Capitolul șase

Jennifer's Pov

"Nu faci altceva decât să cauți pretexte ca să mă întâlnești din câte se pare, așa-i Jen?", continuă cu zâmbetul acela al său pe care aș vrea să-l pocnesc.

Dacă mi-ar mai fi spus Jen aș fi explodat cu siguranță, urăsc cine îmi prescurtează numele, doar o persoană îmi spunea Jen, iar el nu are dreptul de a o face.

"Cu siguranță nu alergam pe holuri în căutarea feței tale care cere pumni", îl privesc enervată la culme în timp ce el râde, ce față care cere pumni, azi e și mai frumos decât ieri.
"Unde te grăbeai atunci? Orele au început de ceva timp".
"La secretariat ca să iau foaia cu orele mele, iar tu mă întârzii și mai mult, dă-te!", și îl împing cu o mână, îndreptându-mă furioasă spre secretariat, dar după nici cinci pași m-am oprit, neamintindu-mi unde se afla.

Urăsc școala asta, e un labirint! Chiar trebuie să-mi fac o hartă.
Îl aud pe Josh pășind încet spre mine.

"Încă nu ști unde e secretariatul, nu-i așa?", își bate joc de mine încercând să nu pufnească în râs "haide, te conduc și așa trebuie să mă duc și eu".

Mă întorc spre el și e cu siguranță prea aproape, distanța de siguranță trebuia îneaparat să crească.

"Știu s-o găsesc foarte bine și fără tine, mersi".
"Bine, dacă vrei să intri la oră și mai târziu decât ai intra oricum, fă cum vrei".

Mă gândesc câteva secunde în timp ce-l privesc și, din păcate, are dreptate, n-am de ales așa că hotărăsc s-o las deoparte pe "Jennifer cea orgolioasă" și să-l urmez.

"Nu cumva ști unde e secretariatul, dar te pierzi doar ca să stai cu mine?" mă întreabă dintr-odată pe un ton glumeț, știind foarte bine și el că nu-i așa.
"Aș prefera să mă pierd de o sută de ori în școala asta decât să mă învârt pe holuri cu tine".
"Dupaia ai ajunge în bibliotecă să spionezi lumea".
"Căutam secretariatul", aproape urlu la el, devenind roșie la față.

Pufnește în râs, uimindu-mă de faptul că nimeni nu iese din clase ca să înțeleagă de unde provine tot zgomotul ăsta.

"Ești așa de drăguță când te enervezi, Jen".
"Nu-mi spune Jen, numele meu e Jennifer".
"Dar Jen sună mai bine, ți se potrivește mai mult".
"Nu-mi poți spune așa".
"De ce nu, mă rog?".

Răbdarea mea e pe cale să ia o funie și să se spânzure, literalmente.

"Pentru că tu nu-mi poți spune așa și acum nu-mi mai vorbi".
"Bine, micuță Jen".

Ajunge, totul are o limită!
Te rog nu omorî bunăciunea aia de lângă tine!
Taci conștiință!

"Destul!"
"Cum...", dar nu reușește să termine propoziția că se află lipit de perete.

Mă ridic pe vârful degetelor încarcând să-i ajung măcar până la bărbie, îl apuc de partea de sus a tricoului său, îl strâng în mâinile mele și mă apropii și mai mult, cu privirea cea mai serioasă pe care o aveam.

"Nu-mi mai spune niciodată Jen, numele meu e Jennifer, J-E-N-N-I-F-E-R, iar noi nu suntem prieteni, așa că, ori îmi spui pe nume, ori nu-mi spui nicicum", spun ca apoi să mă îndepărtez făcând doi pași înapoi ca să-i văd reacția.

Mă privește pentru un timp care mie mi se pare infinit, am trecut de la a amenința la a mă simți amenințată. Rolurile s-au inversat, mă simt goală sub privirea sa și poate că de data asta exagerasem. Poate că nu-i place să fie atins sau să i se atragă atenția în felul ăla și poate... Nu, dar stai puțin... Râde? Râde? Trogloditul ăsta își bate joc de mine?

