De la înălțimea lui, Wine putea zări totul, inclusiv pieptul acestei diavolițe.

Marie Maxwell era probabil singura femeie care nu leșinase când el se oferise să danseze cu ea un vals. Din contră; părea extrem de fericită să îl facă pe el să leșine. Probabil că avea să îl atace din moment în moment, să îi scoată ochii și să îi consume. Sigur ăsta era secretul frumuseții ei. Cum sfârșise domnișoara Maxwell nemăritată până la douăzeci și unu de ani? Dacă ar fi întâlnit-o el când inima îi era intactă, acum Marie ar fi purtat cel de-al treilea copil în pântec. Și probabil că era unul generos din moment ce simțea șoldurile apăsându-i în palmă. Totuși, talia ei era prea subțire, ca și cum nu beneficia de un stomac. Brațele îi erau și ele prea subțiri. Oare avea coapse la fel de pipernicite? Probabil că nu. Probabil erau pline, perfecte pentru a fi ținute în mâini de el.

Avea chipul clar, ochii neobișnuiți și buzele pline. Uită cu desăvârșire de gura păcătoasă a Selenei care linsese și se jucase cu el până să ajungă aici, în casa prețioasă a contelui de Dunbar și, în schimb, își imagină acele buze pline stârnindu-l. Nu că ar fi fost necesar. Wine era și acum excitat. Trebuia să îl atingă ușor pe picior și probabil că ar terminat ca un flăcău. Își strânse buzele și își permise să îi simtă mirosul suav. Poate că erau ceva flori la mijloc, dar tot ce detecta el era mirosul ei de femeie, moscul plăcut al excitației și pielea ca mătasea. Cum o putuse ignora atâta timp? Cum o putuseră bărbații de aici ignora? Ea era sora lui Alfred Maxwell, conte de Denborough? Femeia care, la opt ani, se îmbătase cu puțin vin? Imposibil! Și-o imaginase cu strungăreață și pistrui, poate chiar mai multe coșuri, cu părul ca ața și... Dar nu avea părul ca ața. Era o frumusețe bogată care trebuia să cadă pe umeri, pe corp, să îl împresoare. Voia să îl strângă în mâini, să îi dea capul pe spate și să o sărute până leșina. De asta avea nevoie virginala Marie. Și atunci nu s-ar mai fi uitat urât la el, nu ar mai fi deschis atât de nepăsătoare buzele și nu i-ar mai fi aruncat invective.

Să o curteze avea să fie ușor; să nu se culce cu ea și să nu îi distrugă reputația avea să fie adevărata lui provocare.

Așa cum obișnuia să facă de câte ori întâlnea partenere agitate, Wine continuă să trăncănească în speranța că avea să o simtă mai relaxată:

— În unele triburi africane e suficient ca femeia să vină în cortul bărbatului ei pentru a fi considerată o căsătorie. Indienii din colonii pot să își unească destinele în fața zeităților, petrecând noaptea nunții înaintea unui idol...

— Poți să încetezi cu asta?, o auzi spunându-i. Este nepoliticos, necuviincios și barbar. În plus, nu mă interesează căstoria.

Aici ajungeau la un subiect delicat. Nici pe Wine nu îl interesa căsătoria. Perpetuarea speciei era necesară, da, dar nu sub amenințarea unui contract. Totuși, ea, ca tânără femeie crescută în sânul nobililor, nu ar fi trebuit să vadă viața fără căsătorie. O femeie necăsătorită era un nimeni. Auzise de la Colt că Marie nu era interesată de căsătorie și de atunci se tot întrebase motivul. După modul în care îi reacționa corpul nu credea că prefera femei. Spera că nu prefera doar femei. Acum însă era intrigat și voia să știe mai multe:

— Căsătoria păgână vrei să spui?

— Nici cea creștină, își ridică ironică o sprânceană. Căsătoria în general.

