ㅤLuminile orbitoare îmi intrau în ochi la încercarea de a-i ține deschiși și m-am încruntat slab, făcând un efort să-mi mențin pleoapele deschise. Eram copleșită de o stare de moleșeală extremă, paralizie chiar, și abia am putut distinge forma surorii mele așezată pe un scaun din apropierea patului meu.

ㅤAm vrut să-i vorbesc, dar gâtul îmi era foarte uscat și starea de slăbiciune era atât de gravă că am putut doar să deschid gura slab și să mormăi fără putere. Spre mirarea mea, Sylvia m-a auzit și capul ei s-a ridicat alert, izbindu-mă cu o fericire la care nu mă așteptam când m-a surprins că mă uit la ea.

ㅤ— Clarissa! a exclamat și s-a ridicat, repezindu-se la patul meu și prinzându-mi mâna între ale ei pe care a sărutat-o cu putere. Mulțumesc, Doamne! a continuat și m-a făcut chiar mai confuză decât eram. Pulsul mi-a accelerat când a început să verse lacrimi. Te-ai trezit... Doamne, te-ai trezit! părea că conștientizează tot mai mult și s-a dat în spate. S-a trezit! a început să strige și am urmărit-o amețită cum fuge spre ușa deschisă, se oprește în pragul ei și o ia de la capăt. Cineva să vină aici, s-a trezit! Mamă, sora mea s-a trezit! Clarissa e trează, a vrut să vorbească! era din ce în ce mai fericită și ușurarea ei mi-a făcut lacrimile să se instaleze în colțurile ochilor.

ㅤPentru că nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă.

ㅤAuzeam acest bipăit continuu enervant și îmi era prea greu să-mi mișc capul să identific de unde provine; o panică m-a cuprins când nu pricepeam de ce îmi este atât de dificil să-mi mișc corpul. Eram într-o ceață completă. M-am trezit cu mama lângă mine, având un zâmbet ușurat pe buze, și m-am strâmbat puțin când mi-a sărutat o tâmplă. Am încercat să trag de mine și să mă ridic, dar m-a oprit și am privit-o rătăcită.

ㅤ— Nu te forța, suflețel, mi-a zis ea pe un ton blând, trecându-mi degetele ei fine prin păr. O să te rănești și o să-ți desfaci cusăturile.

ㅤCusăturile?

ㅤMi-am coborât privirea de-a lungul corpului meu, dar pătura pe care o aveam de la mijloc în jos nu mă lăsa să văd nimic. Dar puteam simți. Simțeam oxigenul pe care eram obligată să-l inspir în plămâni cu ajutorul canulei nazale, simțeam bandajul din jurul abdomenului meu, cât și pe cel din jurul gleznei și picior. Începeam să disting tot mai multe lucruri; decorul era complet alb, aparatul de lângă mine bipăia din cauza pulsoximetrului care-mi stătea pe deget și aveam o branulă în mâna stângă prin care curgea conținutul perfuziei în vene. Am realizat că nu eram deloc unde credeam eu. Nu, nu eram acasă.

ㅤEram într-un nenorocit de spital.

ㅤAm privit cruciș medicul de vârsta tatălui meu care s-a grăbit înăuntru împreună cu alte două persoane și m-am încruntat când a început să se uite la mine de parcă eram o maimuță cobai și mi-a studiat valorile de pe ecran. Când a terminat cu tot ce făcea el acolo, a venit în dreptul meu și a zâmbit, aplecându-se cu un băț luminos pe care mi l-a deschis direct în ochi și m-a făcut să mă feresc de intensitatea lui.

ㅤ— Te deranjează rău? a întrebat și m-am uitat la el încurcată. Urmărește lumina dacă poți, mi-a cerut drăguț și am făcut-o, obișnuindu-mă până la urmă cu lumina puternică.

ㅤMi-a făcut tot felul de teste și așa am putut vedea vânătăile pe care le ascundea pătura. Vânătăi pe care nu știam de unde le am, cum nu știam de ce am ajuns în situația asta și simțeam cum încep să mă pierd cu firea, dar am încercat să mă stăpânesc.

ㅤ— Poți să-mi spui câte degete vezi? întrebarea lui m-a luat pe neașteptate și am crezut că-și bate joc de mine când a ridicat trei degete în fața mea, dar era cât se poate de serios.

ㅤ— Trei, am reușit să zic fără vlagă și cu vocea ușor răgușită.

ㅤ— Dar numele tău? Îmi poți spune care este? Numele întreg, scumpo.

ㅤAm încuviințat încet și am înghițit în sec, concentrându-mă.

ㅤ— Clarissa...Darcel.

ㅤA răsuflat bucuros și s-a îndreptat de spate, privind celelalte două persoane de parcă câștigase la loto, iar ele se comportau ca și cum aveau cotă parte din premiu. Niciunul nu părea să se grăbească să-mi dea puțină apă și le-aș fi zis eu dacă nu-mi simțeam gura atât de uscată și era un efort să vorbesc.

ㅤDorința mi s-a anulat la vederea tatălui meu apărut în prag cu o respirație gâfâită și am înțeles că a alergat până aici de la secția lui, fiind îmbrăcat în halatul său de medic. S-a uitat la mine rătăcit, direct în ochi, în timp ce se apropia întrebător de colegul lui.

ㅤ— Fiica ta e un miracol medical! a zis extaziat și l-a îmbrățișat puternic pe Elijah. N-am niciun motiv să cred că va rămâne cu leziuni cerebrale, dar va mai fi nevoie de câteva teste să fim siguri, i-a explicat pe același ton și am privit cum umbrele din chipurile familiei mele se risipesc și o speranță reapare. Clarissa, mi s-a adresat când s-a rotit și mi-a pus o mână pe piciorul fără bandaj. Ești o luptătoare! m-a lăudat cu zâmbetul larg pe buze, dar n-am înțeles nimic.

ㅤÎncă nu aveam putere să vorbesc și nici să-mi dau seama la ce anume se referă. Era o zi normală, m-am întors de la cursuri și ploua cu găleata. Îmi amintesc că a trebuit să merg să stau cu Raven, că am vorbit cu Apollo și că am văzut cel mai plictisitor film care m-a făcut să adorm. Atât. Restul era o negură în mintea mea și prezența ei mă agita foarte tare.

ㅤ— De ce..., am început slăbită și cuvintele mele i-au tensionat pe toți din încăpere. De ce sunt aici? m-am încăpățânat să duc la capăt fraza și mi-am plimbat privirea între toți, studiindu-i îndeaproape.

ㅤPărea că le-am cerut să mă eutanasieze.

ㅤMama i-a aruncat o privire tatălui meu și s-a apropiat de mine, strângându-mi mai mult mâna. Tatăl meu a făcut schimb de priviri cu medicul și bucuria anterioară s-a diminuat. Puteam vedea asta pe chipul întristat al Sylviei care a fost trasă de Apollo din raza mea vizuală când a început să plângă. Aparatul i-a anunțat că încep să mă alarmez și s-au grăbit să mă liniștească:

ㅤ— Ai fost adusă aici după... o experiență dificilă, aveai nevoie de ajutor medical.

