Capitolul 46

Jennifer's Pov

"Jennifer!".

Aveți prezent când spuneți "ce poate fi mai rău de atât" și apoi în secunda doi se întâmplă ceva mai rău?
Ei bine, asta este exact ceea ce se întâmplă în momentul ăsta.
Observ scena dezgustată, când femeia se ridică în grabă de pe picioarele tatălui meu.
E o femeie slabă cu părul șaten prins într-un coc, acum nu foarte aranjat, și nu vreau să știu de ce.
Îmbracă un tailleur negru și o cămașă vișinie împreună cu niște tocuri înalte de culoarea fustei.
Ochii săi albaștri mă analizează cu teroare și nu știu dacă mă privește așa din cauza privirii pe care i-o adresez sau pentru faptul că i-am prins în flagrant.

"Jennifer", repetă tata. "Ce cauți aici?".

Mă întorc brusc spre chipul tatălui meu care mă privește la fel de speriat ca ea.
Nu am nici cea mai vagă idee ce expresie are fața mea în clipa asta, dar cu siguranță nu e o față fericită.

"Mai degrabă ce caută ea aici", o arăt cu degetul. "Eu am venit să-mi iau cheile".
"Oh, eu, păi", John Milton se bâlbâie? "E târziu, credeam că nu mai vi".
"Îți pare rău că v-am prins?", întreb râzând cu amărăciune.
"Jennifer...", mă strigă pe tonul său obișnuit.
"Nu, Jennifer nimic!", țip. "Cine naiba ești?".

Femeia face ochii mari, de parcă ar fi surprinsă ca m-am adresat ei.

"Ea e...", începe tata.
"Am întrebat-o pe ea", scuip seacă. "Nu am vorbit cu tine".
"E-eu...".
"Deci? Trebuie să-ți cer cumva buletinul?", mă răstesc din nou la ea.
"Jennifer, trebuie să te calmezi!", țipă tata.
"Iar tu trebuie să începi să-mi spui adevărul".

După replica mea, tata tace așezându-se pe fotoliul său, știind că nu se poate apăra în niciun fel.

"Sunt Isabel", se hotărăște în sfârșit femeia să-mi vorbească întinzându-mi mâna.
"Nu-ți voi strânge mâna așa că ți-o poți retrage".

Își retrage imediat mâna cu viteza luminii sub privirea piezișă a tatălui meu.

"Îmi vreau doar cheile", spun sătulă de toate.
"Lasă-mă să explic", repetă tata.

"Dacă nu-mi dai cheile plec în clipa asta cu un taxi".
"Jennifer, am început cu piciorul greșit", vorbește Isabel.

Râd pe înfundate auzindu-i cuvintele. Nici nu mai știu de ce sunt nervoasă în clipa asta.
Nu știu dacă mai sunt nervoasă pentru ceea ce s-a întâmplat cu Josh sau dacă e pentru tatăl meu și Isabel.

"Nu am început absolut nimic", îi spun. "Ești doar o aventură, să nu crezi că te poți apropia de banii tatei în felul ăsta".
"Jennifer, exagerezi", strigă el. "Cere-i imediat scuze".
"Eu ar trebui să-mi cer scuze? Nu prea cred".
"Jennifer", mârâie el. "Cere-i imediat scuze".

Cum se poate enerva așa pentru o femeie oarecare? Aproape sigur e una din multele secretare ale acestui birou.

"Nu contează, John, serios", spune ea.

Oh, dar vai, cât de intimi suntem.

"Ai auzit, John?", râd de el. "Isabel a spus că nu contează".
"Mai bine plec", spune ea.
"Nu", o contrazice tata. "Rămâi, haide să vorbim".
"Da, Isabel, rămâi, plec eu".

După ce spun asta trântesc cu putere ușa și mă îndrept spre lift sub privirea secretarei.
Cu siguranță auzise toate țipetele, acum o să aibă ceva de bârfit cu colegii săi, când se plictisește.
Fug cât de repede pot pentru a doua oară fără o destinație exactă.
Nu știu unde să mă duc, nu vreau să mă întorc acasă, dar cred că e singura opțiune posibilă.
Din instinct aș vrea să mă duc la Meredith, dar doar gândul că aș putea întâlni din nou privirea întunecată a lui Josh, niște nervi și o frică necunoscute își fac loc înăuntrul meu.
Să-l sun pe Drake ar fi prea ciudat, pe cât e prietenul meu, știu că primul lucru pe care l-ar face ar fi să-l sune pe Josh imediat după.
Michael nici nu intră în discuție. Pare că eu îl sun doar când am nevoie de ceva.
Leo și Olly sunt încă prea străini pentru mine ca să pot vorbi cu ei.
Olly se dovedește a fi destul de prietenoasă, dar încă nu mi-e clar ceva.
Leo însă îmi creează dubii, care asupra lui, nu am avut niciodată. Încă nu am reușit să descifrez privirile dintre el și Clark și faptul că ghiozdanul lui era atât de lejer mă nedumerește și mai tare.
Îmi mai lipsea doar Sollabel asta!
O cheamă Isabel.
E același lucru.
Și în plus mă întreb, de unde a apărut? Ultimul lucru pe care îl credeam e că tata ar avea nevoie de femeie.
Hotărăsc să iau autobuzul ca să mă întorc acasă, ca să lungesc drumul spre casă.
Și apoi, de ce Josh a trebuit să reacționeze așa? Era doar o poză, nu contul său bancar.
Nu mai vedeam privirea aia de prea mult timp, uitasem cât de nervos și violent putea deveni Josh, mai ales când era vorba despre ea.
Nu cred că greșesc, doar căutam cheile și am dat peste poză.
Poate că nu trebuia să o analizez atât de mult, dar doar îmi atrăsese atenția și nu știam că e chiar Caroline!
De ce mai ține poza aia în sertarul lui? Până la urmă e fosta lui, cea nervoasă ar trebui să fiu eu!
Dacă mai simte ceva pentru ea, ce face cu mine? Eu nu vreau să umplu golurile și lipsurile nimănui. Eu însămi sunt plină de ele, nu aș fi în stare.
Observ Manhattan-ul prin geamul autobuzului în timp ce orașul fuge repede sub privirea mea.
Toate clădirile dispar imediat după și aș vrea ca problemele mele să fie ca acele clădiri care dispar repede din fața geamului.
Practic am ajuns acasă, iar tentația mea de a intra și de a dormi în grădină e mare.
Apoi vântul lui Noiembrie bate pe pielea mea albă și elimin imediat ideea.
Observ mașina tatei parcată, ceea ce-mi dă de înțeles că el a ajuns acasă.
Intru pe furiș îndreptându-mă spre camera mea, fără să arunc vreo privire nimănui, dar o voce mă oprește.