— Adică nu vrei să fii pețită?, o momi el. Ciocolată franțuzească, flori cu miile aduse în duzini, sonete, o baladă sau două, câteva plimbări pe malul Thamisei și prin Hyde Park, un dans, un sărut furat într-o grădină când numai luna se poate uita la chipul tău frumos. Marie tresări, probabil la fel de șocată ca el de descrierea curtării. Sau poate că era uluită pentru că el o considera frumoasă. Apoi, după trei săptămâni în care preotul a făcut strigările acelea complet inutile în bisericuța lui, să ajungi la altar și să fii înmânată soțului tău de o rudă, loc în care îi vei jura fidelitate, dragoste și supunere? Asta nu vrei, Marie?

Ușor încruntată, poate și puțin amuzată, femeia spuse:

— Mai ales partea cu supunerea. Nu, milord, nu vreau. Nu sunt interesată, așa cum am spus. De aceea am încheiat acea falsă curtare cu lordul Colt. Este un bărbat suficient de onorabil să nu pună întrebări sau să compună pe loc o poezie așa cum se pare ești tu capabil.

Wine îi zâmbi. Avea o limbă... L-ar fi putut ucide cu ea. Anne-Marie nu era deloc domnișoara docilă cu care ar fi vrut un nobil să aibă un copil insispid, ci, mai degrabă, războinica focoasă care ar fi dat naștere unei gloate de sălbatici. Ah, dar Wine era interesat!

— Nu este asta o problemă, sincer, mărturisi el. Pot obține o dispensă în două ore. Când îi zări privirea, continuă: Știu unde stă episcopul și mai știu și cum să îi dau un imbold să scrie certificatul, înțelegi? Oftă și o prinse mai bine în mâna lui, ferind-o de o domnișoară cam entuziasmată în mâinile unui june. Adevărul este că perioada aceasta de curtare este o pierdere de timp, ai dreptate. De ce să mănânci numai tu ciocolată când am putea mânca împreună, în activități productive?

— Nu înțelegi, îl întrerupse împingându-l puțin. Nu mă mărit deloc.

Știa de la început că la asta se referise, dar sperase în sinea lui că nu era așa. Nu înțelegea de ce îl deranja pe el ce făcea Marie cu viața ei. Totuși, îl apăsa. Îl durea. Îi păsa.

Ca al doilea fiu învățase să nu îi pese. Până ce își dezvoltase afacerea de comerț primise o alocație îndestulătoare fără să-i pese de unde veneau banii. Frații lui erau suficient de mari să își poarte singuri de grijă. Singura persoană de care îi păsase vreodată fusese sora lui, Summer. Își mușcă limba, pentru că în minte îi răsuna o singură voce: Ești sigur că Summer e singura persoană de care ți-a păsat vreodată?

— Mă simt nevoit să întreb ca gentelmen, îi șopti el. Nu te judec, să știi. În anumite privințe sunt de acord cu astfel de comportamente chiar. Își drese glasul și o întrebă, mulțumit să observe cum pielea i se înfiora: Îți plac doamnele?

Marie rămase o clipă perplexă, privindu-l ca și cum ar fi fost posedat. Poate că era. Nu se mai comportase de mult timp atât de curtenitor. Nu își mai dorise niciodată să intre în grațiile cuiva. Femeile intrau în grațiile lui.

— Sclipirea perversă din ochii tăi mă obligă să spun că nu îmi plac doamnele așa cum crezi tu, îi oferia aceasa un răspuns.

— Atunci?, o întrebă răbdător.

— Nu sunt interesată să devin proprietatea unui bărbat, milord. Nu vreau ca un bărbat să fie îndreptățit să facă tot ce vrea cu mine doar pentru că aici există un act care ne unește.

— Înțeleg, șopti acesta.

Și lui Wine i se părea nedreaptă legea. Civil, o femeie nu exista. Ea trecea de sub tutela tatălui sub tutela fratelui sau a soțului. Semnătura ei nu avea valoare decât dacă era însoțită de a tutorelui. Singurul moment în care exista era căsătoria. Erau câteva clipe de viață pentru ca mai apoi să cadă în robie. Și, deși știa că frații lui nu se comportau așa cu soțiile lor, cunoștea suficiente exemple pentru a spune că viața pentru o femeie era deosebit de grea.

