Capitolul 1
Ai dreptate, e un oraș de rahat!

ㅤÎntotdeauna m-am întrebat ce gândesc oamenii înainte să moară. Când știu că totul s-a sfârșit și nu mai există nicio șansă. Oare se gândeau să le facă rău fraților lor? Eu o făceam când mă uitam în ochii mari ai surorii mele.

ㅤExageram, ca întotdeauna. Nu eram nici pe aproape de moarte, dar mă simțeam de parcă eram. Sylvia nu se oprise din trăncănit de ore bune, cam de pe la prânz, când s-a certat foarte rău cu Elijah, tatăl nostru. Și Dumnezeu mi-e martor că nu o mai pot asculta. Avea să mi se scurgă creierul pe jos, serios.

ㅤ— Tu mă asculți măcar? m-a tras la răspundere și am fluturat cu inocență din gene.

ㅤNu, nu o ascultam. Decisesem de vreo jumătate de oră că plângerile ei ar trebui spuse unui psiholog sau cel mult, un preot. Nu mie. Nicidecum mie.

ㅤMi-am schimbat poziția în pat și am privit cum soră-mea încă stătea în picioare, plimbându-se ocazional de colo-colo. Dar acum se oprise total și din plimbat, și din vorbit. Se uita la mine și am să spun doar atât... nu era cea mai drăgăstoasă privire.

ㅤ— Da, da. Ai dreptate. Elijah e un ticălos, m-am grăbit să-i dau dreptate.

ㅤPărea să fie foarte aproape să-și canalizeze toată furia asupra mea și nu era deloc un scenariu pe care mi-l doream.

ㅤNici măcar nu mă interesa. Era foarte greu să mă intereseze ceva, totuși. Nu vedeam gravitatea situației și nici nu mă strofocam s-o fac.

ㅤSigur, mi se părea nedrept ca o fată de douăzeci și trei de ani să fie ținută în casă împotriva dorinței ei. Pe de altă parte, mi se părea că Sylvia îi forțase foarte mult mâna și oricine cunoștea că limitele lui Elijah erau foarte ușor de atins.

ㅤMai ales eu știam asta.

ㅤDar îmi păsa? Niciodată. Undeva în adâncul meu, mă bucuram că soră-mea îl enervase până fața i se înroșise. Asta mă făcea pe mine o ticăloasă, nu că n-ascultam prostiile Sylviei.

ㅤSylvia a oftat și s-a trântit în scaunul de birou, rezemându-și falca în pumn. Îl rotise ca să poată vorbi în continuare cu mine, spre ghinionul meu.

ㅤ— Îl crezi în stare să ne închidă aici?

ㅤAm privit-o cruciș și m-am uitat la ușă. Adevărul era că tatăl nostru este foarte imprevizibil la furie. Dacă ar fi insistat să-l sfideze, ar fi pedepsit-o. Și pe mine odată cu ea, ca victimă colaterală. Era pe ultimul rând al listei mele de dorințe să fiu închisă zile întregi în aceeași cameră cu ea.

ㅤUn gând prostesc, având în vedere că împărțeam camera de când eram mici. Diferența era că acum aveam posibilitatea să evadez oricând, dar nu și dacă ne-ar fi închis aici.

ㅤ— Îl cred în stare de orice.

ㅤNu părea mulțumită de răspunsul meu. Probabil toate speranțele ei se stingeau cu fiecare minut trecut. Trebuiau să se stingă. Elijah a spus clar că nu va ieși și în noaptea asta.

ㅤA decis să mă ignore când a înțeles că nu va scoate nimic din ce voia să audă de la mine și s-a întors la laptopul negru de pe birou ce cântărea o tonă. Am ascultat cum degetele ei lungi și subțiri se plimbau pe tastatură ca nebunele, creând șanțuri în creierul meu.

ㅤGândul nebunesc de a-i face rău s-a întors.

ㅤNu știu dacă era ceva tipic fraților și surorilor să fie enervați de orice făcea celălalt, dar eu nu mai puteam rezista nici respirației ei îngreunate. O auzeam ca niște unghii trase pe tablă. 

ㅤPoate că eram mai sensibilă decât de obicei.

ㅤÎn apărarea mea, soră-mea nu era singura călcată pe nervi. Nu trecuseră decât două luni de când aflasem că Jeremy mă înșelase cu o colegă de clasă cu care, culmea, mă înțelegeam super bine.

ㅤMare parte din perioada asta nu mi-am petrecut-o suferind, ci întrebându-mă de ce am reacționat în felul în care o făcusem. În acea seară am făcut cunoștință cu o nouă parte din mine de care nu avusesem niciun habar și care m-a speriat. În creierul meu de fată de optsprezece ani se declanșase ceva în seara în care i-am prins în timp ce și-o trăgeau, replica lui că nu ar fi ceea ce pare doar a alimentat acel ceva.

ㅤNu-mi aminteam totul din seara aia. Într-o clipă i-am văzut unul peste altul, iar în secundele următoare mi se întunecase privirea, am clipit și când ochii mei se deschiseră iarăși... Jeremy se ținea de tâmpla din care-i curgea sânge și mă făcea în toate felurile, iar târfa pe care o numeam prietenă avea o nouă coafură și plângea.

ㅤAmândoi păreau atât șocați, cât și îngroziți de mine. De parcă eu eram omul rău din povestea asta.

ㅤTreaba cea mai tristă era că nici măcar nu-l iubisem. Oricine ar fi înțeles iubita rănită care a vrut să-i ofere o lecție, dar eu nu eram rănită. Am avut senzația că, cumva, abia așteptam ca el să facă ceva ca să-l pot răni.

ㅤO persoană normală n-ar avea atât de multă furie îngropată în ea.

ㅤMă întrebam ce s-ar întâmpla dacă s-ar revărsa pe omul care o crease. Ochii mei s-au unit cu cei ai tatălui meu din poza de familie de pe raft, apoi s-au îngustat.