"Jennifer, oprește-te".

Nu am de gând să ascult scuzele tatălui meu așă că, prefăcandu-mă că nu l-am auzit, urc prima treaptă.

"Jennifer", mă întoarce apucându-mă de încheietură. "Te rog".
"John Greg Miltom, dă-mi drumul".

Tata se întunecă, urăște când îi spun pe nume.
Anny și Greg însă se privesc nervoși pentru că știu că atunci când îi spun așa sunt cu adevărat furioasă.

"Haide să vorbim", îmi cere.
"Despre ce vrei să vorbim? Poate ar fi trebuit să-mi vorbește despre asta mai devreme, nu crezi?", întreb severă.

"Aș fi făcut-o".
"Când?", țip. "Când mi-ai fi spus că ai o femeie?".

Anny și Greg nu se clintesc deloc și ceva îmi spune că singura care nu știa nimic legat de situația asta sunt eu.

"Voi știați?", întreb întorcându-mă, dar ei își pleacă doar capul. "Oh, minunat!".
"Jennifer, calmează-te".
"Cine mai știe? Poate știe și poștașul, iar eu nu. Dar cui îi pasă? Sunt doar fiica ta! Ții minte, nu, că sunt fiica ta?".
"Normal că știu că ești fiica mea", pufnește jignit. "De asta nu ți-am spus, căutam momentul potrivit, ca să nu te rănesc".
"Ei bine, să intru în biroul tău și să vă găsesc călărindu-vă nu a fost momentul potrivit".

Știu că poate părea patetic, dar în clipa exactă în care am văzut chipul lui Isabel în mintea mea a dispărul cel al mamei.

"Ai reacționat în mod greșit".
"Cum ar fi trebuit să reacționez?", explodez. "Trebuia să intru zâmbind, să o îmbrățișez și apoi să încep să arunc cu petale de trandafiri prin birou?".
"Jennifer...", mă strigă, neștiind ce să spună.
"Nu, haide, spune-mi ce ar fi trebuit să fac? Să fac un selfie în trei și să-l pun în ramă?".
"Ai fi putut încerca să înțelegi situația", încearcă să nu strige, știu că vrea s-o facă, dar greșește prea mult să-și permită să o facă.
"Ce situație?", țip eu.
"Să încerci să o cunoști, eu țin la ea".

În clipa asta simt că plutesc în gol, de parcă scările sub mine ar fi dispărut.
Ține la ea? Ține la ea cât ținea la mama? A uitat de ea?

"Ții la ea? De cât timp continuă povestea asta?", întreb nefiind sigură că vreau să știu cu adevărat.
"Șapte luni", spune el aproape șoptind.
"Șapte luni? Chiar dinainte să ne întoarcem la Manhattan?", deja am gâtul în flăcări din cauza țipetelor. "Și în șapte luni nu ai găsit niciodată momentul potrivit?".
"Jennifer, ce trebuia să fac?", mă întreabă deja exasperat. "Tu erai mereu atât de tăcută, cum auzeai pe cineva care avea numele mamei tale te crispai, cum puteam să-ți spun că era altă femeie în viața mea? Doar de când ești aici ai început să dai semne de viață".

Îmi mut privirea de la tata la Anny și Greg și hotărăsc că dacă nu mă intind imediat aș putea leșina pe scările astea.
Mă întorc mergând spre camera mea pentru că mă simt pur și simplu obosită și greoaie.
Sătulă de toate situațiile astea care urmează una dupa alta fără să-mi dea pace.

"Manhattan de rahat", mă preling pe ușă.

Îmi duc genunghii la piept și mijesc ochii, începând să mă leagăn.
Aș vrea să plâng de nervi, dar îmi impun să n-o fac.

"Domnișoară Jennifer", bate Anny la ușă.

Întind mâna, închizând cu cheia ca să-i dau de înțeles că nu vreau să vorbesc nici cu ea.
Ea și Greg știau și nu mi-au spus niciodată nimic, știu că nu era treaba lor să-mi spună, dar în clipa asta sunt pur și simplu nervoasă pe toți și toate.

"Nu plânge, Jennifer, nu plânge", îmi repet legănându-mă.

Nu o să plâng pentru Josh și pentru schimbările sale stupide de comportament și nu o să plâng pentru o femeie oarecare.

"Nu plânge, Jennifer...".

****

Josh's Pov

"Iubire, îți repet pentru a mia oară, te înșeli", spune Meredith.
"Tatăl tău mă urăște", îi repetă, înconjurându-i șoldurile.

"Eu îți spun că nu, el face așa cu toți la început".
"Mm, o fi", îi răspunde mutându-și și mai mult mâinile.
"Hei, Drake", îi dau o palmă peste mâini. "Sus mâinile".

Meredith râde în timp ce Drake îmi aruncă o privire plictisită.
Sper pentru el că-și ține mâinile la locul lor, mai ales cu mine prin preajmă.

"Unde e Jennifer?", întreabă Meredith.

Un pufăit îmi iese involuntar auzind numele ei și o serie de amintiri se repetă în fața ochilor mei.
Îmi amintesc întrebarea ei în bibliotecă, cea care m-a lăsat șocat, dar legat de care părea atât de interesată.

"Nu știu ce e iubirea", mi-a spus.

