Cerul sugera de dimineață că avea să burnițeze. Oricum se instalase ceața în toată Londra, iar cele câteva familii nobiliare rămase în oraș preferau să își încheie cât mai repede socotelile pentru a se refugia pe domeniile de la țară. Anne știa că asta avea să fie exact ce făceau și ei imediat ce terminau treburile în Londra. În urma conversației de la micul dejun din camera lor, în timp ce amândoi erau îmbrăcați doar cu halate, Anne înțelesese că Wine deținea mai multe proprietăți în Anglia și una în Scoția, în Ayr, dar că de Crăciun, membrii familiei se adunau la conacul Rothgar, foarte aproape de moșia ducelui de Shrewsbury. Colt Cardinham se afla deja acolo, alături de Christina, iar ducele însuși nu avea să mai poposească mult în Londra. Anne știa care era singurul lucru care îi ținea aici, anume afacerea legată de societatea secretă a lorzilor.

Prin urmare, Anne se hotărî să facă din ziua aceasta o zi de cumpărături pentru Crăciun. Nu știa când va mai avea ocazia să iasă pentru daruri de Crăciun, așa că profită la maximum de faptul că Wine avea după-amiaza plină cu diverse treburi care nu o implicau însă pe domnișoara Hodging, așa cum o asigurase. În trăsură, alături de Silas, înfofolit acum în haine groase, mereu încruntat și cu privirea vigilentă, Anne traversa drumurile selecte ale Londrei. Cumpărase deja cadouri pentru cumnatele ei și pentru Blue și Paris. Se gândea serios că pentru cadoul lui Colt avea să cotrobăie mai mult prin oraș, pe când pentru duce se gândise la ceva ce cu siguranță avea să aprecieze. Wine rămânea problema.

Cel puțin așa i se păru.

— Oprește aici!, strigă spre birjar.

Coborî atentă pe pavajul umed, neluând în seamă burnița care cădea din cer. Purta mănuși și o pelerină groasă. Totuși, frigul îi cuprindea repede corpul, așa încât nu stătu de prea multe ori pe gânduri când păși în magazinul cu tutun al lui Fribourg și Treyer. Silas se încruntă, dar o urmă tăcută. Băiatul nu era obligat să o însoțească, dar ea insistase să i-l fure lui Wine măcar azi pentru a înnoda relația dintre ei. Îi plăcea Silas și voia să trezească mai multă bucurie în sufletul lui înnegrit de anii petrecuți pe străzi.

— Ce facem noi într-un magazin ca ăsta?, întrebă precaut băiatul.

— Lordul Cardinham fumează adesea trabucuri, îi zise ea în șoaptă. Am observat că majoritatea sunt cumpărate din Haymarket și mă gândeam că ar fi încântat dacă i-am cumpăra trabucuri. Spre fericirea ei, în magazin nu se afla nimeni, cu excepția ei și a lui Silas. Îl zări pe vânzător la tejghea și se îndreptă spre el. Bună ziua! Ce îmi puteți recomanda pentru un client fidel de-al dumneavoastră? Este vorba despre Wine Cardinham.

— O!, făcu bărbatul ochii mari. Să înțeleg că doriți să îi faceți un cadou? Anne aprobă. Ei bine, am primit câteva modele noi în ce privește pipa unui domn dacă vreți să vedeți.

— Mi-ar plăcea!

Atentă la instrucțiunile bărbatului, cu un ochi pe Silas care își trăsese pălăria mai bine pe față, Anne nu fu atentă la bărbatul care intră în urma ei până ce acesta se apropie în timp ce ea plătea cele deja cumpărate.

— Nu mă așteptam să găsesc o doamnă aici, se auzi vocea lui gravă.

Bărbatul avea părul brunet, era destul de masiv, dar putea fi considerat slab pe lângă Wine. Probabil că strălucirea din ochii lui o făcu să se încrunte și să se gândească la frații Cardinham, deși era convinsă că imaginația îi juca feste.

— Sunt Edwin Clark, se prezentă bărbatul.

