Paris...

Când circulaseră zvonurile cum că vicontesa Cyn avea să producă în sfârșit un moștenitor soțului său, Anne avea doar optsprezece ani și era îngrozită de debutul său. Oricum avusese un debut tumultuos. Deși tatăl și apoi fratele ei fuseseră discreți în ce privea scăpările lor comportamentale, Anne avusese impresia că toată lumea știa ce se întâmpla în mod regulat în casa lor. Poate că de aceea evitase căsătoria pe cât de mult putuse. În primul rând, nu putuse avea suficientă încredere în niciun pețitor și, în al doilea rând, știuse că nu va putea fi complet sinceră cu acest bărbat care ar fi luat-o de soție. Până să se hotărească, ura față de bărbați crescuse cu fiecare eveniment până ce hotărâse că nu avea să fie niciodată măritată. Asta se curmase cu Wine Cardinham și cu nebunescul plan de a fi eroul ei.

Totuși, după ce vicontesa murise ca urmare a unei hemoragii după nașterea copilei, Anne, sora prietenului vicontelui Cyn, își asumase cumva rolul de mamă fără să fie conștientă de asta nici măcar acum. În fond, deși foarte tânără, fusese pe holurile în care bântuia strigătul vicontesei și strânsese ghemotocul cu păr negru la pieptul ei. Fusese ceva de nedescris... Numai când se uitase la ochii căprui ai fetiței, la ochii ei mari și nevinovați, înțelesese că nu ar fi putut să abandoneze copilul în mâinile unui obsedat precum Cyn. Vizitele fuseseră dese, grija pentru copilă și mai puternică până ce deveniseră de nedespărțit. Numai căsătoria ei pripită o ținuse departe de Paris.

Acum însă se uita la Wine și nu putea înțelege prea multe lucruri. Primul dintre ele era moartea vicontelui Cyn. Ultima dată când îl văzuse, vicontele părea sănătos și gata de distracție. Al doilea era evident. Care era legătura dintre Wine Cardinham și viconte? Cu siguranță era atât de puternică încât avusese încredere să o lase pe mâinile lui.

Mâinile lui...

Nu-și putea imagina ca el să facă rău unui copil. Îl văzuse cu Blue în seara aceasta. Era afectuos, atent, tandru și iubea categoric copiii. Nu putea crede că era un monstru.

— De ce tocmai tu?, îl întrebă.

— Nu vreau să vorbesc despre asta, șopti el.

Era evident marcat de această informație. Strângându-și pumnii, ea era pe cât de emoționată, pe atât de hotărâtă să descopere legătura dintre viconte și el. Fusese deja prieten cu prea multe persoane care erau, în realitate, niște monștri pentru a nu lua în considerare posibilitatea ca... Își mușcă buzele, evitând gândul. Ochii lui păreau bântuiți. Avea o culoare cadaverică. Corpul îi era strâns tot, de parcă simțea o durere profundă în măruntaie.

— Wine..., îi șopti numele.

Cardinham se întoarse ușor spre ea și își lipi capul de pieptul ei, ascultându-i bătăile inimii. Nu se așteptase la asta. Era complet dărâmat. Îl atinse precaută, simțindu-l cum se relaxa sub degetele sale.

— Ține-mă în brațe, draga mea, îi șopti.

Și, pentru că nu îi putea refuza acest moment de slăbiciune evidentă, de neînțeles, Anne se supuse, strângându-l în brațele ei. Se așezară împreună pe pernă, cu el cuibărit încă sub sânul ei. Inima îi fu cuprinsă de duioșie. Wine nu arăta ca un monstru, ci ca un bărbat speriat, un bărbat care afla că avea un copil și care nu știa deloc ce să facă cu acesta. Îi mângâie părul întunecat, liniștindu-l. Îl simțea tremurând ușor, inspirându-i mirosul, lipindu-se mai puternic de ea. Nu conta că amândoi erau îmbrăcați formal, de cina cu ducele. Stăteau întinți pe spate, în patul mare pe care Wine nu îl împărțise niciodată cu nimeni, fiecare cu gândurile lui.

Pentru prima dată în căsnicia lui, Wine avea nevoie de ea. Și în ciuda groazei pe care o simțea în sufletul ei, Anne îi șopti convinsă:

— Va fi bine. Va fi bine...

***

A doua zi, Anne se trezi mai devreme decât soțul ei, bucurându-se de baie. Absența poftei de mâncare nu era o noutate pentru ea; de câte ori era agitată i se întâmpla. Privindu-se în oglinda din colț, își aranjă mai bine corsetul. Dată fiind temperatura, prefera să îmbrace rochii din lână. Aceasta era de un albastru foarte închis, aproape negru, și i se mula perfect pe trup, până la fustă, unde devenea vizibil mai largă. Nu folosise niciodată pernuțe pentru a-i augmenta fundul; nu avusese nevoie. Mereu fusese mai plină decât orice altă fată de vârsta ei.

— Ești făcătura diavolului, copilă, auzi ea glasul tatălui său în minte în timp ce strângea cerceii mici, cu perle. O expediase pe camerista ei din dorința ca aceasta să nu fie martora soțului ei vulnerabil, ghemuit în patul mare. Se descurca la această parte.Oftă. Și chiar așa era. Corpul ei, totul, îl atrăsese în final și pe Alfred și... Înghiți în sec și privi în oglindă la silueta lui Wine care se mișca în pat. Se trezise.

— Ce faci, Marie?, îi auzi vocea groasă, chinuită de somn.

I se părea ireal cât de repede se obișnuise cu el ca soț al ei, ca și cum așa ar fi trebuit să stea lucrurile de foarte mult timp.

Se ridică de pe scăunel și se întinse după mănușile din colț, așezându-și-le metodic pe degete, acoperind verigheta aurie.

— Mă duc eu să o iau pe Paris. Își drese glasul când îl văzu încruntat. Probabil că Wine avea impresia că scrisoarea de aseară fusese un coșmar. Se apropie ușor de el, se așeză pe marginea patului și îl privi. Mă gândeam că ar fi mai convenabil așa cât tu te ocupi de alte chestiuni legale rămase în urma lordului Cyn. Oftă. Din câte știu eu, are un văr extrem de îndepărtat care va moșteni acum titlul, dar cu Paris nu are cine să stea până ce acesta ajunge de oriunde o fi. Mereu au trăit singuri în casa aia mare din Grovesnor Square. Nici nu vreau să știu ce este cu ea acum, când probabil nu înțelege de ce s-a adunat un avocat în casa ei și probabil alți... prieteni de-ai vicontelui.

— Îl cunoști pe viconte, zise ușor Wine în timp ce o studia. Ea aprobă ușor. Cum s-a întâmplat asta? E foarte bătrân pentru a fi unul dintre pretendenți.

— El și tata au fost prieteni, iar acum el și fratele meu erau apropiați. Sunt – au fost – prieteni. Am petrecut suficient timp în compania vicontelui și, uneori, și în compania fostei sale soții.

Se opri, realizând că nu voia să spună mai multe. Nu când Paris era probabil singură, cu toți cunoscuții lui Cyn, inclusiv cu Alfred.

— Marie, e ceva ce nu îmi spui?, o întrebă în șoaptă Wine.

Tresări. Era ceva ce bărbatul acesta nu vedea la ea? Își strânse maxilarul și dădu negativ din cap. Se ridică repede și trase pelerina pe umeri, privind cerul care amenința să își reverse mânia curând peste londonezi.

— Mă duc după Paris. În fond, este pupila ta acum și... Este și pupila mea, zise hotărâtă. Va locui cu noi, nu în casa aceea, singură, cu o mână de servitori inutili și incapabili să o apere.

Prin urmare, temându-se de curiozitatea soțului ei, Anne fugi mai degrabă de acasă și intră în casa monstruos de mare. Nu îi luă mult să o găsească pe Paris în camera de joacă. Fetița purta o rochiță neagră, ceea ce o făcea să arate și mai palidă. Înghiți în sec în clipa în care o văzu pe covor, strângând la piept o păpușă din porțelan. În ce privea generozitatea vicontelui, aceasta existase din simplul motiv că nu își permitea ca servitorii să bârfească. Uneori, realizase că vicontele nu simțise absolut nimic pentru copilul lui, ceea ce era evident ma bine decât să fi simțit. Dacă Anne ar fi aflat că micuței i se întâmplase ceva, nu ar fi reuși să treacă peste acea durere.

— Annie!, strigă copila când o văzu.

Era iremediabil îndrăgostită de Paris. Mânuța ei micuță, de bebeluș, îi strânsese cândva degetele, iar zâmbetul ei știrb îi înseninase zilele în care se simțise de-a dreptul inutilă. Fusese inutilă. Ani întregi nu ridicase niciun deget pentru tinerele pe care fratele și prietenii lui se omorau. Ar fi putut face ceva, orice, oricât de mic. Totuși, ca o lașă ce era, nu mai mult decât mama ei, tăcuse, încuiase ușa dormitorului și adormise plângând. Când se născuse Paris, își jurase că nu avea să lase să se întâmple nimic cu micuța, chiar dacă asta ar fi însemnat să moară chiar ea.

Își întinse brațele, iar fata sări fericită. Era minunată. Cu buzele micuțe și roșii, cu ochii foarte mari și căprui și părul prins cu o fundă, lăsat să cadă pe umeri, Paris era veselă și iubitoare chiar și cele mai rele creaturi. Cu o pasiune pentru păpuși, inclusiv pentru cele distruse, Paris avea să fie o domnișoară minunată în curând.

O sărută rapid pe obraz, inhalându-i mirosul.

— Ce face scumpa mea?, o întrebă.

— Sunt bine, chiar dacă ei spun că lordul Cyn nu mai e. Își strânse buzele micuțe și o privi de parcă punea în balanță avantajele de a întreba. Este adevărat că sunt orfană, Annie?

Înghiți în sec. Nu își putea manifesta bucuria că Paris era în sfârșit orfană fără să atragă priviri tulburate în jur. Nimeni nu ar fi înțeles de ce era mai bine pentru acest copil să fie departe de tatăl ei și de prietenii lui.

— Nu, Paris, îi șopti. Vei avea o nouă familie. Eu voi fi... Eu voi avea grijă de tine, îi spuse. Vei avea o familie foarte mare, draga mea.

— Serios?, zâmbi copila. Annie, vei fi mămica mea?

Ochii lui Anne se umplură de lacrimi. Își ascunse capul în umărul micuț al fetei și îi șopti, încercând să își țină în frâu emoțiile:

— Da. Da, Paris, da!

Paris îi îmbrățișă capul, împresurând-o cu mirosul ei dulce.

— Pregătește bagajul domnișoarei, îi spuse ea servitoarei. Se va muta cu tutorele ei, lordul Cardinham, chiar acum.

— Voi locui cu tine, Annie?

— Da, micuța mea. Nu ți-am spus că vom fi o familie?

Vizibil încântată, Paris urmări atentă cum îi erau strânse toate lucrurile, până la cea mai mică și mai ciobită păpușă. Apoi, Anne dădu instrucțiuni ca totul să fie trimis în casa din St James cu cel mai rapid lacheu și neîntârziat. În trăsura cu care venise nu era loc pentru cuferele fetiței, iar ea nu mai aștepta niciun moment.

— Spune-mi, Paris, a venit cineva azi să te vadă?, o întrebă cu inima strânsă în timp ce cobora treptele cu ea.

— Nu, zise simplu copila, încă agățată de ea. Mi-e somn..., căscă ea.

— Poți dormi, draga mea, îi șopti. Nu te voi scăpa. Știi asta, nu-i așa?

— Da, Annie, zâmbi Paris și se agăță de părul care îi ieșise din agrafe pe alocuri.

Ieșind în stradă, realiză că din tufișuri se mișcă silueta unui bărbat. Putea recunoaște chipul lui Alfred dintr-o mie. Acum, deși vânăt și zgâriat, nu avea cum să-l confunde. Tresări, deși își spuse să rămână calmă, cu Paris pe umărul ei. Nu voia să o agite pe copilă sau să facă o scenă în Londra. Zvonurile aveau să circule și... Reputația lui Wine avea să fie afectată odată cu a ei.

— Surioasă, îi zise Alfred. Mă așteptam să te găsesc aici.

— De unde știai că voi veni?, îl întrebă, accelerându-și pasul. Fu însă oprită de mâna lui care i se așeză pe umăr. Atingerea lui era respingătoare și îi amintea... Îi amintea! Ia mâna de pe mine, Alfred!

— Noi doi avem de vorbit, îi zise el. Te-ai căsătorit fără știrea mea. Aș putea cere să fie anulată această farsă de căsătorie dintre tine și un Cardinham. Aș putea spune că te-a răpit și te-a forțat să...

— Aș nega orice acuzație, îi zise mai hotărâtă ca oricând. Nu mai ai nicio putere asupra mea, Alfred, și, dacă îmi mai tai vreodată calea așa, jur că arunc o bârfă pe ici, una pe colo, iar reputația ta va fi distrusă. Nici măcar nu ești însurat. Nimeni nu te va mai vrea și... Tresări când văzu zvâcnirea de pe maxilarul lui. De fapt, orice fată ți-ai lua drept soție ar trăi un Iad. E mai bine să nu te căsătorești. E mai bine să...

— Ipocrită mică!, mârâi la ea. Dacă ești așa o sfântă, i-ai spus soțului tău că nu ai ridicat niciodată degetul pentru a-mi opri așa-zisele escapade? Ai stat și ai ascultat și, știm noi, ai și privit. Annie își strânse maxilarul. Spune-mi, ți-a plăcut ce vedeai? Ar trebui, pentru că Wine Cardinham nu e departe de ce ai văzut. Face exact aceleași lucruri și...

— Nu!, îl opri ea. Wine nu e nimic din ce ești tu și ei!

— Orice bărbat e, surioară. Tata, eu, soțul tău și frații lui, copiii pe care probabil îi vei avea cu ei. Asta e natura masculului, Anne. Violența noastră este un semn al virilității.

Înghiți în sec și privi spre privirea înveninată a lui Alfred. Violența...

Imaginea la care fusese expusă din când în când de tatăl ei îi trecu prin fața ochilor. Nu mai era un secret pentru niciunul dintre copiii contelui de Denborough faptul că răposatul conte își făcea soția martora orgiilor la care participa, dar în ziua în care Anne fusese obligată să privească... Împlinise șaisprezece ani și nesocotise regula închiderii camerei la miezul nopții. Îi era foame. Mâncase foarte puțin la cină și coborâse pentru un biscuit. Descoperită de însuși conte, fusese conștientă că nu avea să fie la fel după locul în care avea să fie dusă.

— Vino cu mine, copilă!, o îndemnase el. Ești suficient de mare, nu-i așa? Ne-ar plăcea o mică observatoare. Și semeni atât de bine cu mama ta... Da, m-aș putea gândi că ești ea.

Nu îndrăznise să se împotrivească în clipa în care ajunsese în camerele de sub casă, acolo unde petrecerea era în toi. Nu avea să uite niciodată zgomotul și mirosul greoi, țipetele, sângele, pipăielile de pe piciorul ei și râsul viclean al contelui. Nu avea să uite nici privirea de gheață a vicontelui Cyn și lucrurile pe care i le spusese.

Înainte de a-l lovi pe Alfred și de a fugi spre trăsura care o aștepta, auzi glasul lui Wine Cardinham, atât de diferit de tonalitatea meschină a celor auzite până acum:

— Ia mâna de pe soția mea, Denborough!

***

— Oh, Doamne!, exclamă Melody când își miji ochii pe scrisul din ziar. Ai văzut asta, Summer?, o întrebă pe cumnata ei, cocoțată pe un fotoliu, cu o carte între degete. Summer îi aruncă o privire. Vicontele Cyn a murit.

— Era bătrân, ridică Summer din umeri. Nu crezi că era cazul să moară?

Melody lăsă ziarul pe masă și se întinse după budincă. Aparent, era singura care mânca, dar o făcea de câte ori stomacul îi permitea asta.

— Aș vrea să te aud spunând asta și când vei avea vârsta lui, zise Melody. Pentru tine, și fratele meu este bătrân, nu-i așa?

— E de-o seamă cu Wine, oftă Summer. Bineînțeles că este bătrân. Probabil că nu va mai fi capabil mult timp să ofere un moștenitor ducatului lui.

— Summer!, o certă Melody, dar apoi izbucni inevitabil în râs.

— Mă bucur că te distrezi pe seama vârstei mele, surioară, se auzi glasul dur al ducelui. Melody își ridică ochii și îl văzu pe Thaddeus în pragul salonului. Dădu să se ridice și să îl întâmpine, dar el îi făcu semn să rămână jos. Nu te obosi, draga mea. Tocmai ce veneam din biroul ducelui și am aflat că dacă fac ceva să te supăr, voi fi spânzurat până diseară. Buzele lui Thaddeus zvâcniră într-un zâmbet. Felicitări! Se aplecă spre ea și îi săruta mâna, mângâind-o ușor. Cum te simți?

— Sunt bine. Sufăr doar de greață matinală. Doctorul Leigh m-a asigurat că va dispărea pe măsură ce sarcina avansează. Îl văzu pe Thaddeus așezându-se. Iartă-ne că discutăm despre tine, dar am văzut știrea despre moartea lui Cyn și...

— Și lady Summer s-a hotărât să facă o glumă despre potența mea. Înțeleg.

Ochii lui Summer aruncară sclipiri violente spre el, întunecându-se. Spre binele ei, Melody hotărî să guste budinca și să urmărească ceea ce avea să fie un schimb de replici violente între sora lui Bryght și fratele ei.

— Stai liniștit, Excelență! Nu pot glumi pe tema potenței tale. Nu există.

— Summer!, încercă Melody să îi atragă atenția.

— Dar este adevărat!, se încruntă Summer. Toată lumea spune că Shrewsbury a iubit-o atât de mult pe lady Ophelia, acum baroneasă, încât, după ce ea l-a respins, a devenit un sfânt. E Sfântul din Mayfair.

Nu era asta povestea, dar Melody nu credea că era înțelept să spună ceva din moment ce Thaddeus privea de-a dreptul furios spre curajoasa de șaptesprezece ani. Ophelia, fosta logodnică a soțului ei, fusese într-adevăr îndrăgită de Thaddeus care îi ceruse ducelui să o elibereze de jurământul căsătoriei. Bryght nu acceptase, bineînțeles. Dar Melody se îndoia că Ophelia l-ar fi dorit pe fratele ei. În fond, se căsătorise cu Lewis, un baron, după ce fugise cu acesta la Gretna Green. Știa asta pentru că se implicase să o ajute. În ciuda faptului că Lewis fusese un vânător de zestre, auzea că Ophelia o ducea chiar bine lângă acest bărbat, așa că nu se putea învinovăți prea tare pentru asta. Măcar ieșise ceva bun.

— Oh, te asigur, lady Summer, că nu sunt nicidecum un sfânt.

— Nu ești niciodată văzut în compania femeilor, îi zise Summer.

— Sunt discret. Iar pe tine nu ar trebui să te intereseze asta. De fapt, nici nu ar trebui să știi asta. Sau... nu ești atât de virtuoasă pe cât ar trebui să fie o debutantă?

— Thaddeus!, îl apostrofă Melody. Cere-i iertare acum!

— Nu pot, surioară. Nu îmi pare rău pentru ce am spus. Îmi pare rău doar pentru amărâtul cu care se va căsători Summer Cardinham. Va trăi un Iad.

— Sentimentul e reciproc, Thaddeus, îi aruncă Summer.

— Să nu îmi mai spui niciodată așa!, mârâi ducele.

— De ce, Thaddeus? Ți-e teamă să nu fi asociat cu o femeie ca mine? Să nu creadă lumea că suntem prea familiari?

— Dintre toți Cardinhamii, tu ești...

Și pentru că lucrurile amenințau să devină și mai îngrozitoare între cei doi, iar Melody nu avea timp să ascundă furculițele, își deschise gura și scoase un icnet, ca și cum ar fi durut-o ceva. Atenția amândurora fu atrasă de mâna ei care se așeză pe pântec.

— Copilul!, strigă ea repede.

Summer se așeză numaidecât lângă Melody, iar Thaddeus, tresărind, de partea cealaltă.

— Vezi ce ai făcut?, îl acuză Summer pe Thaddeus. Nici copilul nu te place.

— Pe mine? Cred că tu...

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetați amândoi!, tună glasul ducelui din prag. Melody clipi în direcția soțului ei și roșii. Summer nu schiță niciun gest, aruncându-i o ultimă privire dezgustată lui Thaddeus care făcu la fel. Și tu, Melody, nu te mai preface. Fratele tău mai are puțin și leșină.

Ridicându-se rapid, Melody făcu un pas spre Bryght și îi șopti:

— Ia-mă de aici înainte ca ăștia doi să se omoare. Nu vreau să fiu martoră.

Ducele zâmbi și își sărută soția pe frunte.

— E necesar să chem un paznic?

— Nu e nevoie. Plec, zise Thaddeus.

— Eu plec!, i-o luă înainte Summer, care se ridică rapid în picioare.

Între ei se citi promisiunea unei provocări, așa că ducele de Rothgar nu mai avu decât să murmure un:

— Oh, Doamne!

Înainte de a-i observa pe amândoi cum se îngrămădeau să iasă pe ușa salonului, împungându-se și aruncând cu jigniri unul la adresa celuilalt, până ce se ajunse la concluzia că Shrewsbury că era gras ca un elefant și că Summer era o balenă eșuată. Abia atunic Bryght își lăsă capul pe umărul lui Melody și oftă:

— Să nu îi mai lăsăm niciodată în aceiași cameră, bine?

Ea dădu repede din cap și oftă.

V-a fost dor de Wine?