ㅤExperiență dificilă? Asta nu răspundea cu nimic întrebării mele și m-am enervat, pentru că nu suportam cum se comportau de parcă eram ceva care se putea sparge în orice secundă. Tensiunea mi s-a mărit când o femeie foarte elegantă, chiar și cu halatul de medic, a pășit înăuntru, făcând schimb de priviri cu toată lumea ca apoi să vină lângă mine și mama și să-și releve zâmbetul perfect aliniat și alb.

ㅤ— Bună, Clarissa, eu sunt Hailey Brown și sunt aici să discutăm puțin dacă ești de acord, a vorbit pe cel mai armonios ton pe care l-am auzit și am încuviințat încet. Ești în regulă să rămânem doar noi două? a continuat și am aprobat, iar în mai puțin de câteva momente toți ceilalți au părăsit salonul și au închis ușa. Vrei puțină apă? m-a întrebat și a surâs când am acceptat mutește, făcând ca tocurile ei să se audă în întreaga cameră când s-au dus spre tava pe care erau pregătite mai multe pahare și o sticlă de apă nedesfăcută.

ㅤAvea o aură prietenoasă și un chip ce putea fi ușor confundat cu al unui înger. Părul brun, prins într-o coadă elegantă, și un machiaj bine făcut, alăturate de ceasul argintiu de pe mână și hainele sofisticate care-i erau acoperite de halat, îi dădeau un aer superior. Dar nu te intimida, nicidecum. Avea cei mai calzi ochi de culoarea mierii pe care-i văzusem.

ㅤ— Poftim, mi-a întins paharul și m-am chinuit puțin să-l țin în mâna mea. Dă-mi voie să te ajut, a spus când a remarcat că vreau să mă ridic mai sus în pat și a apăsat un buton care a făcut asta pentru mine fără să fie nevoie să mă mișc. E în regulă? Te doare ceva? a întrebat și am înțeles că a făcut-o în caz că poziția mi-ar fi pus presiune pe abdomen, dar nu era cazul.

ㅤEram mai mult decât confortabilă. În condițiile date, cel puțin. Am dus paharul la gură și am băut guri mici ca să-mi reobișnuiesc gâtul cu senzația și să nu mă înec.

ㅤÎnec. Asta a făcut să-mi treacă câteva imagini fulgerătoare prin minte pe care n-am putut să le descifrez, dar senzația de gol în stomac pe care mi-au lăsat-o a fost foarte puternică.

ㅤ— Îți amintești măcar puțin de ce te afli aici? s-a interesat și i-am oferit răspunsul când am privit-o încurcată. Ești într-un loc sigur aici, a simțit nevoia să-mi spună când mi-a prins o mână între ale ei.

ㅤ— Nu știu, i-am răspuns verbal și aparatul mi-a dat de gol inima care accelera. Habar nu am! am ridicat tonul și m-a liniștit, făcându-mi semn că este în regulă.

ㅤDe ce nu puteam să-mi amintesc? Trebuia să știu! Începeam s-o iau razna cu adevărat.

ㅤ— Vreau să știi că ești în siguranță aici și tot personalul este alături de tine cu orice nevoie ai avea, a continuat și am urmărit-o perplexă. Ai suferit o traumă considerabilă, iar eu sunt aici să te ghidez să nu fii copleșită de ea, bine? Dar trebuie să cooperezi cu mine.

ㅤ— Traumă? am zis amețită și a zâmbit ușor, trecându-și degetele peste mâna mea ca suport. Nu este posibil, am adormit la prietena mea și atât. Nu-mi amintesc altceva.

ㅤ— Ai fost atacată după ce ai plecat de la prietena ta, mi-a vorbit ușor, testând terenul. Ai fost găsită inconștientă și adusă pentru ajutor specializat.

ㅤBuzele ei păreau să se miște cu încetinitorul și mi-a luat paharul din mână când am rămas fără reacție. Alte secvențe mi-au apărut în cap și am putut simți din nou durerea în spate, senzația lemnului rece și umed. Uitasem cum să respir când m-a strâns de mână și mi-a impus să inspir și să expir după comanda ei. Asta a oprit șirul dureros să se deruleze și am privit-o temătoare.

ㅤNu mai voiam să știu ce s-a întâmplat. Voiam să plec acasă.

ㅤ— Avem nevoie de acordul tău pentru investigații în plus, mi-a zis și am clipit confuză. Dacă ești de acord, vei merge la o colegă de-ale mele pentru continuarea examinării fizice și vom demara mai departe procesul pentru autorități. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu-ți dorești, m-a asigurat. Te voi lăsa să te odihnești puțin și să te gândești, apoi voi reveni să mai discutăm puțin, în regulă? Nu-ți face griji, suntem alături de tine.

ㅤMi-a zâmbit și a făcut întocmai cum mi-a zis.

ㅤEu am rămas nemișcată, privindu-mi brațele și picioarele cu mai multe vânătăi, de fapt, mici porțiuni din pielea mea au rămas erau nepătate, și golul din stomac s-a întors adâncit. Am icnit tulburată și voiam să mă ridic și să mă duc la oglinda din salon, aflată undeva în stânga, dar nu aveam puterea necesară.

ㅤM-am întins înapoi și mi-am strâns ochii, luptându-mă cu oboseala pe care o simțeam.

ㅤCe naiba s-a întâmplat cu mine?

•♤•

ㅤMă aflam deja de două zile aici și nu mai suportam. Procesul recuperării mele a început și este cel mai greu lucru prin care am fost vreodată nevoită să trec, dar n-am zis nimic. Acceptam orice greutate dacă însemna că voi pleca mai repede de aici.

ㅤNu-mi aminteam nimic și asta i-a îngrijorat foarte mult pe cei care se ocupau de cazul meu. I-am ascultat când șușoteau că eu aș reprima ce s-a întâmplat și asta mă face un pericol dacă m-ar externa. Într-un cuvânt, era vina mea. Sau, mă rog, a creierului meu.

ㅤDin cauza asta, eram într-un război continuu cu propria minte.

ㅤAm încercat orice ca să-mi amintesc, am reluat ziua aceea de peste un milion de ori în capul meu, dar... nimic. Îmi făceam scenarii că am fost posedată și de asta nu-mi voi aminti niciodată ce s-a întâmplat. Bineînțeles, am ținut toate astea pentru mine, nu-mi doream să fiu mutată într-o secție de psihiatrie.

ㅤM-am târât la marginea patului când în sfârșit aveam o clipă de singurătate, folosindu-mi toate puterile ca să mă ridic și să mă duc la oglinda pe care o priveam obsesiv de când m-am trezit. M-am aplecat încet când o durere m-a străbătut din locul unde era operația mea și am scâncit ușor, dar fără să-i permit să mă oprească. Trebuia să văd, trebuia să-mi amintesc. Înnebuneam în ceața asta și nu știu de ce aveam impresia că-mi voi putea aminti dacă mă văd în reflexie.