"Dacă de fiecare dată când te enervez așa mă lipești de perete, o s-o fac mai des", spune după un timp pe care nici măcar nu reușeam să-l definesc "oricum, stai liniștită, nu-ți mai spun așa dacă te deranjează atât de mult" și continuam să mergem fără să mai scoatem vreun cuvânt.

Bravo ție, felicitări! L-ai speriat și acum nu mai vrea să vorbească cu tine.
Mie nu mi se părea speriat, ba chiar...
Nu mai vorbește cu tine. Cum ai reușit să-l lași să-ți scape?
Eu nici măcar nu-l vreau în jurul meu și în plus n-am făcut nimic!
Mai taci, salivezi după el. Oh nu, sigur că n-ai făcut nimic, după ce că aproape l-ai agresat ar fi trebuit să se închine și să-ți sărute mâna, nu-i așa?
Cât ești de dramatică!
Sunt conștiința ta, deci, reflexia ta!

"Tot în întârziere, Josh?" vocea Cassandrei, secretara școlii noastre, întrerupe conversația bolnavă pe care o aveam cu mine însămi.
"Cassandra, lumina ochilor mei, ce faci?", îi spune pe un ton lingușitor, cu siguranță era tactica pe care o folosea ca să nu i se facă observație pentru întârziere.
"Bine Josh, dar tu și prietena ta trebuie să așteptați ora următoare ca să intrați, știi bine".
"Știu, știu, îmi trebuie doar autorizarea ca să intrăm și orarul acestei fete frumoase".

Mă înroșesc vizibil la comentariul său, iar el râde încet, observând.
Cu toate că îl tratam ca naiba deja de două zile, continuă să se facă că plouă, de obicei lumea mă dă dracului aproape imediat, bănuiesc că v-ați dat seama că e nevoie de o răbdare de fier cu mine.
Ne așezăm pe scaunele incomode din fața biroului secretarei în liniște.

"Mulțumesc...", spun atât de încet încât probabil nici nu m-a auzit, dar m-am înșelat.
"Pentru ce?", mă întreabă aproape uimit.
"Pentru secretariat și foi..."
"Bine, nu contează".

Oh, e enervat, foarte enervat, ești o proastă!

Nu vorbește, se uită în fața sa fără să-mi adreseze nici măcar o privire.
Dar eu mă holbez la el sperând ca el să nu-și dea seama, are o privire diferită, nu e malițioasă, glumeață sau altceva, e doar o privire pierdută.
Îmi pare rău că nu vorbește cu mine, nu știu din ce motiv, dar la urmă, faptul de a ști că într-un fel sau altul e supărat pe mine, mă enerva, apoi începe să plouă.

"De ce te holbezi la mine?"

Un val de căldură mă străbate din picioare până-n cap, mă fac atât de roșie încât îmi simt pistruii în flăcări.

"Ești ciudată, știi?"
"Motivul?", de-abia spun într-o șoaptă.
"Înainte de rățoiești la mine și îmi răspunzi ca naiba iar o clipă mai târziu ești timidă și te înroșești, cum ești de fapt, Jennifer?".

Întrebarea mă ia prin surprindere. Cum sunt eu de fapt? Armura pe care o creasem era încă o armură sau devenise caracterul meu actual? Dacă nu știu să-mi răspund mie însămi, cum aș putea să-i răspund lui, motiv pentru care încerc să schimb subiectul.

"Cum de ești în întârziere?".
"Să spunem că am fost reținut", îi mulțumesc pe muțește că s-a făcut că nu observă schimbarea mea de subiect.
"Și tu? Alergai ca o nebună, nu-i bine să întârzii în prima zi, știi?", îmi spune râzând.
"Sunt conștientă, dar am adormit, aveam educație artistică la prima oră" și Josh face ochii mari.

