În noaptea aceea liniștită din a şaptea zi de august, când toată lumea dormea și strada era pustie, când întunericul domnea pe pământ, o tânără pe nume Eva se trezise dintr-o dată, dar nu la ea acasă, ci, după cum ea crede, într-un spital.

Întuneric era tot ce vedea, deși avea ochii deschiși; respirația ei era tot ce auzea, deși nu era surdă. Un tare miros a spital era tot ce simțea în nas, și deși nu era mută, gura ei nu scotea niciun sunet.

Frigul se plimba pe corpul ei îndurerat, care nu răspundea la niciun ordin de a se mișca, ci stătea paralizat; brațele ei atârnau pe ceva metalic și rece, iar nimeni nu-i ținea mâna pentru a o calma.

Tocmai se trezise și încerca să-și amintească de ceea ce sa întâmplat cu ea, unde se afla și de ce, acest lucru fiind în zadar. "Ce se petrece cu mine?", gândise ea.

Din păcate toate acestea erau întrebări fără răspuns.

"Din ce în ce am început să mă agit mai mult, pieptul îmi palpita și mă durea, gâtul mă ustura şi gura abia puteam să-o țin deschisă."

"Corpul mă înțepa, mișcarea mă tortura și vocea mea, nu ajunse încă la mine în gură. Transpirația rece se amesteca cu pielea mea palidă ce se afla în călduri de moarte, simțind apele curgând pe pieptul meu și părul meu scurt căzându-mi peste umeri. Vroiam să urlu, lacrimi amare îmi curgeau din aceei ochi probabil umflați, și se plimbau pe obrazul meu iritat, terminându-se multe dintre ele pe buzele mele sau în gura mea întredeschisă, simțind gustul acela sărat atât de familiar. Durerea și frica mă copleșise, căutam alinare și încercam să cer ajutor, să scap de tortura aia ce mă lovise de când sunt conștientă, dar nimic nu mă calma." "Scapă-mă doamne de această suferință, chiar de ar însemna să mor!"

După ceva timp, vreo zece minute aproximativ, a reușit să se calmeze, durerea corpului ei a mai încetat, temperatura ei era normală iar oxigenul îi ajungea din nou.

Singură, slabă și tristă, a ajuns la concluzia că se află într-un spital sau un loc de genul și că, cum a mai zis, e singură. Cel mai dureros fapt din toate acestea și dând la o parte durerea prin care trecuse, era faptul că nu putea să-și amintească de nimic crucial.

Eram trezită, n-aveam de ales căci nu mă lua somnul, până ce după câteva clipe, fiind epuizată, mi-am închis ochii puțin câte puțin.
Cu tristețe și durere, mi-am dedicat ultimele cuvinte: "Adio lume, sper să nu-mi duci lipsa"...

A trecut ceva timp și...un miracol ma trezit pe lume, mi-a fost permis să-mi deschid ochii din nou. Acel miracol era o mână rece ce-mi neteza obrazul. Am tresărit. De data asta îmi simțeam tot corpul, durerea era mai mică decât la început iar eu mi-am ridicat mâinile, acestea adresându-se la ochii mei albaștri, care erau bandajați, ceea ce explică de ce nu vedeam nimic. Cum eu ziceam, eram întinsă pe un pat în ceea ce părea să fie un spital, o mică cameră la parter cu un mare geam la dreapta mea de pe care o lună plină mă ilumina. M-am uitat la reflexia mea în geam, care era îmbrăcată într-o pijama compusă din două piese de mătase albe; părul meu lung și negru îmi atârnă umed pe umeri, iar pielea mea, era mai palidă decât o credeam. După aia, observasem încăperea în care mă aflam. Nimeni nu-i aicea, dar...cine m-a trezit atunci?

M-am ridicat încet din pat și m-am dus direct la ușă, care tocmai era încuiată.

Prin micul ei geam de sticlă se putea vedea un coridor lung și întunecat cu uși ca amea deschise la stânga și la dreapta care nu păreau să se termine vreodată și ce dădea o senzație destul de tenebroasă. Mi-am luat inima în dinți și am început să bat în geam și sa strig după ajutor, fiind din păcate neascultată.