— Oh, sunteții fratele baronului de Olsburg!, își dădu Anne seama. Sunt Anne Cardinham. După o clipă, timp în care ochii bărbatului o priviră atenți, adăugă: Sunt căsătorită cu Wine Cardinham.

— Înțeleg, zise Edwin. Am auzit despre căsătoria dumneavoastră. Felicitările mele! Și condoleanțe pentru moartea fratelui dumneavoastră. Credeam că vă va fi mai greu.

Anne păli puțin, deși încercă să nu își modifice prea tare trăsăturile. Rochia de pe ea nu era din crep negru, ci din bumbac închis la culoare. Totuși, nu era negru. Era întunecat, în schimb, și alesese să poarte mănuși și șal negru pentru a completa decent ținuta. Ar fi trebuit să își dea seama că avea să se întâlnească cu o persoană cunoscută mai devreme sau mai târziu.

— Sper că lordul și lady Olsburg sunt bine, zise ea luând pachetul. O zi plăcută, domnule!

Și ieși, trăgând mâna lui Silas după ea.

— Ce bădăran!, comentă Silas. De parcă trebuie să îi spună el unei lady cu ce să se îmbrace! Își dădu ochii peste cap și, spre surprinderea ei, îi strânse mâna. Nu vă faceți griji, milady! Vă stă bine și în hainele astea.

— Mulțumesc, Silas!, zise mișcată. Ești cu adevărat un domn!

— Mă îndoiesc de asta, milady, zise copilul și își lăsă mâna să cadă din a ei. Privirea lui rămase o clipă pierdută, iar ea își dădu seama că se gândea la zilele în care nu fusese mai departe de copiii care cerșeau acum la fiecare colț de stradă. Mergem?

— Da, răspunse repede. Mai vreau să mergem la magazinul de dulciuri de acolo. Cred că vreau să cumpăr o duzină din fiecare. Nu ți-ar plăcea niște bomboane, Silas?

— Eu nu mănânc dulciuri, se strâmbă băiatul de parcă îi sugerase să înghită o lămâie.

— Poate că ar trebui să încerci. Nici eu nu le iubesc cine știe ce, dar ajută din timp în timp. Hai pe jos! Lasă trăsura și hai pe jos. E la câțiva pași. După ce ezită, Silas o urmă, ascultându-i pălăvrăgeala despre beneficiile zahărului pentru un domn ca el, în creștere.

Aproape că ajunseră când Anne remarcă pericolul. Erau doi indivizi care aparent îi urmăriseră de când ieșiseră din magazinul cu tutun. Se opri îngrijorată. Nu erau în cea mai selectă zonă a Londrei, dar nu erau nici într-una rău-famată. Prinse mâna lui Silas și privi indivizii care se interpuseră între ei și ieșire.

— Silas..., șopti ea, vreau să fugi cât de repede poți la vizitiu și...

— Nu vă las aici, milady!, zise copilul. Dați-vă la o parte!, strigă el spre bărbați. Vizibil amuzați, aceștia râseră și se apropiară ușor.

Temându-se că aveau să îl rănească pe Silas care nu înțelegea că fuga putea să le salveze amândurora viața, Anne își deschise săculețul și spuse repede:

— Am bani! Vă dau banii! Lăsați-ne!

— Nu le dăm niciun ban!, mârâi enervat Silas.

— Silas!, îl strigă furioasă. Silas, fă așa cum ți-am zis...

— Da, băiete, dispari o clipă! Noi avem ceva de vorbit cu cucoana, vorbi unul dintre bărbați. Făcând încă un pas spre ea, individul rânji, dezvelindu-și dinții stricați. Ce ziceai de bani? Smulgându-i sacul din mâini, bărbatul se dădu și mai aproape. Anne auzi în spate cum Silas înjură și se năpustește asupra celuilalt atacator. Dar noi nu avem nevoie de bani. Ni s-a spus să îți dăm o informație: dacă scoți o vorbă despre ei ajungi la următoarea întâlnire. Anne se cutremură când mâna individului se strânse în jurul gâtului ei, ridicând-o ușor de sus. Ai înețeles? De undeva, pumnul lui răsări și se lipi de nasul ei, făcându-i capul să se dea într-o parte. Brațul se mișcă, iar ea căzu la pământ.