— Mă îndoiesc că ai atâta creier încât să înțelegi, o auzi bombănind.

— Am de două ori mai mult, îi spuse amuzat de curajul ei. Femeile îl lăudau, nu îl jigneau. Era ceva în neregulă la Marie, mai ales după modul în care îl tratase mai devreme. El trebuia să afle ce dacă nu voia să moară din cauza curiozității. Trebuia să îi afle secretele, să știe, să o cunoască. Rezistă impulsului de a-i mângâia obrazul, testându-i pielea fină și palidă precum porțelanul. Ce s-ar fi ales de ea dacă ar fi devenit soția unui bărbat crud? La prima palmă probabil că s-ar fi dezintegrat. Nu putea suporta gândul petelor vinete pe trupul ei. Nu Marie. Și dacă ai vrea ca soțul tău să facă tot ce vrea el cu tine?

— Probabil că asta se va întâmpla cân soarele răsare la apus, milord.

Ochii ei violeți îl priveau sfidători. Nu își putu reprima uimirea. În urmă cu o lună, în timp ce exersa dansul cu sora lui, spusese ceva asemănător.

— Nu ți-ar plăcea genul acesta de doamnă, râsese Summer. Nu dacă vrei să te îndrăgostești și să îmi faci bucuria de a deveni mătușă.

— Când soarele va răsări la apus, păpușă, îi făcuse el cu ochiul, deși își ascundea neliniștea. Atunci mă voi îndrăgosti eu.

Acum, Marie dovedea cât de asemănătoare îi era prin această replică anormală. Soarele să răsară la apus... Oh, dar această metaforă a eternității, a imposibilității, a permanenței era unică. Precum ochii ei. Soarele, roșu, dacă ar fi răsărit chiar în momentul în care ar fi trebuit să apună, prin urmare într-o noapte întunecată, albastră, ar fi produs probabil un spectacol vizual, impresionând printr-o culoare pronunțată de mov. Înghiți în sec și încercă să se concentreze pe altceva, nu să se holbeze la acei ochi reci ai lui Marie.

— De ce nu ai vrut să stai de vorbă cu mine când ai realizat că sunt prieten cu fratele tău?, o întrebă instantaneu, amintindu-și de rolul pe care îl avea în această lună, aceea de a descoperi dacă Alfred era unul dintre lorzii întunecați.

Totuși, știu că nu avea să îi răspundă când orchestra finaliză muzica, ea făcu un pas înapoi și înghiți în sec, spunându-i rapid:

— Dansul s-a terminat, Wine Cardinham. Dădu să se tragă, moment în care el o prinse din nou. Să nu mai dansezi niciodată cu mine!, îi aruncă furioasă.

— Marie, îi șopti el, aș vea să știi că există bărbați care te-ar lăsa să faci tot ce vrei tu cu ei. Făcu un pas spre ea, înghițindu-i toată fuira din priviri, sorbind fiecare emoție plină de foc din privirea ei. Mă număr printe ei.

— Nu sunt interesată să devin o cucerire de-a lui Wine Cardinham, îi aruncă zeflemitoare. Nici a ta, nici a altuia.

— Atunci, cucerește-mă și vei deveni cuceritoarea lui Wine Cardinham, îi propuse. Nu știa de unde venise această idee, dar gândul de a fi cucerit, de a se lăsa pradă temperamentului vulcanic al acestei femei îi făcea trupul să fie traversat de o dorință febrilă.

Nu putu totuși să se bucure de căldura care emana din trupul ei, pentru că auzi vocea inamicului deghizată în vicontele de Cyn, un bărbat de statură medie, cu prea puțini mușchi dezvoltați. Privindu-și fostul prieten, Wine își reprimă dorința de a-i sparge puțin nasul elegant și de a-i călca peruca imaculată în picioare. Cyn avea un aspect docil: brunet, cu ochii căprui și obrajii mai mult galbeni, arăta de-a dreptul bolnăvicios acum. Se întrebă cum de vicontele o cunoscuse pe Marie. O fată ca ea nu trebuia să umble cu prefăcuți ca el. Ideea îi bubui în minte și o eliberă din strânsoare lui, făcând-o să tresară. Nu ar fi trebuit nici să umble cu prefăcuți ca el. Nici el nu era mai breaz decât vicontele.

