fel de apăsătoare ca întotdeauna. Mi-am lăsat picioarele să alunece pe parchetul rece și m-am ridicat încet, simțind o ușoară tensiune în umeri. Ceva nu părea în regulă.

ㅤMalakai plecase azi noapte, iar eu eram sigură că nu se va întoarce pentru următoarele câteva zile. Avea obiceiul să dispară după conflictele noastre.

ㅤAm ieșit din dormitor, pașii mei mici fiind singurele sunete din casă. Înainte să ajung în hol, mi-am simțit inima în gât. Ce putea să-l aducă înapoi atât de curând? L-am zărit pe Malakai în hol, stând în picioare, dar complet tăcut. Nu spunea nimic, nu se mișca, doar mă privea într-un mod care m-a făcut să mă opresc în loc. Privirea lui era tulbure, de parcă ceva în el se schimbase din nou.

ㅤ— Te-ai întors, am spus fără intonație, ca o constatare.

ㅤ— M-am gândit, a început el cu o ușoară nesiguranță, iar eu mi-am arcuit o sprânceană, pregătită să-i contest fiecare cuvânt. Lucrurile au mers prea departe între noi, într-o direcție pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Aseară, când ai ridicat arma aceea, lipsită de emoții... mi-am dat seama cât rău ți-am făcut, mi-a mărturisit, dar cuvintele lui mi s-au părut goale, fără greutate. Avem nevoie de un nou început. O vacanță.

ㅤ— Serios? am pufnit, neputând să mă abțin. Asta ai înțeles tu din ce s-a întâmplat?

ㅤ— O vacanță cu toți apropiații tăi, a continuat el, iar eu m-am încruntat slab. Un loc unde să ne recreăm împreună și să uităm de mizeria asta.

ㅤ— E ultimul lucru pe care l-aș face! am replicat cu un ton tăios.

ㅤ— Așteaptă! mi-a tăiat calea, iar eu am fost surprinsă să văd cum a evitat să se apropie prea mult, ca și cum s-ar fi temut să mă atingă. Dacă după vacanța asta nu reușesc să te conving de sentimentele mele, atunci o să divorțăm.

ㅤ— Malakai, nu-mi pasă de sentimentele tale! i-am spus, neputând să-mi ascund indignarea.

ㅤ— E ultimul lucru pe care ți-l cer, a insistat el, iar eu am oftat agasată, stabilind o distanță între noi. Uite, a rostit, scoțând o foaie din buzunar. O să o semnez după vacanță, a continuat, cât timp citeam cererea de divorț. O ultimă șansă îți cer, Clarissa. Ultima, a încheiat el, cu o expresie afectată, iar eu mi-am strâns buzele, confuză și nesigură cu privire la ce ar trebui să simt.

ㅤAm strâns din dinți, neîncrezătoare, și mi-am lăsat privirea să cadă pe foaia din mâna lui. În loc să mă simt ușurată, m-am simțit prinsă într-un alt joc psihologic, o altă capcană menită să-mi manipuleze deciziile.

ㅤ— O vacanță, am repetat ironică, ridicând ochii spre el. Și după vacanța asta magică, în care ar trebui să uit tot ce ai făcut, tot ce mi-ai spus, să îți dau o șansă să mă convingi de „sentimentele tale"?

ㅤL-am privit lung, încercând să găsesc în ochii lui vreo urmă de sinceritate, dar păreau la fel de goi ca întotdeauna.

ㅤ— O să fie diferit, a insistat, iar vocea îi tremura ușor. A fost prima oară când l-am văzut nesigur, de parcă această ultimă șansă era un colac de salvare de care se agăța disperat.

ㅤ— Malakai, asta nu schimbă nimic, am răspuns rece, ignorând foaia care încă flutura între noi. Nu contează câte vacanțe facem, câte promisiuni repeți. Nu te mai cred.

ㅤA tăcut pentru câteva secunde, privindu-mă intens, apoi a oftat adânc.

ㅤ— Ești tot ce am, Clary, a spus cu o sinceritate în care aproape am vrut să cred. Poate ai dreptate, poate am distrus tot. Dar vreau să încerc să repar. O să fie ultima mea încercare.