ㅤAm pășit îngreunată, trăgând tija de metal, pe care se afla perfuzia, după mine și am răsuflat ușurată când am ajuns la blatul de care mă puteam sprijini. Am inspirat adânc și am rezistat durerii pulsatile din corp, mai ales din glezna pe care nu-mi puteam lăsa greutatea prea mult timp, apoi mi-am ridicat capul către oglindă, rămânând blocată la imaginea pe care am văzut-o.

ㅤSe vedea clar locul unde aveam buza spartă și vânătaia care începea să se estompeze de pe pomete, cât și plasturele care-mi acoperea o părticică din frunte. Dar asta nu era tot, eram palidă. Foarte palidă dacă eu puteam observa asta. Arătam îngrozitor. Respirația mi-a devenit sacadată când am văzut urmele de pe gâtul meu și m-am dat în spate terifiată, gemând de durere când mi-am lăsat greutatea pe gleznă.

ㅤDar nu-mi mai păsa. Părea că am apăsat un buton și totul m-a lovit din senin.

Imploră-mă și o să mă opresc.

ㅤAm clipit copleșită când vocea-i răsuna în capul meu ca și cum se afla lângă mine și m-am prins de acea tijă când o amețeală m-a cuprins din senin.

Stai cuminte sau o să mă supăr mai tare.

ㅤAm rămas fără aer când i-am resimțit greutatea peste mine și am început să tremur când piesele se uneau în mintea mea ca un puzzle și-mi deblocau câte o amintire înfricoșătoare. Mi-am pus mâinile peste urechi când vocea se repeta de atât de multe ori că mă înnebunea și mi-am strâns ochii cât de tare am putut când nu mai doream să retrăiesc imaginile.

ㅤ— Clary, n-ai voie să fii în picioare!

Credeai că poți scăpa de mine?

ㅤ— Nu mă atinge! am strigat când cineva mi-a atins brațul. Stai departe de mine! am continuat și am făcut un pas în spate la vederea acelui ticălos în salonul meu, aproape de mine. Nu te apropia! am început să mă lupt când încerca să mă prindă în brațele lui și am început să-l zgârii ca să-mi dea drumul.

ㅤ— Clarissa, încetează! Sunt eu! Fratele tău! vocea-i suna descumpănită, dar puteam vedea în ochii lui chihlimbarii că minte ca să mă prindă din nou. Clary, o să te rănești! a zis pe un ton mascat în disperare în timp ce încerca să-mi pareze mișcările impulsive.

ㅤ— Ia mâna de pe mine! Dă-mi drumul! Ajutor!

ㅤ— Să mă ajute cineva! a țipat pe o voce deformată care se îmbina perfect cu a lui Apollo, dar știam mai bine decât să cad în plasa manipulării lui și m-am opus mai mult, încercând să mă eliberez și lovind în stânga și-n dreapta.

ㅤ— Dă-mi drumul, lasă-mă în pace! am început să plâng când nu reușeam să-l înlătur și l-am zgâriat chiar mai rău pe unde apucam. Nu mă atinge, dă-te jos! Dă-te jos! am țipat disperată, simțindu-l peste mine, rânjindu-mi ca un diavol.

ㅤEra atât de multă agitație dintr-o dată și n-am putut decât să mă chinui să mă eliberez, dar nu puteam și asta mă făcea să încerc mai mult. M-am zbătut mai mult când am simțit gresia rece pe spatele meu și mai multe mâini care încercau să mă țină potolită în timp ce mă agitam și atacam orbește. M-am înmuiat dintr-o dată după ce am simțit o pișcătura în braț și privirea mi s-a limpezit, privind buimacă la grupul de asistente care mă țineau imobilizată și pe fratele meu cu pielea roșie în mai multe părți ale corpului cum se uită la mine îngrozit. O somnolență acută m-a cuprins și-mi era imposibil să-i rezist sau să mă mai mișc, n-am avut încotro decât să o las să mă ia sub stăpânirea ei, chiar dacă voiam să rămân trează.

ㅤMi-am deschis leneșă pleoapele și am privit absentă în jurul meu, în surdina aceluiași bipăit enervant. M-am uitat la el cu ciudă, pentru că-mi toca creierul tot mai mărunt, și apoi la întunericul în care era cufundat salonul meu, fiind luminat de câteva raze slabe ale lunii ce se strecurau printre jaluzele. M-am încruntat slab la sunetul unei hârtii scrise și am rămas amețită de femeia în vârstă, îmbrăcată în uniformă roz, care scrijelea ceva, folosindu-se de blatul de aici și ajutată să vadă mai bine de lampa care se afla pe el.

ㅤA oftat greu când a terminat de completat și a strâns foile, bătându-le o dată de suprafață ca să le alinieze. Era pregătită să plece când m-a văzut trează și mi-a oferit un zâmbet strâmb pe care nu l-am putut interpreta.

ㅤ— Te-ai trezit, frumușico? a întrebat de umplutură și s-a apropiat de perfuzia mea, modificând ceva la ea. Ne-ai dat ceva de furcă, dar sper că de data asta n-o să ne mai faci necazuri. Nu vreau să mai fiu nevoită să te adorm, bine? Încearcă să stai liniștită singurică, da? E păcat de tine că ești tânără, e de ajuns două zile. Probabil nici nu-ți mai amintești, a recunoscut ea când am privit-o ca pe o ciumată.

ㅤÎncruntătura mi s-a adâncit și am remarcat legăturile care mă țineau prinsă de pat când am vrut să-mi mișc mâinile. Inima mi-a accelerat și mi-am ridicat privirea plină de stupoare către zâmbetul ei compătimitor.

ㅤ— Am fost nevoiți, s-a explicat când am rămas blocată cu privirea pe legături. Te puneai în pericol, cu greu am reușit să te oprim și să te imobilizăm! Pentru binele tău, sper să nu mă faci să regret asta, m-a avertizat în timp ce le desfăcea și după a părăsit salonul, lăsându-mă singură.

ㅤMi-am frecat fruntea din cauza durerii de cap apărute din senin și am apăsat butonul de la pat ca să mă ridic mai sus. M-am aplecat după paharul de apă și am gemut când am simțit o ținere în zona abdomenului. De multe ori uitam că am fost operată. De fapt, uitam multe. Eram sigură că mintea mea face o selecție și reține doar ce-și dorește.

ㅤDar nu puteam să-mi scot cuvintele asistentei din ea. Două zile? Două zile în care le-am făcut viața un calvar din spusele ei și eu nu am nicio amintire despre asta. Mă întrebam dacă am avut episoade similare și asta m-a îngrozit, pentru că însemna că mi-am pierdut mințile. Mi-am văzut noul telefon așezat convenabil la încărcat pe noptiera de lângă pat și m-am întins după el, abandonând paharul gol în locul lui.

ㅤConfuzia a câștigat mai mult teren când am citit data de pe ecran și am calculat că a trecut o săptămână de la vizita mea la Raven. Mi-am șters ochii, crezând că poate am văzut greșit, dar nu.