ㅤFamiliei mele nu-i erau străine tensiunile ce existau între mine și Elijah. Datau de prea mult timp ca să treacă neobservate, mai exact de când a arătat că Sylvia era preferata lui. În mod așteptat, asta nu le-a oprit pe mama și sora mea să se prefacă că nu existau.

ㅤEra mai ușor să închidă ochii decât să caute rezolvarea unei probleme care, ce-i drept, nu putea fi rezolvată. Dar băgatul sub preș n-a făcut-o să dispară... Ea zăcea deasupra noastră, punând o presiune de nedescris asupra mea. Zic asupra mea pentru că doar eu eram afectată de asta, tatăl meu nu putea fi mai nepăsător. Sinceră să fiu, aș fi fost mirată dacă aflam că tatălui meu îi păsa despre ceva.

ㅤDe fapt, mă înșel. Îi păsa. Cariera lui de doctor era importantă, la fel și imaginea pe care o avea în societate. Desigur și alcoolul deținea un loc important, altfel nu l-ar fi consumat zilnic. Până și el ocupa o poziție mai semnificativă decât mine în viața lui.

ㅤN-am înțeles niciodată ce a mers prost între noi doi, iar după o perioadă a încetat să-mi mai pese. Nu mi-am mai pus întrebări și am renunțat să mă strofoc să schimb lucrurile.

ㅤUn copil n-ar trebui să facă eforturi să se înțeleagă cu tatăl lui.

ㅤEcranul telefonului m-a făcut conștientă de prezența lui în pat când s-a luminat. L-am apucat plictisită și am citit mesajul primit pe grupul de mesagerie pe care-l aveam cu cei doi cei mai buni prieteni ai mei, Edmond și Raven.

ㅤEram prieteni încă din școala primară și copilăriserăm împreună. Nu ne putea despărți nimeni. Ei m-au învățat că există două tipuri de familii: familia cu care te naști și familia pe care ți-o alegi. Când credeam că nimeni nu mă înțelege și sunt singură, ei au fost acolo să-mi arate că nu este așa. Țineam atât de mult la ei și eram atât de recunoscătoare că există în viața mea că nu știu ce m-aș fi făcut dacă ziua de mâine avea să mă rupă într-un fel de ei.

ㅤPoate nu era sănătos, dar ne agățaserăm unii de ceilalți. Trei copii nedreptățiți care și-au găsit căldura și iubirea căutată în familiile lor între ei. Era aproape poetic. Sau tragic. Încă nu mă puteam decide care.

„Ce zici de o noapte de distracție și băutură și o dimineață de regret și mahmureală? Nu mă lăsa să merg singur, hai cu mine!"

ㅤAm zâmbit. Edmond era un adevărat tont, dar era simpatic. Are farmecul lui de face oamenii să se îndrăgostească de el și să-l accepte cu tot bagajul lui. Și n-am să mint, era unul imens și defect, dar o glumă de-a lui îți ștergea din memorie asta. Nu și din a mea, dar este partea a doua.

ㅤEram cea mai ghinionistă persoană. Aveam o minte ce reținea tot ce voiam să uit și uita tot ce voiam să-mi amintesc. Era ca un deget mijlociu ridicat de la propria minte.

„Nici măcar nu beau."

„Atunci o voi face eu pentru tine, ca întotdeauna!" puteam simți cum și-a dat ochii peste cap. „Nu căuta scuze! Jur că o să vin la tatăl tău la ușă și o să te iau pe sus!"

ㅤDacă până acum m-am abținut, acum m-a bufnit râsul. Edmond era îngrozit de tatăl meu, iar Elijah nu-l suporta. Nu suporta niciun băiat de vârsta mea cu care vorbeam. De-asta i-am ascuns relația mea cu Jeremy, știam că-mi va interzice și de-asta aproape i-a pocnit o venă la cap când am fost nevoită să-i spun. Trebuia să i-o iau înainte mamei lui Jeremy sau în cel mai rău caz, poliției. Doar îi spărsesem capul prețiosului ei fiu cu o telecomandă, nu? Nu avea să lase lucrurile așa și nu le-a lăsat.

ㅤA fost o noapte grea în care, culmea, eu am ieșit cel mai prost. Totuși, m-am bucurat că nu mi-a spart și mie tatăl meu capul cu o telecomandă. Cu cuvintele grele eram deja obișnuită.

ㅤEvident, seara aceea n-a ajutat relației tensionate dintre noi. Când credeam că nu pot decădea mai mult în ochii lui, mi s-a dovedit că se poate.

ㅤEram copilul problemă și acceptasem ideea, indiferent cât de nedrept mi s-a părut.

ㅤCe e corect în lumea asta? Toți ne naștem și apoi ne descurcăm cum putem. Este legea firii.

ㅤPoate de asta n-am ezitat să-i scriu lui Edmond că-l voi însoți, știind prea bine că Elijah n-ar fi de acord și poate de asta nu mi-a păsat deloc de eventuala lui furie dacă ar fi aflat.

ㅤMă strecurasem afară de câteva ori și niciunul din membrii familiei mele nu bănuiesc nici la ora actuală. Cu puțin noroc, nu vor ști niciodată.

ㅤUn singur emoticon mi-a fost de ajuns din partea lui Edmond ca să știu că știe exact ce are de făcut.

ㅤEram nebună, dar el era mai nebun decât mine. Cred că ăsta e și motivul pentru care n-am putea supraviețui unul fără celălalt.

ㅤAm lăsat telefonul deoparte, oftând dramatică. Uram să stau în casă, dar uram să ies din casă. Plictiseala mă urmărea peste tot.

ㅤSunt o persoană foarte ciudată... când nu fac absolut nimic și când fac mult prea mult. Întotdeauna mi-am trăit viața în extreme, n-a existat o cale de mijloc. Dacă încercam să mă echilibrez, cădeam într-un cerc vicios care mă forța să trec prin toate stările posibile până eram prea epuizată ca să încerc să mai fac altceva.