ㅤAm privit din nou cererea de divorț și m-am gândit la ce însemna de fapt această „ultimă șansă". O amânare a inevitabilului. O continuare a unui coșmar. Dar, pe undeva, ideea de a-l avea prins într-un joc al lui, de a-l pune în fața unei decizii definitive, îmi dădea un oarecare control.

ㅤ— Bine, am rostit într-un final, aproape șoptit. O vacanță. Dar să fie clar, Malakai, după asta, dacă nimic nu s-a schimbat, semnezi și pleci definitiv din viața mea.

ㅤ— Promit, a spus repede, iar privirea lui s-a luminat pentru prima oară într-o vreme îndelungată.

ㅤ— O să vedem, am adăugat tăios, luându-mi privirea de la el și trecând pe lângă, refuzând să mai dau vreo explicație sau să îmi arăt nesiguranța.

ㅤȘtiam că era doar începutul unui alt episod din lupta noastră, iar vacanța nu avea să fie deloc ceea ce el spera.

ㅤÎn câteva ore, eram pregătiți de plecare și urcați în mașină. Malakai s-a ferit să-mi spună unde vom merge, spunând că vrea să fie o surpriză, dar mi-am dat seama după locația de pe GPS că ne îndreptam spre o zonă montană. Pe drum, peisajul se transforma treptat, iar agitația din oraș a fost înlocuită de liniștea pădurilor.

ㅤM-am lăsat dusă de ritmul mașinii, contemplând tot ce s-a întâmplat până acum între noi. Malakai conducea cu o expresie serioasă, concentrat, iar eu încercam să-mi temperez emoțiile.

ㅤ— E frumos pe aici, am spus, încercând să sparg tăcerea care ne învăluia.

ㅤEl a aruncat o privire scurtă către mine, un zâmbet timid apărând pe buzele lui.

ㅤ— Da, mi-a plăcut mereu locul ăsta. Am venit aici când eram mic și am vrut să-ți arăt și ție.

ㅤAm simțit un fior de nostalgie în cuvintele lui, dar, în același timp, nu puteam ignora greutatea ce plutea între noi.

ㅤPe măsură ce ne apropiam de destinație, aerul devenea mai proaspăt, iar peisajul mai dramatic. M-am simțit cumva eliberată de greutățile orașului, dar frica de a rămâne singură cu Malakai le-a înlocuit. Abia așteptam să-i întâlnesc pe ceilalți.

ㅤ— Am rezervat o cabană, a spus el, ochii i s-au aprins de entuziasm. E un loc izolat, perfect pentru a ne relaxa.

ㅤ— Izolat, zici? am răspuns cu o ironie amară. Oare e cel mai bun lucru pentru noi?

ㅤ— Poate că da, poate că nu. Dar e un început, nu?

ㅤM-am lăsat pătrunsă de gândul acesta. Când am ajuns la cabană, m-am uitat în jur. Era un loc de poveste, ascuns între copacii înalți, cu un izvor care curgea liniștit în apropiere.

ㅤ— Aici suntem, a spus Malakai, și mi-a întins cheia.

ㅤAm luat cheia și am intrat, simțind cum emoțiile și incertitudinile mă cuprind din nou.

ㅤAm pășit în cabană, iar aroma lemnului proaspăt tăiat m-a învăluit imediat. Pereții erau căptușiți cu panouri de lemn și feronerie vintage, oferind un sentiment de căldură și intimitate. M-am uitat în jur, admirând mobilierul rustic care adăuga o notă de farmec locului.

ㅤ— E... frumos, am spus, încercând să-mi ascund scepticismul.

ㅤMalakai a zâmbit, vizibil mulțumit de alegerea lui.

ㅤ— Am vrut să te duc într-un loc care să ne ajute să ne reconectăm, a explicat el, pășind mai aproape de mine.

ㅤMi-am îndreptat privirea spre fereastră, unde pădurile se întindeau cât vedeai cu ochii, iar soarele începea să apună, aruncând o lumină caldă și aurie peste peisaj. M-am uitat în jur, chiar și spre etaj, dar nu părea să mai fie nimeni. Apoi, realitatea m-a lovit, iar corpul mi s-a alertat pe cont propriu, aducându-mă la marginea prăpastiei.