Și totuși, în acel mic colț de bibliotecă, când m-a privit dezgolindu-mă de toate fricile mele și când și-a sprijinit mâna pe mine, părea să transmită atâta iubire.
Nu știu ce aveam în clipa aia, voiam doar să fac să dispară expresia aia sfâșiată pe care o avea și să-mi trec degetele prin părul ei pe care îl iubesc atât de mult.
Dar nu mi-era de-ajuns, nu-mi ajungea să-mi petrec puținul timp care ne mai rămăsese în biblioteca aia.
O voiam și mai a mea, mai mult timp, doar eu și ea.
De asta am hotărât să o duc la mine acasă și am rămas surprins văzând-o ghemuită de mine în timpul filmului horror.
Cine ar fi zis că ea e atât de terorizată? Practic s-a aruncat pe mine.
Nu mai petrecusem o zi de genul cu cineva de mult timp și m-a făcut să mă simt ciudat, dar în același timp fericit.
Încă reușesc să-i simt degetele apăsându-mi brațele și gustul săruturilor sale pe mine.
Săruturile sale sunt atât de diferite, sunt chiar mai diferite de cele ale lui Caroline, nu sunt seducătoare de parcă ar vrea să-mi demonstreze ceva.
Erau dulci și delicate, de parcă ar vrea pur și simplu să mă sărute și nu să pară seducătoare și expertă în ochii mei, cum au făcut mereu toate.
Încă simt mâna ei încâlcită prin părul meu și bazinul ei ciocnindu-se de al meu.
Mă voia, chiar dacă n-ar fi recunoscut, mă voia, iar eu o voiam pe ea.
O voiam într-un mod exagerat, aproape obsesiv, voiam să o simt înauntru, să-i las semne pe piele și să o aud strigându-mi numele.
Dar ceva în interiorul meu îmi spunea că cu ea nu o puteam face, nu acum cel puțin.

"Uitați-o", chițăie Meredith încântată.

Jennifer intră pe poarta școlii cu fruntea încruntat și buzele închise într-o linie dură.
Pare cu adevărat furioasă și de mult nu o mai văzusem supărată pe lume.
Trece pe lângă noi făcând un semn cu mâna și zâmbind pe jumătate, ca apoi să intre grăbită în școală.

"Dar ce naiba...", spune Drake.

Amândoi se întorc spre mine la viteza luminii privindu-mă pieziș.

"Ce i-ai făcut?", întreabă în același timp.
"Poftim? De ce ar trebui să-i fi făcut eu ceva?".

Știu că e supărată pentru ceea ce s-a întâmplat ieri în camera mea din cauza pozei, știu foarte bine.

"Să nu crezi că mama nu mi-a spus că ieri Jennifer practic a fugit de la noi".

Nu știu ce mă apucase, dar chiar sunt conștient că am greșit și că am exagerat.
Am văzut teroarea din ochii ei când am dat cu pumnul, dar am văzut și nervii punând stăpânire pe trupul ei.
Când am văzut-o privind poza lui Caroline m-am simțit copleșit de sentimente diferite.
A fost de parcă m-aș fi uitat la două părți din viața mea într-o singură clipă.
Trecutul și prezentul se amestecau în fața mea în camera aia.
În poză era ascunsă cea mai mare iubire a mea, aceea pe care acum o urăsc, cea care m-a distrus pe dinăuntru.
În timp ce cea care ținea poza reprezenta cea mai mare confuzie a mea.
Jennifer simte ceva pentru mine, sunt conștient de asta, doar că nu știu ce.

"Nu e treaba ta", spun nepoliticos uitându-mă la sora mea.

Meredith se uită urât la mine și desprinzându-se din brațele lui Drake pleacă în direcția în care se îndrepta Jennifer.
Poate ar trebui să fiu eu cel care o caută, dar încă sunt prea nervos și știu că aș face mai rău.

"Deci?", întreabă Drake calm punând o mână pe umărul meu. "Îmi spui ce s-a întâmplat?".
"Caroline".

Răspund doar cu numele ei pentru că e de-ajuns ca să înțeleagă că situația nu e simplă.

Drake oftează zgomotos și apoi își ia mâna de pe mine ca dă mă poată privi.

"Nu te poți lăsa comandat de ea și când nu e, Josh, nu-i permite să te distrugă și de departe".

Știu, Drake, știu...

****

Jennifer's Pov

Aș fi vrut să mă duc acolo și să-i trag un pumn în față lui Josh doar ca să scap de câțiva nervi.
E atat de enervant să-l văd atât de calm în timp ce vorbește cu ceilalți de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
De parcă cu o seară înainte nu era pe cale să-și distrugă camera în timp ce țipa la mine.

"Jennifer", mă strigă Meredith alergând spre mine.

Săraca.

O fi crezut că sunt supărată pe ea sau ceva de genul sau că nu vreau să-mi petrec timpul cu ea.
Pe când de fapt nu voiam să mă apropii de Josh de frică că aș putea avea un atac de furie și i-aș arunca ceva făcându-l să leșine.

"Meredith".
"E ceva în neregulă?", mă întreabă dulce. "Ți-am făcut ceva?".
"Nu, Meredith", îi spun cât de drăguț pot. "Tu n-ai făcut nimic".

Fratele tău e un idiot complet!

"Atunci ce se întâmplă? Practic ai luat-o la fugă".

Nu-mi place ca Meredith să creadă că e vina ei, chiar dacă e ceva ce tinde să facă foarte des.
Meredith e una din puținele persoane care nu mă scoate din sărite, ba chiar singura cred, deci nu vreau s-o fac sub nicio formă să creadă că a făcut ceva.

"Haide, vino", îi spun făcându-i semn cu capul. "Mai am zece minute înainte de oră".

Mergem spre scări aproape de clasă și mă așez cu un zgomot puternic oftând greoi.

"Chiar nu e ziua potrivita, ha?", mă întreabă punându-mi o mână pe genunchi.
"Mda".

Încă n-am reușit să asimilez cum trebuie evenimentele care m-au lovit din plin.
Pumnul lui Josh și poza lui Caroline se suprapun femeii cu părul șaten și cerții cu tatăl meu.
O femeie. Tatăl meu și o femeie. E cu adevărat absurd.
Și eu care credeam că viața sa privată se oprea la vorbitul cu capsatorul din biroul său, în schimb în biroul său se călărește!

"Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?".
"Caroline chiar era importantă, nu-i așa?", întreb fără ca măcar să mă gândesc.

Meredith pare luată prin surprindere de întrebarea mea, dar e prima întrebare care mi-a venit în minte.
Se poate simți un sentiment atât de urât și plin de ură pentru o persoană pe care de fapt ai iubit-o?
Josh o mai iubește? Are o poză cu ea în noptieră...

"Era", îmi răspunde după puțin. "Era atât de mult încât atunci când a plecat, pentru Josh părea să fi dispărut totul".
"Ce vrei să spui?".
"Era ca și cum n-ar mai avea motiv să trăiască".