Încăierarea care urmă, între Silas și individul care îl ținuse, fu scurtă, pentru că bărbatul care o lovise îl chemă, anunțând că treaba fusese făcută. Ducându-și mâna la nas, Anne realiză că sângera. Înghiți în sec și privi spre băiatul cu haine mototolite, care respira greu, cu petele de sânge pe gulerul imaculat.

— I-am spart nasul nenorocitului!, zise Silas.

— Și el mie, bălmăji Anne. Se ridică cu greutate și își văzu pachetul într-o parte. Îl prinse, îl strânse la piept și înghiți în sec, rămasă încă pe drum. Silas, ți-am spus să fugi. Nu poți să te bați cu doi indivizi, copile... Ai putea fi rănit sau chiar ucis.

— Nu vă pot lăsa, milady! N-aș lăsa niciodată o doamnă, oricât de mare ar fi prețul.

Silas se trase lângă ea, se așeză ușor și îi atinse cu degetele lui lungi nasul. Era încruntat, așa cum de altfel băiatul arăta mereu.

— Silas..., oftă ea. Tocmai mi-am dat seama ce cadou să îți fac de Crăciun. Îl auzi pufnind și bălmăjind că era de-a dreptul țăcănită dacă se gândea la cadouri într-o situație ca aceasta. Un inel. Îți voi dărui un inel sau poate două. Fiecare cu câte o aripă de înger. Băiatul se încruntă. Pentru că tu, domnule Davis, ești îngerul meu.

Îl văzu cum înghite în sec, oftează și îi permite să își așeze capul pe umărul lui. Îi strânse ușor mâna într-a ei și își închise o clipă ochii. Fusese vorba despre societate. Acum, cu Alfred mort, se temeau că avea să se ducă la vreun magistrat. Ce nu știau ei era că probabil Silas cunoștea mai multe aspecte decât ea legate de asta. La urma urmei, fusese acolo, în viziuina demonilor. Și când se gândea că trebuia să îi spună lui Wine...

— Silas?

— Hm?, îi răspunse băiatul.

— Te duci să cumperi niște caramele?, îl întrebă. Mi-ar prinde bine niște zahăr acum.

De data asta însă băiatul nu mai comentă. Ajutând-o să se ridice, o ajută să ajungă la trăsură, așa dezorientată cum se simțea, și se duse la magazin pentru a lua dulciurile. Când se înapoie, descoperi că el cumprăase o duzină din fiecare sortiment și că îi arunca priviri îngrijorate. Silas era un copil bun și avea să fie un bărbat remarcabil.

***

Parmezanul se topise frumos pe plăcintă, iar vinetele îi ofereau un gust ușor înțepător, de-a dreptul perfect. Gustarea pe care o adusese bucătăreasa pentru vizita fratelui său îl smulsese din actele pe care trebuia să le trimită urgent prin Christian. Așezat pe fotoliu, cu o felie generoasă în față, Wine mesteca atent, în timp ce ducele prefera să își mai toarnă niște cafea. Rothgar era cunoscut pentru faptul că nu era un împătimit al ceaiului, oricât de lipsit de patriotism suna asta.

— Deci băiatul ăsta, Davis, a căutat-o tot timpul pe Blue?, întrebă atent ducele.

— Așa am înțeles și eu, confirmă Wine. Colt mi-a spus că Blue a recunoscut numele de Bell. Ei bine, asta nu poate însemna decât un singur lucru: Silas rămâne în familie.

— Dacă vrea, ridică ducele din umeri. Lady Anne pare atașată de el și cred că și băiatul s-a atașat de ea. Altfel, nu o însoțea la cumpărături nici cu prețul vieții. Niciun bărbat nu și-ar face vreodată asta. Wine zâmbi și își întinse picioarele cât erau de lungi. Privi agitat ceasul. Nu era genul de om care să își țină soția închisă în casă sau să îi facă un program strict, dar avea impresia că trecuse mai mult timp decât era necesar pentru o plimbare. Mai erau două ore până ce trebuiau să ia cina cu domnul și doamna Carter și, de dimineață, ea îi promisese că avea să ajungă la timp. Unde era? În orice caz, continuă ducele, nu cred că e o idee bună să îl trimiți la școală. Mai bine îi angajezi preceptori.