ㅤAm râs de propria prostie.

ㅤ— M-ai mințit, am concluzionat, întorcându-mă spre el cu o privire tăioasă.

ㅤ— Altfel n-ai fi venit, a motivat el, ridicând nevinovat din umeri. Ești o persoană foarte încăpățânată, nu-mi lași prea multe opțiuni.

ㅤL-am urmărit tăcută cum așeza puținele cumpărături pe blatul din micuța bucătărie. Am clătinat din cap, așezându-mă pe un scaun din apropiere.

ㅤ— Într-adevăr, de ce nu aș vrea să fiu în mijlocul pădurii cu bărbatul care m-a forțat să mă mărit cu el și a încercat să mă omoare? am ridicat problema, păstrându-mi vocea plină de sarcasm.

ㅤEl a oftat încet. Părea că se pregătește să gătească ceva în timp ce întunericul se lăsa.

ㅤ— Amândoi ne-am lăsat conduși... de sentimente, a spus el cu o seriozitate surprinzătoare, iar eu am pufnit neîncrezătoare, studiindu-i cu atenție fiecare mișcare. Dar asta pentru că suntem amândoi colerici și trebuie să lucrăm la asta.

ㅤNu-mi venea să cred că îndrăznea să spună așa ceva. Nu, nu putea avea tupeul să facă astfel de afirmații. Dar, din păcate, mă înșelasem din nou.

ㅤNu i-am mai spus nimic și mi-am scos telefonul din buzunar. Din fericire, aveam un semnal destul de decent aici. M-am asigurat că o anunț pe mama că sunt bine și-i las un mesaj lui Edmond cu locația mea în caz de orice.

ㅤNu aveam încredere în Malakai. Cu atât mai puțin în noua lui atitudine.

ㅤNu ne-am vorbit, nu pentru că n-ar fi încercat, ci pentru că refuzam să am orice discuție cu el. N-am cedat, iar când a așezat farfuria cu mâncare în fața mea nici nu m-am gândit să mănânc, doar mi-am plimbat furculița prin ea, simțind atenția lui Kai asupra mea.

ㅤTensiunea a început să revină între noi.

ㅤMai ales când brunetul realizase că lupta pe care o ducea era deja pierdută. Nu aveam de gând să-i ofer nicio șansă. Nu una reală. Nici măcar nu-l iubeam sau îl simpatizam.

ㅤAm observat tristețea lui și cum încordarea din aer era provocată de cuvintele pe care le reprima. Am scos un suspin imperceptibil.

ㅤ— La ce te gândești? l-am întrebat, chiar dacă nu-mi păsa deloc.

ㅤ— Eu am încercat doar să te fac să mă iubești.

ㅤ— Mi-aș fi dorit să nu fi încercat, i-am mărturisit, analizând mâncarea din fața mea. Nu ar fi fost așa. Poate.

ㅤ— Atunci m-ai fi putut iubi?

ㅤAm oftat și am lăsat furculița din mână, rezemându-mă de scaun și privindu-l obosită.

ㅤ— Nu știu. Dar măcar nu te-aș fi detestat.

ㅤOchii lui au început să se schimbe din nou, iar tristețea s-a transformat în frustrare.

ㅤ— Iubești toți acei oameni care nu încearcă nici măcar un sfert din cât o fac eu....

ㅤ— De unde știi că nu o fac? l-am întrerupt.

ㅤ— Nimeni nu te poate iubi cât te iubesc eu. Ei nu te iubesc.

ㅤMi-am presat buzele și am încuviințat slab, aplecându-mă cu coatele pe masă pentru a întări contactul vizual.

ㅤ— Corect, ei nu mă iubesc ca tine. Ei doar mă iubesc.

ㅤ— Și eu ce fac?

ㅤ— Tu ești egoist chiar și atunci când mă iubești. Ei nu sunt așa.

Abel nu e așa.

ㅤTăcerea s-a așternut între noi, iar cuvintele mele au lăsat un ecou în aer.

