Capitolul cinci

Josh' Pov

"E deja șapte jumate, e foarte târziu!"

De ce naiba de fiecare dată trebuie să mă las convins de Drake să mergem prin cluburi? Sfârșesc mereu prin a mă trezi cu o stare de greață din cauza alcoolului consumat în exces, în întârziere și cu o fată lângă mine în pat.
Nu, stai, ce? Și asta cine mai e?
Blondă, slabă... Trebuie să se fi întors cu mine aseară, dacă măcar s-ar întoarce, aș recunoaște-o.
Dacă măcar ai înceta să mai aduci acasă fete de parcă ar fi pisici vagaboande ți-ai simplifica viața, nu crezi?
Oh, bună dimineața creierule, ai ajuns în sfârșit.
Da, se pare că sunt ultima parte a corpului tău care se conectează dimineața.

"Mm... Mh...", fata mormăie ceva de neînțeles și se întoarce în sfârșit spre mine.

În sfârșit pe naiba, continuu să n-am nici cea mai vagă idee de cine e, dar e cu adevărat o bunăciune, bună lovitură Josh. Bat cupa cu mine, în minte.
Hotărăsc să-l sun pe Drake ca să-i cer explicații, a devenit deja un ritual matinal.

"Alo?", îmi răspunde o voce care era orice mai puțin trează, probabil încă dormea.
"Ridică-te din patul ăla, nemernicule, trebuie să mergem la școala!", îl cert, deși eu eram încă pe jumătate dezbrăcat în pat cu o necunoscută lângă mine.
"Josh, m-ai trezit!".
"Eh, bine că te-am trezit! Auzi, o informație, tu știi cumva...", dar nu mă lasă nici să termin propoziția că răspunde imediat.

"N-am nici cea mai vagă idee cine e fata din patul tău în dimineața asta, ar trebui s-o scri în palmă seara înainte", și începe să râdă ca prostul.
"Nu e amuzant, frate", situația e ridicolă, dar s-a repetat de atât de multe ori că deja niciunul din noi doi nu se mai uimea.

Drake nu e doar prietenul meu, e mult mai mult pentru mine. Suntem prieteni de când aveam plus-minus 4 ani și, la început, nu ne suportam, îmi amintesc încă ziua în care ne-am întâlnit.
Eram în parc și mă jucam de unul singur fotbal, când mi-a ajuns o minge direct în față și un băiat, care pe atunci era grăsuț, s-a apropiat de mine...

"Ar trebui să stai mai atent, știi?" mi-a spus.
"Tu ai fost cel care a aruncat cu mingea în mine", m-am plâns așa cum doar un copil știe să facă.
"Nu, nu e adevărat, erai în mijlocul parcului, te-ai pus în fața super șutului meu aruncător de rachete".
"Aruncătorul tău super ce?" l-am întrebat nedumerit.
"Super șutul meu aruncător de rachete", mi-a răspuns de parcă ar fi lucrul cel mai evident din lume "Vrei să vezi șutul meu?", iar eu am încuviințat.
Din ziua aceea am început să ne vedem tot mai mult în parc ca să ne jucăm, iar acum avem optsprezece ani și suntem aici să ne jucăm de-a Sherlock Holmes și Watson pe o presupusă fată din patul meu.

"Hai că eu mă duc să-mi fac un duș, ne vedem la intrare, mult noroc frate", și închide fără să-mi dea timp să răspund.
"Bună dimineața Josh, te-ai trezit deja?", la dracu! Își amintește numele meu.

Da, păi, persoanele normale își amintesc numele persoanelor cu care se culcă de obicei.
N-am nevoie de tine acum, creierule!
Ar trebui să mă folosești mai des, de fapt, n-ai mai fi în situația asta.
Idee genială!

"Bună dimineața, iubire, da, sunt deja treaz și trebuie să merg la școală imediat, baia e acolo dacă vrei să-ți faci un duș rapid".
"Da, chiar am nevoie de unul, vii cu mine?", mă întreabă pe un ton care dă de înțeles că am fi făcut orice înafară de duș, dar, deși tentația ajungea până la stele, trebuie să refuz, fiind într-o mare întârziere.

Ideea de a o chema cu un alint a fost genială, o s-o fac mai des, măcar o să evit palme dis-de-dimineață.
Mă întind pe pat la bustul gol, încă prea obosit ca să reușesc să mă ridic de tot...

"O altă zi de școală, nu văd ora să se termine, din fericire e ultimul meu an", îmi spun mie însumi, privind tavanul de-un albastru deschis al camerei mele.

Apropo de școală... Fata cea nouă! Și mă ridic brusc din pat. Cum o chema?
Je... Je... Jennifer, aia e!
Ah, deci despre ea îți aduci aminte, hm?
Cu siguranță e greu s-o uit, m-a surprins în bibliotecă în timpul întâlnirii mele galante, cum o definise ea, ca apoi să fugă în mod repetat de mine fără să economisească vreo jignire, dându-mi un pumn în stomac ca apoi să se prefacă că mă sărută și să se întoarcă spre ieșire cu o glumă.
Gândindu-mă din nou la ea, mi-a apărut un zâmbet în minte. Ce fată enervantă și răutăcioasă, nu-i de mine, dar o privisem cu atenție, ba chiar nu-mi luasem ochii de la ea.
Nici prea înaltă, nici prea scundă, părul strâns într-o coadă roșcată făcută cu siguranță în grabă și fără să depună cine știe ce eforturi, puțin machiaj, doar niște mascara cred, pistrui împrăștiați cam peste tot pornind de la nas, până spre obraji, ca niște puncte delicate de vopsea, iar despre corp... Ei bine, nu pot să spun prea multe pentru că purta un hanorac mare cam cât plapuma mea, dar observând picioarele ar trebui să fie destul de slabă, cel puțin cred, în plus...
În plus ce? Vrei să-i faci un tablou și să-l agăți în camera ta?
Doar mă gândeam!
Da, de mai bine de un sfert de oră cu o blondă în baie și un ceas care arată tot mai mult iminenta ta întârziere.