ㅤDe ce naiba nu-mi puteam aminti mai nimic din ultima săptămână din viața mea?

ㅤAm glisat cu degetul pe ecran și am fost bombardată de sutele de notificări la pornirea internetului. Nu puteam înțelege cum telefonul nou avea toate datele celui vechi, dar eram prea obosită ca să mă gândesc până, eventual, aș fi ajuns la o concluzie logică. Am trecut printre sutele de urări de sănătate, alte sute de mesaje despre alte sute de chestii, dar niciunul nu m-a afectat la fel de mult ca cele pe care le-am primit în noaptea aceea și n-am apucat să le citesc. Noapte pe care aș fi dat orice s-o șterg din calendar, pentru că așa mi-am amintit că retrăirea ei a condus la sedarea mea repetată.

ㅤMai multe imagini mi s-au perindat în fața ochilor cu mine în crize în care mi se părea că sunt total în alt loc, nu într-un spital unde sunt în siguranță, și cu personalul medical care se chinuia să mă potolească înainte să-mi agravez rănile. Am înțeles de ce oglinda a dispărut de aici. Eu am spart-o într-unul dintre episoade.

ㅤEra o minune că nu m-au închis într-o cameră de izolare de la psihiatrie.

ㅤEu m-aș fi închis.

ㅤEram speriată de propria persoană.

ㅤAm lăsat telefonul să mi se prăbușească în poală și mi-am dat capul pe spate, expirând zgomotos. Durerea de cap a devenit mai ascuțită și uram că nu pot face nimic. Eram prinsă într-o situație pe care nu i-o doresc nimănui, habar nu aveam încotro se va îndrepta viața mea de acum și mă durea felul cum tot ce a fost înainte nu mai avea sens. Mă simțeam prinsă într-o capcană și fiecare luptă de a evada doar mă înnoda mai mult de ea, mă simțeam ca o prizonieră.

ㅤPentru că asta eram.

ㅤEram prizoniera propriilor mele amintiri, prizoniera minții mele și, mai ales, a părții întunecate din ea. Aș fi preferat cel mai crud torționar în locul ei, căci nimeni nu mă putea răni mai mult decât ea. Nimeni.

Haide să vorbim despre asta, Clary, am nevoie să te văd.

De ce telefonul tău e deconectat?

Nu-mi place asta deloc. Te rog, sună-mă imediat cum primești mesajele.

Îmi fac griji.

ㅤLe-am recitit de mai multe ori și am simțit această greutate imaginară cum mi s-a așezat în capul pieptului. Mi se părea o glumă proastă că mi-a scris în noaptea în care mă luptam pentru viața mea după ce ne-am ignorat reciproc zile la rând, da, cu siguranță era o farsă de la divinitate pentru mine. Am lăsat un oftat să-mi evadeze și m-am întins înapoi, punând telefonul cât mai departe de mine, fiind atentă la asistenta care s-a întors.

ㅤM-am cuibărit în poziție de fetus cât mi-a permis operația de la abdomen și mi-am închis ochii, acum voiam să uit totul și nu doream să discut cu nimeni.

ㅤSperam să creadă că nu sunt interesată și de asta nu i-am răspuns la mesaje, de fapt, mă rugam să nu știe ce s-a întâmplat cu mine. Nici nu voiam să iau în calcul posibilitatea că a aflat până acum de undeva. Îmi aminteam de câte ori m-a avertizat că nu e bine să mă implic în mizeria dintre Raven și Alec, de câte ori mi-a cerut să mă opresc și m-a pus să-i promit că o să-i spun într-un suflet dacă se petrece și cel mai neînsemnat lucru.

ㅤN-am făcut nimic din toate astea.

ㅤ— Trebuie să te odihnești, mi-a zis asistenta după ce mi-a scos perfuzia. Corpul și mintea ta au nevoie de timp ca să se vindece și vindecarea se întâmplă mai repede când dormi.

ㅤ— De când sunt aici, n-am făcut altceva decât să dorm, am mormăit în barbă și ochii căprui ai femeii m-au privit dezaprobatori. Fără voia mea, am fost surprinsă și eu de reproșul din vocea mea, dar asistenta nu s-a lăsat atacată de asta. Nu mă simt deloc mai vindecată.

ㅤ— Pentru că habar n-ai în ce stadiu ai ajuns la noi, mi-a spus și mi-a închis gura instant. Eram în tură când ai fost adusă de un om disperat în brațe și o întreagă echipă s-a străduit să te stabilizeze când ai fost dusă la urgențe și inima ți s-a oprit de două ori. Nu își închipuia nimeni că o să supraviețuiești, aveai hemoragie internă și mai multe coaste rupte, iar loviturile de la cap... Doctorii erau convinși că nu te vei mai trezi când au reușit să te opereze și ai intrat în comă, iar dacă o făceai... că vei avea leziuni cerebrale foarte grave. Erau pe punctul să-ți anunțe familia să se pregătească când deja erai de patru zile în comă fără nicio îmbunătățire, dar i-ai oprit când te-ai trezit ca prin miracol și fără repercusiuni. Asta înseamnă că nu ți-ai terminat treburile aici și ești iubită acolo sus foarte mult ca să-ți mai ofere o șansă! mi-a povestit toate astea cu emoție în glas și atingându-și obsesiv cruciulița de la gât, iar eu am ascultat-o cu lacrimi în ochi când mi-a arătat crucifixul de pe perete. Doar El te-a mai putut salva!

ㅤBuchetele de flori așezate pe masa de sub el mi-au sărit în ochi și mi-am încrețit fruntea, întorcându-mă întrebătoare la asistentă. Aceasta a surâs și s-a dus la ele fără să fie nevoie să-i spun eu ceva. Ambele erau frumoase, însă cel cu trandafirii albi mi-a păstrat atenția.

ㅤ— Ăsta ți l-a dus fratele tău, mi-a explicat, răsfirându-și degetele printre crini.

ㅤ— Și acela? am întrebat-o pe o voce ușor sugrumată și cu un sentiment greu în piept.

ㅤ— Ah... ăsta? L-a adus bărbatul care venea în fiecare noapte după ora vizitelor, n-a lăsat niciun nume! Mare bătaie de cap... i-am repetat de zeci de ori să nu mai vină că-mi risc slujba și tot atunci îl găseam! Nu o să uit vreodată, un om foarte căpos, la fix ora două noaptea era aici și stătea până spre răsărit, indiferent de ce-i spuneam! Decât când i-am zis că te-ai trezit... atunci a lăsat buchetul ăsta și nu a mai venit deloc!

ㅤInima îmi era strânsă ca într-o menghină și i-am făcut semn să mi-l aducă. Nu aveam nevoie de niciun nume, știam foarte bine de cine vorbește. Doar Abel era în stare de toate astea.

ㅤ— Poftim, ai grijă că e greu! m-a atenționat înainte să mi-l așeze în poală și m-a analizat cum caut cu o anumită nerăbdare biletul de care eram sigură că voi da.

