Capitolul 47

Josh's Pov

De trei zile eu și Jennifer nu mai vorbim sau ne certăm și trebuie să recunosc că situația asta e frustrantă.
Timp de două zile nu s-a prezentat la prânz și furia lui Olly și a lui Meredith s-a abătut asupra mea.
E mereu lipită de afurisitul ăla de clovn cu părul albastru, iar el desigur se ține scai de ea ca muștele de câcat.
Uite ce e Leo, o muscă, o afurisită de muscă enervantă pe care aș vrea s-o strivesc pe jos cu piciorul.
Exagerezi...
Nu, nu exagerez, ieri când s-a hotărât în sfârșit să vină la prânz cu noi, a izbucnit altă ceartă.

Nici măcar nu știu care a fost motivul pentru care ne-am certat, eram doar fericit că vorbește cu mine.
Știu că poate părea masochist, dar tăcerea lui Jennifer e mult mai durereasă decât cuvintele.
Când e tăcută, gândește, se gândește în continuu la tot și când se gândește nu e de bine.
Când nu mai vrea nici să riposteze sau să continue să 'lupte' înseamnă că într-un fel s-a dat bătută. S-a dat bătută să încerce și nu vrea să te ierte. E un gând complicat, îmi dau seama, dar am simțit-o pe pielea mea.
Înainte mă plângeam când țipa la mine sau când se certa cu mine, dar după accidentul din sala de sport, după ce timp de săptămâni nu mi-a vorbit, atunci am înțeles.
Am înțeles din felul în care ochii săi îmi vorbeau fără să vorbească cu adevărat.
Era de parcă nu ar vrea să-și iroseasc nici măcar puțin din glasul său cu mine.
Ochii săi verzi și tăcerea sa m-au făcut să mă simt atât de inutil și banal în fața ei.
Când Jennifer se uită la tine și atât, cu verdele ăla al ei criminal, înseamnă că e grav.
Cu cât vorbea mai puțin cu mine cu atât aș fi vrut să țipe la mine.
E ca și cum Jennifer când se ceartă cu mine, de fapt îi pasă.
Nu spun că-mi place să mă cert cu Jennifer, spun doar că atâta timp cât urlă și mă jignește, cumva e aproape de mine, reușesc să o simt.
Dar când nu vorbește, când mă privește fără să scoată un cuvânt, simt că o pierd.
Și când încetează să te mai și privească, atunci s-a terminat, iertarea ei nu va veni niciodată.
Eram pe aproape, sunt conștient, în săptămânile alea chiar și privirile pe care mi le adresa scăzuseră.
Nici nu știu cu ce voință a putut să mă ierte, știu doar că în acel moment exact m-am simțit viu din nou.
De asta când ieri mi-a spus că sunt doar o "jumătate de bărbat al cavernelor cu probleme grave de personalitate", sau, "ar trebui să te închidă într-un fel de școală de corecție doar pentru felul în care îți ții bandana în păr", m-am simțit fericit.
Desigur, n-am lăsat să se vadă, ripostând pe măsură, dar eram foarte bucuros.
Și totuși pare să fie altceva în neregulă, pentru că nu e absentă doar cu mine, dar și cu toți ceilalți.
Chiar vreau să vorbesc cu ea, dar nu-mi pot scoate din cap imaginea cu ea care se uită la poza lui Caroline.
Știu că nu e vina ei, știu că Jennifer nu se bagă în viețile celorlalți, tocmai pentru că nu vrea ca alții să se bage în a sa.
O cred. Cred că a luat-o doar pentru că ea căuta cheile și sincer, și eu dacă aș fi găsit o poză cu un băiat în noptiera ei, m-aș fi uitat la ea.
Se întâmplă mereu așa între noi, suntem opusul.
Aveți prezentă zicala? După furtună vine calmul? Păi cu noi e opusul.
Prima data e liniște, apoi vine o furtună uriașă și devastatoare și ne trezim mereu prinși în vârtejul său.
Întrebarea care se tot plimbă prin mintea mea acum e alta: "De ce n-am aruncat încă poza aia?".

"Hei, căpitane", strigă Alan din partea cealaltă a terenului. "Cum ai reușit să ratezi coșul?".

Mereu e așa când ceva nu merge între mine și ea. Asta se întoarce mereu împotriva a tot ceea ce mă înconjoară. Nu-mi mai pot petrece zilele în mod senin sau să nu mă distrag încontinuu.
Mi se întâmplă în timpul antrenamentelor, acasă, cu prietenii, în timpul orelor. La urmă mă gândesc mereu la podoaba aia capilară roșcată care de abia acum mi-am dat seama cât de mult mi-a intrat pe sub piele.
Nu de parcă înainte nu observasem că deja face parte din viața mea, dar de când i-am gustat săruturile e ca și cum n-aș mai putea sta fără ea.

"Nu începe, Alan", spun când îl văd venind spre mine.
"Avem meci peste câteva zile", îmi amintește.
"Da, sunt conștient, trebuie doar să mă odihnesc puțin și după o să revin în forță", îmi dau câteva palme pe obraji.
"Sau ar trebui să te împaci cu Jennifer".
"Ce are de-a face ea acum?".

Ea are mereu de-a face.
Mereu și oriunde ea e prezentă. Și când nu vreau.

"E prima dată când te văd certându-te așa cu vreuna", chicotește.
"Așa cum?".
"Așa de parcă chiar ți-ar păsa".
"Cine zice că îmi pasă?".

Alan se uită la mine de parcă aș avea probleme și după pufnește în râs.
Majoretele se întorc spre noi ca să înțeleagă ce se întâmplă și Olly se holbează fix la Alan.
Încă nu am înțeles exact ce e între ăștia doi, par să fie prieteni cu beneficii, dar cred că pentru Olly nu e la fel.

"Josh", mă strigă punându-mi mâna pe umăr. "Dacă într-adevăr nu ți-ar păsa, nu te-ai oftica așa. Te-am văzut mereu indiferent când vreuna se supăra pe tine.
Ai rămas indiferent sau chiar amuzat de 'eu simt ceva pentru tine' sau 'nu poți să mi-o tragi și după să mă lași' ale lor".

Râd pentru felul în care Alan imită dereglatele alea sentimentale.

"Ești un nenorocit", îi dau un pumn în umăr.
"Da, dar tu ești și mai rău dă o ții tot așa", răspunde serios.
"Ideea cu Jennifer e că de cele mai multe ori, ea nu caută la mine ceva de cate să se prindă sau milă ca să mă facă să stau cu ea. Ea atacă si gata, se ceartă cu mine pe anumite puncte ale ei de vedere căre nu coincid cu ale mele, se ceartă cu mine pentru că e enervată de comportamentul meu sau pentru că pur și simplu așa îi vine. E diferit pentru că...".
"Pentru că e Jennifer", mă întrerupe. "Am văzut-o aruncându-ți o furculiță fără să clipească, mi-e clar de ce cu ea e diferit".

Râdem împreună în timp ce el continuă să imite o tipă din anul trei care pretindea să mă mut cu ea ca să trăim împreună.
Alan continuă să mă facă să râd distrăgându-mă și observ privirile pe care Olly ni le aruncă.

"Ce tot faci cu Olly?", întreb oprindu-i imitațiile.
"Mh?", spune făcând pe prostul. "Nu înțeleg".
"Alan...", îl strig.
"Ne distrăm", răspunde în timp ce o aruncă în sus pe o tipă.
"Și atât?".
"Cred că da".
"Alan știi că ea nu vrea doar asta de la tine, nu?", îi amintesc.
"Știu", oftează. "Dar nu vreau să-i dau drumul. Știu că făcând așa aș putea s-o rănesc dar chiar îmi place să stau cu ea".

"Îți place să stai cu ea sau s-o faci cu ea?", întreb malițios.
"Ambele", râde.
"Ei bine atunci ai putea să ai o relație cu ea, nu? Le-ai avea pe ambele".

Alan continuă să o privească pe Olly care se mișcă în mini uniforma ei de majoretă și pare să se gândească pe bune dar după își scutură capul.

"Poate. Nu știu, nu sunt sigur că vreau să mă arunc într-o relație, o să mă gândesc. Momentan o să continuu să mă distrez cu ea".
"Nu face prostii", îl avertizez.
"Tatiana practic îți trântește curul în față, știi asta, nu?".

Cum să n-o observi?

"Da am văzut", spun strâmbându-mă. "E enervantă".
"Jennifer ți-a futut creierul", se îndepărtează. "Te-am pierdut!".