— Eu cred că s-ar descurca de minune la Eton.

— Știi bine cum sunt băieții acolo. Ar sfârși exmatriculat doar pentru că s-a apărat de vorbele urâte ale unui coleg.

— Fiecare bărbat trebuie să își poarte războaiele, ridică el din umeri. Dacă e exmatriculat, îi angajez apoi profesori particulari. Trebuie să îi dau o șansă.

— Uită-te la noi, Wine, oftă Rothgar. Cu două luni în urmă eram trei burlaci, iar acum suntem însurați și voi mai aveți și copii pe cap, copii care nu sunt ai voștri. Cu excepția lui Paris, se corectă el. Mi-e teamă de ce se va întâmpla în decembrie.

Wine izbucni în râs. Așa era. Din septembrie, familia se extinsese. Se împăcaseră cu ducesa-văduvă, ducele aștepta un copil, Colt o avea deja pe Blue, el se însurase și primise tutela lui Paris, iar pe Silas îl descoperiseră prin intermediul destinului. Lucrurile se așezaseră așa cum niciunul nu ar fi crezut că era posibil în mai puțin de două luni.

Amândoi se încruntară însă când auziră pașii grăbiți de pe hol. Wine se ridicase deja în picioare când Silas intră în cameră, izbind ușa de perete. Părul lui în dezordine și hainele pătate de sânge, îi făcură părul să se ridice pe el.

— Trebuie să chemăm un doctor!, zise băiatul.

— Nu am nevoie de un doctor!, se auzi imediat vocea lui Marie de pe hol. În urma lui, Wine zări batista însângerată pe care o purta la nas și simți că i se face rău. Brusc, plăcinta cu parmezan și vinete nu mai era deloc o idee bună. Marie clipi șocată spre ducele de Rothgar și zise: Milord, nu știam că sunteți în compania soțului meu. Silas, de ce nu plecăm noi și...?

— Marie!, zise grăbit Wine. Din doi pași ajunse la ea, ridicând-o și ducând-o, în ciuda protestelor ei, pe canapeaua galbenă pe care el stătuse mai devreme. Rothgar, cheamă un doctor! Repede!

Ducele aprobă și trecu pe lângă Silas care se apropiase, privind cu mâinile în șold spre Marie. Amândoi bărbații o priveau consternați când spuse din nou:

— Nu am nevoie de un doctor! Oh, Wine, de ce nu m-ai anunțat că ducele e aici? Și tu, Silas! Trebuia să îmi spui că Wine e cu cineva în cameră. Încercă să se ridice, dar primi încă o pernă sub cap, iar degetele lui Wine o reținură.

— Nu dau doi bani pe titlul lui, zise Silas. Ești rănită, milady. Am văzut bărbați care au murit pentru că le-a curs sângele pe nas. Wine se albi și mai puternic. Nu e de glumă cu așa ceva, milady.

Atingând ușor batista, Wine înghiți în sec și întrebă:

— Cum s-a întâmplat asta? A fost spontan? Ești... ești bolnavă, Marie?

— A fost atacată, răspunse în locul ei Silas, iar atenția lui Wine se îndreptă spre el. Doi indivizi pe Haymarket. Nu voiau bani, ci să o amenințe. L-am pocnit pe unul dintre ei în nas. Probabil că el e într-o stare mai proastă decât milady.

Marie își dădu ochii peste cap, iar Wine oftă:

— Silas, putem discuta mai târziu? Vreau să îi ceri fetei de la bucătărie apă calde și prosoape. Niște coniac, de altfel.

Băiatul aprobă și plecă, lăsând ușa să se închidă în urma lui. Deși rămaseră încordați un timp până la sosirea doctorului Leigh, Wine arăta ca un animal care fusese recent lovit cu pietre. Avea o expresie profund îndurerată, de parcă el fusese cel lovit. Pe tot parcurul examinării medicului, rămase acolo, cu fața palidă și buzele uscate, refuzând să se relaxeze până ce nu auzi verdictul.