ㅤL-am găsit înghesuit între mai multe fire de trandafiri și am surâs, prinzându-l în mâinile mele și încercând să nu mă emoționez când am văzut desenul de pe micul carton dreptunghiular.

ㅤ— Poate îmi spui tu ce înseamnă, eu n-am înțeles nimic! Ciudat om! Îl cunoști?

ㅤAm ignorat-o și mi-am trecut degetele pe traseul desenului ca să-l memorez. Nu-mi păsa cât de băgăcioasă e, nu-mi păsa că eram nepoliticoasă. Normal că nu avea cum să înțeleagă, eu eram singura care-i putea înțelege mesajele subliminale fără explicații în plus.

ㅤEra desenată o pasăre Phoenix și nimic altceva, dar știam că-mi transmite că sunt o luptătoare, să-mi țin capul ridicat cu mândrie și că el e sigur că la fel ca Phoenixul din desen... voi renaște din propria cenușă. Mi-am lipit cartonul de piept și am inspirat adânc, încercând să nu plâng în fața femeii nedumerite din dreapta mea. Cu siguranță mă considera nebună.

ㅤNu putea ști că el era singura persoană de la care aveam nevoie să-mi fie spuse toate astea și nu aveam de gând să o lămuresc.

ㅤM-am calmat și am băgat biletul înapoi, înmânându-i buchetul pus în vază fără să-i ofer nicio explicație. N-a insistat când a văzut că mă întind și-mi închid ochii. Nu-mi era somn, dar aveam nevoie să fiu lăsată în pace.

ㅤI-am deschis doar după ce a părăsit salonul și i-am fixat pe telefon, luptându-mă cu dorința de a-l suna chiar acum și să punem capăt despărțirii stupide dintre noi. Era clar că ne simțeam lipsa reciproc, era clar că încă existau sentimente puternice între noi, dar m-am înfrânat oricum din cauza amintirii motivului care ne-a adus în situația asta. Îl iubeam, normal că o făceam, dar ce a făcut a fost atât de greșit că aș fi fost îndreptățită să-l urăsc pentru tot restul vieții. Nu puteam să mă prefac că nu s-a întâmplat, nu puteam uita umilința pe care am simțit-o, trădarea. Și pentru ce? Pentru că situația familiei mele nu mi-a permis să intru cu el de mână în casă și să-l prezint părinților mei, așa cum s-ar întâmpla într-un cuplu normal; pentru că știam că atunci s-ar fi încheiat relația noastră. Eram în pierdere în orice situație.

ㅤAbel voia să fim un cuplu normal, dar n-a reușit niciodată să înțeleagă că n-am fost unul încă de la început. Diferența de vârstă, diferența dintre etapele vieții în care ne aflăm, părinții mei stricți; toate astea nu ne-ar fi permis să fim vreodată la fel ca restul, să funcționăm după normele prestabilite și asta pentru că ne era menit – dacă aș fi crezut în menire – să demonstrăm cum doi oameni se pot iubi în ciuda tuturor barierelor astea sau, având în vedere cum au decurs lucrurile, cum nu se pot depăși limitele impuse. Mi-ar fi plăcut mai mult să fie prima variantă.

ㅤAcum s-au ridicat și mai multe ziduri între noi și, într-un fel, era mai bine așa, pentru că nu-mi doream să vadă în ce stare sunt cu adevărat, nu eram pregătită.

ㅤNu știu dacă voi mai fi vreodată pregătită.

•♤•

ㅤAm pufnit ironică la remarca lui Meredith, asistenta din tura de astăzi, despre învățatul meu și mi-am văzut de ale mele. Eram ținută aici deja de aproape două săptămâni și simțeam că o să înnebunesc în curând; eram sătulă până peste cap de recuperare, de perfuzii, de senzația încărcată din aer și, mai ales, de toate înțepăturile la care m-au supus pentru tot felul de analize. Analize peste analize, că vorbeai despre mine sau un cobai... nu era mare diferență.

ㅤAjunsesem în stadiul în care îmi cream filme că-mi fură sângele pentru că este o grupă rară, altfel nu puteam găsi raționamentul atâtor analize pe care nici nu se sinchiseau să mi le explice cum trebuie.

ㅤLe-am cerut cursurile colegilor mei când m-am resemnat cu gândul că nu-mi vor da drumul acasă prea curând. Nu voiam să rămân în urmă și să pierd anul din cauza unui psihopat, era de ajuns că mă bântuia în mintea mea, nu aveam de gând să-l las să-mi schimbe viitorul.

ㅤEpisoadele care i-au făcut să mă sedeze s-au ameliorat până în punctul în care au dispărut. Mai rămăseseră doar coșmarurile și ele nu păreau dornice să mă părăsească. Cred că am visat pe puțin o mie de moduri în care mă omoară, de care sunt sigură că nici n-ar putea să le gândească, și în toate spunea aceleași cuvinte. Ca un disc stricat.

ㅤN-am spus nimănui despre niciunul, mai ales doamnei psihiatru care venea să mai discute cu mine. N-am vrut să risc să-mi prelungesc mai mult șederea aici; deja îmi plănuiam evadarea de zile bune. De când mi-au zis că nu mă vor lăsa să plec nici pe propria răspundere. Era o nebunie! Mă recuperasem perfect, nici nu mai era nevoie să o spună, se vedea cu ochiul liber. Puteam să merg fără probleme, să mă coordonez și toate cele, puteam chiar să fug dacă aș fi fost nevoită, dar nu-i interesa și puteam să bag mâna în foc că vinovatul e Elijah.

ㅤAcelași Elijah care m-a constrâns să nu depun niciun fel de plângere împotriva lui Alec, motivând că am adus destulă rușine numelui familiei și trebuie să las subiectul ăsta să moară fără să ia mai multă amploare și Doamne ferește să ajungă la urechile unui public mai larg. Cumva, și agresată, tot eu eram vinovată. Doar eu am făcut ceva ca să facă asta, nu? Mă întrebam cât mai durează până îmi va spune că eu am cerut să fiu aproape omorâtă în bătaie.

ㅤAș fi preferat să reușească decât să suport disprețul propriului tată.

ㅤBuchetele primite s-au ofilit și au fost înlocuite cu altele de la alte persoane, dar m-am asigurat că păstrez biletul acela înainte să fie aruncat. Îl păstram în husa telefonului meu și mă uitam la el când dorul pe care-l simțeam pentru Abel mă copleșea, ca să nu-l caut. Era mai bine pe termen lung, chiar dacă nu se simțea așa, să fie departe de mine. Pentru amândoi.

ㅤApollo plecase în urmă cu câteva zeci de minute – venea aproape zilnic să mă viziteze - cu cine știe ce treburi și încă eram supărată pe el că l-a căutat pe Alec și l-a bătut atât de rău că exista riscul să fim colegi de spital și prin asta a riscat să fie arestat. Mi-a spus că a făcut-o pentru a mă răzbuna, dar eram conștientă – mai mult decât era el – că a făcut-o mai mult pentru a se răcori pe sine.