Îi arăt degetul mijlociu pe de-o parte pentru că e un idiot și pe cealaltă pentru că are dreptate.
Jennifer Milton mi-a futut creierul.
Îl văd privind cu mare apreciere fundul lui Olly și nu pot decât să râd de el.
Azi e și Melissa la antrenamente, nu o vedeam de ceva vreme, decât acum câteva zile când a venit să vorbească cu Jennifer.
Să spun că eram surpins e prea puțin, credeam că m-ar fi chemat dintr-o clipă în alta să mă duc să le despart sau ceva de genul.
Drake era deja pregătit să strângă părul Melissei, spunând că Jennifer i l-ar fi smuls pe tot.
În schimb Jennifer s-a întors în mod normal, părea doar mai confuză, înainte să ne certăm din nou.
Chiar aș vrea să o întreb ce au vorbit dar dacă m-aș duce la ea doar s-o întreb asta, mi-aș lua adio de la viață.
Antrenamentul s-a terminat și cel al majoretelor deci mă îndrept spre Olly pentru că eu chiar vreau să vorbesc cu ea.

"Olly", o strig făcând-o să se întoarcă. "Așteaptă".

"E vreo problemă?", mă întreabă.

"Nu, vreau doar să vorbim o clipă".

"Spune-mi", îmi răspunde cu o față destul de confuză.

Mă pregătesc să vorbesc când observ că practic toate majoretele se uită la noi curioase așa că o apuc de braț și o târăsc după mine.

"Mă sperii, Josh".

"Scuze, dar era prea multă lume", îi spun. "Aici e bine".

"Bine", repetă puțin convinsă.

"De ce stai cu Jennifer?".

Olly mă privește uimită, se pare că nu se aștepta deloc lă întrebarea asta.

Eu însă deja de ceva vreme voiam să vorbim despre subiectul ăsta, mi s-a părut mereu ciudat că s-a apropiat așa de ea, fără motiv.

"Îmi dă meditații și din când în când stau cu ea la prânz", spune sec. "Vreo problemă?".

Olly se enervează și ultimul lucru de care am nevoie e altă belea care să se adauge la lista mea.

Știu că n-ar recunoaște-o niciodată, dar dacă aș indepărta-o de grupul nostru, Alan s-ar supăra pe mine.

Îmi frec fața cu mâinile, așezându-mă pe zid ca apoi să mă uit din nou la ea.

"Olly, sunt doar îngrijorat, ok? E ciudat modul în care te-ai apropiat de ea, nu te acuz de nimic, încerc doar să înțeleg".

"Ei bine...", spune așezându-se lângă mine. "Jennifer e foarte deșteaptă, de asta i-am cerut meditații".

"Dar nu e ea singura deșteaptă în școala asta".

"Ea a ajutat pe cineva de care îmi pasă foarte mult", recunoaște la urmă.

"Pe cine?".

"Îți amintești de Jessica? Fata pe care Melissa a persecutat-o nu știu cât?".

Jessica? Jessica, Jessica, Jessica...

Chiar nu țin minte.

"Nu cred că am prezent".

"Ba da, îți amintești! Fata pe cate Jennifer a apărat-o când Melissa a râs de ea în fața tuturor".

Jessica! Corect!

Fata cu codițe împletite foarte haioasă.

"Da, Jessica", spun. "Acum îmi amintesc".

"Bun", râde ea pentru entuziasmul meu exagerat amintindu-mi de ea.

"Deci, ce are ea de-a face?".

"Ea era prietena mea cea mai bună", spune pe un ton melancolic.

"Jessica era prietena ta cea mai buna?" spun destul de surprins.

Nu mi se pare să le fi văzut vreodată împreună, cu siguranță aș fi observat-o dacă era prietenă cu Olly, de fapt nici nu-mi aminteam cine era.

"Mda, era", spune din nou melancolică. "Eram foarte legate, aproape surori, apoi odată ajunse aici ne-am despărțit. Să spun adevărul eu m-am îndepărtat de ea".

"Ce s-a întâmplat?".

"Eu mi-am făcut un anturaj diferit, mai ales după ce am intrat în grupul majoretelor. Am început să ies cu persoane mai renumite în interiorul școlii, să merg la petreceri sau chestii de genul. Ea însă prefera să rămână de-o parte, uneori stăteam pur și simplu la ea acasă sau la mine și ne petreceam timpul împreună, țineam la ea și încă și acum o fac.
Dar era de parcă la școală nu ne-am cunoaște, de parcă ne-am îndepărta ca două necunoscute, ca apoi să ne cunoaștem din nou cum ieșeam de pe poarta școlii.
Am fost mereu foarte diferite între noi, dar asta nu ne-am împiedicat niciodată.
A continuat așa pentru o grămadă de timp, până într-o zi am uitat de ziua ei.
Am lăsat-o acasă singură să-și serbeze cei optsprezece ani în timp ce eu eram la o petrecere și mă îmbătam ca proasta.
Eram atât de exaltată de această nouă viață, încat am uitat de o parte importantă a vechiei mele vieți, Jessica".

Telefonul vibrează la mine în buzunar, dar hotărăsc să-l ignor ca s-o pot asculta atent pe Olly.

"După ce s-a întâmplat?", întreb interesat.

"A doua zi am sunat-o și mama ei mi-a spus că mă așteptase toată noaptea.
Am fugit la ea panicată, iar când am ajuns m-a privit cum n-o mai făcuse niciodată. Nu cu răutate, aia nu era niciodată în ea, avea doar o privire dezamăgită.
Mi-a spus că nu o puteam trata de parcă nu exista, că mă schimbasem și continua să spună că mi-era rușine de ea.
Nu mi-era rușine de ea, doar că viața aia atât de entuziasmantă mă târâse în patima ei.
Primul an, petrecerile, primele experiențe, primii băieți mă făceau fericită.
De asta când mi-a cerut să aleg între ea și noua mea viață am ales-o pe a doua".

Reușesc să prind tot regretul și melancolia din tonul vocii sale.

"Regreți?", o întreb.

"Foarte mult", chicotește melancolic. "Nu spun că am o viață urâtă, dar ea era un stâlp pentru mine, a fost mereu acolo. E de parcă acum mi-ar lipsi în mod constant ceva. E de parcă tu l-ai pierde pe Drake".

Mă apucă fiorii doar la gândul de a nu-l mai avea pe Drake alături de mine. Nu știu ce m-aș face fără îndrumarea sa.

"În anii ăștia ați mai vorbit?".

"Nu", scutură din cap. "Dar ce a fost mai rău a venit anul ăsta. Când Melissa a hotărât să o ia drept țintă.
Nici măcar nu știu care e motivul comportamentului Melissei, o cunosc suficient încât să spun că ea nu e așa, dar oricum s-a hotărât să se ia de ea.
Iar eu n-am ajutat-o niciodată, înțelegi?".

Olly râde nervos poate să nu plângă și e foarte ciudat să o văd așa.

O văzusem mereu ca pe o persoană solară cu o limbarniță nesfârșită.

Se pare că ea chiar ținea la Jessica asta.

"Melissa o rănea, iar eu rămâneam acolo ca o proastă. Mă simțeam atât de slabă și inutilă. Aș fi vrut să merg acolo și s-o ajut, să-i întind o mână sau ceva de genul, dar mă blocam de fiecare dată. Sunt o lașă egoistă, îmi dau seama, dar nu făceam niciodată lucrul corect. Nu am făcut niciodată nimic corect în privința Jessicăi.
Dar Jennifer da. Jennifer a ajutat-o fără ca măcar să o cunoască în timp ce eu care o cunoșteam practic de o viață nu am mișcat un deget.
Ei nu-i pasă de ce gândesc ceilalți sau de consecințe. Dacă vrea să facă ceva, o face. Dacă crede că ceva e corect e pregătită să se arunce cu capul înainte doar să-și afirme convingerile. Dacă vrea ceva, o ia.
Și e tocmai ceea ce a făcut cu Jessica. Nimeni nu i-a spus s-o facă și nici măcar nu o cunoștea, de ce ar fi trebuit să o facă?".

"Pentru că știe că e corect așa", șoptesc.

"Exact. A hotărât pur și simplu s-o facă și a făcut-o. I-a cumpărat o pereche nouă de ochelari, îți dai seama?", încă râde.

"De unde știi?".

Dacă țin bine minte nimeni nu știe de povestea asta și ea îi spusese Jessicăi că îi avea pe acasă și că nu mai avea nevoie de ei.

"Jessica a plecat", continuă. "S-a mutat în Italia, a obținut un fel de bursă de studiu. Nu mai vorbeam de ani întregi, dar faptul de a știi că nu vom mai fi în aceeași școală sau același oraș mi-a provocat un gol. Noaptea în care trebuia să plece m-am prezentat la ea la ușă. Plângeam ca un copil mic, am început să-mi cer scuze pentru tot răul pe care i-l făcusem și spunându-i că-mi părea rău că nimeni nu a putut să o apere. Știi ce mi-a zis ea?".
"Spune-mi".