"Educație artistică?" întreabă rămânând mască.
"Da, ce-i cu fața asta?".
"Ah, Jennifer, Jennifer, trebuie să-ți explic câteva lucruri. O să ți-o plătească".
"Pentru că nu m-am dus la oră?".
"Da, mai ales pentru că era prima ta oră".
"Ce mare brânză e vreo temă în plus sau vreo oră extra".
"Nu Jennifer, n-ai înțeles, n-o să-ți dea nicio pedeapsă, o să tortureze tot anul. O grămadă de studenți au lăsat cursul său pentru e prea sever, câteva eleve au început și să plângă".
"Doamne, și de ce nu l-au concediat?".
"Pentru că, deși e atât de rău, e și unul din cei mai buni".
"Încurajator..."
"Tu încearcă să îl tratezi mereu cu respect, chiar și când o să te pedepsească sau când o să urle la tine fără motiv".
"Imposibil, n-o să reușesc".
"Îmi imaginam răspunsul ăsta" spune mutându-și privirea asupra mea, adresându-mi un zâmbet viclean.

Mai sunt doar cinci minute și în sfârșit putem să intrăm în clasă.
În sfârșit sau din păcate?
În sfârșit, evident!
Recunoaște-ți măcar ție însăți că îți face plăcere compania lui.
Asta nu-i deloc adevărat, e al naibii de enervant.
E al naibii de sexy.
Asta nu contează!
Contează și încă cum și mai e și drăguț, nu mi se pare că a încercat să te calce cu mașina ca să merite toată ura asta.
De fapt, asta cam așa e, nu știu de ce încerc să-l îndepărtez atât de mult, e un fel de . Un "stai departe de mine, apropie-te de mine". Îi cer să stea departe de mine, dar în liniște îi spun să stea aproape de mine.
Eu aș avea o idee!
Luminează-mă atunci!
Ți-e frică să te apropii prea mult pentru că începe să te intereseze, iar tu continui să-ți susții campania stupidă "nu vorbiți cu Jennifer Milton".
Prostii!

"Plouă", spune dintr-odată. Acum și-a dat seama? E un geniu, n-am ce să spun.
"Da, deja de ceva timp" răspund.
"Îți place ploaia?".

Am nevoie de puțin timp ca să răspund, dar de fapt știu foarte bine răspunsul. Eu urăsc din tot sufletul, cu fiecare părticică a inimii mele ploaia. Îmi provocă doar durere și amintiri cumplite. Părul ud, sângele de pe rochia mea înflorată, trupul său în fața mea și băiatul ăla blestemat, tatuat cu medalie, care ne privea de parcă nu se întâmpla nimic, blestemată să fie acea zi, blestemată ploaia, blestemat el, blestemată eu pentru că n-am reușit să fac nimic.

"Nu, deloc", răspund sec.
"Mmm, nici mie, e tristă, cu siguranță prefer soarele".
"E oribilă, doar momentul acela după ploaie e frumos. Parfumul pe care îl are iarba, strălucirea florilor și a asfaltului. Liniștea după furtună și razele de lumină. Dar ploaia în sine, doar privind-o îți smulge bucuria. Te spală de propriile tale speranțe și îți încețoșează visele și te lasă cu o senzație cumplită de gol".

Mă întorc încet încet, iar el se holbează, literalmente, la mine.
Ce rușine! Ce tot zic?
Bucurie, gol, parfumul ierbii? Dădeam voce sentimentelor mele cu el?  Cu siguranță mă crede o proastă.
Și de când te interesează atât de mult ce gândește el despre tine?
Văd toți elevii începând să iasă din clase, cu siguranța se sunase, iar eu nici măcar nu-mi dădusem seama. Dumnezeule, te rog, încetează să mă privești cu ochii ăia.

"Atunci, eu mă duc, nu pot să întârzii și la ora asta", spun cu tot puținul meu curaj care-mi rămăsese și dispar în căutarea clasei mele.