— Este bine, zise domnul Leigh în timp ce își strângea instrumentele. Nasul îi fusese curățat. Nu mai sângera de ceva timp, așa că nu erau motive de îngrijorare. Nu a fost rupt, dar dacă o lovea mai tare se întâmpla și asta. Ei, sper că vă plac femeile cu nasul mare, râse bărbatul. Doar știți cum era cu Cleopatra.

Wine observă cum Marie făcu ochii mari de îngrijorare, așa că zise:

— E suficient. Mulțumesc mult, domnule!

Bărbatul aprobă și ieși. Imediat ce ușa se închise în urma lui, Wine se apropie de ea și îi mângâie ușor fața.

— Sunt urâtă?, întrebă femeia.

— Nu, zise repede. Ești frumoasă, Marie. Nu ai nasul mare. Nici nu se vede că ai fost lovită. Probabil că dacă ai fi avut timp să te cureți nici nu aș fi remarcat. Și dacă nu ar fi fost Silas, bineînțeles. Oftă. Asta a fost din cauza...?, o întrebă, iar ea aprobă numaidecât. Îi voi distruge, Marie! Îți jur asta!

— Aș vrea să te pot ajuta, dar nu cunosc multe lucruri. Oftă. Trebuie să îmi schimb rochia pentru diseară. Am căzut și... Hei, sunt bine!, îi zise când îl simți tresărind. Am luat și caramele, așa cum îți plac, să știi.

— La naiba cu ele!, mârâi bărbatul și îi prinse chipul în palmele sale. Când mă gândesc că puteai să fii rănită acum. Puteai să fii moartă și... O strânse în brațe, prinzând-o la pieptul lui. Nu mă voi ierta niciodată pentru asta, șopti. E de datoria mea să te apăr, să te ocrotesc. Ți-am promis că o voi face, iar eu...

— Nu e vina ta!, pufni ea, mângâindu-l ușor pe spate. Te rog, nu te învinovăți! Nu am pățit nimic. Vezi? Haide acum... Vreau să mă fac prezentabilă pentru cina de diseară.

— Nu mergem!, decretă el. Te bagi în pat și stai acolo până ce mă asigur că vei fi în siguranță.

— Nu fi idiot!, îl apostrofă ea. Nu voi fi niciodată în deplină siguranță. Nu pot sta o eternitate în pat, nici chiar dacă tu ești acolo. Dacă nu vrei să mergi, foarte bine! Eu mă duc să îți întâlnesc prietenii. De altfel, domnul Carter este proprietarul unui club. Când am eu ocazia să întâlnesc un proprietar de club?

Wine oftă. Aparent, meseria lui Carter câștiga în fața șarmului lui. Așa fusese mereu. Și, deși îi promise că aveau să fie acolo, nu îi dădu drumul mult timp, dorindu-și cu disperare să o știe în siguranță. În cele din urmă, când se depărtă ușor de ea, Marie îl privea amuzată.

— Pentru un bărbat care nu are o inimă de dat, lord Cardinham, dumneata arăți cam multe, nu crezi?, îi spuse înainte de a se ridica.

Atunci însă el își dădu seama că nu fusese un moment în care lipsa lui Sarah îl alarmase astfel. Nu trezise niciodată o durere atât de puternică în el, încât avea impresia că totul se frângea în interiorul său. Privindu-și palmele mult după plecarea lui Marie, Wine realiză că dacă Marie nu ar mai fi venit în acea zi acasă, el nu ar mai fi avut niciun motiv să trăiască. Pentru că pentru prima dată în viața lui nu munca, nu familia, nu distracția îl motivau să se trezească în fiecare zi, ci chipul lui Marie, vocea ei ironică și prezența ei voluptuoasă. Și nu mai simțise niciodată așa ceva, de parcă fericirea era o persoană, nu o stare.