ㅤÎntr-un fel, era bine. În alt fel, nu era bine deloc.

ㅤEra bine că nu mai aveam energie să mă bag în cine știe ce belele fără să vreau și nu era bine că în perioada aceea de "regenerare"— cum o numesc eu — abia puteam să mă ridic din pat. Era groaznic.

ㅤDar supraviețuisem. Continuam să supraviețuiesc. Asta am fost învățată să fac. Îmi amintesc și acum învățăturile pe care mi le oferea bunica mea din partea mamei, Rose. Eram cât o scobitoare și îmi plăcea să stau în preajma ei de fiecare dată când mergeam la ea, cred că eram singurul copil căruia îi plăcea să-și petreacă timpul cu persoanele în vârstă. Dar îmi plăcea s-o ascult, indiferent ce-mi povestea. La fel și pe prietenele ei care veneau la ceai în fiecare joi. Mă răsfățau și le plăcea să spună că mă pregătesc pentru viață când îmi povesteau viața lor și prin câte trecuseră. Îmi ziceau de ce să mă feresc, la ce să fiu atentă și mai ales: să nu mă las doborâtă niciodată. Să-mi țin mereu bărbia ridicată, chiar dacă pe interior simt că mor.

ㅤNu-ți arăta slăbiciunea oamenilor, scumpo, te vor distruge.

ㅤStai lângă familia ta, restul pot fi mâine sau nu. Singura care va rămâne mereu e familia.

ㅤNu toate fețele care-ți zâmbesc sunt și prietenoase.

ㅤȘirul s-a oprit când Sylvia a trântit capacul laptopului și a răsuflat enervată. Am urmărit-o aiurită.

ㅤFemeia asta întotdeauna era nervoasă pe ceva. Se vedea că e fetița lui tati.

ㅤ— Ce te uiți cu moaca aia la mine?

ㅤMi-am arcuit sprânceana și un zâmbet batjocoritor a înflorit pe buzele mele.

ㅤ— Ce a făcut de data asta? am întrebat-o sugestiv și ochii ei s-au îngustat. Ieșire cu băieții? Poze cu fete? Pur și simplu, a existat?

ㅤAbia mă stăpâneam să nu râd. Eram obișnuită cu certurile dintre ea și Johnny iscate, de cele mai multe ori, din prostii. Erau de cinci ani împreună și nu reușeau să se înțeleagă. Nu puteam pricepe cum se poate una ca asta. Adică... De ce mai ești împreună cu un om care nu face altceva decât să te supere?

ㅤ— Râzi, tu râzi, a zis și m-am oprit. O să vină ziua când ai să înțelegi și să vezi ce o să râd eu!

ㅤAm pufnit, dezaprobând-o imediat.

ㅤ— Așteaptă mult și bine! Eu nu voi fi niciodată în situația asta. Vezi tu, spre deosebire de tine, eu am asta, am arătat spre capul meu și Sylvia s-a strâmbat.

ㅤÎn secunda următoare am primit o pernă în față. Am privit-o năucă.

ㅤ— Cu tot creierul tău ăla mare, n-ai putut să prevezi asta? m-a luat în râs și am privit-o urât.

ㅤAm fost întrerupte când ușa camerei noastre s-a deschis și mama a intrat în cameră. Ne-a analizat cu ochii ei de o culoare despre care doar citisem, perfect conturați și încadrați pe chipul ei. O amestecătură de căprui cu verde, ce se schimba în funcție de starea ei. Mama mea, Cassandra, era o femeie subțiratică, dar cu forme și cam mică de statură. Atitudinea ei atingea cinci metri ca compensație. Părul îi curgea în valuri castanii pe spate, dar rareori îl lăsa desprins. Întotdeauna purta un coc lejer la ceafă și fugea cât putea de mult de orice tip de produs de make-up. Nici măcar nu avea nevoie de vreunul, tenul ei era bronzat și perfect.

ㅤO invidiam de fiecare dată când îmi apărea câte un coș și mă plângeam că nu-i moștenisem pielea. Nici măcar cu asta nu avusesem noroc. Mama mea putea fi un fotomodel, aveam toate biletele câștigătoare pentru loteria genetică, dar cumva se pierduseră pe traseu.

ㅤ— Ce faceți voi două aici? ne-a întrebat, privindu-ne suspicioasă și vocea ei a umplut camera.

ㅤVocea ei mereu avea efectul ăsta, în ciuda înălțimii ei. Vocea-i era mereu asertivă și sofisticată. Oriunde intra, atrăgea atenția asupra ei pentru că emana eleganță prin fiecare por. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului și ne învățaseră să fim la fel.

ㅤ— Ne ofilim în casă că așa dorește marele domn! frustrarea încă era prezentă în tonul surorii mele.

ㅤMi-am rotit ochii și mama a privit-o nemulțumită.

ㅤ— Renunță la asta deja! Deja ai ieșit săptămâni întregi, în fiecare noapte.

ㅤ— Să nu cumva să-l facem de rușine, mi-a ieșit pe gură fără să vreau și privirile lor s-au ațintit pe mine.

ㅤDisprețul era atât de evident în glasul meu că m-a uimit și pe mine. Am înghițit în sec când l-am privit în tocul ușii. Ochii lui de gheață mă țintiră de acolo, fără să intre înăuntru. Patul meu se simțea plin de ace acum și voiam să mă ridic, dar nu-mi doream să creadă că mă ridic din cauza prezenței lui. Nu era atât de important pentru mine.

ㅤStatura lui impunea respect de la sine, dar eu nu-l mai respectam de mult. Era atât de înalt că era aproape de a fi nevoit să se aplece ca să intre în cameră. Înalt, bine făcut, brunet și cu o privire de ar îngheța și apele. Era opusul mamei din toate privințele. Uram să-i privesc albastrul din iriși.