Mă crispez instant la auzul cuvintelor sale.
Niciun motiv de a trăi? De câte ori simțisem senzația asta. De câte ori m-am întrebat 'La ce bun? La ce bun să continuu dacă oricum nu trăiesc cu adevărat?'.
Cunosc senzația aia, iar cuvintele sale mă fac să mă simt de parcă cineva tocmai mi-ar fi dat un pumn în stomac.
Acel moment când respiri doar pentru că este inevitabil. Acel moment când privești dar nu vezi. Acela în care simți dar nu percepi.
Iar între a privi și a vedea, a simți și a percepe, există o diferență abisală.
Și Josh simțise asta? Cum trecuse peste doar într-un an?
Și tu ai trecut peste...

"Cum e posibil?".
"Ce anume?".
"Pare că o urăște atât de mult de fapt", îi spun confuză.
"Întocmai, o urăște din toată inima".
"Nu înțeleg...", continuu și mai confuză.
"Faptul că o urăște atât de mult înseamnă că a iubit-o foarte mult, dacă nu i-ar fi păsat când a plecat, ar însemna că nu i-a păsat niciodată de ea".
"Înțeleg", spun încă șocată. "Ei bine, ar avea sens".
"Ia-o așa", îmi spune zâmbind melancolică. "Pune iubirea și ura lui Josh pentru Caroline sun aceeași undă".
"Un fel de comparație?".
"Exact".
"Deci ura lui Josh pentru Caroline e la fel de mare pe cât iubirea pe care a simțit-o?".
"Cred că da", oftează.
"Atunci trebuie să o fi iubit foarte mult".

Urmează clipe de tăcere în care mă gândesc la cât de diferite pot fi sentimentele de iubire și ură și totuși la fel.
Apoi încep să mă gândesc la ceea ce poate să fi simțit Josh și îmi dau seama că probabil am folosit timpul greșit pentru a-i defini sentimentul.

"Am folosit trecutul, dar cred că ar fi trebuit să folosesc prezentul", spun rupând tăcerea.
"Nu înțeleg".
"Am spus că trebuie să o fi iubit foarte mult, dar cred că încă o iubește".
"Și asta te îngrijorează?".

De fapt, nu-mi făcusem niciodată griji pentru asta, dar faptul că nu a negat și că mi-a răspuns cu o altă întrebare acum mă îngrijorează.
Între mine și Josh lucrurile sunt complicate, dar cu siguranță nu suntem prieteni care vorbesc în mod obișnuit.
Faptul că în timp ce e cu mine o iubește pe alta nu ar trebui să-mi convină, dar nu mă simt încă atât de importantă pentru el ca să i-o spun.
Nimeni nu poate impune altcuiva pe cine să iubească și pe cine nu, doar că doare.

"Nunu", zâmbesc pentru că nu vreau alte complicații.
"Ești sigură?", mă întreabă politicoasă.
"De fapt, ar fi altceva...", încerc să deviez de la subiectul Caroline.
"Spune-mi".

Încă o dată tonul ei drăguț și cârlionții ei negri mă topesc dându-mi siguranța de a-i putea vorbi mereu despre orice.

"Păi, ieri...", încep nervoasă. "L-am văzut pe tata sărutând o femeie".

De fapt ar fi trebuit să-i spun că i-am prins în flagrant și că erau șocați, dar mai bine o las baltă.

"Poftim?", aproape țipă. "Serios?".
"Da", râd datorită expresiei sale.
"Oh, wow, păi... Wow", încă nu reușește să spună o propoziție cu un sens.

"Da, wow", repet. "Chiar dacă reacția mea nu a fost tocmai asta".
"Tu nu știai?".
"Nu. Mă duceam să-mi iau cheile de la mașina mea de la el din birou și i-am văzut pe canapea".
"Oh...".

Aproape că mă bucur că nu sunt singura șocată aici.

"El știe că tu știi?", mă întreabă.
"Da, știe. Am început să ne certăm ca chiorii în fața ei, i-a luat și apărarea pentru că am jignit-o. Dar ce trebuia să fac? O chiamă Isabel", termin la urmă strâmbându-mă.
"Jennifer", râde ea. "De ce ai jignit-o?".
"Păi o cheamă Isabel!", continuu în timp ce ea pufnește din nou în râs.
"Și ce are asta de-a face?".
"Nu știu, de fapt ea mi s-a părut destul de drăguță ca persoană. Dar cine îmi spune că nu e o curvă sugătoare de bani?".
"Jennifer, nu vorbi așa!", mă ceartă.

Uneori uit că Meredith în loc să spună "cur" spune "fund" și când vrea să înjure spune "fir-ar".
Râd datorită inocenței și simpatiei sale.

"Scuze, miss galanterie", râd de ea.

"Mh", se strâmbă enervată ca apoi să râdă imediat după. "Nu vrei ca tatăl tău să fie fericit?".
"Poftim? Normal că vreau", ce întrebare mai e și asta?
"Și nu crezi că femeia asta îl face fericit?".
"Oh...".
"Nu vrei ca el să meargă mai departe?".
"Nu privisem lucrurile așa de fapt, vreau să fie fericit dar, adică cine naiba e ea? Și în plus de ce nu mi-a vorbit despre asta?", încep să mă agit.
"Poate tocmai pentru că știa că ai fi reacționat așa".
"Hei, dar tu de partea cui ești?".

Încep să mă agit de la nervi și brusc mă simt extrem de vinovată.

"De a ta, Jennifer", râde ea. "Dar încearcă să-l înțelegi. Chiar vrei să rămână singur toată viața?".
"Nu", șoptesc.
"Păi vezi? Și faptul că tu te-ai enervat nu-l face decât să înțeleagă că a făcut bine să nu-ți spună".
"Enervantă latura asta a ta înțeleaptă", râd de ea.

De fapt, singura întrebare pe care o am în minte e "A uitat-o pe mama?".
"Hei, Jennifer, nu intri în clasă?".

Leo apare în fața mea cu zâmbetul său și nelipsitul său păr albastru.

"Leo, desigur, vin", spun ridicându-mă. "Mulțumesc Meredith".
"Oricând. După vii să iei prânzul cu noi?", mă întreabă plină de speranță.

Varianta de a petrece o oră întreagă cu fața lui Josh la puțini metri de mine nu mă încântă deloc.

După ce am vorbit cu Meredith legat de tatăl meu sunt puțin mai liniștită, dar pe de altă parte, acum sunt mai agitată legat de ceea ce s-a întâmplat ieri.