****

Josh' Pov

A dispărut la viteza luminii.
Absurd.
Ce voia să spună cu cuvintele alea? E doar ploaie, și totuși părea că o urăște, de parcă ar exista un alt motiv, ceva ce o turmenta.
În timp ce vorbea, ochii săi verzi au prins forma golului, părea aproape că retrăia ceva... Cât mister în aia.
Îți place, ha?
Hai să nu ne facem idei ciudate acum, mersi.
E realitatea faptelor, nu idei ciudate.
Nu e genul meu. Prea supărăcioasă, să se supere așa doar pentru că i-am prescurtat numele, oh haide!
Mda, pentru că te-a deranjat să fi față-n față cu ea, lipit de un perete, nu-i așa?
A fost destul de excitant, m-a luat prin surprindere, nu se întâmplă des. Dar acum că mă gândesc mai bine, nu m-am culcat niciodată cu o roșcată naturală.
Doar nu vrei s-o adaugi la lista ta de prăzi.
Oh, ba da.
Puteai s-o săruți când era la un centimetru de fața ta!
Oh, nu! Prea ușor, trebuie să fie de-acord, dacă nu care mai e plăcerea?
O să te bagi în belele, presimt asta.
Cum ești pesimist, ești sigur că ești creierul meu?
Da, din păcate.
Lista mea de prăzi, nu e un fel de-a spune, am pe bune o listă acasă.
O țin într-o carte pe care n-o atinge niciodată nimeni pe un raft din camera mea.
Am început la 16 ani și am scris fiecare fată cu care mă culcam sau pe care o sărutam, în timp ce numele fetelor pe care-l uitam scriam "necunoscută" cu un număr lângă și, nu ca să mă laud, dar e un număr discret de fete, iar acum ar fi fost și o Jennifer pe listă.
Nimeni nu știa de existența acestei liste, doar de Drake.

****

Jennifer's Pov

"Și așa statistica crește cu 10% ca apoi...", gata, am obosit s-o ascult pe profesoara asta.

Seamană cu omulețul Michelin cu rochia aia albă, în plus argumentele astea le-am făcut deja, nu mă interesează. De-abia aștept să se sune, mi-e o foame de simt ca mor, din fericire mai e puțin.
Cine știe ce face Josh, cu siguranță ceva mai interesant ca mine. Poate în vreo debara făcând cine știe ce.
O senzație de nervi mă străbate doar la acest gând, având în vedere că am început să strâng atât de tare pixul încât aproape că l-am rupt.

"Milton, puteți să ne onorați cu prezența dumneavoastră sau nu este destul de interesantă pentru dumneavoastră?", văd câțiva din colegii mei care nici măcar nu observaseră prezența mea întorcându-se brusc la auzul numelui meu și șușotind ceva.

"Milton?" "Fiica lui John Milton?" "Nu, nu poate fi ea, e doar o coincidență".

"Liniște vă rog!" urlă profesoara izbind catalogul de catedră. Omulețul Michelin se enervează, "Deci, domnișoară Milton?", spune din nou pe un ton atât de enervant, cine naiba se crede?

Profesoara ta de matematică, nici să nu încerci să-i lipsești de respect!
"Nu, de fapt lecția dumneavoastră nu mă interesează foarte mult".

Blestemată gura ta spartă!
Ochii profesoarei ies imediat din orbite, iar colegii mei de-abia se abțin să nu râdă.

"Treceți imediat la tablă!"
"Dacă chiar trebuie...", murmur.

Și, încă cu șușotelile de fundal a colegilor mei, privesc cu atenție problema. Problema are trei buline roșii. Bulinele de lângă probleme determină gradul lor de dificultate și dacă omulețul Michelin crede că dându-mi acea problemă îmi face în ciudă, se înșeală rău de tot.
Arunc o ultimă privire problemei ca apoi să iau o cariocă albastră și să scriu pe tablă probabilitățile de vânzare a produselor, făcând un tabel, și cu o cariocă roșie procentul de faliment și ca să închei fac o diagramă ca să-i dau lovitura de grație.
Se sună și colegii mei râd amuzați în spatele meu, îmi iau ghiozdanul și merg spre ușă zicând "Pe data viitoare, doamna" făcându-i cu ochiul, lăsând-o acolo cu ochii înflăcărați care încă studiau problema.