ㅤA făcut un pas mare înăuntru și aerul a devenit greu. Toate trei îl priveam nemulțumite, dar din motive diferite. El mă privea doar pe mine ca pe o țintă în care se pregătea să tragă.

ㅤ— Ai ceva de spus, Clarissa? timbrul lui era autoritar și profund ca basul, îmi provoca un gol în stomac, dar nu arătam asta.

ㅤAm oftat adânc și m-am ridicat, trecând pe lângă ei trei ca să ajung la birou să-mi torn un pahar cu apă. L-am băut fără să-mi rup privirea din ochii lui, lăsându-l să aștepte după răspunsul meu. Am privit cum mâinile lui se strângeau slab și mi-am ridicat ochii plini de ură înapoi în ai lui.

ㅤ— Nu, am replicat cu nevinovăție falsă și am ridicat ușor din umeri. Niciun cuvânt de-al meu nu se poate ridica la înălțimea alor tale, am adăugat ironică și mușchiul din maxilarul lui a zvâcnit.

ㅤ— Ai grijă cum vorbești cu mine, m-a avertizat, ridicându-și arătătorul spre mine.

ㅤL-am privit indiferentă.

ㅤSylvia îmi făcea semne din privire să mă potolesc, iar mama își plimba atenția între noi, obosită. Asta n-o oprea să-i analizeze fiecare mișcare.

ㅤ— Da, domnule. Alte cerințe?

ㅤVoiam să mă opresc. Jur că voiam, dar cuvintele mi se rostogoleau din gură fără aprobarea mea de parcă abia așteptau clipa să iasă. Dacă exista o persoană căruia să-i displacă conflictul, eu eram aceea, dar nu mă puteam abține în momentul ăsta.

ㅤ— M-am săturat de obrăzniciile tale, a ridicat tonul și puteam vedea cât de sincer vorbea din expresia lui. Vei învăța să vorbești! mi-am ridicat sprâncenele, privindu-l sfidătoare.

ㅤA dat să vină spre mine, dar mama l-a prins de braț și l-a oprit. A privit-o înfuriat, dar s-a liniștit după câteva priviri grele de-ale ei. A mormăit ceva indescifrabil și s-a tras din prinderea mamei, părăsind camera. Abia acum conștientizam cât de repede bătea inima mea.

ㅤSylvia mă privea dezaprobatoare, iar mama era iritată. Era sătulă până peste cap de tensiunile dintre mine și Elijah. Și eu eram, dar asta nu le făcea să dispară, nu?

ㅤ— Voi vorbi mai târziu cu tine, m-a anunțat și ne-a lăsat în cameră doar pe noi două.

ㅤO tăcere grea apăsa pe cameră în urma celor care ne-au dat viață. Nu mă mișcasem de lângă birou și priveam ușa fix. Adrenalina îmi părăsea corpul, iar creierul începea să funcționeze din nou normal, conștientizând tot ce s-a întâmplat. Sylvia s-a întors spre mine și s-a uitat ciudat, având o amestecătură de furie și îngrijorare pe față.

ㅤ— Tu-ți îngreunezi singură viața!

ㅤAm clipit, asimilând cuvintele ei. O cută mi s-a adâncit pe frunte. Mă învinuia. Tot pe mine! Cum se face că tot eu eram vinovată de fiecare dată când era vorba despre un om pe care am fost silită să-l suport toată viața mea? Cu răutăți, reproșuri și răceală, fără să intervină nimeni să-l acuze de ceva. Pentru toate clipele din copilăria mea în care m-am trezit și adormit gândind de ce tatăl meu mă ura și ce era greșit cu mine, pentru toate momentele pe care mi le-a furat, intoxicând un copil cu gânduri atât de negre, când avea să-l învinuiască cineva și pe el? Să-l tragă la răspundere? Să-l facă să se simtă mic, slab și neînsemnat?

ㅤDacă chiar există dreptate în lumea asta, dacă chiar există o așa-zisă divinitate care ne supraveghează pe toți așa cum mă învățaseră toți adulții din jurul meu de-a lungul timpului... de ce a lăsat să se întâmple asta? Cum pot avea credință în ceva sau cineva care m-a lăsat să mă apăr singură dintotdeauna, de când nici nu știam să citesc? Rațiunea îmi bloca ideile de genul, le arunca într-un colț al minții mele și mă obliga să renunț să caut înțelegere în altă parte, zicându-mi: „Descurcă-te".

ㅤAșteptam mai mult decât niciodată să ies din casa asta.

ㅤSylvia mi-a așteptat replica lung timp, dar a lăsat-o baltă când și-a dat seama că n-am de gând să spun nimic. Nu aveam ce să spun. Nimic pe care l-ar fi putut înțelege ea.

ㅤNu poți înțelege ceva ce nu cunoști, nu-i așa? Așa că de ce ne-aș obosi și pe mine, și pe ea? Abandonasem de mult concepția că ar vedea și partea mea.

⬥♤⬥

ㅤAuzeam clinchetul tacâmurilor de porțelanul farfuriilor, erau singurele care se auzeau în jurul mesei. Îmi plimbam mâncarea cu furculița pe suprafața albă a vasului din fața mea, fără nicio intenție să o mănânc. Nici nu m-aș fi aflat la masa asta dacă nu era obligatorie cina în familie în fiecare seară.

ㅤDa, ăsta era ritualul familiei Darcel. Nu conta nimic din ce s-a întâmplat în timpul zilei, nu conta starea ta, trebuia să stai la masa pătrată din bucătărie și eventual să mănânci. 

ㅤPuiul din farfurie nu arătase niciodată mai grețos, numai gândul de a-l băga în gură îmi făcea stomacul să se întoarcă pe dos și era ceva nemaipomenit pentru că mama era o bucătăreasă grozavă. Dar nu sunt atât de naivă să dau vina pe gătitul mamei.