ㅤ— Mie nu mi-ai dat nici măcar o șansă. N-ai încercat nici măcar o dată. Ce au oamenii ăia și eu nu? Ce nu sunt, Clarissa?

Nu ești Abel.

ㅤM-am încordat când i-am auzit mârâitul slab și s-a ridicat în picioare brusc. N-am știut cum să reacționez când m-a prins de braț și m-a tras după el afară din cabină, fără un cuvânt de avertizare. Am răsuflat iritată când s-a depărtat de mine și a vorbit cu emfază:

ㅤ— Vezi cerul? Privește! Refuză cerul norii? Spune-mi. Îi refuză? Atunci eu de ce aș face-o?

ㅤ— Pentru că nu te iubesc! am ridicat tonul, sătulă de declarațiile lui necerute, și i-am întors spatele, încercând să pun capăt discuției.

ㅤ— Iar eu te iubesc foarte mult! l-am auzit în spate și am oftat adânc.

ㅤ— Malakai, nu spera degeaba, i-am tăiat-o ferm când m-a prins din nou de braț, iar eu m-am retras rapid, instinctiv.

ㅤ— Voi aștepta până la ultima suflare pentru dragostea ta, a spus serios, iar eu am pufnit amuzată, incapabilă să-mi ascund iritarea.

ㅤ— Ne distrugi viața. Te pedepsești cu o femeie pe care o iubești, deși nu te iubește, iar pe mine cu un bărbat pe care nu-l iubesc, am spus pentru a suta oară, simțind că vorbele mele nu au niciun impact asupra lui. M-am smucit violent când a încercat să mă oprească din nou. Ia mâna de pe mine! i-am cerut aspru, nepăsându-mi de lacrimile din ochii lui care începeau să se acumuleze.

ㅤ— Există altcineva? a întrebat din senin, iar întrebarea m-a prins complet nepregătită. Mi-am pierdut vocea pentru o clipă, devenindu-mi greu să respir, iar tăcerea mea l-a lovit mai tare decât orice alt răspuns.

ㅤOchii lui m-au fixat, cerând adevărul, dar tot ce am putut face a fost să-i evit privirea, știind ce implica asta.

ㅤ— Ești nebun! am strigat, eliberându-mă cu greu din brațele lui, dorind doar să mă distanțez cât mai mult.

ㅤ— În fond, sunt doar un animal rănit, a replicat el cu un calm rece, continuând să mă urmărească, refuzând să mă lase în pace. Nu te temi să intri în vizuina unui animal rănit? m-a întrebat în timp ce mă împingea cu spatele către arcada din lemn a cabanei, ochii lui întunecați dezvăluind o disperare periculoasă.

ㅤ— Nu mi-e frică! i-am aruncat, ținându-i privirea fără să dau înapoi, deși fiecare fibră din corpul meu se încorda.

ㅤ— Nu mă lăsa neputincios prin curajul tău, Clarissa, a continuat, ignorându-mi lupta. Dacă devin disperat, sunt capabil de orice, mi-a spus, iar vocea lui răsuna ca o amenințare ascunsă. Pe tine te-am lăsat fără cale de scăpare o dată și ți-ai pus un pistol la cap. Ai idee ce ar face Malakai Brennan dacă ar rămâne fără ieșire?

ㅤ— Ce ai face? l-am provocat, încercând să par stăpână pe mine, deși răceala din vocea lui mă cutremura.

ㅤMâna lui s-a strecurat pe gâtul meu, iar aerul din plămânii mei părea să dispară odată cu acea atingere. Am rămas nemișcată, inima mea bubuind în piept.

ㅤ— Ce crezi că aș face? a murmurat el, presând mai tare.

ㅤ— M-ai omorî? am întrebat cu o voce șoptită, aproape provocându-l.

ㅤ— Nu, a zis, însă strânsoarea mâinii lui s-a întărit, iar eu mi-am întors fața, încercând să scap de respirația lui fierbinte care îmi ardea obrazul. Eu vreau să fiu cu tine.

ㅤ— Malakai! Lasă-mă! am urlat, dându-mi seama că nu mai suport.

ㅤ— Vreau să trăiesc cu tine, a continuat el, ignorându-mi rugămințile.