ㅤEu nu mă simțeam răzbunată, nu vedeam ceva care putea să mă răzbune, să egaleze scorul vreodată și nici nu-mi doream. Îmi voiam viața înapoi. Atât.

ㅤBătaia pe care i-a dat-o nu schimbă cu nimic bătaia pe care am primit-o. Una nu o anulează pe cealaltă, nu funcționează așa. Alec n-ar putea trece prin ce trec eu, pentru că el nu simte nimic cu adevărat, deci n-ar ajunge să înțeleagă ce mi-a făcut sau să-i pară rău. De fapt, nimeni nu părea să reușească să înțeleagă sentimentele pe care le-am avut și nu-i judecam, nici eu nu mă mai înțelegeam. Nu cum obișnuiam.

ㅤUneori... îmi doream să nu fi scăpat; vedeam de multe ori salvarea mea ca o pedeapsă pe care trebuia s-o îndur pentru că lui Dumnezeu îi place să râdă de mine. Asta nici măcar nu e salvare, ci doar supraviețuire. Sunt în viață, dar nu trăiesc, iar partea urâtă din mine a câștigat atât de mult teren că nici măcar nu mă mai recunosc. S-a întâmplat ce mă temeam încă de la treisprezece ani: am devenit guvernată de ea. Sub dominația ei, totul a devenit mai estompat decât înainte, iar abilitatea de a visa la lucruri mărețe a dispărut aproape cu totul. Simțeam că, deși am fost adusă aici și readusă la viață, la propriu, o parte din mine a rămas pe strada aia. Cu Alec. Captivă. Pentru totdeauna.

ㅤCine putea să răzbune ori să repare vreodată modul nemilos în care am fost trezită la realitate din lumea mea copilărească? Nimeni.

ㅤAlec m-a făcut să realizez că, în pofida conștientizării pericolului, nu știam nimic cu adevărat. Înainte vedeam întunericul de la distanță și părea mult mai neînsemnat de acolo până să mă târască în el ca să-mi arate câtă atrocitate poate zace în oameni și cum se manifestă când sunt împinși să o elibereze. Nu mai puteam vedea nimic la fel ca înainte.

ㅤAm dat la o parte caietele când mintea mea începea să mă tortureze și m-am întins după paharul de apă când asistenta completa ceva într-o fișă. Le cunoșteam pe toate, cred că știam tot personalul de la cap la coadă. Meredith, cea aflată în tura de azi, era o femeie din generația mamei cu cel mai blând suflet pe care l-am cunoscut și cel mai frumos păr auriu. Era natural, des și lung, dar îl ținea strâns mereu într-un coc lejer pe ceafă. Putea fi confundată cu o persoană nobilă, avea toate caracteristicile pe care le citisem în cărți despre femeile regale: piele albă ca laptele, înaltă, slabă, ochi verzi și un zâmbet ce emana o anumită delicatețe.

ㅤ— Nu există nicio șansă să fiu lăsată în grădină? am insistat deși mă refuzase cu câteva minute înainte. Mi-ar prinde bine niște aer curat!

ㅤ— Medicul tău nu a aprobat. Îmi pare rău, știu cât de greu e să stai închisă între patru pereți.

ㅤConfesiunea ei m-a pus pe gânduri, dar nu mi-am băgat nasul unde nu era treaba mea. I-am văzut verigheta și m-am întristat când mi-am amintit de brunetul meu care m-a dezamăgit. N-a fost suficient doar asta, aflasem prin Raven că se vede de ceva timp cu o altă femeie după ce a fost cu mai multe fete și am înțeles că a mers mai departe, iar eu am făcut alegerea corectă când l-am lăsat în pace, fără să-i scriu sau să-l sun.

ㅤ— Medicul meu e un cretin! m-am plâns când am mușcat din fursecul fără zahăr pe care mi l-a dat la prânz și nu l-am mâncat nici până la ora asta.

ㅤMâncare mai oribilă decât la spital n-am mâncat nicăieri altundeva.

ㅤMeredith a râs și m-a privit cu milă.

ㅤ— Sunt sigură că o să te lase acasă în curând, mai ai doar puțină răbdare!

ㅤAm oftat când m-a lăsat singură și asta pentru că-mi spunea în fiecare tură exact această frază, de la cap la coadă. M-am ridicat și mi-am aranjat mai bine pijamalele pe corp; pijamale pe care i le-am cerut mamei că nu mai suportam roba aceea. Mă simțeam mult mai confortabilă acum că aveam pantaloni care să-mi ascundă unele vânătăi care încă se mai vedeau. Nu mai suportam să le văd, abia mă împăcam cu cele de pe brațe și cea care a rămas pe față. Cel mai greu îmi era cu cicatricea care mi-a rămas undeva pe abdomen după operație și scoaterea firelor. O detestam, pentru că era mementoul care-mi aducea în față ce mi-a făcut Alec când tot ce voiam era să îngrop totul.

ㅤAm mers la baie și după m-am oprit să privesc pe ferestrele mari de pe hol la vremea plăcută de afară cu toate că era iarnă, chiar nu puteam înțelege de ce se împotrivește unei plimbări scurte prin curtea spitalului...

ㅤEi bine, de fapt puteam înțelege. Am încercat să fug deja de vreo două ori și am cauzat mai multe scene neplăcute pentru angajați. Totuși, nu s-ar fi întâmplat niciuna din ele dacă mă lăsau să plec acasă.

ㅤAm tresărit când am auzit alarma codului albastru și am văzut medicii cum se grăbesc în respectivul salon. Mi-a părut rău, dar am văzut în asta oportunitatea de a pleca fără să fiu luată în seamă.

ㅤTrebuia doar să ajung la ieșirea de urgență din celălalt capăt.

ㅤM-am strecurat când haosul s-a instalat și mai multe cadre medicale se îngrămădeau, trecând pe lângă mine fără să mă observe cine sunt. Cu pijamalele mele negre nu arătam ca o pacientă obișnuită. Se auzeau strigăte din mai multe părți când am reușit să intru pe ieșirea de urgență și am coborât panicată scările a două etaje când m-am speriat de prezența unui individ.

ㅤEl n-a schițat nimic și am rămas înlemnită când ochii lui negri au poposit asupra mea dezinteresați. Eram ca și terminată.

ㅤSau poate că nu.

ㅤL-am studiat cu o ușoară încruntătura când fuma o țigară nepăsător în ciuda semnelor care arătau clar și răspicat cu nuanțe variate de roșu că e interzis fumatul.

ㅤ— N-ar trebui să fii aici, mi-a vorbit și nu mă așteptam să aibă o voce atât de plăcută. Melodioasă chiar.

ㅤDe fapt, despre ce vorbesc, era printre cei mai frumoși oameni pe care-i văzusem. Genul de om pe care-l vezi pe copertele revistelor. Păr brunet și coafat deranjat ca și cum își trece mâna prin el deseori, față și corp de zici că au fost sculptate de cel mai bun sculptor și privire intimidantă. Da, de parcă mi-a putut citi toate gândurile în câteva secunde.