"Mi-a spus că cineva a fost...".

"Jennifer", spun în locul ei.

"Mi-a spus cum a ajutat-o și faptul că i-a cumpărat o pereche de ochelari noi-nouți spunându-i că-i avea acasă și că nu mai avea nevoie de ei".

Râd amintindu-mi că perechea aia de ochelari o cumpărase cu mine și că-i spusese casieriței că sunt homosexual.

"Eram cu ea când i-a cumpărat", încă râd. "Da, i-a plătit ceva".

"E particulară, nu crezi? E prima dată când întâlnesc o persoană de genul".

"Particulară...", îmi șoptesc mai mult mie decât ei.

"Am fost mereu înconjurată de persoane care dăruiau zâmbete și demonstrații de afecțiune câinilor și porcilor, de persoane care voiau mereu să-și demonstreze calitățile celorlalți. Persoanele vor să-și etaleze mereu ce-i mai bun celorlalți, dar Jennifer nu. Cu Jennifer lucrurile trebuie să ți le meriți, dacă nu să te târăști, nu ia totul de bun și nu dă tot tuturor. Și îmi place chestia asta, pentru că după dacă va hotărî puțin din afecțiunea sa, atunci va să zică că ai meritat-o cu adevărat".

"Da, păi cred că da...", mă bâlbâi în timp ce sunt încă în transă din cauză a ceea ce mi-a spus.

Am înțeles pe deplin ce încearcă să-mi spună.

Aș putea paragona afecțiunea lui Jennifer cu apa. Bem apă încontinuu și irosim litri și litri fără să ne dăm seama cât de vitală e pentru noi.

Dar în cazul în care apa s-ar sfârși, noi am muri, ca apoi să regretăm că am irosit atât de multă. Apoi apa s-ar întoarce și a bea-o ar fi cel mai minunat lucru din lume.

Ca atunci când nu bei apă mult timp și când ajungi la sfârșitul zilei bei un pahar proaspăt și ti se pare delicioasă.

Aș putea spune același lucru identic referitor la afecțiunea lui Jennifer. E foarte închisă, rezervată, indiferentă și dă extrem de puțină încredere celorlalți, dar când hotărăște că tu meriți efortul, când începe să aibă încredere atunci e senzațional.

Știi că afecțiunea pe care ți-o dă e adevărată fără întenții ascunse pentru că nu ți-o dă doar pentru că nu are ce face.

Sunt sigur pentru că am văzut ochii negri a lui Meredith strălucind când Jennifer îl amenința pe Drake să n-o facă să sufere.

Sunt sigur pentru că am văzut emoția în vocea prietenului meu cel mai bun când mi-a povestit că Jennifer a fost cea care l-a împins spre sora mea.

Sunt sigur pentru că atunci când buzele mele s-au așternut pe ale mele, din proprie inițiativă, nu am mai simțit niciodată o emoție atât de puternică.

Apoi dacă apa însă nu mai revine am fi terminați și tocmai așa m-aș simți dacă Jennifer n-ar mai face parte din zilele mele.

Terminat.

"Jessica mi-a spus o frază înainte să plece care mi-a rămas tipărită.
'Ea e una din acele persoane care îi ajută pe ceilalți fără ca măcar să-și dea seama, poate tocmai pentru că și ea are nevoie să fie ajutată. M-am simțit mai protejată de ea de acele trei ori decât de oricine altcineva în toată viața mea'".

Rămân să mă uit la Olly care continuă să vorbească cu acel ton al său trist în timp ce încep să realizez că eu trebuie neaparat să vorbesc cu Jennifer.

"S-a simțit mai protejată de ea decât de mine care o cunoșteam mai bine decât oricine altceva și asta chiar m-a rănit. De atunci am început s-o observ pe Jennifer, nu spun că o stalkeram, pur și simplu am început să-i acord mai multă atenție.
A scris ea acel text despre ploaie la literatură, nu-i așa?".

"Da...".

Deci n-am fost singurul care a remarcat?

"E o persoană atât de profundă și atât de complicată, dar în același timp atât de frumoasă. După ce Jessica a plecat am înțeles că greșisem și că nu aș mai fi comis aceleași greșeli, nu aș mai fi permis nimănui să îndepărteze persoanele pe care le iubesc de mine. Și cine m-ar putea învăța asta mai bine decât Jennifer?", zâmbește spre mine.

"De asta îi stai prin preajmă?".

"Într-un anumit sens", chicotește. "Îi stau prin preajmă pentru că vreau o persoană de genul în viața mea, vreau să merit afecțiunea și încrederea sale, vreau să învăț să fiu o persoană nouă. Vreau s-o fac pentru mine. Vreau s-o fac pentru Jessica".

Știam că Olly nu se apropiase de Jennifer întâmplător, dar nu credeam că ăsta e motivul.

Nu credeam că Olly are o stimă atât de profundă pentru ea și nu pot decât să fiu mai bucuros acum.

"În plus", continuă Olly. "Chiar am nevoie de meditații".

Râd puțin împreună cu ea.

O cunosc pe Olly de ceva, dar nu aveam viziunea asta despre ea, poate chiar se schimbă.

Chiar se schimbă pentru acea persoană pe care a lăsat-o de-o parte până a pierdut-o.

Mă ridic de pe locul meu și ea face fix același lucru.

"Mă bucur că mi-ai spus asta, acum sunt mai liniștit", îi recunosc.

"Scuze, dar ce credeai că vreau să fac?".

"Nu știu", îi spun. "Dar să știi că dacă o vei răni, vei avea de-a face cu mine și nu o fac pentru că vreau să te sperii, o fac pentr...".

"Pentru că îți pasă", îmi spune zâmbind.

Mă încrunt puțin la auzul cuvintelor sale.

Îmi pasă? Desigur că îmi pasă, doar că nu știu cum, nu știu cât.

"Vezi să rezolvi cu ea orice s-ar fi întâmplat", îmi sugerează în timp ce se îndreaptă spre ieșire.

"O voi face", îi spun sincer.

Nici azi nu s-a prezentat la prânz.

Meredith a spus că trebuia să facă un proiect cu Leo iar eu eram pe cale să sparg masa din cantină dintr-o clipă în alta.

Drake și Alan pare să se amuze mult când eu fac cu capul pentru ea. Noroc că măcar ei se amuză pentru că eu nu o fac deloc.

După un lung duș de înviorare în sfârșit pot să mă întind în pat și să nu fac nimic pentru tot restul zilei.

Chiar când mă pregătesc să mă arunc în pat Meredith intră la mine în cameră fără ca măcar să bată la ușă.

"Nu te-au învățat să bați la ușă?", o cert întinzându-mă.

"Ce s-a întâmplat între tine și Jennifer?", mă întreabă direct fără să răspundă la întrebarea mea.

"O să pun o cheie la ușă", pufnesc.

"Spune-mi", spune dând cu piciorul pe covor.

"Nu e treaba ta", răspund calm.

Faptul că Meredith nu știe nimeni îmi confirmă mie însumi că Jennifer își vede de treaba ei.

Că nu ar merge niciodată să-i spună nimănui că eu am o poză cu Caroline ascunsă, că e leală și că eu sunt un nenorocit.

"Auzi, Josh", continuă nervoasă. "Sunt îngrijorată, bine? Nu ai doar tu de-a face".

"Ce vrei să spui?", o întreb ridicând bustul.

"Nu știu dacă pot să-ți spun".

"Meredith, spune-mi", îi spun ridicându-mă.

"Nu, nu-ți spun! Ar trebui să știi singur, eu nu fac pe intermediarul", mă ceartă ea.

"Ia ghicește? Eu și Jennifer nu mai vorbim deci spune".

Un alt lucru pe care nu-l suport e să nu știu ce se petrece.
Să nu știu la ce se gândește când are privirea pierdută...

"Atunci ar trebui s-o faceți. Josh, rezolvă situația asta, oricare o fi ea și vorbește-i!".

"O voi face, mâine o să vorbesc cu ea, dar acum spune-mi ce s-a întâmplat".

"Nu pot, Josh", spune iar ea. "Ea nu ar spune niciodată mai departe ce-i povestesc".

Mă arunc din nou în pat țipând în pernă în timp ce Meredith începe să chicotească.

"Nu te suport", mormăi eu.

"Ești un mincinos", spune aruncându-se pe spatele meu deloc grațioasă.

"Ești cât o vacă, Meredith, mă omori așa", râd eu de ea observând că ea cântărește chiar mai puțin decât Jennifer.

"Vei muri sub greutatea mea atunci", spune fără să se miște.

Îmi duc brațele spre picioarele sale ridicându-mă puțin iar ea își înfășoară brațele în jurul gâtului meu înțelegând ce vreau să fac.