Dintr-o dată un miros puternic a putred mă înconjurase, iar luminile din câteva camere la îndepărtare s-au aprins, ale mele nu; "ceva nu era în regulă, simt asta". Un urlet a făcut să mi se oprească inima pentru o clipă, iar ceea ce am văzut în continuare, era să mă lase traumată pe viață. Nu părea să fie o glumă, una dintre enorm de multe uși din partea stângă tocmai luase foc, doar aceea cameră, un bărbat în flăcări ieşise din ea, se tăvălea pe jos, ardea și striga după ajutor, dar asta nu e tot, o umbră enormă, caruia doar dinții ascuțiți i se vedeau, de vreo patru metri de înălțime, plutea pe coridor la o lungă distanță de mine, dar scurtă de bărbat cu ceea ce părea să fie o enormă armă letală, aflându-se la sfârșitul coridorului, umblând încet și cu siguranță, ca și când ceea ce făcea era ceva normal. Era evident unde se îndrepta, bietul bărbat!

M-am panicat. Picioarele mi s-au înmuiat, am căzut pe jos și am rămas fără voce, totul era real...urletele acelui bărbat, felul în care încerca să fugă, tot! Când m-am ridicat de jos, umbra se vedea de mai aproape, era o siluetă bărbăteascā, îmbrăcată într-o lungă haină neagră ce îi atârna peste picioare, pătată de sus până jos de un praf alb, cu o mare glugă în cap ce nu permitea să i se vadă nici fața ci doar gura aceea perturbatoare. Am divizat ceea ce purta în mâna și, aceea era prima oară când am văzut o coasă, și una chiar mai mare decât persoana care o poartă.

Unii oameni se zvârcoleau în urma lui, alții erau deja morți; la unii de ei se oprea și le observa sau tortura, de alții trecea nepăsător dar tot le omora din pas; eu doar mă țineam de gură, horoarea ma copleșit, unii oameni erau înghițiți de vii după ce erau străpunși, și eu, trebuia să mă salvez, nu vream sa ajung ca ei!

Am fugit la geam și l-am deschis, disperată am ieșit de pe el fără să mă uit în spate, nu puteam rămâne acolo orice ar fi. -Ajutor! Un asasin!Ajutați-mă vă rog! Foc!- Totul era pustiu, mă aflam pe o stradă, luminată de lună şi de câteva lămpi. Am coborât încet de pe geam, și desculță, am fugit în drum, de unde dintr-o dată a apărut o maşină şi...bam!

Corpul meu sa rostogolit pe parbrizul maşinei, vedeam numai sânge înconjurându-mă, ca de obicei, durerea nu lipsea în preajma mea,..simțeam cum maşina încă era în mişcare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi, câteva secunde mai târziu, mi-am dat duhul.

Nu obstant, m-am trezit din nou, aceea durere ce o simțisem prima oară, o simțeam și acum, surpriza era ca, m-am trezit din nou în spital! Fără urme de sânge sau cicatrice de la accident, m-am ridicat din nou surprinsă și am sărit din nou de pe geam.

Asasinul se apropia din ce în ce mai mult, iar eu, săream de pe geam de fiecare dată, fiind așa omorâtă de circumstanțe anormale și revenind la locul din care am pornit, creându-se așa un fel de buclu din care nu puteam scăpa.

Nu mai aveam idei, scăpam și eram prinsă de fiecare dată, nu aveam de alta decât să-mi aștept moartea. Dar nu era să mor atât de ușor: am împins toate dulapele din cameră în ușă, și speram să fac rost de ceva timp, să mai trăiesc puțin. Tristă m-am întors către geam, și uimită, am rămas pe loc. Simțeam cum timpul s-a oprit, totul era mult prea liniștit.

-Luna plină din această seară e mai frumoasă decât altădată.-

Așa este cum am făcut cunoștință cu persoana care avea să mă scape din acel loc.

-Cine ești?-. Cu neîncredere stăteam atentă la mișcările lui, la care el mă privea doar.

Se uita insistent la mine și îmi întinse mâna. -Hai să plecăm de aici, Eva.

Îmi știa numele, mă cunoaște!

M-am speriat, deoarece eu nu-l cunoșteam pe acest băiat, și frica se făcuse prezentă pe fața mea.

-Cine ești?, nu te cunosc- întrebasem eu. După câteva clipe, îmi răspunse.

-Sunt Gal. Am venit să te scap de aici.

Am dat câțiva pași înapoi, la ceea ce el a răspuns cu un mic zâmbet melancolic.

-Și de ce pe mine? Mai sunt oameni afară care sunt aproape să moară. Dacă chiar zici ca vrei să mă salvezi, de ce pe mine neapărat? Și cum ai de gând să o faci? Pentrucă nimeni n-are șanse să plece din locul ăsta, nici măcar tu!

Așteptam să zică ceva în timp ce îl priveam insistent. Mi-a întins din nou mâna.

-Pentrucă cineva mi-a cerut să te scap pe tine azi, și, din păcate, nu pot salva pe toată lumea, nu am un astfel de putere. - răspunse acesta cu o mare tristețe în ochi.

În acel moment am fost convinsă că nu o să-mi facă vreun rău și am înaintat către el, apoi iam dat mâna. Acesta ma prins de ambele mâini și m-a tras către el, după care ma luat de subt brațe și m-a ridicat în aer. Mă simțeam ușoară, ca și când pluteam. Surpriza era când am văzut ca chiar pluteam și el nu mă ținea!

-Prinde-mă! O să cad! 

-Drum bun Eva. Când ajungi să te agrupezi cu restul oamenilor și să întrebați de Asociație. Ai grijă cu cine vorbești, fi foarte atentă, nu toți sunt prieteni, mulți sunt dușmani!

Suflarea lui puternică mă împinse în sus, mă îndreptam spre tavan în timp ce mă uitam la chipul lui alb ca laptele, care mă diviza cu acei ochi de nuanță gri ca o zi ploioasă; observasem părul lui auriu așezat peste urechile și fruntea sa, și îmbrăcămintea aceea complet albă, elegantă și comodă compusă dintr-o bluză ce îi lăsa parte din piept și gâtul descoperit și lungii lui pantaloni dintr-o pânză mai fină.

Emana oarecum o lumină care indica în mod intenționat că prezența sa este superioară, chiar divină.

-Ne vom mai întâlni, Gal?

-Probabil. Ai grijă de tine.

Aceasta a fost prima și probabil ultima oară când l-am văzut, iar, în timp ce eu pluteam tot mai sus, el dispăruse înghițit de umbră.

Trecusem prin tavan și puteam să văd străzile pe care înainte fugeam disperată, pustie dar iluminate de câteva lămpi, în timp ce mă îndreptam către cer. Eram uimită de vederile acelui oraș pe care nu puteam recunoaște, dar în același timp, și speriată de destinația care avea să mă aștepte.

O furtună de fulgeri ma înconjurat, în ea mi-au fost arătate fragmente din amintirile mele, câștiguri și eșecuri, lucruri despre personalitatea mea, de toate...

După ce am recăpătat cunoștința, furtuna se oprise și ma lăsat să cad, aterizarea fiind înfricoșătoare, am închis ochii și, dintr-o dată, am aterizat pe spate și pământul a crepat subt mine. A fost atât de dureros încât am rămas nemiscată și fără aer câteva clipe. Credeam că voi muri, dar nici nu știam de la ce distanță am căzut, aveam mult noroc în ultimul timp.

Când am deschis ochii, m-am trezit într-o pădure, parcă era scoasă din povești, plină de verdeață și tot feluri de plante necunoscute. Problema era pădurea în sine, nici cu amintirile recăpătate nu reușeam să-o recunosc, totul era nou pentru mine.

Eram înconjurată de enormi copaci ce-mi țineau umbră de lumina zilei. M-am ridicat și am început să umblu din jur împrejur, căutând vreun semn de viață, fiind capabilă să găsesc doar un râu. Văzându-mi reflexia în apă rămasem surprinsă, deoarece din cei 20 de ani pe care le aveam, m-am întors la fizicul unei copile de vreo 11 ani. Mi se părea imposibil, chiar nu avea cum să se întâmple!

Am înțeles că viața era să mă lovească tare de acum înainte. Acesta era să fie drumul meu spre casă, ceea ce multă lume ar numi o "aventură".