Mă ridic în căutarea tricoului, în timp ce blonda iese din baie înfășurată într-un prosop care de-abia o acoperea și, privind-o, mă gândesc la Jennifer și mă întreb dacă îmi pare rău de faptul că n-am sărutat-o sau dacă sunt mai bucuros pentru faptul că nu e atât de ușor. Ador provocările, iar Jennifer este o provocare, aș fi câștigat-o!

****

Jennifer's Pov

"Jennifer, posibil că eu trebuie să cer cheia ta la fata de la recepție ca să dau buzna în camera ta să te trezesc și să nu te fac să întârzii în prima ta zi de școală?", zbiară tatăl meu prin toată camera, cum e uman posibil să urli dimineața? Ar trebui să-l aresteze, aș merge să plătesc cauțiunea după ce mă trezesc.
"Jennifer!!" zbiară din nou atât de tare încât sunt sigură că patului i-a fost frică.
"Bine, fie, mă ridic, trebuie doar să mă îmbrac, nu-mi trebuie cine știe cât timp!".
"Trebuie să-ți faci un duș, să iei micul dejun, să te speli pe dinți, să te asiguri că ai totul în ghiozdan și...".
"Hei hei hei, îți amintesc că eu trebuie să mă duc la școală, nu tu, stai liniștit".

Tata a fost mereu un om ferm, impasibil și cu sânge rece, dar cu mine își arată adevăratul "eu" interior, chiar dacă știu că adevăratul motiv pentru care e atât de agitat e că ne-am întors și că nu știe cum reacționez, așa că hotărăsc să mă iau după el.

"Îmi fac duș în cinci minute și ghiozdanul e deja pregătit, l-am făcut aseară, iau un taxi ca să ajung mai repede și cumpăr o brioșă de la barul de jos, referitor la îmbrăcat, știi că am nevoie de mai puțin timp decât tine", îi văd fața relaxându-se, iar eu mă simt tot mai mică decât sunt.

Încep să fug ca o nebună pe stradă în căutarea disperată a unui taxi. Sunt într-o întârziere îngrozitoare, e doar vina patului acela blestemat, mă prinsese din nou în ghearele sale și, dacă n-ar fi fost pentru menajeră, cu siguranță aș fi rămas în pat.

E absurd, nu reușesc să găsesc vre-un taxi. În Manhattan! Unde sunt mai multe taxiuri decât ființe umane.
Apoi văd unul în depărtare, e ca și cum ai vedea un sandwich cu de toate după o dietă, un miraj.
Accelerez și mai mult pasul spre taxi ca apoi să urc repede.

"Studying Economy School, pe a patra stradă, cât mai repede posibil, vă rog" am spus într-o singură suflare.

Șoferul m-a privit cu un rânjet.

"Îmi pare rău domnișoară, dar sunt în pauză, nu prestez servicii în acest moment".
"Poftim? Nu, vă rog, sunt într-o întârziere îngrozitoare".
"Toți sunt în întârziere în Manhattan".

N-aveam ce să fac, trebuia să ajung la școală, așa că mi-am jucat ultima carte și i-am fluturat în fața ochilor o bancnotă de o sută.

"Ăștia ajung ca să reveniți în serviciu?", taximetristul ia bancnota și pornește motorul fără ca măcar să încuviințeze.

Urăsc să folosesc metodele astea, zici că aș fi tata, dar dacă nu ajung la timp m-ar omorî cu mâinile sale și ar fi făcut să pară totul un accident.
Dar, ca de fiecare dată, înafară de întârzieri, în Manhattan nu lipsește nici traficul și, pentru a ajunge la școală, strada devine tot mai lungă , așa că taximetristul hotărăște să înceapă o discuție.

"Deci, dumneavoastră sunteți o studentă de la S.E.S.?" cu siguranță este prescurtarea de la Studying Economy School.

"Nu, mă duc acolo ca să fac un dans cu niște dansatori brazilieni pe acoperiș" bine-ai-revenit ironie.

"Și fiica mea mergea acolo la școală", se pare că nu vrea să replice la comentariul meu ironic.
"Mergea?".
"Da".
"Acum nu se mai duce? Lucrează?".
"A plecat de acasă de ceva timp, n-o mai simt deja de ceva ani", o umbră de tristețe trece prin ochii șoferului și hotărăsc să nu mai pun întrebări, știu ce înseamnă să pierzi pe cineva și întrebările sunt ultimele lucruri de care ai nevoie.

09:20, o întârziere îngrozitoare! Dacă tata află pot și să evit să mă întorc acasă și să încep să fac pe clown-ul de stradă, da, am o venă dramatică.
Încep să alerg pe holuri spre secretariat pentru a lua foia mea cu orele, dar cad pe jos ca un sac de cartofi, izbindu-mă de pieptul tare și puternic al unui necunoscut.
Ridic privirea și două găuri negre mă privesc amuzate.

"Se pare că ne revedem, Jen!".

Oh, perfect, norocul meu a hotărât să-și fac bagajele și să plece în vacanță.
Dintre toate persoanele prezente în afurisita asta de școală, eu trebuie să dau fix peste Josh Cliver.