ㅤMi-am ridicat ochii spre Elijah, cântărindu-l când cuțitul lui a trecut prin carnea de pui. Curat și precis. Exact cum ar trebui să fie tăietura oricărui chirurg. 

ㅤAtunci de ce am simțit că a tăiat prin mine, nu prin bucata de pui?

ㅤMâinile mi s-au strâns inconștient mai bine în jurul tacâmurilor cât mintea mea construia o imagine nu tocmai drăguță cu el în capul meu. Mă așteptam ca privirea mea să-l îngreuneze în vreun fel, dar nu. Era atât de calm că ar fi speriat și moartea. Un adevărat sociopat!

ㅤM-am străduit să-mi rețin dezgustul când a ridicat paharul plin cu tărie și l-a dus la gură. Ura mi s-a așezat ca o umbră peste ochi. El avea garda de noapte astăzi la spital. A băut nestingherit și simțeam cum mă arde pe mine lichidul, nu pe el.

ㅤNu mai rezistam mult. 

ㅤMama m-a trezit ca din vis când mi-a mutat niște șuvițe după ureche, oferind o mângâiere plină de dragoste capului meu. M-am uitat la ea deconcentrată și zâmbetul ei micuț m-a întâmpinat încurajator. Știam ce voia să spună fără să rostească vreun cuvânt. Voia să mănânc. Voia să nu mă mai consum.

ㅤO umbră de zâmbet s-a pus pe buzele mele, dar n-a ținut mult.

ㅤAm realizat după că Elijah privise întreaga scenă. Ochii lui reci și albaștri ne fixară, dar nu rostise nimic, indiferent cât de mult se vedea că voia s-o facă. 

ㅤTensiunea din umerii mei s-a mai diminuat și am luat o gură din mâncare, străduindu-mă s-o mestec. O făcusem de dragul mamei pentru că și ea se străduia să-mi fie alături, să mă hrănească și să mă țină pe picioare. Sacrificase atât de multe pentru noi. 

ㅤNu mi-o spusese niciodată, dar o vedeam în ochii ei. La naiba, era un sacrificiu și că rămânea căsătorită cu Elijah!

ㅤUneori, mi-aș fi dorit să n-o fi făcut. Să-l fi părăsit definitiv acum douăzeci și doi de ani când plecase cu soră-mea și să nu se fi uitat înapoi. Chiar dacă asta însemna ca eu să nu mai exist.

ㅤNu e normal să mă simt vinovată pentru ceva ce nici măcar nu are legătură cu mine, dar nu contează. Mă simt. M-am simțit încă de când ne-a povestit acum câțiva ani, într-o seară în care tatăl meu a preferat să rămână în oraș decât să vină acasă.

ㅤA fost una dintre cele mai liniștite și frumoase nopți. Și asta doar pentru că el nu era în casă.

ㅤ— Unul n-a fost destul? am răbufnit când și-a turnat al doilea pahar și ochii lui s-au ațintit asupra mea.

ㅤGlasul meu era tăios și plin de judecăți ascunse. Ochii lui erau la fel. Și iată, singura asemănare dintre noi. Privirea lui era la fel de ascuțită ca limba mea.

ㅤA dat la o parte paharul. N-am scăpat că aproape l-a trântit de masă, dar nu m-am clintit. Nici nu cred că am respirat. Nici când ochii lui ajunseră la o formă minusculă de viață doar ca să mă atace pe mine.

ㅤ— Îmi ceri socoteală sau mă întrebi?

ㅤOchii mei s-au micșorat și nările mi-au fremătat pentru o secundă.

ㅤRămâi calmă.

ㅤNu aveam o dovadă concretă, dar puteam să jur că doar mă provoacă. Vrea ca eu să fac ceva greșit ca să mă poată pedepsi.

ㅤ— Întotdeauna am fost curioasă, am zâmbit ironică, privind cum cutele de pe fruntea lui se adâncesc ușor.

ㅤNu aveam o oglindă, dar știam că ochii mei sclipesc de răutate. Simțeam. Poate de asta mă privea și Elijah urât la rândul lui.

ㅤ— Nu te-am învățat niciodată ce pățesc curioșii?

ㅤ— Nu... Nu țin minte să mă fi învățat ceva, de fapt.

ㅤAlbastrul din ochii lui s-a întunecat și chipul lui a încremenit de parcă era o mască. Îl enervasem. Pentru a doua oară în seara asta. Bravo mie!

ㅤ— Joacă-te, mi-a răspuns amenințător. Continuă și am să-ți închid gura, nu mai ai mult. Mare grijă! Te afli pe gheață subțire, Clarissa.

ㅤAm ascultat avertizările lui cu inima strânsă de dispreț. Tacâmurile mele au sfârșit dărâmate pe farfurie și, în ciuda dezaprobărilor venite din partea mamei și surorii mele, m-am dat în spate cu scaunul, creând un sunet ce părea infernal. M-am ridicat în picioare, sătulă până peste cap de atitudinea lui.

ㅤEl a rămas la locul lui, urmărindu-mă cu un calm de speriat. Dar nu păcălea pe nimeni. Noi nu eram vecinii blegi care-l credeau cel mai liniștit om. Noi eram familia lui. Noi... Noi am fost obligate să-i suportăm adevărata față ani de-a rândul.

ㅤNu mă lovise niciodată, în ciuda vorbelor pe care le-a scos pe gură mereu. Tocmai asta era. Gura și atitudinea lui loveau mai tare și mai puternic decât cred că erau în stare mâinile lui.

ㅤ— Mulțumesc pentru masă!

ㅤMaxilarul lui s-a încordat, iar eu i-am întors spatele, ieșind din bucătărie fără să privesc înapoi.