"Mh, nu știu...".
"Haide, Jennifer, te rog", mă roagă ea privindu-mă cu ochi dulci.
"Bine, fie!", spun dându-mi ochii peste cap din cauza tacticii sale. "Ne vedem la prânz".
"Aaah, daa", mă strânge într-o îmbrățișare la care răspund ușor. "Pe mai târziu, Jennifer".

Meredith practic fuge în partea opusă a holului și mă lasă cu Leo, confuz de situație.

"E totul în regulă?", mă întreabă.
"Desigur, iar tu, totul bine?", întrebarea mea sună mai mult a amenințare, știu.
"Da, desigur", îmi răspunde liniștit.

Sunt tentată de a-l întreba dacă îmi arată cât e de greu ghiozdanul său, dar aș părea pe bune o spihopată.

"Ești prost dispusă, ha? Dacă vrei chiulim de la ore și mergem să mâncăm atât ciocolată până leșinăm", propune dulce.
"Nu, Leo, e în regulă așa", spun râzând sincer.
"Haidee", îmi ciufulește părul. "Zâmbește".

Îl privesc confuză încercând să mă abțin din a pufni în râd în timp ce continuă să facă fețe amuzante.

"Uite așa".

Pune un deget pe partea stângă și celălalt pe partea dreaptă a gurii mele, ridicându-le în mod de a obține un fel de zâmbet handicapat.

"Leo, mă faci să par o idioată așa", spun plesnindu-i o mână și el se preface că l-am rănit grav.

Poate sunt doar eu paranoică, nu e nimic în neregulă cu Leo, singura care are ceva sunt eu.
Râd când începe să-și încrucișeze ochii în timp ce o șuviță albastră îi intră în ochi.

"Uite, așa te vreau!", spune dându-mi o palmă pe spate făcându-mă să intru în clasă.
"Sunteți în întârziere", spune profesorul Lennon.

Mi-a fost de ajuns să-i aud vocea ca să cad din nou pradă nervilor.
Mergând înainte eu și profesorul Lennon nu ne-am îmbunătățit relația, ba chiar, din contră.
El continuă să se ia de mine orice se întâmplă, iar eu continuu să răspund în mod needecut de fiecare dată când mă ceartă.
De ce ar trebui să fiu educată cu cineva care nu e cu mine?
Mă așez la locul meu observând îmbrăcămintea lui care nu depășește niciodată gri sau negru.
Pare să fie într-un doliu continuu omul ăsta, nu l-am văzut zâmbind niciodată, nici măcar un zâmbet de satisfacție.
E opusul profesoarei mele de literatură care i-ar putea zâmbi și ucigașului ei.

"Am spus că sunteți în întârziere!", repetă profesorul.
"Am auzit! Nu suntem surzi".
"Ne scuzați, domn profesor, nu se va mai repeta".

Leo salvează situația scuzându-se pentru amândoi și cu toate că profesorul Lennon pare să vrea să răspundă, tace.
Azi nu e zi, sper că a înțeles asta".

"Trebuie să vă străduiți mai mult, copii! Examenele finale nu vor fi ușoare ca testele pe care le dăm la ore!", urlă profesorul.

"A iubi pe cineva pe cât de mult îl urăști?"
Și totuși până azi văzusem mereu ura și iubirea ca doua poluri opuse.
Tata o iubește pe Isabel? Mă trec fiorii doar când mă gândesc.
El a iubit-o doar pe mama și a continuat s-o facă. Există iubiri mai mari pe lume?

"Mă ascultați măcar când vorbesc la oră sau îmi pierd glasul vorbind cu niște babuini?".

Țipetele sale îmi fut grav capul!

"Poate că dumneavoastră vă pierdeți glasul țipând, nu credeți? Înloc să urlați ați putea explica conceptele pe care nu le-am înțeles!".

Se uită pieziș la mine în timp ce Leo îmi face semn să tac, de nu știu câte ori mi-a zis deja.

"E ceva ce domnișoara noastră Milton nu a înțeles?", urăsc când îmi spune așa.
"Nu, eu am înțeles tot".
"Oh, serios?", întreabă prefăcându-se surprins.
"Da, serios. Vreți să vă explic ceva?".

Se aud râsete generale care nu fac altceva decât să-l irite pe profesor și sincer și pe mine.
Nu vreau să-i fac să râdă, sunt pur și simplu nervoasă și mă iau de chestii minore.

"Jennifer, încetează", șoptește Leo.
"Nu vă sugerez să vă puneți cu mine!".

Mă uit plictisită la el și din fericire discuția nu continuă pentru că cine știe unde s-ar fi ajuns.
Dar dacă n-ar urla atât de mult și nu s-ar purta urât cu toți elevii săi, ar fi cu adevărat un profesor genial.
Pe cât mi-e de greu să recunosc, chiar e bun la materia sa, dar din nefericire pentru el, și eu sunt și pe subiectul ăsta n-are ce zice.
Știe foarte bine că desenele mele sunt cele mai bune cum știe că am înțeles perfect toate conceptele.
După un timp nesfârșit, privirile piezișe din partea profesorului Lennon și glumele lui Leo, mă trezesc la matematică în timp ce omulețul Michelin încearcă să explice ceva ce nu a înțeles nici ea.
Olly se uită la tablă de parcă acolo ar fi scris codul lui Da Vinci și nu pot face altceva decât să râd de expresia ei concentrată, dar amuzantă.
Drake însă azi s-a pus lângă mine și pare pierdut în gândurile sale.
Cine știe la ce se gândește.

"Nu înțeleg nimic!", spune Olly în liniște, bosumflându-se.
"Repetăm împreună capitolul ăsta, stai liniștită".
"Ce m-aș face fără tine? Nimic, uite ce-aș face! De fapt nu fac niciodată nimic, viața mea devine monotonă, și antrenamentele sunt suspendate momentan. Știi de ce?

Pentru că antrenoarea e răcită! Dar eu mă întreb, cui îi pasă? Nu ea e cea care trebuie să scuture pampoanele și să facă scheme în aer care te fac să vomiți imediat după.
Lumea venea la lucru în mină când era malaria și ea nu vine din cauza unei răceli? Oltragios!".
"Olly, ce tot spui acolo?", o întreabă Drake.

Olly ca de obicei sare de la un subiect la altul începând să vorbească într-una.
De multe ori înțeleg jumate din discursul ei, dar trebuie să recunosc că mă amuză comportamentul ăsta al ei chiar dacă de multe ori nu are sens.

