Această femeie îmi zâmbea cu o expresie sumbră în timp ce mă observa din cap până în picioare. Avea privirea aceea atât de enigmatică și întunecată ațintită asupra mea...

-Îți mulțumesc că mai salvat. Eu sunt Eva, și m-am pierdut, vreau să ajung acasă.

Zâmbetul ei de data asta crescuse atât de mare, încât credeam că și-a rupt dantura.

-Ooh draga mea, dă-mi voie să te ajut, ai putea să treci pe la mine acasă, nu stau departe de aici.

-N-nu este nevoie, eu aștept pe cineva...

-Insist. Ești rănită și hainele tale îs făcute zdrențe, am haine de copi acasă.

Asta ma incomodat, credeam că sechestrează copi. Insecuritatea se făcuse prezentă pe fața mea.

-Stai liniștită, am un fiu, el e mare acum. Hainele au rămas de la el! Ai zis că aștepți pe cineva,...Poți să te întorci după ce te tratez. Pot să te aduc înapoi.

Am stat pe gânduri. Nu puteam să-l las singur pe Noe.

-Voi veni ca să mă tratați doamnă, dar trebuie să mă întorc. -aceasta încă îmi zâmbea ca un copil.

-E în reg-. Ceva din spatele meu a surprins-o și Judith mă împinse cu mâna ei dreaptă, iar cu stânga, cu bâta ei evitase un cuțit care a fost adresat pentru mine. Am rămas cu gura căscată uitându-mă la ea. Expresia ei devenise serioasă, ziceai că putea omorâ cu privirea. -Ascunde-te încolo Eva!-

Am făcut cum mi-a zis. Mai multe cuțite ia-u fost adresate la o viteză anormală, iar ea, ea le evita pe toate cu bățul ei! Era incredibil, nu puteam să-mi iau privirea de pe mișcările ei! Se vedea mult mai înaltă ca înainte, și foarte impunătoare. Ea...e foarte puternică.

Înlăturare acestor cuțite mai venise și un sunet groaznic ce făcea să vrei să vomiți și speria în același timp. Da, sunetul acela cunoscut, cărora purtător fusese cel care l-a omorât pe Diego.

-Eva hai să plecăm!

Judith, agitată, fugise către mine și mă prinse de mână. -Să mergem micuțo!

Am fugit amândouă, ea îmi dăduse bâta ei să mă feresc, iar ea, evita încă câteva cuțite cu mâinile goale! Se oprise pentru a arunca cuțitele în direcția din care au venit, iar după mă prinse din nou de mână. Era foarte rapidă, zici ca avea puteri supranaturale!

Noi două fugeam speriate uitându-ne în spatele nostru, numai ne urmărea nimeni, cred. Mâna lui Judith era rece, dar puțin câte puțin se simțea mai caldă, până ce dintr-o dată, simt ceva umed. Când mă uit la mâna ei, asta îi plină de sânge, avea diverse tăieturi.

-Judith! Mâna ta!

-Știu micuțo, mai un pic ajungem.

Prin pădurea aceea am trecut pe lângă un munte, Judith îi căuta intrarea, care era tocmai o gaură puțin mai mare decât mine, situată în spatele unor bolovani. Intrare secretă, chiar ma surprins!

Amândouă le-am dat la o parte și am intrat în gaura aceea îngustă și întunecată. Coboram în urma femeii până ce am dat de interiorul iluminat al peșterii. Era un loc foarte...deosebit.

-Uimită draga mea?

-Da, foarte! Nu știam că peșterile se văd așa pe dinăuntru!

-Hahaha! Ești foarte amuzantă! Asta nu e o peștere, îi interiorul unui munte.

-Ce!? Serios? Este măcar posibil așa ceva?

-Da, este. Locul acesta a fost găsit de mine și prietenii mei din copilărie. Înainte nu era un munte, era ascunzătoarea noastră secretă, ce amintiri- zisese privind peștera nostalgică.

-Dumneavoastră sunteți incredibilă, Judith. -am zis uitându-mă uimită încă o dată la încăpere.