ㅤÎncheieturile mă ardeau la cât de cald era sângele meu. Furia asta va fi sfârșitul meu. Furia și frustrarea. Mă voi chinui să le îngrop până când ele mă vor îngropa pe mine pentru că devin mai puternice pe zi ce trece. Pierd controlul. Nu le mai pot ține în frâu pentru mult timp.

ㅤNu urăsc ceva mai mult decât faptul că nu pot face nimic în privința lui! Oricât m-aș opune, sunt neputincioasă în fața lui. Pentru că eu nu am și nu voi avea niciodată puterea pe care o are el. Dacă nu era tatăl meu... Totul ar fi mai simplu.

ㅤM-am refugiat în dormitor și am inspirat și expirat controlat de mai multe ori. Până când senzația de arsură a dispărut.

ㅤRămâi calmă!

ㅤVocea creierului meu a devenit mai tare și mai autoritară, presimțind pericolul și prevăzând dezastrul. Dacă eu și tatăl meu ne-am dezlănțui adevăratele sentimente unul pentru celălalt... Atunci familia Darcel ar rămâne fără doi membri și fără locuință. Trebuia să mă controlez. Trebuia să opresc conflictul înainte să le fac viața oribilă mamei și Sylviei.

ㅤAm răsuflat încet și m-am îndepărtat de ușă.

ㅤNu mai era mult până aveam să plec din casă cu Edmond. Puteam să mai rezist câteva ore.

ㅤUșa s-a auzit în spatele meu și m-am întors, găsind-o pe mama înaintea mea. Nemulțumită și nervoasă.

ㅤAparent, doar de atât eram în stare.

ㅤS-a apropiat și deși eram mai înaltă cu un cap decât ea, m-am simțit mai mică decât niciodată în fața ei.

ㅤ— Tocmai ți-am salvat pielea pentru a nu știu câta oară, mi-a reproșat și m-am luptat să rămân neafectată. Nu o voi putea face la nesfârșit, mai ales la ce scoți pe gură! Înțeleg, ai ceva de împărțit cu el, nu e neapărat persoana ta favorită, dar e tatăl tău! E tatăl tău și trebuie să-l respecți la fel cum mă respecți pe mine. Purtarea asta se oprește aici. M-ai înțeles, Clarissa?

ㅤAm privit-o năucită și deși nu eram absolut deloc de acord cu cerințele ei, am plecat capul. Avea dreptate. Era tatăl meu. Îmi aminteam asta în fiecare zi și-mi uram viața.

ㅤPrivirea ei s-a îmblânzit când m-a văzut supărată și mi-a pus mâna pe obraz, masând încet cu degetul mare zona.

ㅤ— Nu ne alegem părinții, puiule, a spus și înăuntrul meu s-a declanșat o luptă. Dar, fii sigură, am fost aduși laolaltă cu un scop.

ㅤ— Mamă, îmi poți cere să tac și o voi face. Îmi poți cere să-l tolerez și o să mă zbat s-o fac. Dar nu-mi poți cere să-l respect și să-l iubesc pe omul ăla, nu se poate!

ㅤ— Familia e sfântă, Clary. Buni, răi, așa cum suntem... Vom fi singurii care-ți vom fi alături întotdeauna!

ㅤElijah Darcel n-a fost niciodată alături de mine.

ㅤ— În regulă, am cedat și m-am distanțat de ea.

ㅤNu eram de aceeași părere cu ea, dar nu aveam de gând să mă contrazic cu propria mamă. Și, mai mult ca sigur, nu aveam de gând s-o rănesc, povestindu-i ce tată groaznic mi-a oferit. Pentru că nu era vina ei. Chiar nu era! Ea făcuse mai mult decât a putut pentru noi; ea ne-a iubit, pe mine și sora mea, mai mult decât pe ea însăși. De-asta o apreciam, o iubeam și o respectam la rândul meu. Nu-mi putea cere să-l așez pe Elijah lângă ea. Ea ne fusese și tată, și mamă.

ㅤMi-am ținut cuvintele pentru mine și am butonat telefonul prostește până când mama m-a lăsat în pace și a plecat din cameră.

ㅤCând m-am văzut singură, l-am aruncat deoparte și mi-am pus mâinile pe față, răsuflând zgomotos. Mi-am frecat palmele de față ca și cum asta ar putea face totul să se șteargă. Dar nu. Totul era acolo. Întotdeauna a fost, întotdeauna va fi. Nimic nu va fi uitat.

•♤•

ㅤAm pândit-o pe soră-mea până a adormit buștean, prefăcându-mă că dorm. Sylvia era una dintre oamenii aceia care când adorm poate să înceapă războiul că nu-i mai trezești, știam asta din cele câteva dăți în care mai făcusem asta.

ㅤÎmi pregătisem deja un rucsac în care-mi îndesasem tot ce aveam nevoie pentru a mă face prezentabilă la o petrecere și așteptam clipa în care tatăl meu avea să plece la spital. M-am răsucit cu fața spre tavan și am respirat încet, de parcă ceva mă apăsa în capul pieptului.

ㅤFracțiuni de gânduri anapoda au început să mi se învârtă în cap, iar tavanul alb s-a preschimbat într-un scurtmetraj cu tot ce mersese prost astăzi. Mi-am închis ochii când n-am mai suportat imaginile și atunci am auzit pași pe hol, inima mi-a luat-o la goană și am strâns inconștientă mai bine pătura subțire pe mine când ușa camerei noastre s-a deschis, iar răceala aceea bine-știută a pus stăpânire pe încăpere și mi-a făcut pielea de găină.

ㅤI-am ascultat pașii cum înaintează în cameră și i-am simțit privirea asupra mea de parcă mă testa. Mă chinuiam să nu mă dau de gol, încercând să mă gândesc la orice altceva, dar era imposibil când îmi simțeam o parte a feței înghețată. Oftatul i-a traversat camera și m-a lovit direct în stomac, apoi a ieșit și ușa de la intrare s-a auzit câteva minute mai târziu. Minute în care n-am mai îndrăznit să respir.