"Nimic, mi-e foame", na poftim, nu are sens.

Omulețul Michelin a început din nou să scrie la tablă și Olly îmi întinde un bilețel de hârtie lângă penar.
O privesc ciudat dar ea îmi face semn spre bilețel.
"Am 'vorbit' cu Alan".
"De ce vorbitul e între ghilimele?", o întreb.
"Ssshhh".

Mă întorc imediat spre Drake și după mă privesc în jur.

"Stai liniștită, omulețul Michelin încă încearcă să înțeleagă ce scrie la tablă, iar Drake e ocupat să construiască un castel de hârtie".

Sunt toți atât de interesați de oră azi.

"De ce continui să-i spui omuleț Michelin?", râde ea.
"E copia sa exactă!", afirm. "Oricum, ce ați vorbit?".
"Păi, de fapt nu am vorbit chiar", își mușcă ea buza.
"Olly, ce s-a întâmplat?", o întreb chiar dacă bănuiesc deja.

"Jur! Am încercat să vorbesc cu el. Am fost la el acasă și la început părea că suntem pe cale să începem o conversație serioasă, dar după m-a sărutat și nu am mai înțeles nimic. Mă face să-mi ies din minți și apoi are niște buze atât de moi, ca o pernă, doar că nu e același lucru să-mi sărut perna. O, doamne, Jennifer!".

Olly își ia părul lung în mâini și pare foarte frustrată.
Cât o înțeleg, cât înțeleg frustrarea de a nu înțelege ce simte cine îți place.

"Chiar ar trebui să vorbești serios cu el, poate spunând direct înainte că nu ai de gând să faci altceva".
"Mh. Ar trebui să vorbim despărțiți de o celulă", propune.
"Așa e exagerat", chicotesc.
"Ai încredere, e corect!", se îmbufnează privind tabla și făcându-mă din nou să râd.

După jumătate de oră în care nu a înțeles nimeni nimic din oră, nici măcar profesoara, mergem în cantină având în veder că e prea frig afară ca să stăm în campus.
Oricum cred că și-a găsit diploma pe fundul unei cutii de pringles.
Olly vorbește pe repede înainte la telefon despre un parfum francez al cărui nume încă nu l-am înțeles în timp ce Drake pare încă pierdut.

"Hei, crețule", îl strig. "E totul în regulă?".
"Normal, de ce?".
"Astăzi îmi pari și mai aiurit decât de obicei", spun lovindu-l jucăuș în umăr.
"Iar tu azi ești și mai dulce decât de obicei".
"Mulțumesc cârlionți aiurii", râd de el.
"Iar tu? Totul bine?".

Știu sigur din tonul pe care mi-a adresat întrebarea că el știe ceva.
Dar nu am de gând să deschid subiectul din nou.

"Desigur", mimez un zâmbet.
"O fi".
"Uite-o pe iubita ta!", o arăt pe Meredith care stă lângă Josh și Alan.

Doar văzându-l pe Josh nervii pun stăpânire pe corpul meu și din instinct îmi strâng pumnul.
Când mă întorc spre Drake un zâmbet tâmpit a apărut pe fața lui de idiot.

"Ce e cu zâmbetul ăla de prostul satului?".
"Uneori când mă trezesc dimineața și văd un mesaj de la ea pe telefon nu-mi vine să cred că e iubita mea. Mi-e frică că ar putea fi totul un vis și că ea ar putea să dispară dintr-o clipă în alta".

Îl observ pe creț care o privește cu ochi visători pe Meredith în timp ce ne apropiem și cu toate că îmi face plăcere nu pot decât să-mi bat joc de el pentru comentariul său mieros.
Îl pișc de braț și el tresare imediat.

"De ce ai făcut-o?".
"Vezi? Nu te-ai trezit, deci nu e un vis", îi spun cu un zâmbet mic.

Drake își scutură amuzat capul și se îndreaptă spre Meredith să o sărute în timp ce Olly se așează lângă Alan.
Spre deosebire de ce fac de obicei, în loc să mă așez lângă Josh, mă așez în partea opusă.
Înainte ca eu să mă pot așeza, o voce îmi distrage atenția și toți se întorc spre ea.

"Trebuie să vorbesc cu tine".
"Ce vrei, Melissa?", întreb maxim de enervată.

Ultima noastră întâlnire nu a fost cea mai normală având în vedere că era pe jos plângând în timp ce eu înțelegeam tot mai puțin din discursul ei.
Apoi a sosit Michael și ea s-a transformat în fecioara Maria.

"E urgent!", repetă agitată.
"Hei, Melissa, e totul în ordine?", o întreabă Olly.

Corect. Majorete!

"Dada, totul bine", zâmbește tot nervoasă. "Când începem să ne antrenăm din nou?".
"Săptămâna viitoare cred".
"Mh înțeleg", răspunde grăbită. "Deci, mergem?".

Pufăi zgomotos înainte să mă uit la Meredith confuză și să mă îndrept cu ea într-un colț al cantinei.
Lumea ne privește de parcă am fi niște travestiți care se plimbă dezbrăcați prin școală. Să ne vadă pe mine și pe Melissa împreună trebuie să fie amuzant pentru ei, cine știe la ce se așteaptă.
Cu siguranță dacă are de gând să facă o scenă de rață în călduri nu o să se termine bine.

În sfârșit Melissa se oprește și observ că poartă un hanorac extraordinar de acoperitor, chiar dacă dresul nu.
Pare pe jumătate Melissa și pe jumătate nu, măcar a abandonat eșarfa.

"Deci, ce vrei?", întreb brusc.
"Agitată?".
"Da", răspund directă. "Deci?".

Chiar nu am chef de Melissa acum.
Nu am chef de nimeni.

"Ai vorbit cumva cu Michael?".
"Ha?", întreb confuză.
"Adică tu, mă refer, i-ai spus ceva lui Michael legat de ceea ce s-a întâmplat în vestiar?".
"De ce ar fi trebuit să-i spun lui Michael că te-am găsit pe jos plângând?".
"Ssshh", se apropie ea. "Nu așa tare".

Aș vrea să-i spun că oricum nimeni nu e atent la noi și că dacă vreau pot să și țip dar nu o pot face.
Se holbează prea mulți la noi, aproape mai rău decât atunci când mă plimb cu Josh.

"Deci el nu știe nimic?", întreabă din nou.
"Nu, nimic, de ce?".