***

Rochia aurie îi ținea talia, expunându-i frumos pieptul și clavicula evidentă. Corajul era brodat cu negru, extrem de strâns, formând un model pe lângă pietrele prețioase. Fusta avea un model din brocart, iar la poale se termina cu o dungă de un alabstru-închis, aidoma șalului pe care îl purta pe umeri și care avea menirea să o încălzească.

Își privi relflexia în oglindă în timp ce servitoarea îi aranja o buclă rebelă. Când fusese ridicată și scuturată singurul lucru la care se gândise fusese posibilitatea de a nu-l mai vedea pe Wine niciodată. Nu de moarte se temea Anne, ci de consecințele ei. Neființa ar fi însemnat că nu ar mai fi putut atinge niciodată chipul colțos al lui Wine, buzele lui pline șimereu curbate datorită glumelor, pielea caldă pe care părul creștea destul de rar. De altfel, existau implicații ca urmare a dorinței lui de a-i opri pe acești bărbați care erau de vină pentru o parte din chinurile subterane. Putea muri chiar el. Iar atunci, dacă el nu s-ar mai fi întors la ea, acasă, atunci Anne știa că ar fi murit. Nu ar mai fi avut niciun motiv să trăiască. Nu mai simțise niciodată așa ceva, ca și cum fericirea ei era Wine Cardinham, nu o stare. Fericirea ei era un bărbat, acest bărbat.

Și toate astea pentru că îl iubea. Nu își putea da seama când se îndrăgostise de el, dar cu siguranță fusese înainte de Gretna Green. Când îi zărise gropițele păcătoase în casa lui Helen. Când îi prinsese talia și dansase cu ea. Când îi șoptise salvarea în ureche și când o sărutase pe o străduță lăturalnică de la intrarea în St Gils. Atunci inima ei încetase să fie a ei. Căsătoria fusese o chestiune de timp.

Totuși, în ciuda celor pe care Wine le declarase, cum că era îndrăgostit de Sarah, nu putea să nu zărească în ochii lui o tandrețe și o grijă față de ea care rivaliza cu cele mai sincere emoții ale unei persoane pentru o alta. În ziua aceea, când trupul lui tremurase lângă al ei și aproape că izbucnise în lacrimi, Anne înțelesese că în sufletul lui se petreceau lucruri fabuloase. Wine Cardinham se îndrăgostea de ea. Iar ea nu îi putea spune asta fără să îl facă să se îndoiască de intențiile sale. Probabil ar fi crezut că voia să rivalizeze cu Sarah.

Ridicându-se din fața oglinzii și ieșind din cameră, îl zări pe Silas care bloca trecerea spre camera lui așezat de-a curmezișul în prag, jucându-se cu ceea ce părea a fi un briceag. Ochii lui Silas erau necruțători, reci, duri. Paris era consolată de o dădacă la pieptul ei mare, în timp ce fata își mișca buzele și își închisese ochii, aproape adormită. Întorcându-și chipul spre salonul în care aștepta Wine, îl văzu uitându-se la ea. Nu era jovial în seara aceasta. Era în alertă. Îi zâmbi, iar el oftă și întinse mâna spre ea. Coborî ușor și îi cuprinse degetele, înălțându-se pentru a primi un sărut. Acesta nu conteni să apară, deși servitorii își plecaser capetele și unii dintre ei roșiseră proeminent. Niciodată nu făcuse lucrurile așa cum trebuia pentru că nu îi păsa cine îl vedea iubindu-și soția. Pentru că o iubea. Wine o iubea și nu putea vedea asta.

Trebuia doar să încerce să îl facă să vadă. În rest, trebuia să îl iubească. Numai ea știa că nimeni nu îl iubise pe acest uriaș simpatic atât cât putea ea să o facă.

— Lord Cardinham, îi șopti ea când o ajută să urce în trăsură, arătați păcătos de bine. Se aplecă ușor la urechea lui și îi șopti. Iar eu te iubesc!

Apoi se lăsă pe bancheta căptușită, savurând stupoarea de pe chipul soțului ei.

Nu avea să moară până ce nu îi spunea cât de mult îl iubea. Nu acum.