ㅤAm răsuflat cu putere și am aruncat pătura de pe mine, ridicându-mă în șezut. Auzeam respirația liniștită a surorii mele și am simțit nevoia să mă fac ghem și să dispar într-o altă dimensiune pentru că știam că indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent cât timp ar trece... eu n-aș putea fi atât de împăcată niciodată.

ㅤDupă o scurtă perioadă am renunțat să-mi mai plâng de milă și m-am ridicat, impulsionată de ecranul luminos al telefonului. Mi-am apucat rucsacul și am ieșit din cameră cu grijă, grăbindu-mă să încalț prima pereche de teniși și să ies pe ușă, fără să-mi iau un minut să conștientizez ce se petrece.

ㅤM-am lăsat controlată de adrenalină și am coborât scările fără niciun regret, fără să-mi pese că eram încă în pijamalele mele scurte turcoaz, că aveam părul ciufulit și tocmai fugeam de acasă. Totul a făcut sens când l-am văzut pe blond sprijinit de mașină, privindu-mă distrat cu un zâmbet uriaș pe buze.

ㅤAm alergat spre el și l-am îmbrățișat cu putere, ridicându-mă pe vârfuri ca să-i pot cuprinde gâtul cu brațele.

ㅤ— Sper să merite, căci s-ar putea să fie ultima mea noapte pe pământ! i-am spus cu fața îngropată în tricoul lui și a început să râdă.

ㅤ— Întotdeauna ai avut un fler dramatic, mi-a zis când m-a îndepărtat de el cu brațele, ținându-mă de umeri. Ochii lui de culoarea turcoazului i-au cercetat pe ai mei. Tatăl tău nu va face nimic, în regulă? Nici măcar nu va afla! Doar... relaxează-te! Trăiește puțin!

ㅤAm pufnit și m-am îndepărtat, simțind vântul cald al lunii august pe piele. Un zâmbet mi-a apărut pe chip și mi-am ridicat capul spre cerul plin de stele, alături de o lună plină. Simțeam ce nu simțisem de mult prea mult timp... mă simțeam liberă. Sentimentul îmi intra sub piele și începea să-mi curgă prin vene, învăluindu-mi tot corpul cu o stare de liniște.

ㅤEram departe de reproșurile surorii mele, de cerințele mamei mele și de disprețuirea tatălui meu, chiar dacă mă aflam într-o parcare apropiată de blocul meu. Am simțit cum vântul îmi ridică greutatea de pe umeri, piept și spate și am devenit ușoară. Atunci i-am simțit brațul lui Edmond înconjurându-mă de după gât și ușoara chicoteală în ureche.

ㅤ— Trebuie să-ți zic... e cea mai reușită ținută a ta!

ㅤMi-am coborât privirea spre pijamalele mele și realitatea m-a trezit. Arătam ca o nebună.

ㅤ— Doar taci din gură! l-am apostrofat și am urcat în mașină, aruncând rucsacul pe bancheta din spate.

ㅤBlondul mi s-a alăturat încă amuzat și a pornit spre apartamentul său pe care-l închiriase doar cu câteva luni în urmă, exact când împlinise nouăsprezece ani, doar ca să scape din ghearele familiei lui. Nu apucase încă să mi-l arate până acum și eram pe cât de curioasă, pe atât de îngrijorată de locul în care putea trăi prietenul meu.

ㅤMașina pe care o avea, o primise cadou de aniversarea lui și era o moștenire de familie, un Chevrolet Impala din 1967 negru care tindea să scoată sunete ciudate. Nu mă simțeam pe deplin în siguranță în mașina lui, dar aveam încredere în el. Era un șofer desăvârșit, iar pe deasupra, știam că ar muri înainte să lase ceva să-mi facă rău.

ㅤA parcat pe o alee din fața unui bloc demodat și am privit cartierul sărăcăcios. Părea destul de liniștit așa că m-am calmat, urmându-i pașii mult mai mari decât ai mei până în interiorul blocului și apartamentului. M-am oprit o clipă pentru a cântări tot ce vedeam în jurul meu, dar nu erau prea multe. De fapt, nu părea o casă, ci doar un loc de locuit. Se simțea goală și atmosfera părea încărcată cu un sentiment pe care nu-l pot numi, dar pe care îl resimțeam în adâncul meu.

ㅤAm înaintat puțin, oprindu-mă în pragul sufrageriei, cât timp Edmond mă aștepta nerăbdător să intru odată. Era mobilat modest și cu mobilier la mâna două, cu mici imperfecțiuni pe alocuri. Nu era locul demn de Edmond, nu merita să locuiască într-un asemenea loc, dar mi-am oprit orice critică în spatele buzelor când zâmbetul lui părea întipărit pe chip și ochii lui aproape îmi cerșeau aprobarea.

ㅤI-am zâmbit înapoi, am făcut pasul final în sufragerie și mi-am așezat rucsacul pe canapea. Dacă el era fericit, și eu eram fericită pentru că Edmond, mai presus de orice, merită doar fericire. Mai ales după toate nedreptățile pe care n-a avut încotro decât să le accepte.

ㅤExact ca mine.

ㅤ— Te poți schimba în dormitor, te aștept aici.

ㅤS-a trântit pe canapea, așezându-și un picior pe măsuța de cafea și și-a dus o mână după cap, privind televizorul micuț după ce l-a aprins.