ㅤ— N-ar trebui să fumezi aici, am ripostat și a surâs neînsemnat.

ㅤ— Nu funcționează, uite, și-a ridicat țigara în dreptul detectorului de fum și eram convinsă că e nebun până când am observat că nu se declanșează. E un rahat ca tot ce se află în spitalul ăsta!

ㅤPărea frustrat și mi-am presat buzele. Era îmbrăcat în haine de stradă, deci nu putea fi un pacient. M-am gândit că o rudă e suferindă de vreo boală și de aici reiese supărarea lui.

ㅤ— Și tu te afli în spital, am evidențiat și m-a privit fix, izbucnind în râs câteva momente după.

ㅤ— Tocmai m-ai făcut un rahat? a replicat amuzat și m-am dat în spate când a stins țigara de podea și s-a ridicat în picioare, venind mai aproape de mine. Mama o să-și piardă locul de muncă dacă fugi, e asistenta desemnată salonului tău astăzi.

ㅤAm clipit pierdută și mi-am ferit privirea. Nu m-am gândit nicio clipă la ce probleme i-aș putea cauza lui Meredith care a fost mereu drăguță cu mine. După am conștientizat ce a spus. Îl aveam în fața mea chiar pe fiul ei și pot să spun că nu mi-am imaginat vreodată că așa va arăta, deși și mama lui era foarte frumoasă.

ㅤ— Cine ești tu să-mi spui ce să fac? l-am întrebat și un mic zâmbet a trecut peste buzele lui.

ㅤ— Cel care o să te ducă înapoi în salonul tău, a replicat înfumurat și mi-am ridicat slab o sprânceană. După ce te scoate la aer cinci minute. Doar cinci. Nu în plus, nu în minus. Haide.

ㅤL-am privit buimăcită și i-am cerut să nu mă atingă când a vrut să pună mâna pe brațul meu. Nu mai suportam atingerea nimănui. A acceptat și și-a presat buzele. Dacă știa cum am ajuns în spitalul ăsta, și bănuiesc că știe dacă mama lui e asistenta mea, a realizat gafa pe care a făcut-o.

ㅤRazele slabe ale soarelui mi s-au lovit de față și am inspirat pe nesăturate aerul rece și curat de afară. Eram din nou liberă după zile întregi și un zâmbet mi-a apărut pe buze până când i-am putut simți privirea băiatului de lângă mine și m-am oprit, ațintindu-mi atenția la el.

ㅤ— Nu te opri din cauza mea, ești frumoasă când zâmbești.

ㅤAm pufnit amuzată.

ㅤ— Doar când zâmbesc? Ce galant ești!

ㅤ— Ăsta a fost bugetul, ce să facem? a glumit și am clătinat distrată din cap, privind norii ce prevesteau asfințitul.

ㅤM-a lăsat în pace, dar puteam să-l simt că a continuat să mă analizeze. Am apreciat că n-a spus nimic despre ce se vorbea în tot spitalul despre mine și nu s-a legat nici de rănile mele. Eram sătulă de asta. Nu există persoană, în afară de cel de față, care să nu mă fi întrebat ce s-a întâmplat și de ce. Ca și cum ar fi normal să vorbesc despre asta. Nici eu nu eram sigură de povestea despre ce s-a întâmplat pe care o aveam în cap, darămite s-o împărtășesc cu ceilalți.

ㅤ— Ar trebui să spui cuiva, a vorbit fără înțeles și l-am privit bulversată. Te-am auzit. Când am trecut pe hol ca să mă duc să-i duc ceva mamei că avea tură de noapte... Aveai ușa întredeschisă și te-am auzit. Dacă eu am făcut-o, și ei au făcut-o. N-o să-ți dea drumul acasă până nu le spui ce vor să audă.

ㅤ— Nu-mi amintesc bine ce vor ei să le spun, am spus adevărul și buzele lui s-au aliniat.

ㅤ— Atunci minți. Inventează o poveste și va fi de ajuns. Nu le pasă cu adevărat.

ㅤAtitudinea lui dezinvoltă m-a luat pe nepregătite și eram încurcată de felul în care îmi sugera să apelez la manipulări ca să obțin ce vreau de parcă însemna să cumpăr o pâine; asta m-a făcut să mă simt nesigură în preajma lui, transmitea un anumit pericol și mă săturasem să simt asta sau poate că pățeam ca Raven și asta mă îngrozea mai tare.

ㅤ— Au trecut cinci minute, m-a anunțat și l-am urmat tăcută, fără alte proteste.

ㅤLui nu-i păsa de schimbarea stării mele de spirit și nu-l puteam judeca pentru asta, mă cunoștea de câteva minute. Nici mie nu-mi pasă de persoana lui, sunt doar intrigată.

ㅤ— Mulțumesc, am murmurat în timp ce urcam scările și m-a privit de peste umăr, încuviințând.

ㅤÎn salon erau deja mai multe infirmiere și Meredith cuprinse de agitație. S-au oprit din dezbătut când m-au văzut aici și Meredith a respirat ușurată, cerându-le infirmierelor să plece.

ㅤ— Aproape m-ai internat și pe mine aici! m-a dojenit și m-a îndrumat înapoi pe pat ca să-mi conecteze perfuzia. Nu poți să pleci de capul tău!

ㅤ— Eu...

ㅤ— E vina mea, a vorbit peste mine și mama lui era foarte exasperată doar la auzul vocii lui. Am dus-o în curte pentru cinci minute.

ㅤS-a îndreptat de spate și i-am urmărit pe amândoi. Meredith încerca să se calmeze și fiul ei nu putea să fie mai indiferent. S-a rotit pe călcâie și i-a aruncat o uitătură usturătoare. Din gama privirilor oferite mie de tatăl meu.

ㅤ— Ți-am zis de sute de mii de ori să nu mai vorbești cu pacienții mei! Nu ești la cafenea aici, Malakai!

ㅤA ridicat din umeri și s-a rezumat la asta.

ㅤ— Trebuie să plec, nu mă aștepta diseară, i-a zis sec, neluând în considerare supărarea pe care i-a cauzat-o. Nu uita ce ți-am spus. Ai grijă de tine, prințeso! am fost surprinsă că mie mi s-a adresat așa și l-am observat cum iese din salon și se face nevăzut.

ㅤMeredith și-a frecat obosită fruntea și a oftat cu putere. Într-un fel, îmi părea rău pentru ea. Bănuiam că nu are o situație prea fericită acasă, dar nu am zis niciodată nimic despre asta. Nu era locul meu să discut despre subiectul ăsta.

ㅤ— Iartă-l pe fiul meu, sper că nu te-a deranjat!

ㅤ— E în regulă.

