Capitolul 9

Jennifer's Pov

"Dă-ne banii, acum!", a mârâit băiatul înalt cu pistolul în mână.
"Da da, bine, acum, dar vă rog, nu ne faceți rău".

O palmă a răsunat tare pe chipul mamei mele, m-am blocat în fața acelui gest, iar sângele în mine a început să înghețe.

"Taci sau jur că următoarea palmă o va primi fiica ta, iar acum mișcă-te și dă-ne toți banii pe care îi ai", a spus altul mai scund, dar părea tatuat.
Aveau toți un tatuaj ciudat pe braț, ca un șarpe încolăcit în jurul unei ancore, cel puțin așa cred.
"Da, bine, uita-ți, ăștia sunt toți banii pe care-i am, sunt plus minus 500 de dolari".
"500 de dolari amărâți? Doar 500 de dolari?", a început să urle la ea băiatul.
"E tot ceea ce am, nu... Nu merg niciodată cu mulți bani la mine, de obicei am chiar mai puțin la mine", a răspuns mama strângându-mi tare mâna și plângând, în timp ce eu observam scena din spatele ei.
"Atâta efort doar pentru câteva bancnote, grăbește-te, dă-ți jos lanțul, cerceii și inelul".
"Nu, inelul ăla i l-a făcut cadou tata mamei mele, nu e al tău, zăpăcitule", am urlat dintr-odată.
"Jennifer, tacpace
"Ați văzut băieți? Pistruiata vrea să facă pe eroina".
"Nu, vă rog, lăsați-o în pace, e doar o fetiță", a încercat să spună mama printre lacrimi.
"Da, o fetiță care vorbește prea mult".

S-a apropiat de mine, punându-mi pistolul sub bărbie, făcându-mă să-mi ridic fața și să-l privesc în ochi.

"Ești o fetiță foarte frumoasă, dacă te-am vinde mafiei ruse pentru rețelele lor de prostituție cu siguranță am obține mai mult de 500 de dolari", a spus la un centimetru de fața mea. Atât de aproape încât puteam să simt mirosul fumului și al alcoolului.
"Nu, te rog, e doar un copil, nu te atinge de ea, nu te atinge de ea!", a urlat mama.
"Băieți, luați bijuteriile și fata, acum, mișcați-vă".

"Nuuu", și după asta totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă.

Mama m-a smucit din strânsoarea băiatului și a început să alerge pe stradă, tot mai tare și tot mai repede, iar apoi împușcătura.
Întunericul era tot mai adânc, iar băieții ne-au ajuns, zgomotul sirenei era aproape.

"Tu omoară fata, și după vin-o la bază", a ordonat unul din ei celuilalt, cel mai tânăr cred.

Mâinile pline de sânge, lacrimile șiruiau tot mai numeroase și băiatul cu medalia se holba la mine, continua să mă privească cu pistolul îndreptat spre mine, iar apoi a început să plouă...

*Driin Driin*

Mă trezesc brusc. Toată transpirată și gâfâind. Încep să mă privesc în jur, unde sunt? Ah, da, în camera mea de la hotel, în patul meu. A fost doar un vis, a trecut ceva timp de când nu mi s-a mai întâmplat.

Cât de mult urăsc dimineața, o urăsc aproape mai mult decât desenele animate pentru copii retardați. Apropo, cum se numesc desenele astea? Dora explorează grota? Exploratoarea cu maimuță? Nu-mi amintesc, din când în când văd în fugă acele desene când las televizorul pornit.

"Deci copii, unde e autobuzul galben?".
"În spatele tău, exploratoare handicapată", strig la televizor.
"Nu reușiți să găsiți autobuzul?".
"Ce mă? Cum naiba să-l vezi când e cât o casă, în spatele tău, daltonista naibii".
"Oh, iată-l, ați fost grozavi!".
"Ah, scuze, e nevoie de o ședință de oameni de știință, chiar și maimuța aia e mai deșteaptă decât tine".

Serios? Părinții n-ar trebui să le interzică fiilor să se uite la așa ceva?

"Tată, eu mă duc la școală", strig în fața ușii camerei lui tata ca apoi să mă îndrept spre școală.