— Cardinham, se auzi glasul lui Cyn.

Înainte de a se îndepărta de Marie și de a fugi de falsa prietenie cu vicontele, se aplecă ușor spre urechea ei cu loburi perfecte – ureche de care ar fi vrut să își lipească buzele neconrolat –, și îi șopti:

— Nu uita, Marie. Dacă vreodată ai nevoie de ajutorul unui Cardinham, de ajutorul meu...

— Nu voi avea niciodată nevoie de ajutorul tău!, îi aruncă ea furioasă. Mârâi la el, ceea ce îl făcu să se încrunte oarecum fericit. Era o femeie remarcabilă.

— St James, continuă să îi șoptească. O iei tot înainte, paralel cu Hyde Park. Nu te afunzi în St Gils. O fată drăguță ca tine ar fi șocată până și de ce se întâmplă în St James, darămite în St Gils. Când vezi lacul te oprești. Parcul este foarte aproape și acum se luptă să supraviețuiască, să arate frumos.

— Nu am nevoie de..., începu să se împotrivească ea, dar el insistă:

— Casa neagră e a mea. Are marmură neagră, îi explică. Este decorată după ultima modă din Italia, iar materialele sunt aduse special din acea zonă. Nu ai cum să nu o recunoști, Marie.

Și îi dădu drumul, îndepărtându-se de ea după ce îl salută discret pe Cyn. Nu ar mai fi putut sta alături de ea nici dacă și-ar fi dorit asta. Se lupta cu dorința de a o săruta acolo și de a o revendica aidoma strămoșilor barbari sau de a-l pocni pe Cyn și de a-l ucide pentru atenția acestei femei și pentru atenția unei alteia, o femeie pe care o crezuse până în seara aceea unică. Singura femeie care îi atrăsese atenția vreodată trebuia să primească amintirea ochilor lui Marie și a furiei sale. Nu mai era singură acum, în mintea lui.

***

— Ce vorbeați, draga mea?, o întrebă vicontele Cyn când rămaseră în sfârșit singuri.

Marie urmări mișcările cuceriotoare ale lui Wine care se apleca asupra lui Helen, îi șoptea ceva, o făcea să râdă, apoi dădea mâna bărbătește cu Nate și dispărea, cu părul lui negru săltând la fiecare pas, cu picioarele cu coapse musculoase... Nu mai observase niciodată picioarele unui bărbat și nu le mai găsise niciodată atrăgătoare. Totul la Wine era atărgător, iar acum înțelegea prea bine de ce femeile cădeau în patul lui. Amintirea atingerii lui pe spatele ei era precum un semn. Avea impresia că dacă se dezbrăca, urma degetelor sale avea să fie acolo, dominatoare și posesivă. Trebuia să fie acolo pentru a se convinge că seara aceasta nu era aievea.

— Nimic important, îi șopti vicontelui.

Pe lordul Cyn îl întâlnise în circumstanțe despre care nu credea că avea să vorbească niciodată. La cincizeci de ani, vicontele era o prezență bolnăvicioasă care nu se mai afișa în casa lor cu regularitate. Pe vremea când tatăl lui Anne trăia, vicontele îi era cel mai bun prieten. Diferena dintre ei era de doar patru ani. Ar fi fost, dacă fostul conte de Denborough nu ar fi murit la vânătoare, căzând de pe cal în timp ce se năpustea asupra unei vulpi fricoase. Moartea fostului conte, din urmă cu cinci ani, nu o afectase deloc. În gândul ei își dorise să moară. Ajunsese într-un punct în care se temea pentru viața și pentru integritatea ei psihică. Mama o lăsase de tânără, când avea doar zece ani. Fosta contesă fusese măcinată de traiul alături de un bărbat ciudat, care se deda unor plăceri perverse și bolnave. La șaisprezece ani, Anne era suficient de frumoasă să treacă drept o fată dezvoltată înainte de vreme și cu siguranță că tatăl ei remarcase aceste aspecte. Nu fusese însă singurul. Cyn și prietenii dubioși ai tatei remarcaseră și ei. Numai curiozitatea o făcuse să coboare în acea seară în tunelurile de sub casă și să fie părtașa celor petrecute acolo. De atunci, de când încălcase regula impusă de fostul conte, Anne văzuse adevărata față din spatele măștii smerite a vicontelui Cyn. Și nu o putea suporta.