Mă ridic de tot ținând-o pe spatele meu pe Meredith cu brațele și încep să mă învârt repede prin cameră în timp ve ea râde.

"De mult nu mai făcusei asta", râde ea lângă urechea mea.

"Știu", recunosc. "Dar tu ești mereu ocupată cu iubitul tău încât nu mai știi ce înseamnă viața înafară Drake".

"Nu e adevărat", îmi dă ea o palmă.

"Oh, haide, sunteți mai rău ca picătura, uneori ar fi nevoie de o rangă să vă despart".

Meredith continuă să-mi dea palme și mușcături pe umeri până când nu o duc în baie și o ameninț că o bag în duș.

"Nu, Josh, nici să nu încerci!", țipă încercând să scape.

"Dacă nu?", o provoc.

"Dacă nu îi spun lui Jennifer că mă maltratezi și ea o să te facă bucăți", îmi răspunde cu un zâmbet în timp ce mijesc ochii la ea.

"Ești o mică șantajistă, o să-i spun asta lui Drake".

"E conștient".

Ne oprim să ne privim imaginile în oglindă în timp ce ea se face și mai comodă pe spatele meu.

"Josh...", mormăie pe umărul meu.

"Spune".

"Eu cred că Jennifer are nevoie de noi mai mult decât crede ea".

"Ce vrei să spui?".

"Pare aproape că ea are responsabilitatea de a purta toată greutatea și grija pe umerii săi, dar nu înțelege că aș lua eu din ele cu drag pe ai mei".

'Ea e una din acele persoane care îi ajută pe ceilalți fără ca măcar să-și dea seama, poate tocmai pentru că și ea are nevoie să fie ajutată. M-am simțit mai protejată de ea de acele trei ori decât de oricine altcineva în toată viața mea'.

Fraza pe care Jessica i-a spus-o lui Olly se repetă în mintea mea.

Jennifer tinde mereu să ajute pe altcineva ca apoi să se ajute singură, uitând că, dacă vrea, noi suntem dispuși să o ajutăm.

Ideea e că ea nu vrea, vrea să facă totul singură.

"Mă duc acum", spun făcând-o pe sora mea să coboare pe gresie.

"Unde?".

"La Jennifer, mă duc să-i vorbesc".

"Serios?", întreabă emoționată.

"Da, serios".

Iau cheile de la mașină și fug pe scări în timp ce mă îndrept spre sufragerie căutându-mi paltonul.

"Unde fugi? E aproape ora cinei", întreabă mama.

"Se duce să și-o ia înapoi pe Jennifer", îi răspunde Meredith.

"Meredith, taci!".

"Oh, păi atunci, du-te", strigă mama râzând.

După ce am găsit paltonul mă îndrept spre mașină.

Vreau să știu ce s-a întâmplat!

****

Jennifer's Pov

Deja a devenit un fel de rutină.

Cu Josh doar mă cert, iar cu tatăl meu nu vorbesc deloc.

Când el e acasă stau la mine în cameră și când se întoarce pentru cină eu de obicei nici măcar nu cobor.

Anny îmi aduce mâncarea sus plângându-se că dacă o să continui așa o să devin o scobitoare, dar eu chiar nu pot să-l privesc pe tata fără să mă enervez.

Din seara aia a mai încercat să vorbească cu mine o singură dată, dar înainte să înceapă discursul eu am ieșit din casă.

Nici măcar nu știam unde mă duceam și cu hainele de pe mine congelam. Știam doar că nu voiam să vorbesc cu el. Urăște atitudinea asta a mea și știu că ar vrea să explodeze dintr-o clipă în alta, dar nu și-o permite.

Nu poate s-o facă pentru că mi-a ascuns o relație timp de șapte luni și a trebuit să aflu din întâmplare.

Cine știe dacă aș fi descoperit vreodată dacă n-aș fi intrat în biroul ăla.

"Vreți să vă fac o ciocolată caldă?", mă întreabă Anny venind spre mine în bucătărie.

"Nu, nu te deranja".

"O ciocolată e chiar ideală pe timpul ăsta".

Mă întorc spre geam observând grădina care primește ploaia furioasă.

Cât urăsc ploaia.

"Vreau și eu una", îmi zâmbește dulce. "Fac două?".

"Fă două", îi zâmbesc înapoi.

"Ai mai vorbit cu domnul Milton?", îndrăznește să întrebe.

"Vrei să spui domnul 'să ne-o tragem în biroul meu'? Nu, nu am vorbit.

"Domnișoară, trebuie să...", dar o întrerup imediat.

"Nu, eu nu trebuie să nimic! Să nu începem din nou discuția asta".

"Dumneavoastră nu trebuie să gândiți că în acest fel mama dumnevoastră va fi uitată, tatăl dumneavoastră o iu...".

"Anny", țip. "Ajunge".

Anny oftează zgomotos înainte să se întoarcă și să scoată ciocolata.

Faptul că ea cunoștea deja situația sentimentală a tatălui meu înaintea mea e chiar absurd.

Soneria de la casă răsună până în bucătărie rupând tăcerea.

Mă întorc spre geam ca să ma uit la poartă și rămân aproape șocată.

"Josh?", mă întreb pe mine însămi.

Josh continuă să sune la ușă și se udă practic din cap până în picioare având în vedere că nu are umbrelă.

Pot să știu și eu ce mai face idiotul ăla acum?

"Îl las să intre pe domnișorul Josh?".

"Nunu, spune că nu sunt acasă".

"Cum așa?".

"Tu fă-o și gata".

Nu am chef să mă cert iar cu Josh, nu acum cel puțin.

Nu am destulă energie așa că mă aplec sub fereastră înainte să mă vadă.

"Da?", spune Anny. "Îmi pare rău, dar domnișoara Milton nu este aici".

Anny se încruntă și-mi adresează o privire de cerere de ajutor.

"Nu, domnișorule Josh, ea chiar nu e aici", urmează clipe de tăcere. "Domnișorule?".

Anny lasă jos interfonul și vine spre mine confuză privind pe geam.

"Ce a zis?".

"A spus că știe că ești acasă și că nu o să plece până nu o să vorbească cu tine".

"Nu pot să cred", pufnesc eu.

"Pot să știu ce s-a întâmplat?", mă întreabă Anny.

O fi ea muncitoare din cale afară și foarte profesională, dar știe și să fie al naibii de băgăcioasă.

"Nimic".

"Păi nu pare având în vedere că s-a pus în fața porții și încă n-a plecat.

"Am avut o ceartă acum câteva zile", spun fără să intru în detalii.

"Iar el vrea s-o rezolve se pare, de ce nu-l lăsați să intre?".

"Nu am chef să discut cu el".

"Dar domnișoară...", o opresc imediat.

"Anny, ești exasperantă azi", spun dându-mi ochii peste cap.

"Spun doar că dacă a venit până aici pe timpul ăsta chiar vrea să vorbiți. În plus am impresia că nu o să plece".

"Ce face?", spun mușcându-mi buza.

"Nimic, stă pur și simplu pe peretele de la intrare".

"Poftim?", țip. "Nu e în mașină?".

"Nu", râde amuzată.

Ce e așa amuzant?

Telefonul meu vibrează pe măsuța din bucătărie, dar nu reușesc să ajung la el.

"Anny dă-mi te rog telefonul".

"Nu puteți rămâne ghemuită sub fereastră toată seara".

"Telefonul, mulțumesc", îi spun ignorând-o.

Mi-l întinde și imediat citesc numele lui Josh.

Mesaj de la: Josh

'Știu că ești acasă'.

"De ce e atât de încăpățânat?", întreb vorbind cu mine însămi, dar îmi răspunde Anny.

"Mă întreb același lucru", și se uită la mine.

Mesaj către: Josh.

'Numărul solicitat de dumneavoastră nu este disponibil. Persoana căutată de dumneavoastră poate fi în următoarele locuri: o groapă de gunoi, marte sau bordel.

Vă sfătuim, în cazul doriți să vă prezentați în unul din următoarele locuri, să aveți grijă de ratonii din groapele de gunoi sau de HIV-ul prostituatelor din bordeluri.

Cu respect din partea serviciunul 'Nu-i rupeți pula lui Jennifer Milton'.

"Sunteți groaznică", mă ceartă Anny înainte ca telefonul meu să sune din nou.

Josh mă sună.

"Puneți pe difuzor".

"Pari o fetița de clasa a șasea, Anny", râd de ea.

"Puneți pe difuzor domnișoară".

"Nu înțeleg de ce trebuie să-mi spui așa dacă după te comporți ca cea mai bună prietenă a mea în hiperventilație".

"Vreți să puneți pe difuzor sau nu?".