Azi măcar o să ajung la timp așa că o să trec să iau micul dejun la barul de aici.
De ce naiba lumea zâmbește dimineața? Ar trebui să interzică vorbitul înainte de prânz, nu suntem toți nenorocită de familie a morii albe!
Astăzi ești și mai înțepată decât de obicei!
Este un bar foarte mic, dar primitor, îmi plac spațiile mici cu multe lucruri toate lipite în jur. O lumină ușoară, dar care făcea ca totul să fie vizibil, intra de pe geamurile colorate și un miros de cornuri și cappuccino îmi invadează nările.

"O ciocolată caldă cu frișcă deasupra, un corn cu nutella, cel mai mare pe care-l aveți și biscuiții aceia din vitrină, dați-mi cam 5".
"Foame, domnișoară?", îmi spune doamna în vârstă din spatele blatului, zâmbind.
"Păi, cam da...", mă rușinez, nu-mi dădusem seama că ordinasem atâta mâncare doar pentru un mic dejun în fugă.
"Faci bine, dragă, micul dejun e important în plus voi, tineretul, sunteți toți piele și oase, ar trebui să mâncați toate mai mult", îmi răspunde doamna în vârstă.

E foarte scundă și grăsuță, cu siguranță foarte în vârstă, dar cu niște ochi plini de viață, cu o lumină în ei. Transmit bunătate și sinceritate.

"Poftim, dragă, aceștia sunt cei mai buni biscuiți pe care îi avem, să-i mănânci pe toți", îmi spune adresându-mi unul din cele mai frumoase zâmbete pe care le-am văzut vreodată.
"O, vă mulțumesc foarte mult, voi mânca tot", ce femeie ciudată, nici nu mă cunoaște și se comportă cu mine de parcă aș fi nepoata sa.

Devorez tot cornul și biscuiții dintr-o suflare, avea dreptate, sunt delicioși.
Încă mă mir cum de nu ești o obeză în depresie închisă în casă cu douăzeci și patru de pisici care și-ar vinde și propriile ovare pentru o bucată de hamburger.
Ești conștiința mea, n-ar trebui să mă adori și să mă susții în orice moment de criză?
Dacă ar trebui să apar la fiecare moment de-al tău de criză, nu m-aș odihni deloc.

Ora 07:50

Mă îndrept spre școală mai obosită ca niciodată. Nu știu ce forță paranormală îmi permitea să ajung în clasă.

"Jennifeeer, Jennifeer", aud pe cineva strigându-mi numele.

Te rog să nu fie el, te rog să nu fie el. Mă întorc încet, cu teroarea de a mă afla față-n față cu băiatul acela cu părul șaten-arămiu, dar spre marea mea ușurare, un băiat creț și blond vine spre mine.

"Bună dimineața, Jennifer", îmi zâmbește vicleainstinct
"Bună dimineața pe naiba", mormăi eu. Și apoi, de ce mă salută? Nu suntem prieteni.
"Te-ai trezit pe cealaltă jumătate a cearceafului?", mă întreabă tot cu zâmbetul ăla tâmpit pe față.
"Da, acum șterge-ți zâmbetul de pe față la ora asta a dimineții pentru că aș putea să-ți vomit pe pantofi".
"Mă omori, pe bune", spune râzând. Nu era tocmai reacția la care mă așteptam.
"L-ai văzut pe Josh?", mă trec fiorii la auzul numelui său, amintindu-mi de ce se întâmplase ieri și, din instinct, îmi frec îmcheieturile.
"Nu și nu sunt dornică să-i văd fața de adolescent în călduri la prima oră".

Drake începe să râdă ținându-se cu mâinile de stomac ca și cum ar putea exploda, ce probleme are băiatul ăsta?

"Ți-e chiar nu-ți place de el, hm?", continuă el.
"Serios? Ce te face s-o spui, crețule?", răspund eu mai ironică ca niciodată, dar el continuă să râdă.

"Se spune că opusele se atrag la urma urmei".

Mă opresc brusc la auzul acelor cuvinte care nu aveau absolut niciun sens.