De dragul aparențelor însă o făcea, mai ales că Cyn ar fi putut să o ferească pe fiica lui, pe micuța Paris, de ea dacă ar fi vrut. Și se temea adesea pentru siguranța copilei, drept care o vizita foarte des, luând-o adesea sub tutela ei. Paris era exact ca ea, numai că micuța nu era conștientă de pericolul care o pândea.

— Ce face domnișoara Paris?, îl întrebă.

— Doarme tot timpul, îi răspunse neutru vicontele.

— Cred că este normal la vârsta ei.

Paris Thorne, fiica vicontelui de Cyn, avea doar trei ani, dar putea cuceri inima oricărui adult. Totuși, nu era înțelept ca ea să cucerească inima adulților din cercul lor.

— Iartă-mă că intervin, lady Anne, spuse atunci vicontele, dar cred că prietenul meu, tatăl dumitale, și-ar dori să intervin dacă ar fi aici. Anne își strânse degetele pentru a-și opri o remarcă vulgară. Wine Cardinham nu este pentru dumneavoastră. Îl cunosc. O perioadă mi-a fost prieten și... Gura vicontelui se strânse. Nu este bărbatul cu care să te asociezi.

Cumva, speranța răsări în inima ei. Dacă Cyn îl considera bărbatul nepotrivit pentru ea, atunci poate că... Tresări înaintea acestei idei. Probabil că era prea obsedată să își găsească un nou bărbat care să o curteze pentru a se gândi bine. Faptul că Wine se întovărășise și cu vicontele nu îi dovedea decât că era la fel de bolnav ca acești bărbați, deși nu dădea dovadă de așa ceva. Nu. Atingerea lui, cuvintele sale... Totul era blând la el, chiar și atunci când limba ei l-ar fi enervat la culme și l-ar fi putut face să își piardă cumpătul. Și să o plesnească.

— O seară plăcută, milord, îi spuse vicontelui.

Totuși, când vicontele făcu o mișcare politicioasă, o plecăciune, din vesta lui căzu o carte. Inima femeii rămase împietrită când observă pictura de pe cartea de tarot. O femeie în albastru, în mijloc, împresurată de tot felul de modele aurite. Capul acoperit, mâinile ușor ridicate, zâmbetul sfios... Vicontele se aplecă și luă cartea pe care o așeză într-un buzunar. Privirea lui o fixă. Își dădu seama că rămăsese de-a dreptul lividă, pentru că ea una știa prea bine ce însemna cartea, ce era de fapt, ce simboliza.

— S-a întâmplat ceva, lady Anne?, o întrebă cu glas domol vicontele.

Nu avea să se lase păcălită de această tandrețe care masca o furie fără margini.

— Nu, nimic.

Și înainte de a mai fi luată la întrebări, chestionată, amenințată, Anne dispăru. Cartea Marea Preoteasă era cartea lor. Era cartea care simboliza familia Maxwell. Se lăsă pe pernele din trăsură și înghiți în sec. De fiecare dată când un membru primea... Tresări la fiecare zgomot din noapte, conștientă că se apropia de ceea ce avea să fie în seara aceea o casă a diavolului, un monument al torturii.

Își mușcă buzele pentru a nu izbucni în lacrimi. Și nu era nimic din ce putea face ea. Nimeni nu putea face nimic. Putea doar să se încuie în cameră și să aștepte până ce chinul acelor copile va trece și ea va mai adăuga pe lista de păcate crimele comise de bărbații din societate. Și asta pentru că Anne nu găsise încă un erou.

Nu știu ce am zilele astea, mă simt extrem de obosită.