Scot limba la ea și accept apelul punându-l pe difuzor.

Urmează clipe de tăcere și Anny îmi șoptește că încearcă să se acopere cu paltonul în timp ce ține telefonul.

"Ești de o simpatie nemaîntâlnită", spune brusc Josh.

"Cum? Nu ți-a plăcut mesajul meu?", râd eu.

"Nu", spune serios. "Și poți să te ridici din orice loc te-ai fi ascuns pentru că știu oricum că ești acasă".

Anny îmi aruncă o privire din seria "ți-am spus eu", iar eu pufnind mă ridic de pe jos.

Reușesc să-l văd pe Josh care își acoperă capul cu paltonul cu o mână iar cu cealalta ține telefonul.

Ridic mâna agitând-o în semn de salut în timp ce râd pe înfundate și Anny mă lovește cu cotul.

"De ce nu vi aici afară să mă saluți?", mă întreabă răsunând încă o dată în toată bucătăria.

"Nu, mulțumesc, stau bine unde sunt. Ai observat ce timp urât e afară?", întreb ironică.

"Da, Jennifer", mârâie el. "Am observat".

"Eu sunt aici la căldură și beau o ciocolată caldă, ar trebui s-o faci și tu".

"Eu trebuie să vorbesc cu tine".

"Eu nu", spun imediat.

"Jennifer, te rog, îngheț", se plânge.

"Du-te acasă atunci".

"Nu până nu vorbim", continuă.

"Pot să știu și eu care e problema ta?".

"Tu, Jennifer,  ești problema mea și dacă nu o rezolv s-ar putea s-o iau razna pe bune. Sunt sub iadul ăsta acoperit doar de un palton stupid și practic te implor!".

"Ai putea să faci și o piruetă".

Reușesc să văd fiecare privire piezișă pe care Anny mi-o aruncă și reușesc să percep toate mârâielile și înjurăturile mintale ale lui Josh.

"Deci nu o să mă lași să intru?", întreabă.

"Nu".

"Bine", pare să se dea bătut. "Atunci voi aștepta aici până când nu o să ieși mâine ca să mergi la școală".

"N-ai face-o niciodată!", spun nefiind convinsă.

"Tu zici?".

Josh închide apelul iar eu rămân cu gura căscată în timp ce nici măcar nu reușesc să îndepărtez telefonul de ureche.

"Nu o va face", șoptesc continuând să-l privesc.

"Ceva îmi spune că da", spune Anny.

Îmi mușc buza de jos în timp ce continuu să-l văd udându-se.

Cumva îmi pare rău pentru el, dar un zâmbet crește instinctiv pe buzele mele văzându-l.

Nu am niciodată prea multă importanță acestei cerți, nu că n-ar fi importantă, pur și simplu am înțeles că atunci când e vorba despre Caroline, lucrurile degenerează.

Eram mai supărată pe tata și în parte m-am răzbunat pe Josh având în vedere că tata 'beneficiază' de tăcerea mea.

Știu că o va face pe bune, o să rămână până dimineață în fața casei. Faptul de a-l vedea acolo sub ploaie vrând să lămurească lucrurile cu mine mă face să zâmbesc.

"Pot să știu de ce domnișorul Cliver e în fața casei pe ploaia asta?", întreabă Greg făcându-și intrarea.

"Pentru că e un nemernic", răspund eu.

Greg îmi adresează o privire dezaprobatoate din cauza limbajului apoi își mută privirea spre Anny, de parcă explicația mea n-ar fi cea corectă.

"El și domnișoara Jennifer s-au certat, iar el încearcă să rezolve dar ea nu vrea să-l facă să intre în casă", explică Anny în timp ce eu pufnesc.

"O să răcească", afirmă în timp ce deschid frigiderul.

Iau telefonul în mână și încerc să-l fac să conștientizeze.

Mesaj către: Josh.

"Măcar intră în mașină. Mă faci pe mine să răcesc privindu-te sub ploaie".

Mesaj de la: Josh.

"Nu, pentru că dacă intru tu nici nu o să iei în considerare ideea de a mă face să intru".

Josh mă cunoaște mai mult decât credeam.

M-a nimerit din plin. În clipa exactă în care aș ști că e la scuteală aș înceta să-mi fac griji.

Tresar când aud că am primit un alt mesaj.

Mesaj de la: Josh.

"Uită-te pe geam".

Mă uit pe geam după câțiva pați și-l văd pe Josh care face... Niște piruete?

Pufnesc într-un râs isteric când îl văd pe Josh făcând piruete în ploaie.

Anny zâmbește împreună cu mine în timp ce Greg ne privește confuz.

"Du-te să deschizi Anny", spun cu un zâmbet disperat.

Nici nu știu dacă există un zâmet disperat, dar e cel pe care îl am pe chip.

Mă bucur că el e aici dar sunt și disperată de situațiile astea care tot apar încontinuu.

Un Josh ud din cap până în picioare se prezintă în fața mea în toată frumusețea sa.

Bluza albă aderă perfect pe toracele său și blugii deschiși au devenit acum închiși.

În clia în care își trece mâna prin păr scuturându-l pot spune că dacă n-aș fi sprijinită de blatul de bucătărie aș fi căzut.

Asta e problema. Dacă nu ar fi atât de frumos ar fi totul mai ușor.

E absurd cum e de-ajuns un tricou ud ca să mă facă să uit că sunt supărată pe el.

Haide, Jennifer, puțină demnitate!

"Cum de ești fleașcă?", întreb din spatele cănii mele cu ciocolată.

"Pentru că o sadică a hotărât că trebuie să sufăr în frig".

"Oh", îmi pun o mână pe inimă. "Ce lume urâtă e prin preajmă".

Continuu să sorb din cana mea cu ciocolată în timp ce Josh mă privește în tăcere.

Pare aproape agitat. Asta e alta din problemele sale cu care m-am confruntat des.

Mută munții din loc ca să vorbească cu mine și după nu știe ce să spună. E de parcă eu aș fugi cu viteza luminii fără să știu unde mă duc.

Rămânem planton în timp ce Anny și Greg se prefac că nu se uită la noi.

"Vreți niște haine curate, domnișorule?", întrebe Anny zâmbind.

"Nu, pentru că el pleacă imediat", răspund în locul său.

"Dar nu se poate întoarce acasă în starea asta".

"Nu vă faceți griji, lăsați-o așa", o asigură.

"O să faceți o pneumonie dacă rămâneți cu hainele acelea, mă duc să vă aduc ceva de-al meu", ripostează Greg.

"Vrei o ciocolată caldă?", întreabă Anny după ce Greg a plecat.

"Oh, haide", pufnesc eu. "Vreți să-i puneți și un cort în sufragerie în care să poată rămâne?".

Anny mă privește enervată în timp ce reușesc să observ un zâmbet pe buzele lui Josh.

"Deci, ce ai de spus având în vedere că ai făcut pe clovnul acolo afară pentru jumătate de oră".

"Putem vorbi între patru ochi?", întreabă ignorând jignirea mea.

Nu reușesc să răspund la timp că ușa se trântește și omul în geacă și cravată pe care l-am ignorat zile în șir își face apariția.

Mă privește pentru o perioadă destul de lungă făcându-l pe Josh să se încrunte care desigur nu înțelege motivul privirii sale.

"Oh, Josh", salută după ce l-a observat. "Ce ți s-a întâmplat?".

"Probleme de traseu", răspund evitând gluma de mai devreme.

"Jennif...", începe dar îl opresc imediat.

"Haide, Josh", spun apucându-l de mână. "Să vorbim sus".

Îl târăsc repede pe Josh pe scări în timp ce încearcă să bâlbâie un salut către tatăl meu.

Îl împing în piept cu mâna și-l fac să intre brusc la mine în cameră.

"Dacă ai pofte trebuie doar s-o spui", râde de mine. "Nu e nevoie să folosești moduri de genul ca să mă faci să vin la tine în cameră".

"Josh", spun deja sătulă de perversitatea sa în clipa asta. "Ce vrei?".

"Să vorbim despre ce s-a întâmplat la mine acasă".

"Serios?", întreb așezându-mă pe pat. "Credeam că ai venit să mă înveți cum să fac piruete".

Josh își dă ochii peste cap apropiindu-se de mine, ridicându-mă din pat trăgându-mă de braț.

"Să nu mai vorbim despre chestia aia", spune aproape de buzele mele.

"Și totuși erai atât de priceput", spun zâmbind.

La un moment dat obrazul meu e izbit de pieptul lui Josh și talia mea înfânșurată de brațele sale.

Mă strânge la pieptul său atât de tare încât nu pot respira, dar nu am de gând să mă agit.

Hainele mele se udă din cauza acestei îmbrățisări, dar nu ar putea să-mi pese mai puțin.