Reușesc să-l văd pe Josh în timp ce îmi aruncă priviri nimicitoare de la locul lui.
Ce vrea? Sunt eu cea care ar trebui să fie nervoasă.
Îi răspund cu o privire 'Dacă aș putea ți-aș trânti fața de colacul de la wc până să te fac să-ți pierzi memoria'.
Nu cred că o privire poate spune toate astea, dar nu contează.

"Nu e treaba ta", mormăie Melissa.
"Poftim?", întreb destul de indignată. "E inutil să-mi faci discursuri criptate și să mă tragi după tine dacă după nu-mi spui o pulă, Melissa! Sunt destul de iritată azi, nu începe și tu".
"Suntem pe ciclu azi", pufnește ea. "Bine, fie. Să spunem că uneori tinde să devină cam protectiv".
"Cum ar fi?".
"În seara aia m-a sunat întrebându-mă dacă mă simt bine pentru că m-a văzut mai ciudată", recunoaște.
"Și tu i-ai răspuns că erai pe cale să te sinucizi cu o eșarfă?".
"Nu!", pufnește ea. "I-am spus că era totul în ordine. Îl cunosc pe Michael de destul timp și știu câte griji își poate face".
"Da, mi-a spus că vă cunoașteți de mult".

Melissa face ochii mare aproape de parcă ar fi văzut lumina sfântă și se aproapie cu un pas.

"Poftim? A vorbit despre mine? Ce ți-a zis? Cât ați vorbit?".
"Oh, oh, calm", spun dând-o la o parte. "Nu-ți apropia atât de mult părul oxigenat de mine".
"Jennifer, te rog! Ce ți-a spus?".

E prima dată când aud din gura ei un "te rog" și pare și destul de disperată.

"A spus că vă cunoașteți de mult timp și că mama ta lucrează pentru ei".

"Și atât?", întreabă agitată.
"Mmh...", încerc să mă gândesc în timp ce mă privește de parcă ar trebui să-i dau o bomboană. "Ah, da! Ți-a cerut să ieșiți anul trecut, dar tu l-ai refuzat".

Melissa ia foc și aș putea să prăjesc niște carne pe fața ei în clipa asta la cât e de roșie.

"Eu oh vai, adică ce...", se bâlbâie ea.
"Cu cuvintele tale, stai liniștită", râd de ea.

Acum sunt mai mult ca sigură că e topită după Michael.
Cine ar fi zis?

"De ce ți-a spus?", întreabă panicată.
"De unde să știu! Nu l-am întrebat eu. Nu ești subiectul meu preferat de discuție".

Melissa începe să se agite atingându-și într-una părul și uitându-se la picioarele ei.
Aproape că îmi vine să o fac să se crizeze și mai tare.

"A spus și că s-a simțit prost din cauza refuzului tău".

Melissa se agită și mai tare, pare să fie una din jucăriile alea la care pregătești arcul și începe să sară peste tot.

Josh nu face altceva decât să-mi arunce priviri confuze și nervoase.

Ce crede că obține așa?

"Nu pot să cred!", pufnește ea.
"Îți place de Michael deci?", întreb făcând-o să ia foc și mai rău, chiar încep să mă distrez.
"Taci", și-și acoperă ochii.
"Chiar nu înțeleg de ce ai refuzat. Michael pentru tine e o mană cerească. Poate reușește să te convingă să-ți schimbi culoarea părului".
"E complicat", spune aproape cufundată în gândurile ei.

Faptul că nu răspunde la insulta mea, dar pare să se agite și mai tare mă pune rău de tot pe gânduri.

"Poate", încep eu. "Ar trebui să încerci să te apropii din nou de el".
"De cine?".
"De femeia cu barbă din cantină", spun arătând-o. "De cine oare? De Michael!".
"Nu! De ce?", întreabă de parcă aș înjura.
"Păi pentru că tu ești pe punctul de a-mi leșina aici și să știi că n-am de gând să te ridic, așa că te-aș lăsa aici și apoi prea destul de stânjenit și el când îmi vorbea despre asta, iar dacă te-a sunat înseamnă că totuși îi pasă".

Încă nu-mi vine să cred că o împing pe Melissa în brațele lui Michael, dar el părea să aibă o viziune atât de diferită a ei, aproape de parcă cu el ar fi altă persoană. Am văzut-o pe Melissa atât de fragilă zilele astea încât nu mai știu ce să cred.

"Poate...", spune mușcându-și buza. "E totul în regulă?".
"Nu înțeleg", mă încrunt.
"Între tine și Josh e totul în regulă? Vă omorâți din priviri".
"Las-o baltă", spun cu o expresie dezgustată.

Nu am de gând să discut cu Melissa despre asta în plus ea e prea ocupată să transpire rece din cauza lui Michael.

"Ai altceva să-mi spui?", întreb îndepărtându-mă puțin.
"Nu".
"Bine, atunci pa".

Mă pregătesc să plec dar mâna Melissei se sprijină pe umărul meu făcându-mă să mă opresc din drum.
Încearcă să-mi evite privirea și orice e pe cale să facă se străduiește din răsputeri.

"Mulțumesc că nu i-ai spus nimic și na pentru vestiar".

Rămân șocată în fața acestei scene, iar Melissa dispare cât ai zice 'pește'.
Merg spre masa mea încă complet confuză, dar reușesc să o aud pe Olly în timp ce se disperă.

"Nu am înțeles absolut nimic la ora de matematică!", afirmă Olly lăsându-se pe masă.
"Nu înțelegi niciodată nimic", râde Alan de ea atingându-i părul și obținând o privire piezișă.
"De fapt, n-am înțeles nimic nici eu", o susține Drake.
"Nici tu nu înțelegi niciodată nimic", râde de el Meredith în timp ce el pufăie.

Alan ridică mâna ca să bată palma cu Meredith care râde.
E frumos să o văd atât de deschisă cu ceilalți.

"Ce e, o aliere împotriva noastră?", se oftică Olly.

În timp ce ei își continuă discuția despre cine e mai deștept, observ că Josh are privirea ațintită asupra mea și cu toate că acum mă uit la el nu se hotărăște să-și întoarcă privirea.
La urmă, sătulă să mă mai uit urât la el, hotărăsc să-mi întorc privirea și mă întorc pufăind.