ㅤ— Mi-e scârbă de tine! Nu mă atinge! Ajunge! am strigat, împingându-l cu toată forța mea.

ㅤVoiam doar să scap, să ies din acel coșmar.

ㅤDar nu aveam cum să mă eliberez. El m-a apucat din nou, iar neputința m-a învăluit când am realizat că ne luptam, dar el era mult prea puternic. M-a împins din nou către perete, lipindu-mă de el.

ㅤ— Mă forțezi de fiecare dată, a rostit cu o intensitate periculoasă. Nu mă forța, Clarissa, a continuat în timp ce strânsoarea mâinii lui se intensifica, transformându-se într-un jug al durerii.

ㅤ— Kai, trebuie să te oprești, am reușit să rostesc cu dificultate, încercând să respir.

ㅤ— Nu te-aș lăsa să fii a altcuiva, a murmurat el, iar vocea lui era plină de un amestec înfiorător de deznădejde și furie. Gâtul pe care îl strâng e al meu. Respirația asta gâtuită e a mea, fiindcă tu ești aerul meu. Eu trăiesc în trupul tău. Și pe măsură ce te strâng, eu mă sufoc.

ㅤ— Chiar mă doare... lasă-mă, am spus cu o voce sfâșiată, simțind cum totul începe să se estompeze.

ㅤ— Nu mă lăsa fără ieșire. Nu mă forța să devin un om rău. Dacă rămân fără ieșire, sunt capabil de orice, mi-a repetat, iar eu mi-am strâns ochii, chinuindu-mă să mai prind o gură de aer. Te urmez în nebunia ta, te urmez în moarte, mi-a șoptit, ca o amenințare inevitabilă.

ㅤ— Oprește-te!

ㅤ— Te omor, deși știu c-o să mor și eu, a zis, iar unghiile mele au sfâșiat pielea lui în disperare. M-ai înțeles? a întrebat când m-a simțit slăbind, vocea lui devenind o forță întunecată care mă atrăgea tot mai adânc în prăpastie.

ㅤInima îmi bătea atât de tare, încât fiecare bătaie se simțea ca un ecou asurzitor în urechi. L-am privit cu ochii înlăcrimați, încercând să-mi adun forțele, dar mintea mea refuza să se liniștească. Toate cuvintele lui se amestecau în capul meu, transformându-se într-un zgomot continuu, în timp ce mâna lui îmi strângea gâtul tot mai tare. O parte din mine, cea care încă avea instinctul de supraviețuire, știa că trebuie să lupt, să mă eliberez. Însă cealaltă parte, cea obosită și chinuită de atâtea lupte, simțea că nu mai are puterea să continue.

ㅤOchii lui sclipeau cu o furie înfricoșătoare, dar și cu o tristețe profundă. Îi puteam citi pe față că era prins în propriul lui haos, incapabil să se elibereze din strânsoarea propriilor demoni. Era ca și cum își pierduse complet controlul, și tot ce mai rămăsese din el era această disperare copleșitoare de a mă păstra lângă el, cu orice preț.

ㅤȘi-a slăbit strânsoarea în momentul în care a văzut cum privirea mi se încețoșează, iar corpul meu cedează, lipsit de putere. Aerul mi-a revenit brusc în plămâni, zgomotos și dureros. Am tușit, agățându-mă cu disperare de arcada din lemn ca să-mi mențin echilibrul, în timp ce încercam să-mi controlez tremurul. Respirația era grea, sacadată, dar mă forțam să-mi recapăt controlul asupra propriului corp. L-am împins cu o forță neașteptată când mi-am revenit din șoc, cuprinsă de o furie pe care nu o mai simțisem niciodată.

ㅤMi-am pierdut controlul complet când palma mea i-a atins fața cu un zgomot asurzitor. Am făcut câțiva pași înapoi, tremurând de furie și de acel sentiment negru care mă devora pe interior, ceva ce mă speria mai mult decât el. Simțeam că nimic nu mai putea să mă oprească.

ㅤ— Am ajuns la capătul drumului! am țipat, fiecare cuvânt picurând otravă, în timp ce mă întorceam spre el, fulgerându-l cu privirea. O să scap de iadul ăsta și de tine! Ai înțeles? am continuat, neoprindu-mă în fața privirii lui neputincioase. S-a terminat, Malakai! S-a terminat! am urlat din toți rărunchii și mi-am întors brusc spatele, grăbindu-mă să-mi iau telefonul.

ㅤ— Nu mă face să înnebunesc! a strigat el din spatele meu, vocea lui tremurând de furie.

ㅤ— Oricum ești nebun! am răspuns, ridicând brațele într-un gest de disperare. Tu, prietenii tăi dereglați și neamul tău de psihopați! Sunteți toți la fel de bolnavi! Dar tu ești cel mai rău dintre toți! am continuat, fără să mă opresc din drumul meu.

ㅤAm tresărit când mi-a smuls telefonul din mâini și l-a aruncat cu toată forța în perete, distrugându-l pe loc. Am încercat instinctiv să plec, dar el mi-a prins brutal brațul, destabilizându-mă câteva secunde.

ㅤ— Nu poți pleca nicăieri, a spus, apăsându-mi încheietura.

ㅤ— Nu mă atinge, am răspuns calm, dar periculos, în timp ce mă luptam să mă eliberez din strânsoarea lui.

ㅤ— Nu-ți dau voie, a insistat el.

ㅤ— Nu-ți cer voie! am replicat furioasă.

ㅤ— Nu poți pleca!

ㅤ— Ce-o să faci? Hm? Ce o să faci? O să mă încui? l-am provocat.

ㅤ— E un început bun, mi-a zis rece, apucându-mă din nou de încheietură și târându-mă prin cabană, înspre scările ce duceau la etaj.

ㅤ— Lasă-mă! am strigat, luptându-mă să mă eliberez, dar el reușise să urce câteva trepte, forțându-mă după el. Malakai, lasă-mă! am continuat, încordându-mi fiecare mușchi, până când mi-am pierdut echilibrul pe o treaptă și m-am prăbușit, agățându-mă disperată de balustradă pentru a nu cădea mai tare.

ㅤ— Ești bine? m-a întrebat el cu o voce neașteptat de calmă, apropiindu-se și apucându-mă din nou de braț. Hai, ridică-te, a spus, punându-mă forțat pe picioare.

ㅤ— Am zis să mă lași! Lasă-mă! am urlat din toți plămânii, încercând să-mi recapăt controlul asupra corpului și al minții.

ㅤAm tras cu disperare de mâna mea, încercând să mă eliberez din strânsoarea lui, dar Malakai părea imun la tot. M-a forțat să urc câteva trepte, iar picioarele mele alunecau pe lemnul lustruit al scării. Simțeam cum fiecare fibră a corpului meu se împotrivește, dar el nu ceda. Când am încercat să-mi smulg mâna din nou, mi-am pierdut echilibrul, iar el mi-a dat drumul fără remușcări.

ㅤPiciorul mi-a alunecat pe marginea unei trepte, iar corpul meu a cedat sub greutatea haosului. Totul s-a întâmplat prea repede. Mâinile mele au încercat să se agațe de balustradă, dar era prea târziu. Am simțit cum genunchii îmi lovesc marginile dure ale treptelor și corpul mi se rostogolea, fără nicio șansă de a mă opri. O lovitură în spate m-a lăsat fără aer, iar capul mi-a izbit o treaptă, făcându-mi vederea să se încețoșeze.

ㅤAm căzut, izbindu-mă de ultima treaptă cu un zgomot surd. Durerea mi-a străpuns fiecare nerv, iar respirația mi s-a tăiat pentru câteva clipe. Mâinile mi-au rămas lipite cu palmele de podeaua din lemn, iar coastele pulsau de durere. Picioarele îmi tremurau necontrolat, iar lumea părea să se învârtă în jurul meu, în timp ce corpul meu zăcea nemișcat la baza scărilor.

ㅤI-am auzit pașii grei pe trepte cum coboară și corpul mi s-a încordat dureros, făcându-mă să scâncesc din nou. Malakai s-a aplecat peste mine, ochii lui strălucind cu o lumină rece și sadică. Mâinile lui s-au ridicat, de parcă ar fi vrut să mă atingă din nou, dar s-a oprit la câțiva centimetri de fața mea, doar pentru a mă înfrunta cu acea privire disprețuitoare.

ㅤTot ce puteam să aud erau bătăile puternice ale inimii mele și un țiuit constant în urechi. Aerul devenise greu de inspirat, iar un gust metalic mi-a umplut gura. Am încercat să mă ridic, dar corpul meu nu răspundea.

ㅤ— Îți acord două minute, a rostit el fără niciun semn de remușcare, glasul său rece și tăios pătrunzând în aerul apăsător al încăperii. Ai două minute să te ridici și să fugi.

ㅤDurerea din coaste și din spate era copleșitoare, iar capul îmi pulsa cu o forță pe care nu o mai simțisem vreodată. Tot ce simțeam era o combinație de furie intensă și vulnerabilitate necontrolată, un sentiment că mă afund într-un abis din care nu voi mai ieși.

ㅤ— Fugi, Clarissa... dacă te prind, te omor! a continuat el, vocea sa pătrunzând în tăcerea amenințătoare.

ㅤO lacrimă s-a scurs pe obrazul meu, amestecându-se cu sângele care îmi curgea din buza spartă. O frântură de neputință mi-a cuprins pieptul, dar, în același timp, ochii mi s-au umplut cu ură și dispreț. Nu îmi mai păsa de ceea ce îmi spunea, de ceea ce îmi făcea. Simțeam doar furia în ochii mei, o furie care nu mai avea loc în această lume, dar care mă ținea în viață.

ㅤPrivirea lui s-a întunecat, iar buzele i s-au strâns într-un zâmbet mic, dar malign. Cuvintele lui păreau să fie făcute din gheață, dar în acel zâmbet era o plăcere crudă, ca și cum i-ar fi plăcut să mă vadă în suferință.

ㅤS-a ridicat, făcând câțiva pași înapoi, lăsându-mă singură cu durerea și cu groaza că nu mai aveam mult timp.

ㅤAm închis ochii o clipă, simțind cum sângele îmi pulsează în cap. Furia, durerea și panica mă inundau. Nici măcar nu aveam forța să îl confrunt. Nu mai aveam putere. Dar știam că mai aveam doar două minute, iar acest gând a stârnit o flacără interioară care mă împingea să nu mă dau bătută.

ㅤCu un efort imens, am ridicat brațele și m-am sprijinit cu mâinile de treptele care mă aruncaseră în acest coșmar. Am împins cu toată forța rămasă în corp, simțind cum fiecare fibră mă doare, cum fiecare mușchi strigă după ajutor. Dar nu voiam să cedez. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar și de o furie surdă. Eram o epavă, dar nu voiam să rămân așa.

ㅤ— Un minut, a rostit el cu vocea sumbră și plină de dispreț.

ㅤLumea părea să fie tot mai încețoșată, totul se mișca în valuri, iar eu aveam senzația că mă învârt în cercuri imposibile. Cu fiecare pas, durerea se adâncea, dar în același timp mă simțeam tot mai determinată să înfrunt ceea ce venea.

ㅤÎn spatele meu, Malakai urmărea fiecare mișcare a mea. Zâmbetul lui sadic era tot mai larg, iar eu simțeam cum se hrănea cu durerea mea, cu fiecare pas pe care îl făceam.

ㅤLa jumătatea drumului, picioarele mi s-au clătinat necontrolat. Într-un ultim efort, am apucat de o servantă din apropiere, sprijinindu-mă pe ea, respirând greoi. Îmi simțeam inima cum bate nebunește, dar știam că fiecare secundă conta.

ㅤEl se apropia din spate, pregătit să își ducă planul la capăt. Dar în momentul în care a făcut un pas mai aproape, mi-a dat o fărâmă de putere. Cu ultimele resurse de adrenalină și panică, am apucat vaza cu flori de plastic de pe servantă și m-am întors brusc, izbind-o cu toată forța în capul lui.

ㅤMalakai a gemut și și-a dus instinctiv mâna acolo, iar eu am simțit cum mi se umplea corpul de adrenalină. Fără să stau pe gânduri, am smuls cheile de mașină care erau în apropiere și am ieșit în pas alergător din cabană.

ㅤSimțeam cum aerul rece îmi lovește fața, cum fiecare pas mă duce mai aproape de libertate. Chiar dacă durerea din corp mă făcea să mă clatin, fiecare pas era o speranță, o izbăvire de acea prăpastie care mă înconjura. Am fugit, fără să mă uit în urmă, dar știam că nu eram încă în siguranță. Însă, în acea fugă, simțeam că mă eliberez, chiar și pentru o clipă.

ㅤAm urcat rapid în mașină, cu inima bătându-mi haotic în piept, zărindu-l cum venea după mine, complet transformat de furie. Am încuiat toate ușile cu o mișcare mecanică și am aruncat o privire panicată în jur. Înainte să apuc să respir, am tresărit slab când a început să bată cu palmele în geam, zguduindu-mă din temelii. A tras cu furie de portieră, strigând tot felul de cuvinte confuze și furioase, dar nimic nu părea să aibă sens.

ㅤEram amețită, capul îmi vâjâia de durere și mă simțeam prinsă într-un vis haotic.

ㅤCu ultimele puteri, am băgat cheia în contact. Într-un efort de a mă menține conștientă, am pornit motorul. Dar, în momentul în care am vrut să apăs accelerația, o senzație stranie m-a copleșit. Totul în jurul meu părea să devină din ce în ce mai estompat, mai distorsionat, ca o imagine neclară pe cale de a se destrăma.

ㅤȘtiam că era ceva în neregulă. Strigătele lui Malakai începeau să capete sens în mintea mea, dar nu aveam puterea să le fac față. Un gust metalic mi-a inundat gura și, înainte să apuc să mă gândesc prea mult, am simțit un fir de sânge care mi s-a scurs din nas, atingându-mi buza superioară.

ㅤMâinile mi-au tremurat pe volan, iar ochii mi s-au umplut de apă, dar nu puteam să opresc mașina. Nu mai aveam energie. Strigătele lui Malakai se întrepătrundeau cu o durere surdă ce îmi strângea capul și îmi pătrundea în oase.

ㅤ— Clarissa, deschide ușa, la naiba! a urlat el cu vocea schimbată, înfricoșată, dar și plină de panică. Trebuie să mergem la spital! Sângerezi!

ㅤAerul se îngroșa în jurul meu, iar privirea îmi era chiar mai încețoșată. Nu știam dacă eram aproape de sfârșit sau dacă mă mai puteam salva. Dar am înțeles, pe măsură ce sângele îmi curgea tot mai repede, că nu aveam nici măcar forța să mă gândesc la ce urma.

ㅤCu un ultim efort, am cedat. Am deblocat mașina, iar portiera a fost trasă de Malakai cu o forță disperată. Încă amețită și cu picioarele tremurând sub mine, am alunecat din scaun, iar lumea din jurul meu s-a transformat într-un amestec confuz de umbre și zgomote. Nu mai puteam să văd nimic clar.

ㅤL-am simțit pe Malakai aproape de mine, mâinile lui mișcându-se rapid, încercând să mă prindă. Mi-a dat părul de pe față, cu o mișcare bruscă, ca și cum ar fi încercat să mă adune din groapa în care mă aruncase.

ㅤ— Să fiu al dracului! Clarissa! Rămâi cu mine, bine? Mergem acum la urgențe și totul o să fie bine, mai rezistă un pic!

ㅤDar cuvintele lui sunau de parcă veneau de la mare distanță. Până și vocea lui părea să tremure și să se amestece cu ecoul propriei mele respirații greoaie. Încercam să răspund, dar nu reușeam să formez cuvinte clare. Singurul lucru pe care îl simțeam era frigul care mă cuprindea și durerea care mă făcea să tremur.

ㅤMalakai s-a aplecat mai aproape, îi simțeam respirația caldă și i-am auzit pașii îndepărtându-se, ca și cum lumea s-ar fi destrămat în jurul nostru. Tot ce voiam era să mă adun, dar corpul meu refuza să colaboreze.

ㅤApoi n-a mai fost nimic.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️