"Mi-a fost atât de dor", șoptește.

"De ce?".

"De zâmbetul tău".

Înghit în sec în timp ce-l aud inspirând.

"Și de parfumul tău", continuă în timp ce eu chicotesc.

"Eu n-am niciun parfum".

"Ba da", mă strânge și mai tare. "Părul tău miroase a căpșuni", spune inspirând. "Iar pielea ta a vanilie", termină atingându-mi un umăr.

Ce-l apucă?

Mâna sa rece îmi transmite fiori pe umărul meu cald.

"Eu o urăsc, Jennifer".

Chiar nu înțeleg ce spune. Sare de la un subiect la altul și nu pot face altceva decât să continuu să-l ascult.

"Pe cine?", între neînțelegând.

"Pe Caroline".

Mă îndepărtez de pieptul său ca să-i întâlnesc privirea întunecată. Cu toate că m-am îndepărtat continuă să-mi țină mâna într-a sa.

Ochii săi țipă să nu plec și nu am de gând să o fac. Am încetat să o mai fac de ceva vreme deja.

Îi strâng mâna și-l fac să se așeze pe pat cu mine.

Cineva bate de trei ori la ușă rupând micul moment de tăcere care se crease.
Chiar acum? Sper că nu e tata.

"Intră!", țip.

Nu răspunde nimeni.
Când deschid ușa ca să văd cine e, observ doar un trening lângă ușă.
Anny și încăpățânarea sa!

"Poftim", spun aruncându-i hainele. "Îmi uzi patul".

"Scuze, domnișoară Milton".

"Nu-mi spune așa", îl cert.

"Miss bogătana Manhattan-ului".

"Enervant".

Îmi dau ochii peste cap așteptând să intre în baie să se schimbe, dar tăcerea se așterne din nou asupra noastră.

"Continuă să mă distrugă", spune referindu-se la Caroline. "Reușește să-mi ruineze viața chiar dacă nu e prezentă. Cum e posibil?".

Mda. Cum e posibil ca mama mea să fie moartă deja de ani, dar încă să mă bântuie?

"Cred că o persoană când începe să facă parte din viața ta, intră în mintea ta și chiar dacă nu e acolo fizic, nu poți înceta să te gândești la ea".

"Eu nu vreau", spune supărat.

Reușesc să văd toată furia sa și pumnul său strângând treningul pe care îl are în brațe.

Tocmai ăsta este efectul pe care Caroline îl are asupra sa. Undeva între tristețe și nervi.

Problema e că nervii iau mereu stăpânire și asta mă sperie, pentru că el nici măcar nu-și dă seama.

Mă apropii și mă pun în genunchi, sprijindu-mi coatele pe picioarele sale și privindu-l în ochi.

Ochi închiși și bântuiți.

"Nimeni nu vrea asta, Josh", șoptesc încet. "Trebuie doar să înțelegi că nu te poți comporta în felul ăla când e vorba despre ea. Știu că doare doar să-i auzi numele pentru că-ți trezește amintiri urâte, dar toți avem, de la cele mai lejere la cele mai grele.
Sunt amintiri care te fac fericit și altele care te bântuie toată viața, chiar și când dormi.
Sunt acelea care rămân pentru totdeauna și alte amintiri pe care cu timpul dispar, dar ideea e că amintirile există și trebuie să conviețuiești cu ele, fie ele frumoase sau urâte.
Se numesc amintiri tocmai pentru că au trecut și nu trebuie să le permiți șă-ți ruineze prezentul.
Eu am făcut-o, am lăsat ca amintirile să interfereze în viața mea, trăiam din amintiri.
Cu siguranță nu o s-o poți uita complet pe Caroline, dar poți copleși amintirile pe care le ai legate de ea. Creează altele, mai frumoase, mai fericite și ascunde amintirile care te distrug.
O poți face, eu știu asta, copleșeșteți amintirile".

Josh continuă să mă privească în ochi și în timpul monologului meu nu a mișcat un deget, cred că a încetat și să mai respire.

Continuă să mă privească și eu continuu să-l privesc pe el, dar știu că nu voi rezista mult sub privirea sa.

Poate am spus ceva grești pentru că el continuă să mă privească fără emoții, chiar dacă întunericul ochilor săi pare puțin mai deschis.

Mă pregătesc să mă ridic, dar mâna lui Josh mă apucă de braț și se întinde spre mine, pupându-mă pe frunte.

Închid ochii la atingerea sa pe pielea mea pe care o evitasem atât de mult.

"Scuze că am reacționat așa în ziua aia", mormăie pe fruntea mea.

"Nu sunt încă sigură dacă o să te iert", râd eu ridicându-mă.

"A, nu?„", întreabă amuzat, ridicând o sprânceană.

"Mmm, nu. Aș putea aștepta să înceapă să ningă, așa m-aș trezi cu tine în fața casei făcând piruete în zăpadă".

"Las-o baltă. Sunt un cub de gheată".

Râd din cauza aspectului său rablagit și îi arunc din nou treningul care căzuse pe jos.

"Hai, schimbă-te, o să răcești", spun indicând baia.

"Trebuie neaparat să mă duc în baie să mă schimb?".

"Vrei s-o faci aici?".

"Îți creează probleme?", mă întreabă pervers.

"Josh, du-te în baie", spune extenuată.

"Ți-e frică să nu sari pe mine, Milton?".

"Fă ce vrei", mârâi aruncându-mă în pat.

Reușesc să-l văd pe Josh rânjind și începând să-și scoată pantalonii.

Iau o revistă la nimereală și mi-o pun în fața ochilor prefăcându-mă că o citesc.

Nu vreau să-l văd dezbrăcându-se în fața mea, am o baie expre pentru asta, lăudăros de doi bani!

Eu vreau să-l văd!

Nici nu știu cum a ajuns revista asta de bucătărie la mine în cameră, nu o să reușesc niciodată să gătesc lucrurile astea sofisticate.

În plus, știind că Josh se dezbracă în spatele acestei reviste mă agită, nici nu reușesc să citesc o frază căreia să-i dau un anume sens.

Poate o privire scurtă... Nu! Nu o să aibe satisfacția asta.

"Te distrezi citind cărți de bucate?", întreabă Josh râzând.

"Ai terminat?".

"Da".

Las jos revista și evident că pieptul său e la vedere și are pe el doar pantalonii de trening.

"Noi doi avem un concept diferit despre "terminat" se pare".

"Mi-e cald", se plânge.

"Da, dar afară mori de frig".

"Cine a spus că plec acum?".

"Ce mai vrei de la viața mea, Cliver? Îmi sugi sufletul în felul ăsta" spun exasperată aruncând o pernă în aer.

Josh râde și vine spre mine apucându-mă de glezne făcându-mă să țip. Mă trage sub corpul său și reușesc să văd perfect tatuajele sale în felul ăsta.

"Ce vrei?", spun încercând să-l mut fără rezultate.

"Spune-mi ce s-a întâmplat", îmi ordonă.

"Ha?".

"Cu tatăl tău", continuă. "Ai fugit mai devreme".

"Du-te acasă", spun strângându-i încheietura.

"Jennifer", spune șoptind la urechea mea, paralizându-mă. "Vorbește cu mine".

Nu sunt sigură că vreau să-i spun lui Josh că tatăl meu are o altă femeie.

"Nu e nimic, serios", încerc din nou.

"Nu poți face așa", mă ceartă.

"Așa cum?".

"Să-mi faci discursuri filosofice despre amintirile mele ca apoi nici că nu-mi spui ce ți se întâmplă. Eu vreau să te ajut, Jennifer".

Să mă ajute. Să mă las ajutată.

Și totuși mie nu mi se pare că am nevoie, știu să gestionez situațiile care mi se întâmplă, nu am nevoie de cineva de care să mă sprijin.

"Lasă-mă să te ajut", spune privindu-mă.

"Nu am nevoie să fiu ajutată", oftez.

"Eu am nevoie", îl privesc confuză. "Am nevoie să te ajut, nu-mi poți satisface această nevoie?".

Reușesc să văd privirea sa perversă și știu că se abține să nu spună ceva cu subînțeles.

"Poate dacă îți pui o bluză pe tine și te ridici din poziția asta aș putea vorbi cu tine".

"Știam eu că mușchii mei te confundă", râde ridicându-se.

"Fii sigur".

Josh își pune imediat bluza și aproape regret că l-am pus să și-o pună.
Mă privește sprijinindu-se de perete, încrucișându-și brațele, așteptând ca eu să povestesc.

"Chiar trebui?", încerc să-l conving.

"Mișcă-te".

"Pff", pufnesc. "Ce moduri".

"Jennifer", strigă.

"Of, bine, fie!", strig și eu. "L-am prins pe tata împreună cu altă femeie".