ㅤMi-am luat lucrurile și m-am dus exact unde îmi spusese. Am pufnit când i-am văzut patul dezordonat și o parte din mine a început să se zbată să iasă la suprafață și să rezolve mizeria asta, dar nu aveam timp. M-am schimbat în tricoul și pantalonii scurți și negri, simțind o vinovăție ciudată când m-am apropiat de oglinda atârnată de perete și am început să-mi conturez ochii cu tuș și mascara. Fata amețită și îndoielnică ce venise în pijamale aici, era înlocuită treptat cu versiunea ei inaccesibilă și fermă. Cu cât mă priveam mai mult în oglindă, vedeam cum era împinsă tot mai mult, ascunsă de ochii tuturor. Mi-am aranjat părul și mi-am forțat un zâmbet, gândindu-mă că sunt forțată să-mi mint familia doar pentru că Elijah nu poate găsi înăuntrul lui un strop de înțelegere. Mi-am privit chipul o secundă în plus, asigurându-mă că fata aceea devenise invizibilă și de neatins pentru oricine, la adăpost de orice.

ㅤAtât de departe că Elijah n-o mai putea ajunge.

ㅤAm ieșit în fața lui Edmond, rotindu-mă demonstrativ prin ochii lui. Surâsul lui mă făcea să uit de tot războiul adormit din mine.

ㅤ— Spectaculoasă, ca întotdeauna! a replicat și s-a ridicat, ochii lui căzând pe decolteul în V al tricoului. Și în aceeași măsură, obraznică. O ținută ce-ți merită numele!

ㅤAm râs, clătinând din cap. Nu mi-a luat mult să realizez că încerca să mă pună într-o dispoziție bună, spunând tot felul de prostii într-o manieră copilăroasă pentru că dacă exista cineva în lume care să vadă prin zidul pe care mă chinuiam să-l ridic între mine și oamenii din jurul meu, acela era Edmond.

ㅤCine se aseamănă, se adună, nu-i așa?

ㅤL-am urmat înapoi la mașină, fără comentarii în plus. Mi-am reluat obiceiul de a privi pe geam, în timp ce în mașină domnea o tăcere ce părea că începe să-l afecteze pe Edmond, dar nu mai aveam nimic de spus. Nici nu aveam dispoziția de a spune ceva și ca să fiu sinceră, îmi plăcea liniștea asta. Era un moment de pauză după tot haosul în care mă aruncasem. Dar nu și pentru el.

ㅤLa semafor, s-a aplecat spre mine și a băgat mâna în torpedoul dinaintea mea, apucând un disc aruncat aiurea printre tot felul de hârtii și chitanțe pe care l-a îndesat în casetofonul mașinii. În scurt timp, vocea lui Nickelback a răsunat tare și puternică în mașină, iar Edmond a surâs încântat.

ㅤ— Asta e melodia mea! mi-a spus și a început să fredoneze versurile, bâțâindu-se pe ritmul rock al melodiei.

ㅤAcordurile, versurile melodiei How you remind me alăturate de vocea tot mai sonoră a prietenului era tot ce puteam auzi și singurul lucru la care voiam să mă concentrez, distrându-mă mai mult decât era nevoie pe seama reacțiilor lui și mirându-mă în același timp că el, care refuza să învețe pe de rost orice, știa fiecare cuvințel din melodie.

ㅤN-am rezistat mult până m-am alăturat lui, starea lui fiind ca întotdeauna molipsitoare. Am cântat și am dansat pe fiecare melodie care a urmat până am ajuns în centrul orașului. Deja eram într-o stare de beție fără să fi băut ceva când am coborât din mașină și ne-am aventurat printre grupurile de oameni ce se înghesuiau pe străzile minuscule ca să ajungă în toate tipurile de localuri.

ㅤEdmond m-a prins de mâna, ținându-mă legată de el, când aglomerația devenise prea intensă și riscam să ne pierdem prin mulțime. Și dacă se întâmpla asta, era ușor să-l regăsesc, era ca un far cu păr blond și pielea lui palidă îl făcea să strălucească în întuneric. L-am strâns mai bine când am simțit că îmi alunecă mâna. Am răsuflat ușurați când am ajuns pe o arteră mai liberă.

ㅤ— Urăsc Bostonul vara! Cred că tocmai am fost pipăit de o bunicuță.

ㅤ— Nu mai fi așa copil, sunt doar oameni, am zis și mi-am luat mâna dintr-a lui. Unde este petrecerea asta? l-am întrebat, privind pierdută în jur la localurile din care răsuna muzica.

ㅤ— E mai în față, haide!

ㅤAm apucat să fac un pas în direcția lui când un grup de oameni beți s-au izbit de mine și unul din ei s-a dezechilibrat și m-a împins în ușa unui club. Am murmurat o înjurătură și i-am privit urât când râsetele lor idioate și rupte de realitate au înconjurat zona.

ㅤ— Iartă-ne, frumoaso! a reușit unul să articuleze și mi-am rotit ochii, privindu-l scârbită.

ㅤ— Ești bine? vocea lui Edy s-a auzit lângă mine și o mâna de-a lui a ajuns pe brațul meu. Am dat din cap. Haideți, prieteni, faceți pași de aici! le-a strigat celor trei măscărici pe un ton dur de n-a mai fost nevoie să repete.

ㅤCând am rămas oarecum singuri, m-am dezlipit de ușă și mi-am îndreptat spatele, simțind o ușoară durere. Ochii lui m-au observat în tot timpul ăsta.

ㅤ— Ai dreptate, e un oraș de rahat!

ㅤEdmond a început să râdă și mi-a făcut semn să mergem. Asta intenționam când am auzit foșnetul foii pe care călcasem și probabil se dezlipise când m-am lovit de ușă. Am ridicat-o de la picioare și un rânjet caracteristic deciziilor proaste mi-a înflorit pe buze când am citit-o.

ㅤMi-am ridicat ochii în ai lui Edy, arătându-i hârtia și acesta m-a dezaprobat imediat, recunoscând semnele dezastrului. Dar știa că e prea târziu, vedeam în ochii lui că știa asta.

O nouă carte care sper să vă placă pe cât mi-a plăcut mie să scriu la ea. Sper să găsiți loc și pentru Clarissa și restul personajelor ce vor apărea în inimile voastre, să vă distrați cu povestea ei și mai ales, să vă pregătiți pentru ce urmează. ❤️

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei!