O cunoscuse pe Sarah la operă, când partitura grațioasă a lui Mozart, Eine Kleine Nachtmuzik, răsuna în camera vastă. Așezată în loja închiriată a vicontelui de Cyn, singură, fără soțul ei care să îi țină companie, Sarah îi aruncase priviri toată seara, așa încât Wine se hotărâse să nu se mai retragă în culise în căutare de cânterețe faimoase și plictisite, ci să îi facă o vizită misterioasei vicontese. Căsătorită de prea mult timp cu vicontele, un bărbat cu care Wine făcea afaceri și pe care îl plăcea suficient de mult să îl numească prieten, femeia era în vârstă de treizeci și doi de ani deja, cu cincisprezece ani mai tânără decât soțul ei, Sarah era o femeie cu o frumusețe modestă; buzele îi erau destul de subțiri, ochii mici și albaștri, părul blond și destul de rar. Nu avea forme ieșite din comun. Era slabă și foarte înaltă, ajungând deasupra umărului său cu capul. Nu putea spune exact ce îl atrăsese la Sarah, dar cert fu că o conduse acasă și își dădură întâlnire următoarea zi în apartamentul lui Wine.

Prima lui experiență sexuală cu Sarah fusese de-a dreptul stânjenitoare, dat fiind faptul că, deși căsătorită de paisprezece ani, Sarah nu avea habar că tot corpul unei femei putea fi sărutat. Suferind de o inhibiție îngrozitoare, Sarah nu fusese cu adevărat o amantă bună. Totuși, în lunile petrecute împreună, descoperise o altă femeie în ea, una cu un umor aspru, ușor vulgară și cu siguranță atrăgătoare. Se îndrăgostise iremediabil de soția unui alt bărbat.

Totuși, în ziua în care Sarah ajunsese în casa lui, într-o zi ploioasă de iunie, pentru a-i spune că era însărcinată, Wine simțise că pământul îi fuge de sub picioare. Acceptase în final părerea ei de rău, ideea că se protejase, dar că ceva mersese prost, așa cum se exprimase ea, și îi jurase că avea să-i fie alături. În următoarele cinci luni care se scurseseră din momentul în care ea îi împărtășise faptul că avea să fie tată, își ținuse promisiunea. Abia în ziua în care vicontele de Cyn trimisese după el își dăduse seama că ceva nu mergea bine.

— Cred că este cazul să te felicit, Wine Cardinham, spusese acesta. Ai reușit să produci o moștenitoare. Bulversat, privise spre ceea ce ar fi trebuit să fie un soț furios, gelos și invidios. Dar Cyn nu părea deloc așa. Dacă vrei să vezi, e în camera copilului. E destul de mică și de roșie acum, dar cred că va fi frumoasă în viitor. Asta pentru că îți seamănă leit.

Pălise. Vicontele cunoscuse aventura și știa de copil.

— Sarah...

— A murit, spusese simplu.

— Nu..., bâiguise Wine și simțise că ochii i se umplură de lacrimi. Nu poate fi adevărat! Nu! Era... Ea era...

— Haide, milord, doar nu crezi că soția mea și-a dorit un bărbat ca tine, zâmbise Cyn. Pur și simplu a văzut că nu putea concepe un copil cu mine și știi cum sunt femeile; vor copii cu orice preț. Se pare că prețul a fost onoarea și viața ei. Dar te duc la mormântul ei să o jelești cât vrei. Te-am chemat doar ca să știi că apreciez că mi-ai făcut soția fericită, măcar o perioadă. Ești un adevărat prieten, nu-i așa?

Și atunci înțelesese că păcatul lui, acela de a se culca cu soția unui prieten, de a o face să își încalce jurămintele în fața Domnului, se răsfrânsese asupra iubirii lui. Din acea zi Sarah nu mai fusese, iar el nu putuse să se uite la copil mai mult de două minute fără să o vadă pe Sarah, fără să îi audă râsul, să îi citească sclipirea diabolică din priviri...

Iar acum anii trecuseră, trei la număr, Sarah nu era deloc vie, iar el se însurase cu o femeie care nu semăna deloc cu iubirea vieții lui. Minute în șir privi părul gros și greu al lui Marie, chipul palid și buzele extrem de pline, așa cum nu credea că mai văzuse vreodată la o femeie. Iar Marie, dulcea Marie, soția care nu părea deloc rușinoasă și nici fragilă, ci, din contră, părea pregătită să treacă peste întreaga lume, o căra pe copila de trei ani în brațe, copila lui. Paris, fiica vicontelui de Cyn, era, de fapt, fiica lui, rodul păcatului și al iubirii. Și cât de dulce i se păruse acea iubire!

În raza vizuală a lui Marie apăru un bărbat care îl smulse pe Wine din reverie. Alfred Maxwell era însă viu, iar asta îl enera, mai ales că se apropie de ea și îi șopti ceva ce o făcu să tremure. La naiba cu el!

Grăbindu-se spre ea, îl smulse pe Alfred de lângă ea și strigă:

— Ia mâna de pe soția mea, Denborough!

Ținându-l departe de ea și de Paris, de haină, văzu că Alfred se îngălbenește de frică. Era destul de furios acum. Putea să îl trântească la podea, să îl imobilizeze și să îi rupă capul inutil, dar pervers. Totuși, era pe proprietatea vicontelui Cyn și, se părea, în preajmă era un copil care adormise. Iar glasul lui Marie nu îi dădea pace:

— Wine, nu... Te rog, nu face o scenă. Paris...

Într-adevăr, Paris dormea. În treacăt zări chipul copilei, iar asemănarea dintre acesta și el îl izbi. Paris era, cum spusese cândva vicontele, întruchiparea lui. Nimic din Sarah nu era în ea. Avea buzele lui pline, un nas ceva mai mic decât al lui, dar care nu semăna deloc cu al lui Sarah, chipul lui palid, părul la fel de negru. Era fiica lui, Dumnezeule! Și acum îi era tutore.

— Hai să facem asta cum trebuie, îi spuse el lui Alfred, nedorind să îl scape un moment din ochi. Noi doi, în zori...

— Nu!, icni Marie pe care o ignoră numaidecât.

— ... la Egan, continuă Wine, numind clubul de lupte de stradă pe care îl frecventa de ceva timp. Ne batem până la sânge, până ce unul dintre noi cere pace sau moare, dar nu mai devreme de curgerea unei cantități însemnate de sânge.

— Nu, Wine!, insistă Marie.

— Lașule!, îi șopti Wine lui Alfred care rămăsese cu privirea șocată în direcția lui.

— Prea bine!, își strânse contele buzele. Egan să fie.

Îi dădu drumul și îl împinse. Imediat după ce își aranjă haina, Alfred păși pe stradă tăcut, îndepărtându-se, iar Wine se întoarse spre soția lui care îl privea așa cum Sarah nu ar fi făcut-o niciodată, ca și cum era gata să îi dea un pumn în față. Nu era exclus să folosească fetița pe pot de proiectil.

— Ești bine?, o întrebă, cercetând-o atent. Nu cred că a avut timp să te rănească, dar dacă ți-a spus ceva...

— De ce ai făcut asta?, îl întrerupse ea, așezând-o pe Paris mai bine pe șoldul ei. Dumnezeule! Până la sânge? Să vă omorâți, adică? Și ce este acel loc al lui Egan?

— O sală de lupte, îi explică liniștit, de parcă îi spunea că programase un după-amiază la Gunter. Și da, exact asta înseamnă. Înseamnă că va curge sânge, Marie, pentru că el mi-a nesocotit porunca de a nu se apropia de tine. Se aplecă ușor spre ea, inhalându-i mirosul natural al pielii. Nimeni nu se apropie de soția mea și iese basma curată. Oftând, își lăsă mâinile să coboare pe mâna ei, conducând-o pe alee, spre ieșire. Haide, draga mea!

— Ia mâinile de pe mine!, mârâi în direcția lui, se smulse și aproape că se lovi de o tufă cu trandafiri.

— Marie, ești cam temperamentală, își abținu el zâmbetul, pentru a nu o necăji. La înălțimea ei, roșie în obraji, cu buzele mușcate de vânt, cu ochii vineți părea un câine foarte mic care voia să sară și să îl muște de mână.

— Controlează-te!, îi aruncă ea. Paris doarme și... Nu aș vrea să o trezesc.

Wine înghiți în sec. Fusese șocat să afle că Marie îl cunoștea pe viconte sau că acesta îl cunoscuse pe Alfred. De regulă, mai ales acum, asta îl înspăimânta. Dacă Alfred era cu adevărat membru într-o societate de psihopați și nu avea doar dorințe ocaziona incestuoase, atunci era posibil ca Cyn... Nu voia să se gândească prea mult la asta acum. Vedea însă ceva ce îi înduioșa inima. Marie a lui ținea copilul în brațe de parcă era al ei. Oricum fetița semăna mai mult cu ea decât cu Sarah, dar nu asta era important. Și fetița se ținea cu toată puterea de ea, de parcă era stâlpul ei, universul ei. Ah, Doamne, dar și el se ținuse așa de ea, aseară!

Aparent, și el, și fiica lui erau atrași de sânii îmbietori ai lui Marie.

— Dă-mi-o mie, îi spuse, pentru că era vizibil faptul că Paris era prea grea pentru Marie.

— Nu, dădu aceasta din cap și continuă să meagă. O pot duce eu.

Privind-o neîncrezător, Wine îi spuse:

— E mai grasă decât tine.

— Are zece kilograme!, spuse ea șocată. Cum poți spune asta? Paris e un copil bine proporționat, iar eu nu sunt deloc atât de slabă pe cât crezi tu că sunt.

— Nu te certa cu mine, o îndemnă ceva mai blând, pentru că Marie nu părea că reacționa optim la poruncile lui în acea dimineață. Haide, lasă-mă pe mine... O strânse ușor pe copilă, luând-o din brațele ei. Așa, vezi? O puse la pieptul lui, simțind că inima îi tresare. Nu e chiar așa greu, își spuse mai mult pentru sine, vrăjit de micuța care era sânge din sângele lui. Când întoarse capul spre Marie, o văzu palidă, ușor transpirată, pregătită să sară la atac. Ai încredere în mine, nu-i așa, Marie? Nu îi voi face niciun rău.

— Da, doar că..., înghiți în sec și avu impresia că o vede înghițindu-și lacrimile. O cunosc de atât e mult timp... Eu și ea...

— Marie?, îi șopti ușor numele când ajunseră la trăsură și se urcară toți trei, cu Paris pe piciorul lui, ghemuită. Marie, vrei să te țin și pe tine în brațe? Întinse mâna liberă și îi făcu semn să vină. Am suficient loc pentru amândouă aici.

Marie își strânse buzele, deși el văzu buzele tremurânde, pregătită să izbucnească în lacrimi. Pentru asta avea să îl facă pe Alfred să plătească înzecit.

— Nu!, zise ea în șoaptă. Gigant egoist ce ești!, continuă. Dacă... dacă mori mâine...

— Nu voi muri, o liniști, mișcat de grija ei.

— Nu știi asta!, îi aruncă furioasă. Nu știi asta și...

— Ssst, îi șopti el și o trase ușor pe celălalt picior. Haide acasă, draga mea. Ceva îmi spune că ai nevoie de niște ceai și de dulciurile bucătăresei care, apropo, este acum numai a noastră. Am reușit să o corup, să vină cu mine în timp ce Colt și Christina se retrag la țară. Așa, fetița mea..., îl auzi șoptind, dar nu fu sigur dacă i se adresa ei sau copilei. Totul va fi bine. Îți promit.

***

— Nu voi sta cu mâinile în sân în timp ce tu te lupți cu Alfred, existând posibilitatea frapantă de a te omorî! Nu ești nemuritor, Wine! Sângerezi. Ai carne pe tine și multe oase. Dacă îți rupe un os și, pentru că ești căpos, continui lupta, făcându-ți mai mult rău, ajungi acasă, chem medicul, medicul nu poate face mult, rana se infectează, faci febră, din febră începi să delirezi și, în final, îți cedează inima și mori?, spunea Marie furioasă când ajunseră acasă, iar servitorii primiră instrucțiuni în ce privea confortul noului locatar al casei din St James, micuța Paris, pupila stăpânului.

Așezat pe un fotoliu în dormitorul lor, Wine avea degetele încrucișate peste abdomen și urmărea scenariul creat de soția lui. Trebuia să recunoască: avea o imaginație minunat de bogată. Observă cum se oprește o clipă, cât timp servitorii aduseră serviciul cu ceai și gustările cerute mai devreme de Wine. Bărbatul îi făcu semn să se apropie, iar ea se conformă, cu maxilarul încleștat ca și cum dacă ar fi deschis gura în apropierea ei l-ar fi mușcat. Era impresionat însă. Nicio femeie nu îi mai vorbise așa vreodată, cu atât mai puțin Sarah. Sarah considerase întotdeauna bătaia ca făcând parte din natura unui bărbat. Nu discuta despre oase, infecții sau febră. Și nici nu ridica tonul.

Adevărul era că Wine nu îndrăznise niciodată să creadă că existau pe Pământ femei atât de îndrăznețe ca Marie. Nu credea că avea să întâlnească pe cineva ca ea. Prepară ceaiul pentru ea, probabil cu o singură linguriță de zahăr. Sarah îl bea cu trei și cu foarte mult lapte. Dar Sarah adora toate dulciurile, deși era foarte slabă. Sarah nu s-ar fi uitat lipsită de senzualitate la el, cum îndrăznea Marie să o facă. Deși nu își dorea ca femeile să se teamă de el, Wine nu putea să nu recunoască faptul că Sarah se temuse mereu de forța lui. Marie, mai mică, ar fi trebuit să fie de-a dreptul înfricoșată. Dar nu...

— Nici nu mă asculți, îi spuse ea când luă ceaiul și bău o gură.

— Îți faci griji inutile, Marie, îi spuse el. Mă bat de mic. Cunosc orice mișcare și lovesc mai bine decât oricine. Poate că ar trebui să îți arăt odată...

— Mi-ar plăcea să văd, o auzi spunând.

— Serios?

— Oh, da!, zise ea prea entuziasmată. Asta înseamnă că ești obligat să trăiești. Sarah nu ar acceptat niciodată să vadă doi bărbați luptându-se, își zise din nou Wine. Dar nu și Marie.

— Voi trăi!, o asigură, strângându-i ușor degetele. Îi mângâie mâna, făcând-o atentă la magia din ochii lui. Nu e nimic delicat la tine, nu-i așa, Marie? Nici măcar un osișor. Ești dură ca o piatră. Îi strânse mâna, făcând-o pumn. Ți-ar plăcea să îmi dai una. Văd asta în ochii tăi. Nu credea că ai putea fi o soție violentă. Poate facem ceva cu asta, nu crezi?

— Ce vrei să spui?, îl întrebă ea încruntată.

— Mi-ar plăcea să te învăț să te lupți. Marie nu își trase mâna, ci continuă să îl privească, așteptând parcă să îi ofere întreaga ofertă. Vei învăța cum să te aperi și cum să faci rău dacă cineva vrea vreodată să îți facă rău. Așteptă câteva clipe, convins că avea să fie atât de scandalizată, încât avea să urle isterică, dar nu se întâmplă asta.

— Nu m-am gândit la asta niciodată.

— Gândește-te acum, îi șopti, îi ridică mâna și i-o sărută. Avem mult timp de petrecut unul în compania altuia. Iar eu am să te învăț atâtea, îi zâmbi șmecherește.

Marie își trase mâna, își drese glasul și spuse:

— Foarte bine! Am o singură condiție. El dădu din cap, afirmativ. Mâine te întorci întreg.

— Și fratele tău?, o tentă, deși regretă imediat, pentru că Marie a lui tresări, vărsând puțin ceai pe rochie și cu siguranță arzându-se.

— Nu mă interesează ce se întâmplă cu Alfred, mărturisi, iar el văzu că era sinceră. Putea citi asta în ochii ei. Ea oftă și șterse pata cu un șervet. Mi-am distrus rochia. Super! Lăsă ceaiul pe farfuria lui și se lăsă în spate, pe scaunul plușat. Deși nu înțeleg de ce Cyn ți-a lăsat ție tutela lui Paris, trebuie să spun că mă bucură asta.

Servindu-se cu o bucățică de plăcintă și privind-o, Wine zise:

— Ții mult la copilă.

— Mai mult decât ar trebui, oftă ea. Mă simt cumva legată de ea. Nu mă aștept să înțelegi. Înghiți în sec, își închise ochii și încercă să se relaxeze. Am fost acolo când s-a născut Paris. Poate că nu ar fi trebuit. Mă tem mai mult de nașteri acum, cunoscând toate acele sunete, țipetele, durerea și, mai ales, sângele. Nu cred că îți poți imagina atâta sânge, Wine. Era peste tot, chiar și pe rochia mea.

— Nu ar fi trebuit să participi la așa ceva, se încruntă soțul ei.

— Nu. Poate că nu. Eu nu am avut o familia iubitoare, dar cred că știi deja asta. În fine... Doctorul mi-a dat-o pe Paris când a observat că vicontesa nu mai mișcă. Am strâns-o la pieptul meu și... Pot jura că mi-a zâmbit, deșie era prea mică și prea zbârcită ca să zâmbească. Un zâmbet înflori pe chipul ei. Avea păr. Cred că asta m-a șocat de-a dreptul. Avea păr negru, un smoc în creștet. Și dădea ușor din mânuțe și din piciorușe, așa murdară cum era. Am rămas cu ea toată seara. Pot spune că nu plângea doar dacă eu o țineam în brațe. Nici măcar doica nu o putea calma.

Cardinham își drese glasul. Și-o imagina pe Marie cu fiica lui, atât de asemănătoare privindu-se una pe cealaltă. Soarta era atât de ironică! Femeia care avea să-i devină soție și copila lui bastardă se întâlniseră înainte ca între ei să se stabilească precis o legătură. Își șterse buzele, cuprins de o ușoară neliniște. Mai devreme sau mai târziu trebuia să îi spună cine era Paris pentru ea. Pe Marie nu voia să o mintă niciodată. Era o femeie atât de încercată de viață, încât merita tot ce era mai bun. Putea măcar să încerce să fie bun pentru ea, deși înaintea nu fusese demn nici să o privească.

— Ai cunoscut-o pe mama ei?, o întrebă ușor.

— Foarte puțin, dar da, se încruntă Marie.

— Cum ți s-a părut?, vru el să știe.

— Din moment ce tu nu ești Cyn și nu ai de ce să te superi, zise Marie și ridică din umeri. Pot spune că mi s-a părut rea. Făcu o pauză, apoi continuă: Vicontesa a fost o femeie foarte rea. Se folosea de orice și de oricine pentru a ajunge acolo unde dorea. Se purta urât cu personalul și nu pot să nu mă gândesc că s-ar fi purtat urât și cu Paris. Nu ar trebui să spun asta, dar mă bucur că a murit.

Wine rămase ca trăsnit. Descrisese o Sarah pe care el nu o cunoștea. Chiar dacă nu fusese vreodată blândă, Sarah nu fusese nici atât de rea. Se încruntă, luptându-se cu emoțiile pentru Sarah și admirația la adresa lui Marie.

— Nu pot să cred că aud asta de la tine, spuse într-un final.

— Astea sunt consecințele unei căsătorii pripite, îi spuse ea privindu-l pe sub ochi. Nimeni nu știe nimic despre celălalt și mă tem că sunt mai rea decât crezi, milord. Tu ai cunoscut-o pe Sarah?

— Da, spuse el numaidecât. Și mi s-a părut că vicontesa a fost bună, chiar foarte bună. Își strânse maxilarul. Regret că a murit...

— Nu ar trebui să spui asta dacă nu o cunoști cu adevărat. Degetele lui Marie tremurară ușor. Nu o cunoști deloc, de fapt. Nu ai avea cum. Dacă ai ști de ce e capabilă... Dacă ai ști ce fel de femeie a fost Sarah...

— Dar știu, spuse ușor Wine. Știu foarte bine.

Marie se încruntă, probabil punând cap la cap câteva idei. Sigur că asta făcea, pentru că brusc păli, își ridică ochii spre el și șopti:

— Nu ți-am spus cine este Sarah.

— Poftim?, o întrebă încruntat.

— Sarah... vicontesa Cyn... Ea nu își dădea prenumele, de obicei. Era foarte mândră de titlul ei datorită renumelui și... Înghiți în sec și îl privi cu obrajii înroșiți. Totuși, tu știai cine este Sarah. Știai la cine mă refeream.

Zâmbind trist, Wine aprobă.

— Știu cine este Sarah. Și tocmai asta nu mă lasă adesea să dorm, să respir și să zâmbesc. Pentru că știu cine era Sarah cu adevărat. Și știu că nu merita să moară. Nu iubita mea Sarah...