Asta nu era tocmai modul în care voiam să-i spun și cu siguranță m-au auzit de jos.

Josh face ochii mari și aproape râd din cauza feței sale de câine plouat, seamănă cu cea a lui Meredith.

"Ah", e singurul lucru pe care reușește să-l spună.

"Ador când vorbești mult", râd de el.

"Scuză e că, adică, nu știu...".

"Știi ce e cel mai amuzant? Anny și Greg știau și eu nu".

Râd în sinea mea pentru cât de absurdă e situația.

Anny, menajera, Greg, șoferul și grădinarul, știau înaintea mea.

Știu că ei sunt parte din familie, eu sunt prima care-o spune, dar și eu sunt!

Draci, sunt fiica sa, mai familie de atât nu cred că se poate!

"Cum ai aflat?", mă întreabă.

"Când am plect de la tine de acasă, m-am dus sa iau cheile din biroul tatălui meu, i-am prins acolo", mă prefac că-mi vine să vomit.

"Și tu?".

"Eu desigur am fugit s-o îmbrățișez și după ne-am împletit părul reciproc".

"Fii serioasă", râde Josh contrazicându-și cuvintele.

"După tata a scos un ponei de sub birou și ne-am întors toți trei acasă fericiți și bucuroși".

Josh se apleacă să ridice perna de mai devreme și mi-o aruncă în față.

"Josh, ce vrei să fi făcut? Am început să țip la ei. Ea a vrut și să vorbească cu mine și imediat după am început o ceartă cu tatăl meu. M-am luat și am plecat pentru că a avut și curajul să-mi spună că exageram. Cearta a continuat și acasă dar după seara aia n-am mai vorbit".

"Nu ați mai vorbit sau tu nu ai mai vorbit cu el?".

"A doua", spun pufnind.

"Desigur", râde el.

"Ce vrei să spui?", mârâi la el.

Josh se așează cu picioarele încrucișate pe jos lipindu-și spatele de perete.

"De ce te-ai supărat atât de rău?", întreabă.

"Cum adică de ce? el m-i-a ascuns-o! Timp de șapte luni a avut relația asta și eu nu știam nimic".

"Și tu știai deja de când ai intrat în birou că ți-o ținea ascunsă de atâta timp?".

"Păi, nu", spun strâmbându-mă.

"Deci nu ăsta e singurul motiv pentru care ești supărată pe el".

"Josh, nu o poate face!".

"De ce nu? E un bărbat în toată firea, poate face ce vrea".

"De unde știe el că ea nu-i vrea doar banii?", întreb nervoasă.

"Repet: e un bărbat în toată firea, poate să facă ce vrea".

"Și atunci de ce mi-a ascuns-o atâta timp?".

"Poate îi era teamă de cum ai fi reacționat, avea doar nevoie de mai mult timp sau credea că tu aveai nevoie de ma mult timp și apoi...", dar îl întrerup imediat.

"Mai mult de șapte luni?".

"Fiecare are timpul său, Jennifer!", mă ceartă.

"Nu-mi ține morală!", țip și eu.

"Nu poți hotărî pentru el", mă avertizează.

"Ba pot!", spun ridicându-mă din pat și lovindu-mă la picior.

"E viața lui sentimentală", țipă ridicându-se și el.

"Și mama?", strig tare.

Josh face un mic zâmbet dulce de parcă ar fi știut că asta era problema și tocmai la asta voia să ajungă.

Se apropie de mine, atingându-mi umărul în timp ce eu continuu să fiu îmbufnată ca un copil mic.

"Asta e problema?", întreabă. "Mama ta?".

"A fost mereu îndrăgostit de mama și acum vine asta. Cine mai e? Nu va lua niciodată locul mamei mele! A uitat-o, Josh! A uitat-o pe mama!".

"Sunt sigur că nu e așa".

"Și tu de unde știi?", pufnesc din nou.

"Ai spus-o tu însăți, nu? Încearcă să-ți amintești ce mi-ai spus mai devreme.
Persoanele vin și pleacă din viața noastră. Sunt acelea care pleacă si cele care rămân, mama ta a plecat, dar de fapt a rămas. A rămas imprimată în viețile voastre, în mintea ta, în inima ta. Exact cum s-a întâmplat cu tatăl tău, nu a uitat-o pe mama ta".

"Atunci de ce stă cu alta...", mormăi pe umărul său și Josh râde din cauza comportamentului meu de copil mic.

"Faptul că are altă femeie nu înseamnă că a uitat-o pe mama ta. Mama ta v-a lăsat, nu pentru că așa voia, deci s-a creat un gol în voi chiar dublu.
Mi-ai spus tu însăți că de când te-ai întors aici, oarecum ești mai fericită, pentru că noi am umplut acel gol. Poate golul pe care îl are tatăl tău, reușește să fie umplut de femeia aia. Nu vrei ca și tatăl tău să se simtă mai bine?".

"Ba da, vreau".

Normal că vreau ca tatăl meu să fie fericit.

A fost devastat de moartea mamei la fel ca mine. S-a închis în muncă ca o barieră și l-am văzut zâmbind pentru prima dată după luni întregi.

Normal că vreau să fie fericit...

"Deci vezi?", spune zâmbindu-mi.

"Și dacă așa însă uită de mine?", spun rușinându-mă.

"Păi asta e imposibil. Ești prea enervantă ca să treci neobservată".

Îi dau o palmă pe piept și după alta pe umăr.

"Nu-ți bate joc de mine!", îl cert.

"Nu-mi băteam joc de tine, îți spuneam doar adevărul", drept răspuns îi arăt degetul mijlociu. "Ce drăguță ești".

În timp ce continuu să scot limba la el reușeșc să observ o parte din tatuajul său pe brațul stâng.

Josh are trei lanțuri pe braț.

Una cu un "K" în mijloc, alta cu un "C" și alta cu un "M".

Kevin, Chloe, Margaret și Meredith.

O întrebare mi s-a învârtit mereu prin cap din noaptea în care i-am văzut tatuajele.

"Josh, pot să-ți pun o întrebare?", întreb nu foarte sigură.

"Spune-mi".

"De ce nu ai și un lanț cu inițiala tatălui tău?".

"Nu o merită", dice fără ca măcar să se gândească.

Încuviințez nesigură nevrând să continuu discuția asta tocmai acum.

Am avut deja discuții prea stresante pentru astăzi, ajunge.

"Du-te să vorbești cu tatăl tău", ignorați ce-am zis.

"Nici nu mă gândesc".

"Nu ai înțeles nimic din discursul pe care ți l-am făcut?", întreabă enervat.

"Da, am înțeles, o să vorbesc cu el".

"Jennifer, tu ai o grămadă de întrebări în cap și singurul mod de a avea niște răspunsuri e să vorbești cu tatăl tău".

Oftez zgomotos ca un copil de trei ani care nu vrea să se ducă să se spele pe dinți.

"De ce nu vrei să te duci acum?", insistă Josh.

"De ce ești atât de enervant?".

Josh nu-mi răspunde și mă aruncă în spatele său făcându-mă să țip a nu știu câta oară.

"Ce faci, Josh?".

"Te duc să vorbești cu tatăl tău".

"Poftim?", întreb uimită. "Hotărăsc eu când să vorbesc cu el".

"Nu, tu n-o s-o faci niciodată", spune mergând spre scări.

"Josh, lasă-mă imediat!".

Ajungem cât ai zice pește în salon unde tata, Anny și Greg ne privesc alarmați.

Josh mă pune Josh în timp ce eu îl privesc pieziș aranjându-mi bluza.

"Aveți nevoie de ceva?", întreabă tatăl meu.

"Da", răspunde Josh în locul meu. "Jennifer vrea să vorbească cu dumneavoastră".

"O să te fac să suferi", șoptesc eu încât să mă audă doar el.

"Oh, păi, bine...",se bâlbâie tata.

E normal să fie surprins având în vedere că mai devreme nu vorbeam cu el nici dacă se lipea de piciorul meu.

Josh idiot Cliver.

"Atunci eu plec", spune Josh. "Mulțumesc pentru haine, Greg, o să vi le dau înapoi cât de curând".

"Oh, nu vă faceți griji", zâmbește Greg.

"Domnule Milton", îl salută cu un gest Josh.

"Oh, da, pa Josh, salută-l pe tatăl tău din partea mea", spune el încă surprins.

"Pe mâine, Jennifer", îmi zâmbește Josh.

"Pe niciodată", spun aruncându-i săgeți cu privirea.

Josh drept răspuns râde salutând cu mâna în timp ce eu am rămas pradă privirii tatălui meu mai mult decât confuză.

Oh, la naiba, acum sau niciodată.