"Drake...", spun punând o mână pe umărul său, "Eu sunt soarele, el e luna, eu albul el negrul, eu ziua iar el noaptea, stăm atât de bine împreună precum o pereche de chiloți într-un filmuleț porno. Adică nu avem nimic de-a face unul cu celălalt".

Continuă să râdă de parcă eu aș fi cea mai amuzantă persoană din lume.

Stai liniștită, nu ești.
Să nu apari dintr-odată!

"Mă duc la oră, ne vedem după Jennifer", se îndepărtează salutându-mă cu mâna.

La urma urmei nu-mi displace prezența lui, nu că mi-ar păsa, dar să-l am prin preajmă cu chestia aia asemănătoare cu o pisică moartă în cap nu mă deranjează deloc.
Mă îndrept spre clasele de la etajul doi sperând să nu mă pierd din nou și fără să dau peste un alt băiat foarte înalt și plin de mușchi, superb și cu parfum de mentă.

Băiat foarte înalt și plin de mușchi, superb și cu parfum de mentă? Ce naiba ai băut?

Ajung în clasa de literatură teafără. O cunoscusem deja pe profa de litere ieri și deja îmi place foarte mult de ea, felul ei de a gândi și de a preda mă fascinează.
Sunt deja toți în clasă, așa că mă pun într-o bancă dintr-un colț al clasei, în așa fel încât să nu fiu în centrul atenției și pentru că locul de lângă e gol. Dar misiunea mea eșuează mizerabil. Părul meu nu mă ajut să trec neobservată, întocmai, mă privesc toți, poate povestea certei cu Melissa și faptul că sunt o Milton a făcut deja înconjurul școlii. Apropo de Melissa, e în picioare în mijlocul clasei, cu o rochie verde și mai mulată decât cea de ieri, privindu-mă din cap până-n picioare.
Doamne, Homer Simpson sau clownule de la Mc Donalds, unul din voi să-mi dea răbdarea să n-o sufoc cu propria-i coadă blondă împletită.

"Bună ziua copii", intră profesoara cu un zâmbet mare.

Ce naiba? Vând zâmbete pe stradă?

"Bună ziua", răspundem în cor precum niște maimuțe dresate. Faceți-mă să mă întorc în patul meu de acasă, vă rog.
"Deci copii, azi vom începe un scriitor puțin inedit, dar care transmite multe, apoi vom citi si o s...", ușa se deschide larg întrerupând explicația profesoarei.
Nu-mi venea să cred, de ce mie, de ce?

"Josh, ești în întârziere!", spun pe un ton sever profa care, cu acel chip dulce, nu se potrivea deloc.
"Mă scuzați, dar nu-mi pornea motocicleta, am fugit pe jos ca să particip la ora dumneavoastră de literatură", oh, te rog, nu ține deloc ca scuză, retrage-te!
"Bine Josh, de data asta treci, haide, așează-te".

Ce? Îl lasă să intre? Oh, haide.
Privesc în jur, observând fetele care dintr-odată își schimbă poziția de la urangutan pe care o aveau cu o secundă înainte ca Josh să intre pe ușă la o poziție provocatoare cu țâțele în afară și bot de rață. Toate copii proaste ale lui Sasha Grey, pe scurt. Dar în afară de viziunea depravată a colegelor mele în călduri, am mai observat și că singurul loc liber era acela de lângă mine. Ziua mea nu putea începe mai rău decât așa.

"Neața frumoaso, și tu ești la cursul de literatură?", mă întreabă cu un zâmbet.

S-a pus acolo, lângă mine, de parcă ieri nu m-ar fi aproape violat lipită de un zid.
Cât tupeu pe un chip atât de frumos, aș vrea să-l pocnesc până când i-ar dispărea zâmbetul acela.

Nu o face, să distrugi o frumusețe de genul ăsta ar putea fi o infracțiune!

"Să ști că vorbesc cu tine, roșcato", repetă din nou după ce în mod voluntar n-am răspuns la salutul său.
"Sunt conștientă, de asta nu-ți răspund".
"Îmi pare rău pentru ieri, nu voiam să te sperii, doar glumeam", se justifică cu un chip aproape dulce.

Glumea? Glumea? Credeam că m-ar fi omorât, deja planificam cum s-o bântui pe Melissa de pe lumea cealaltă.