ㅤAm încheiat conversația și m-am întors la caietele mele, dar nu-mi puteam scoate din cap ce s-a întâmplat. Nici măcar când Meredith a părăsit salonul. Mă enervam pe mine că-mi preocup mintea cu o altă problemă când deja aveam zeci, însă era ceva la mijloc care nu-mi dădea pace. Malakai, așa cum l-a numit mama lui, nu-mi dădea pace. Avea o aură în jurul său care avea efectul ăsta sau poate că eram disperată după atâtea zile închisă să vorbesc cu persoane noi, poate că era o distragere perfectă ca să mă oprească să mă gândesc la ce am pățit ori la Abel cu femeia aia.

ㅤIndiferent ce era, ascundea ceva mai mult în spate. Sunt sigură de asta.

•♤•

ㅤI-am urmat sfatul lui Malakai și după o săptămână și o zi în care am avut câte o ședință de terapie cu Hailey, primisem în sfârșit acordul externării. Urma să plec în câteva ore și să nu mă mai întorc vreodată. Nu ca pacient, cel puțin.

ㅤNu eram mândră de mine, am mințit-o în față în fiecare ședință și i-am spus doar ce a vrut să audă, dar trebuia să ies de aici înainte să-mi pierd cu adevărat mințile.

ㅤDeja îmi pierdusem Crăciunul, un cadou minunat din partea lui Alec să mă facă să-l petrec aici. N-am avut niciodată un Crăciun mai trist, nici măcar cadourile n-au înseninat situația. Măcar nu aveam să încep Anul Nou într-un spital.

ㅤPe Malakai nu-l văzusem două zile după întâlnirea noastră bizară și după a apărut din senin, în toiul nopții, cu o pungă de fast-food și am mâncat împreună. A fost o recompensă divină după toată mâncarea din spital de zici că era râncedă. Era ciudat cum știa mereu ce aveam nevoie și îl procura pentru mine sau îmi preda cum s-o fac eu, dar eram bucuroasă că-l cunoscusem. În definitiv, s-a dovedit a fi un băiat la fel de bun ca mama lui. Și un bun ascultător.

ㅤDin acea noapte, petreceam aproape tot timpul împreună. Se crease o legătură între noi fără intenție și asta pentru că ne înțelegeam unul pe celălalt. El înțelegea sentimentele pe care le-am avut în noaptea în care am fost atacată pentru că și el le-a trăit de fiecare dată când tatăl lui l-a abuzat, iar eu înțelegeam relația toxică pe care o avea cu părinții lui mai mult decât mi-ar fi plăcut. Era doar altceva ce aveam în comun: un tată rău.

ㅤL-am analizat cum se juca cu așternutul patului în timp ce stătea întins pe o parte și gândea intens la ceva. Eu eram așezată turcește, aproape de tăblia patului. Degetele lui lungi și bine definite răsfirau aiurea prin material și mi-am amintit când mi-a spus că el cântă la chitară și este solist al unei trupe rock nu foarte populară care obișnuiește să cânte prin diverse localuri. Nu-i păsa de popularitate, el cânta pentru că muzica îl ajuta să se elibereze de demonii care-l pândeau din umbră și asta mi se părea pe cât de frumos, pe atât de trist.

ㅤ— N-o să te mai văd niciodată, așa-i? a întrebat încă cu privirea acolo și mi-am aplatizat buzele, privindu-l cu o oarecare afectare.

ㅤConstruisem această legătură, e adevărat. Era nouă, specială și frumoasă, dar eu nu voiam să-l induc în eroare. Nu mi-a fost greu să remarc că nu-l interesează să fim doar prieteni, iar eu nu-mi doream altceva. Nu acum. Nici măcar nu mă puteam lăsa atinsă de cineva, dar să am un iubit! În plus, nici măcar nu-l uitasem pe Abel.

ㅤNu-mi închipuiam să fiu împreună cu altcineva, dar știam că va veni momentul cândva. Aveam nevoie de timp, timpul necesar ca inima mea să nu tresare când îi aude numele.

ㅤ— Nu, i-am răspuns și ochii lui s-au înălțat în ai mei. E mai bine așa.

ㅤNu era în extaz, dar înțelegea decizia mea. Orice tip de relație începută acum ar sfârși în mod tragic și nu am nevoie de o altă sursă de tristețe.

ㅤ— Dacă tu zici.

ㅤ— În câteva luni, o să uiți de existența mea! am glumit și a surâs, renunțând la jocul cu cearșaful.

ㅤ— Ai dreptate.

ㅤAm zâmbit ușor și m-am uitat nerăbdătoare la ceas. Așteptam momentul ăsta de prea mult timp, tânjeam după viața mea normală mai mult decât am tânjit după orice altceva.

ㅤ— Clarissa, măcar spune-mi ceva, a rostit și l-am privit curioasă. Că nu doar eu am simțit atracția dintre noi.

ㅤAm înghițit în sec și i-am oferit o jumătate de zâmbet. Nu, nu doar el simțise asta. Dar era doar asta: atracție. Nimic mai mult și atracția trece, nu-ți îngreunează viața cu nimic.

ㅤ— Nu doar tu.

ㅤA surâs neînsemnat și s-a ridicat din pat.

ㅤ— Ar trebui să plec de acum. Mi-a făcut plăcere, prințeso.

ㅤAm zâmbit și m-am ridicat la rândul meu, simțind nevoia să închei capitolul ăsta într-un mod special, așa cum a început. A rămas nemișcat și m-a privit tulburat când m-am apropiat de el și m-am întins spre fața lui. L-am simțit cum s-a încordat când buzele mele i-au atins obrazul și a rămas neputincios când m-am distanțat.

ㅤ— Mulțumesc pentru tot, Malakai.

ㅤA încuviințat rătăcit și a ieșit din salon grăbit, trecând prin fața tatălui meu când era să dea peste el. Elijah a privit enervat în urma lui, apoi a clătinat din cap și a venit la mine.

ㅤRelația dintre noi nu se schimbase cu nimic, cel mult se înrăutățise. Nu avea niciun habar de prietenia născută între mine și fiul unei asistente pentru că știam că ar fi făcut un scandal monstru.

ㅤ— Ce voia ăla?

ㅤ— O căuta pe mama lui, e asistentă, am mințit și m-am minunat de mine în sinea mea de cât de ușor mi-a devenit s-o fac.

ㅤ— Ți-ai pregătit lucrurile?

ㅤ— Da.

ㅤ— O să vină și mama ta și vom pleca.

ㅤAm aprobat tacit și a plecat. În asta constau toate conversațiile noastre: câteva fraze seci și atât. Eram împăcată cu asta, măcar nu-mi mai spunea ce dezamăgire imensă sunt și cât de vinovată sunt pentru ce am pățit. Îmi erau de ajuns zecile de dăți în care mi le-a spus.

Sper că v-a plăcut!

Știu că am zis că voi posta capitolul joi, dar a intervenit o problemă de sănătate pentru care a trebuit să merg la urgențe și nu m-am simțit bine până astăzi ca să termin de editat capitolul. Tot răul spre bine, aveți grijă de voi și nu lăsați ca mine stresul și oboseala să se adune. ❤️

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️