"Deci? Vrei să mergem să vorbim sau să stai aici să te uiți la mine?".

"Hai în biroul meu".

Urăsc propoziția asta.

"Hai în biroul meu", de parcă ar trebui să avem una din ședințele sale de muncă.

Pufnesc în sinea mea și mă îndrept spre biroul său împreună cu el. E mereu atât de plin de hârțoage și dosare, cum reușește să trăiască așa?

Mă așez pe canapea și tatăl meu pe partea cealaltă a biroului, mai lipsește doar un notar care să-și noteze ce spunem.

Mă privește neștiind ce să spună și sincer nici eu nu știu cum să încep.

"Îmi pare rău", spune după puțin. "Nu ar fi trebuit să ți-o țin ascunsă".

"De ce ai făcut-o?", întreb pe bună dreptate.

"Credeam că tu nu ești pregătită sau probabil eu nu eram. Nu am planificat-o pe Isabel în viața mea, a fost mereu doar mama ta, a fost greu și pentru mine să-mi dau seama".

"Spui că e greu să o ai pe Isabel în viața ta?".

"Nunu, nici vorbă", spune râzând timid.

"Auzi, tată, sunt chiar extenuată, nici nu aveam de gând să am discuția asta acum, poți doar să te explici?".

Tatăl meu oftează zgomotos de parcă ar fi pe cale să țină un discurs mondial și se lasă pe canapea.

"Știi că lucram la Londra, dar destul de des trebuia să mă întorc la Manhattan, și tocmai în una din ședințele de lucru am întâlnit-o pe Isabel. Știu că poate părea ciudat, dar nu sunt chiar atât de bătrân, arăt destul de bine și sunt bogat...".

"Tata, continuă", spun abținându-mă să nu râd.

"Bine", spune încă agitat. "Păi, femeile la urmă au vrut mereu să se pună bine cu mine, dacă așa se poate spune...".

"Să și-o tragă cu tine ca apoi să te facă să te căsătorești cu ele și să pună mâna pe banii tăi?", spun grăbită.

"Jennifer!", țipă tata. "Sunt moduri și moduri".

"Bine. Ăsta e modul cel mai rapid".

Tata oftează zgomotos și încearcă să o lase baltă pe moment.

"Ideea e că femeile s-au dat mereu la mine, dar Isabel, cu care am lucrat o perioadă, nu a făcut-o. Și-a făcut mereu doar treaba și asta m-a fascinat cumva. Nu o să stau să-ți povestesc detaliile, dar mă simțeam liniștit în preajma ei, puteam să-mi las garda jos. Ceva m-a împins să-i acord puțină încredere și am invitat-o la cină, i-am povestit și despre mama ta".

"Ceva m-a împins să-i acord încredere".

Chipul lui Josh apare ca un flash în fața ochilor meu auzind acea propoziție suprapus de cel al mamei mele, Elisabeth.

"Între o cină și alta, de fiecare dată când mă întorceam la Manhattan o vedeam, îmi petreceam majoritatea timpului cu ea. La început nu-ți zisesem nimic pentru nu credeam că e important, apoi pentru că eu credeam că tu nu erai încă pregătită și după pur și simplu pentru că mi-era frică".

"O iubești?", întreb surprinzându-l.

"Oh, păi, wow, nu știu", spune de parcă s-ar gândi la asta. "Jennifer, vezi tu, Isabel e diferită pentru mine. Persoanele încercau să mă facă să o uit pe mama ta, încercau să-i ia locul ca să mă facă să mă simt mai bine, Isabel a primit-o. Nu a încercat niciodată să-i ocupe figura, chiar de multe ori ne certam tocmai pentru ea deschidea subiectul. Spune mereu că e  o femeie frumoasă și că din felul în care vorbeam despre ea cu siguranță era frumoasă și pe dinăuntru și deci că nu trebuia să o uit".

Zâmbesc auzind aceste cuvinte care seamănă atât de mult cu cele ale lui Anny.

"Pare o persoană de treabă", spun aproape forțat.

"Este, Jennifer. M-a ajutat mult, m-a ajutat să uit momentele urâte și să mi le amintesc pe cele frumoase. M-a învățat că nu mă pot ascunde de fricile mele, ci că trebuie să le înfrunt. Iar eu am rănit-o, știu că am făcut-o", spune răvășit.

"Cum adică?".

"O țineam ascunsă și nu vreau să-mi imaginez cum s-a simțit. Trebuia să se prefacă că nu mă cunoaște când ne întâlneam într-un loc public. Trebuia s-o mintă pe fiica sa exact cum făceam eu cu tine".

"Are o fiică?", întreb anxioasă.

"Da și nu vreau să-mi imaginez cum s-a simțit "ținând ascunsă fericirea ei" așa spunea ea", zâmbește agitat. "Dar ea mi-a rămas mereu alături, m-a ajutat mereu, dar când ai plecat din acea încăpere mi-a fost frică să nu o pierd și să te pierd și pe tine. Mi-a fost teamă că după ceea ce i-ai spus și pentru felul în care te-ai purtat cu ea, ea s-ar fi săturat de toată umbra asta dintre noi, dar nu a făcut-o".

Nici nu mai știu ce să cred despre povestea asta, nu știu cum să mă comport.

Când tata vorbește despre ea are un aer pe care nu-l mai văzusem în el de ani întrego și când a vorbit despre posibilitatea de a o putea pierde mi s-a părut atât de pierdut.

Vreau fericirea pentru tatăl meu, vreau acea liniște pe care spune că o are când e cu ea.

"Ții la ea?", spun mutându-mă puțin pe canapea, agitată.

"Da", spune sigur.

"Ai uitat-o pe mama?".

"N-aș putea niciodată, nu o voi uita niciodată, cum nu te voi uita niciodată pe tine. Am iubit-o cu toată ființa mea și probabil continuu s-o fac și acum în inima mea.
Dacă e ceva ce mama ta m-a învățat e că trebuie să continui să fii fericit și să nu te dai bătut niciodată. Iar eu din nefericire n-am făcut niciodată niciuna din cele două. M-am dat bătut în fața morții sale și am continuat să fiu nefericit".

Simt lacrimile care sunt pe cale să iasă auzind că tatăl meu se simțea exact ca mine.

Nu vreau să plâng în fața sa, dar aș vrea atât de mult să plâng până să-mi simt ochii arzând și să strig până să rămân fără glas.

"Cred că...", încep cu voce tremurătoare. "Ar fi încântată să o cunoască pe Isabel".

"Tu zici?", spune cu voce sugrumată, semn că și el își ține lacrimile în frâu.

"Da, cred că ar duce-o la noi acasă să-i dea să bea ceaiurile sale dezgustătoare", spun râzând cu vocea care încă îmi tremură.

"Sau ar duce-o cu ea să meargă să alerge și apoi să intre într-un local și să mănânce o bucată de prăjitură", spune inspirând adânc. "Oh, Jennifer".

Tatăl meu se ridică brusc și imbrățișându-mă strâns, cum a făcut Josh mai devreme.

"Îmi pare atât de rău, micuța mea", spune strângându-mă și simt o lacrimă pe umărul meu. "Îmi pare atât de rău pentru tot".

Nici nu știu pentru ce își cere scuze, poate pentru că mama a murit, poate pentru că a fost puțin prezent pe atunci, poate doar pentru Isabel.

Nu l-am văzut niciodată pe tata clacând, dar acum continuă să mă strângă să nu-i văd lacrimile.

"Îmi pare rău și mie, tată...".

Tata se desparte de mine cu ochii lucioși, iar Josh avea dreptate. Persoanele, chiar dacă pleacă, continuă oricum să trăiască în interiorul nostru.

"Poate, aș putea s-o întâlnesc pe Isabel", spun mușcându-mi buza.

"Vorbești serios?", întreabă surprins.

"Păi, am întâlnit-o deja deci...", râd eu ca să ușurez tensiunea.

"O să fie bucuroasă, a vrut mereu să te întâlnească".

"Bun", spun nelalocul meu. "Atunci anunță-mă".

Mă pregătesc să ies pe ușă, dar vocea tatălui meu mă oprește.

"A fost Josh cel care te-a făcut să vorbești cu mine, nu?".

"De fapt, m-a obligat", spun amintindu-mi cum m-a târât practic pe scări în jos.

"Cred că Josh al tău e Isabel a mea".

Zâmbesc pe jumătate și mă îndrept spre camera mea întinzându-mă în pat, obosită.

Telefonul vibrează.

Mesaj de la: Josh.

"Vrei să-mi copleșești amintirile cu mine?".

Fac un zâmbet mare cât vila în care locuiesc și las telefonul să-mi cadă lângă pernă.

"Și eu cred astat, tată, și eu cred", îmi șoptesc mie însămi.