"N-am nici cea mai vaga idee despre ce vorbești", răspund mai mincinoasă ca niciodată.

Ești o mincinoasă, o mincinoasă nerușinată care n-are nicio limită!
S-a făcut că plouă și a zâmbit concentrându-și atenția pe oră.

Nu aș fi crezut niciodată că-i place literatura, cine știe câte alte lucruri nu știu despre el.
Nu că m-ar interesa să știu ceva.
Pentru cât timp mai ai de gând să minți cu nerușinare?
Urmăresc ora, mai atentă ca niciodată la cuvintele acelei poezii pe care profesoara o citește și închid ochii ca să aud mai bine sunetul acelor cuvinte.
"Hei, frumoasa adormită, adormi în ora de literatură?".
"Nu dorm, savurez cuvintele", spun fără să redeschid pleoapele.
"Savurezi cuvintele?", întreabă el pe un ton curios.

"Da, dacă deschid ochii aud cuvintele, dar nu de tot. Când ascultăm o persoană nu-i acordăm atenția pe care o merită pentru că suntem distrași de ceea ce ne înconjoară. Dacă însă închizi ochii, auzi fiecare sunet, fiecare cuvânt cu intonația corectă, fără să te lași distras de nimic, înțelegându-l pe deplin.

Deschid ochii, iar când îl văd privindu-mă cu acei ochi umbroși înțeleg marea greșeală pe care am făcut-o. Nu știu din ce motiv, dar când sunt cu el îmi ies toate gândurile pe care le țin închise în creierul meu. Rușinea îmi străbate întreaga ființă făcând ca pistruii să-mi ia foc în timp ce el continuă să mă privească cu... admirație? De parcă aș fi o ființă vie căzută pe această planetă din greșeală? De ce se uită la mine cu acel zâmbet? Nu te uita la mine, nu te uita la mine, nu te uita la mine.

"Sau poate da, doar încerc să dorm", mă justific de parcă cuvintele mele m-ar putea scăpa de stânjeneala mea.
"Ești ciudată rău, Jennifer Milton", se întoarce zâmbind spre tablă, murmurând ceva ce nu reușesc să înțeleg, n-am fost niciodată un geniu al cititului pe buze.

Închid din nou ochii, oricum figura de fată nebună am făcut-o deja.
"Și am văzut, pe acea mică fereastră, copacul dezgolindu-se încet, făcând ca frunzele să se așeze pe iarbă...".

"Doamna, mă scuzați, dar mie mi se pare foarte plictisitoare".

O voce de gâscă isterică răsună în cameră întrerupând acele cuvinte dulci și, din păcate, știu deja despre cine e vorba.

"Ce ai spus, Melissa?", întreabă profesoara sperând că a înțeles greșit.
"Am spus că mi se pare foarte plictisitoare lucrul ăsta".

Lucrul ăsta? Nici măcar nu știe despre ce vorbim, de fapt, de ce e la cursul ăsta?
Probabil răspunsul se afla lângă mine.

"Și de ce această supoziție, Melissa?", întreabă din nou profa, tot mai resemnată de acel val de prostie care vorbește.
"Vreau să spun, un bărbat care privește pe fereastră zile la rând, stând pe un scaun pentru că e bolnav? Cât ar mai putea să descrie?".
"Melissa, înțelesul este altul...".
"Poate avea ce înțeles doriți, dar e plictisitor și fără vreo noimă".
"Ce are noimă pentru tine? Revistele pentru fetițe nebune sub efectul hormonilor, la un dolar și șaizeci de la chioșc?", spun fără ca măcar să-mi dau seama că eu am fost cea care a vorbit, urmată de râsetele tuturor, înclusiv de cea a lui Josh.
"Pe tine cine te-a băgat în seamă?", mă întreabă sec.
"Pe tine cine te-a băgat în seamă?", repet eu imitându-i vocea.
"Nu încerca să mă imiți".
"O, stai liniștită, m-aș lăsa călcată în picioare mai degrabă decât să semăn câtuși de puțin cu tine".

"Fetelor, vă rog, calmați-vă...", spune profa dintr-o suflare, cu voce mult prea slabă și dulce ca să ne calmeze.

"Mai ales pentru că n-ai reuși să semeni cu mine", replică ea, ignorând complet profesoara.
"Ar fi de-ajuns să-mi pun o rochie atât de mulată încât să nu las sângele să ajungă la creier, o perucă blondă oxigenată și să mă plimb dând din cur până când îmi ies șoldurile din corp, spunând cuvinte la întâmplare".

Râsetele cresc tot mai mult și cred că am zărit un zâmbet și pe chipul profei de literatură.

"Ești doar o ratată care nu știe cu cine se pune, vrei să spui că poezia asta la fel de stupidă ca și tine are un sens logic?".

Răbdarea mea e la limită, dacă aș fi avut o săgeată în mână, aș fi aruncat-o în ea.

"Da, normal că are sens, tu ești cea care are cenușă în loc de creier. Autorul se referă la viziunea lumii, despre cum totul, deși mic, poate fi atât de mare, mai puțin creierul tău desigur. Se referă la simplitatea lucrurilor, la cum noi nu acordăm atenție acțiunilor cotidiane ale vieții și ne dăm seama că am pierdut prea mult timp pentru niște lucruri inutile doar când ne aflăm în fața intersecției vieții. La cum doar privitul pe geam îți deschide adevărata viziune a vieții, dar tu ești prea superficială ca să înțelegi așa ceva", spun dintr-o suflare fără să-mi iau ochii de la ai ei, mai enervați ca niciodată.

Mă privesc în jur. Ochi mari, râsete șoptite, profa de literatură fără cuvinte și în același timp mândră, atât de mult încât nu și-a dat seama de sunetul clopoțelului.
Îminpun ghiozdanul pe umeri și ies din acea clasă inutilă și proastă.
După o oră de literatură și două de economie obositoare fiind puțin spus, hotărăsc să nu merg în sala de mese ca să evit alte scene cu "Miss rochie mulată" și mă pun să-mi mănânc discutabilul meu sandviș, plin cu de toate, sub un copac al curții școlii. Câtă liniște, în sfârșit.

"Hei Jennifer, ce faci aici singură singurică? Mă așteptai cumva?".

Uitați că am spus asta, adio liniște.

"Nu Jonathan, Joe, Jason sau cum naiba te numești".
"Numele meu e Josh și tu știi asta foarte bine, Jen".
"Nu-mi spune așa, ti-am mai zis", spun ridicându-mă brusc.
"Dada, scuze, nu-ți îndrepta furia asupra mea, nu ți-a ajuns Melissa?".

Mă așez din nou, fără ca măcar să răspund și continuând să-mi mănânc sandvișul.

"Ăla ce e?".
"Un sandviș plin cu lucruri despre care nici măcar n-am auzit vreodată", dar de ce îi răspund?
"Pe bune mănânci așa ceva?".

"Normal că da, vreo problemă cumva?".
"Mă gândeam mai degrabă la o salată cu lămâie, știi tu, la cât ești de slabă și ținând cont că ești fată".
"Cine îți spune că sunt o fată?".
"Oh, ești Jennifer, ești", spune apropiindu-se si mușcând din sandvișul meu ca apoi să-și șteargă buza de sus cu limba.
"Hei, sandvișul meu! Nimeni nu ți-a dat dreptul s-o faci, ce e cu toată confidența asta? Dă-te", îl ameninț cu nu știu ce forță după ce am văzut imaginea cu el trecându-și limba pe buze.
"Știi, azi m-ai luat prin surprindere", spune privind în gol. "M-a făcut să mă gândesc felul în care ai vorbit, mai ales acel lucru cu ochii închiși".
"Era ceva stupid, nu-i da importanță...", răspund stânjenită.

Pari o fetiță care a reușit să facă pipi pentru prima dată pe o oliță.

"Ba nu, am învățat că nimic din ceea ce spui nu e stupid, ba din contră, mă fascinează tot ceea ce ai de spus. Când nu mă jignești, desigur, dar uneori e frumos și aia, ți-aș privi buzele ore în șir, ieri m-am abținut să ști", spune privindu-mă dintr-odată.

Oh nu, nu mă privi cu acele pietre negre care mă imobilizează, ce spun acum, ce fac?