Locul era într-adevăr uimitor, pământul acoperit de pietri minuscule, iar în mijlocul peșterii exista o enormă sferă metalică cu sute de geamuri de sticlă, care avea o gaură mare în mijlocul ei, permițând astfel întrarea în interiorul ei, unde se afla o căsuță galbenă.

-Hai să intrăm!

-Da!

Când am intrat în sferă am fost uimită de verdeața din curtea casei, și de poteca de ciment ce conducea spre intrarea căsuței. Lumina ce trecea prin sutele de geamuri de sticlă provenea din găurile vizibile din munți, care conectau cu exteriorul. Nu am divizat mica fântână din curte până ce am trecut pe lângă ea. Curtea parcă era scoasă din povești, plină de tot feluri de flori exotice și ciudate!

Cum a putut cineva să construiască un astfel de loc? Ar fi avut nevoie de multe materiale și mână de muncă, la fel de mult timp. Îmi trecuse prin minte gândul că Judith chiar nu este un om, ceva mă tot frământa...

Am intrat și m-am așezat pe covor, așteptând ca ea să ajungă cu hainele.

-Dragă punte pe pat, nu sta pe jos. Apropo, unde sunt pantofii tăi?

-Le-am lăsat la intrare, n-ui frumos să calc cu ei în casă. -se uitase confuză la mine.

-Cum vrei iubita.

Sa întors cu câteva haine de copi în mâini și lea așezat în fața mea.

-Așteaptă puțin, mai am ceva pentru tine.

Plecase din nou. E o persoană foarte amabilă dar nu mă simt în siguranță cu ea, ar trebui să fiu și eu amabilă până ce reușesc să ies de aici, căci nu știu ce poate să-mi facă.

Sa întors cu un lighean de apă, pe care la așezat lângă mine pe covor.

-Spală-te puțin și după îți tratez loviturile da?

-Vă mulțumesc doamnă. -M-am dezbrăcat și spălat cu apa din lighean, iar apoi m-am îmbrăcat cu o pereche de trei sferturi lați și un tricou alb. Hainele erau de băieți și destul de late, dar asta numai contează. Judith mia șters și dezinfectat rănile, după care mi lea bandajat. Se vedea fericită ajutându-mă.

-Judith, matale aveți mâinile rănite și hainele murdare, îmi dați voie să vă ajut? - aceasta era puțin uimită de comportamentul meu, dar a acceptat să îi spăl picioarele și săi bandajez rănile de la mâini.

-Cum ai ajuns aici fetițo?

-Am căzut din cer.

-Aha înțeleg. Unde și de ce vrei să te întorci?

-Eu..am o familie care mă așteaptă acasă.

-Dar dumneavoastră locuiți singură?

-...da. Poți să-mi spui tu.

-Bine. Și unde-i fiul tău Judith?

Privirea ei se întristase puțin, ochii ei se golise, avea aceeași privire din momentul în care ma salvat.

-El...a crescut și a plecat la oraș, nu prea ținem contactul.

-Câte camere ai Judith?

-Una și salonul, plus bucătăria. Mai am și o baie. Merg să-ți pregătesc ceva de mâncat, relaxează-te.

-După aia...aș vrea să mă întorc, cineva mă așteaptă.

Cu o privire tăioasă îmi răspunde cu un "bine".

Un zgomot se aude din tavan și tresar.

-Ai șobolani în casă? -urlu din cameră. Ea este afară.

-Nu dragă de ce întrebi?

-Din curiozitate doar.

Zgomotul conduce către cameră, asta fiind pe un coridor întunecat. Ce fac acum? Merg sau rămân aici..?

Până la urmă m-am apropiat de ușă, mergând pe vârfuri, oprindu-mă în fața acestuia. Era încuiată, mi se părea ciudat, deoarece femeia locuiește singură, nu? De ce ar închide-o? Oare are pe cineva acolo?

Tresar din nou când aud lovituri dincolo de ușă și văd cum aceasta se zguduie.

Am fugit speriată din nou în salon. Are pe cineva acolo! Ar putea încerca să mă ucidă! Ce naiba?

Știu că dacă fug mă va prinde, deoarece îi foarte rapidă. Nu obstant, are multe posibilități de a mă ucide și aici, în casa ei. Ar putea chiar să mă sedeze!

Probabil pot fi ajutată de persoana care-i încuiată în cameră. Oare cum să mă comunic cu ea, probabil fusese la fel prinsă ca și mine, și încearcă să scape.

Judith e încă afară, strânge câteva flori rozali într-un săculeț.

Știu! Să mă comunic cu necunoscutul de după ușă prin scris! Da! Am nevoie de o foaie și ceva de scris!

M-am uitat prin salon, cu ceva noroc am găsit o bucată de hârtie, dar nu ceva cu ce să scriu. Salonul avea pereți portocalii închis și era foarte mic, într-un colț era un cuptor de căldură pe cărbuni, iar în celălalt colț cărbuni. Mai erau în încăpere un pat mic de lemn și o măsuță cu trei scaune, plus o lustră mică pe tavan.

Firar! N-am cu ce să scriu! Trebuie să scap de aici, numai am mult timp!

Dintr-o dată mi-a venit o idee...am luat o bucățică de cărbune dintr-un colț și m-am gândit că aș putea să scriu cu el. Da! Merge! Am scris următorul mesaj:

"Cine ești? Vrei să scapi?"

Am prins o bucată de cărbune și foaia, și m-am adresat cu pas grăbit pe acel coridor. Repede le-am trecut pe acestea supt ușă, după care am așteptat atentă. Se auzeau zgomote de dincolo, numai puteam de emoții și frică. Erai prieten sau inamic?

Foaia mi-a fost întoarsă și m-am uitat repede pe ea. Nimic. Am întors-o pe dos, și acolo avea un mesaj. Nu-mi venea să cred una ca asta.

"Schimbă-i farfuria de mâncare, vrea să te otrăvească, iar atunci întoarcete după mine."

Am auzit zgomot venind de afară și am întors foaia sub ușă pe fugă, după care am fugit în salon înainte ca Judith să se întoarcă.

Eram speriată și foarte agitată, dar trebuia să încerc să nu dau un astfel de semne. Oare avea dreptate persoana necunoscută? O fi asta vreun fel de capcană?

-Ce faci Eva?

-Bag cărbune pe foc.

-Grozav! Te văd puțin agitată,...ai ceva dragă?

-Mă simt puțin slăbită, probabil e de la foame, n-am mâncat nimic azi.

-Imediat termin mâncarea, nu-ți face griji!

Aceasta se îndreptase spre bucătărie, iar eu, eu mă gândeam la mișcarea mea următoare.

Bine, schimb farfuriile noastre de mâncare, după care aștept să se întâmple ceva, cel mai mult aștept ca ea să mă întoarcă în pădure, evident.

Aceasta se întoarce cu o farfurie de ciorbă în salon, și mi-o pune pe masă.

-Poftim dragă, să ai poftă!

-Tu nu mănânci?

-Nu, nu mi-e foame.

-Dar nu pot să mănânc și tu să stai să te uiți la mine.

-Aagh, așa e. Mă întorc imediat.

Mă uitasem la ciorbă. Nu vedeam nimic suspect, n-avea miros a componente toxice, părea...bună. Femeia se întoarse și se așezase la masă față în față cu mine.

-Deci, să mâncam!

-D-da...

Femeia se uita din când în când la mine cu o expresie serioasă, văzând că nu mâncam încă, procedează să mă întrebe.

-De ce nu mănânci? Nu-ți place?

-Ciorba nu-mi suportă la ficat, totdeauna o mânc cu pâine ca să nu vomit.- spun cu o expresie îngrijorată pe față.

-Trebuia să-mi zici, imediat îți aduc pâine dragă!- da sigur, cred că și aia va fi otravită.

Am profitat de ocazia aceasta pentru a ne schimba farfuriile cât mai repede posibil, nelăsând vreo urmă la acest schimb.

-Trei feli îți ajung?

-Da!

Ea se uita la mine, așteptând să mânc, iar eu, am mâncat o lingură de ciorbă cu pâine. -E mai bună decât credeam!

Aceasta s-a relaxat, nu se mai vedea nervoasă. Acum, să-i distrag atenția să nu-și dee seama că iam schimbat mâncarea.

-De cât timp locuiești aici?

-De vreo 8 ani, cred.

-Wow aia e mult timp. Și ști de ce ajung oamenii în această pădure sau cum pot să se întoarcă? -mânca în timp ce se gândea la întrebările mele.

-Sinceră să fiu, nu știu cum ajunge lumea aici, dar cred că există câteva sătulețe, poate chiar orașe după râul de aicea.

-Atunci nu ști cum să mă întorc acasă, nu?

-Din păcate nu, nu știu cine te-ar putea ajuta, nu cunosc pe nimeni. Acum vorbește-mi despre tine. De ce ești atât de politicoasă?

-Îmi place să tratez pe ceilalți cum vreau să fiu tratată, și nu vreau să fiu obraznică, mai ales cu persoane adulte.

-Cine te-a educat așa?

-Presupun că mama și bunicii mei.

-Nu ști cine a fost?

-Nu sunt sigură.

-Din ce nație ești?

-Sunt româncă, dar mi-am trăit jumate din viață în Spania, iar câțiva ani prin Germania.

-Ce interesant! Vorbești limbi străine?

-Da, spaniolă și puțin nemțește.

-Spune-mi mai multe despre familia ta.

-Locuiesc cu mama, trei frați mai mici și cu un tată vitreg. Eu sunt cea mai mare, și unica fetiță în afara mamei.

-Să înțeleg că de aia ești mai matură și cuminte...

-De ce?

-Pentrucă ești mai mare..?

-Probabil.

Au trecut vreo douăzeci de minute de când am terminat de mâncat. Ambele stăteam la povești, și aveam impresia că Judith aștepta ceva.

-A fost bună mâncarea dar nu ar trebui să strângem de pe masă? Ști? Te vezi puțin amețită.

-Mai așteptăm puțin dragă, mă simt slăbită.

O observam, o expresie de teroare apăruse pe fața ei, nu putea să se miște niciun pic. Totul așa dintr-o dată! Aveam dreptate, mâncarea era otravită!

-Ce ți sa întâmplat? De ce nu te poți mișca? -zic pășind în spate speriată. -Ce ai?

-Cred că...mâncarea avea ceva...

Fața ei se turnase neagră de supărare, era extrem de agresivă după expresia ei corporală.

-Am o sticluță verde în bucătărie pe șifonier, poți să mi-o aduci?- se vedea foarte surprinsă și confuză în același timp.

-Ce avea mâncarea?

-Ingredientele erau vechi, acum adu-mi te rog sticluța!

-Atropa, Belladonna, Aconitum și multe altele...cunoști aceste termine, Judith?

La auzul cuvintelor mele, aceasta a muțit, și a căscat ochii doar.

-N-nu știu ce zici, cred că îs flori...!

-Așa este. Vreau să știu ce fac florile acestea veninoase la tine în curte, astea fiind cele mai slabe, dar având efecte destul de puternice pentru a paraliza un adult pentru cel puțin treizeci de minute. Spune-mi de ce le ai și-ți aduc sticla.

-Cine ești tu? De unde ști despre plantele mele!?

-Secret. -zisesem stând în picioare în fața ei. Aceasta mai putea să vorbească pentru câteva minute, dar corpul ei era paralizat, otrava își făcuse efectul deja.

-Ști ce urmează nu? Belladonna ți-a afectat nervii, dar următoarea este inima, spune-mi care sunt intențiile tale și-ți aduc antidotul, dacă nu o să mori.

Era foarte supărată, dar până la urmă, a acceptat.

-Eu...am vrut să te otrăvesc și să mă hrănesc cu trupul tău!- zisese în timp ce mă privea și zâmbea ca o nebună.

M-am înspăimântat la auzul acestora.

-Așa că asta era, dă-mi cheia, -spusesem pe un ton autoritar. Până la urmă urmei, și eu eram un adult, gândeam cu capul.

-Despre ce cheie vorbești?

Am cautat-o la ea în buzunare. Nimic. Totuși n-aveam toată ziua la dispoziție, așa că am ieșit în curte în căutarea unui topor sau unei altei arme pentru a doborâ ușa.

-Așa că vrei să-l scapi- zisese aceasta înainte să ies din casă. -Ai grijă ce faci, el poate să te ucidă, nu este un om normal

Am stat pe gânduri câteva secunde, poate avea dreptate, dar persoana de după ușă mi-a salvat viața, aș putea să încerc să o scap și eu...

La naiba! Am mers grăbită și am bătut în ușă.

-Hey! Ști unde-i cheia? Vrei să ieși, nu?

Ușa se zguduia din înăuntru, asta însemna cu siguranță un "da".

-Auzi...te voi scoate doar cu condiția că nu mă vei răni, că nu mă vei ataca! Jură!

De supt ușă îmi oferise scrisoarea sa.

"Promit"

Am fost repede în curte, în partea din față nu era decât plante, dar după casă, acolo era un dezastru, un loc întunecat și plin de reziduri și gunoaie, între ele am găsit un topor și l-am luat. Nu mă așteptam să mai fie ceva acolo, dar în efectiv, ceva mai exista pe la mijloc, acesta era un mare coteț, din care se auzeau sunete apatice cu voce gravă.

Primul lucru ce mi-a trecut prin cap a fost: monstru.

M-am îndreptat rapid la ușă cu toporul și am procedat să o sparg pe aceasta.

-Dă-te la o parte că vin! -anunțasem.

Dincolo se auzea Judith agitată și speriată, nu mă așteptam să văd pe cineva atât de formidabilă ca ea în această stare.

-Nu ști ce faci fetițo, el ne va omorâ pe toți, vom fi mâncați de vi! N-ui da drumul!

În sfârșit am rupt ușa, stăteam pregătită cu toporul în mână. O umbră mai mare decât a mea, probabil bărbătească, se ridicase de pe jos și se îndrepta din cealaltă parte al camerei încet spre ușă, cu pași firmi.

Oare am luat decizia corectă?

-Ești bine? Ieși să te văd!

Din ce în ce umbra se vedea mai clară, inima îmi bătea ca o nebună și mâinile îmi tremurau, dar tot nu coboram toporul din poziția sa. Aceea siluetă, în sfârșit am putut să văd pe persoana din spatele ei.

-S-salut, -zisese necunoscutul, care era un băiat de vreo 20 de ani de vârstă. Reacția noastră a fost aceea, ambii surprinși. -Ești...o fetiță! -se uitase uimit la mine, oprindu-se în fața mea.

Acesta era un băiat cu trei capete mai înalt decât mine, cu un ten de culoare deschisă, ochi verzi ca măslinele și părul șaten ca ciocolata, ciufulit în toate direcțiile, avea pistrui pe față și o privire inocentă și ceva surprinsă.

-Da, eu te-am scos de acolo. Cine ești?

-Mao, tu cine ești?

-Eu sunt Eva, Eva Vetres.

-Spune-mi Eva, te-ai pierdut?

-Cum știai?

-Pentrucă și eu sunt pierdut! Apropo, îți mulțumesc că m-ai salvat.

-Nu ai pentru ce, eu îți mulțumesc că m-ai anunțat oarecum de intențiile acelei femei.

-N-ai pentru ce! -spusese acesta cu un mare zâmbet pe buze.

-Ah! Săi dau antidotul femeii și să-o ștergem de aici până n-ui prea târziu!

-Te ajut, haide!

Amândoi ne-am oprit în fața lui Judith cu antidotul. După ce-l bea, avea să se dezmorțească treptat, în minim 10 minute, timp suficient pentru a scăpa din acest loc.

-Nu înțelegeți copi, l-ați trezit, dacă nu-l hrănesc ne va omorâ pe toți!

-Ce vrei să zici? Ai spus că ne vei mânca! Acum nu ne mai vrei tu, ci ne dai altcuiva?

-Eu nu mânc copi doar am mințit proștilor! Cel care locuiește în coteț o face, și este ora lui de cină!

Încă cineva? Și mai puternic decât Judith? Un taur cu corp uman?

Cu ce se vor înfrunta copii? Cine va ieși învingător? Este Judith de partea lor?