"Josh, iau orarul tău o clipă", spune Alan luând ghiozdanul lui Josh în brațe.
"Ai grijă, cine știe poate începe să țipe la tine pentru că i-ai atins lucrurile", spun privindu-l pe Josh înloc să-l privesc pe Alan.
"Ha?", întreabă Alan.
"Stai liniștit, știu sigur că tu o să iei doar orarul, nimic mai mult", îi ordonă Josh.
"Eu în locul tău aș avea grijă, ar putea să înceapă să țipe la tine chiar dacă tu nu ai făcut nimic".

Alan a rămas cu orarul în aer în timp ce Olly, Meredith și Drake ne privesc confuzi.

"Nu, pentru că el o să-și vadă de treaba lui", aproape mârâie.
"Nu ști niciodată când ai de a face cu psihopați cu probleme temperamentale", mârâi ca el.
"Sau cu ciudate asociale, zece zile da și una nu, care nu-și văd de treaba lor".

"Ce se întâmplă?", o aud pe Olly șoptind.
"Deci ce vrei să faci acum? Să dai cu pumnul în masă?".
"Nu mă provoca, Jennifer", dă cu pumnul în masă.
"Stai liniștit!", țip din nou ridicându-mă. "Plec".

Plec cu pas grăbit ieșind din cantină nervoasă.

Cine știe de câte ori persoanele din sala de mese au asistat la una din certurile noastre, dar de data asta a fost chiar în timp record.
Nu au trecut nici zece minute, iar cearta a durat și mai puțin.
Nici nu mai știu din ce motiv sunt mai nervoasă acum, dar într-un anumit fel știam că nu avea să se sfârșească bine la prânz.
Atât eu cât și Josh suntem enervați unul pe celălalt și când suntem ambii nervoși e o catastrofă.
Afară e frig dar nu am nici cea mai vagă intenție de a vedea pe nimeni așa că m-am refugiat sub copacul meu obișnuit.
Probabil îngheți de frig dar sunt atât de nervoasă pe șuviță arămie încât nici măcar nu simt.
M-a definit ca fiind o asocială ciudată și băgăreațà?

"Nu e cam frig pentru un picnic?".

Ridic privirea și mă trezesc cu ultima persoană pe care aș fi vrut să o văd în clipa asta.
Aș fi preferat să o găsesc pe Melissa mai degrabă decât pe el.
Părul ei blond care ascunde privirea în timp ce-mi cere scuze îmi apare în fața ochilor.

"Ce vrei, Clark?".

Suvița sa închisă care îi ascunde parțial partea sa rasă e perfect pieptănată și poartă unul din puloverele sale obișnuite.
Nu am uitat ceea ce mi-a zis și știu că-mi promisesem să cer explicații dar acum chiar nu am chef.
Mi-e de ajuns să am deja o mare frumusețe insuportabilă care-mi roiește în jur, nu am nevoie de alta.

"Te faci că nu exist", se așează lângă mine.
"Ce vrei, Clark?".
"Să vorbim puțin", răspunde fără să acorde atenție.
"E frig, du-te înăuntru", continuu să mânânc.
"Aș putea să-ți spun și eu același lucru ție".
"Nu sunt o persoană friguroasă", mă apăr eu mințind.
"Nici eu".

Pufăi zgomotos făcându-l să râdă dar continuu să nu-i acord atenție privindu-mă în jur.

"Cum de ești aici singură?".
"Cum de ești aici?", întreb stârnindu-i un zâmbet ciudat.
"Ți-am spus, aveam chef de vorbă".
"Există mulți alți elevi cu care poți sta de vorbă".
"Vreau să vorbesc cu tine", își etalează alt zâmbet.
"Bine. Eu nu".

"Cum de ești atât de nesuferită azi?", întreabă apropiindu-se.
"Câti aveți de gând să mă mai întrebați?".
"Eu până când o să-mi răspunzi".

Mă întorc spre Clark adresându-i o privire piezișă, dar continuă să nu pară turbat.
Îl observ cu atenție și are dreptate Olly. E un băiat foarte frumos.
Dar nu pare nici american nici englez să fiu sinceră. Sunt tentată să-l întreb dar n-aș vrea să-și facă cine știe ce idei.

"Nu e treaba ta", spun sec.
"Ești atât de nesuferită cu toți?".
"Doar cu cine nu suport", zâmbesc fals.
"Nici nu mă cunoști. Cum poți spune că nu mă suporți?".
"Nici tu nu mă cunoști și totuși îmi șoptești la ureche lucruri fără sens".

Urmează clipe de liniște și-l văd pe Clark nesigur pentru prima dată.

"Nu ți-a ieșit din cap nicio clipă propoziția aia, nu-i așa?", întreabă recăpătându-și rânjetul.
"Nu i-am acordat prea multă atenție", mint cu nerușinare.

Îți cunosc secretul, Jennifer. Tu faci parte din categoria durerii, cea care nu și-ar da la schimb propria-i fericire.
Propoziția asta blestemată s-a plimbat prin capul meu zile întregi.
Faptul că mi-a spus-o el mă agită și mai tare.

"Nu minți, Jennifer", râde el, dar eu mă prefac că nu-l ascult. "Ești supărată pe iubitul tău Josh?".
"Cine-ți spune că e iubitul meu?", sar imediat și Clark râde.

Nici eu nu știu dacă e, cum o poate spune el?

"Sincer? Părea că vrea să-mi smulgă capul când m-am apropiat de tine".

Pufăi enervată ca să-mi ascund micul zâmbet care e pe cale să se formeze.
Cumva îmi place gelozia asta a lui până când nu devine posesiune.

"Deci e din cauza lui?", întreabă din nou.
"Poate fi".
"Dacă eu aș avea o iubită atât de frumoasă aș încerca să o enervez cât mai puțin cu putință".

Încerc să ascund roșeața care e pe cale să apară continuând să-l privesc.

"Dacă tu ai fi iubitul meu nu ai rezista nici măcar o zi".
"De ce?", râde el.
"Sunt o persoană complicată", recunosc gândind-o cu adevărat.

Știu să-mi recunosc defectele poate mai bine decât calitățile. Sunt conștientă că nu sunt o persoană simplă cu care e ușor să ai un contact dar sunt conștientă că nici cu Josh nu e nimica toată.
Poate de asta reușim să ne suportăm cumva, desigur dacă reușim, nici nu mai știu.
Când suntem pe timp de pace uraganul e pe care să apară și să dispară cu el.

"Îmi plac persoanele complicate".
"Spui că-ți plac?", întreb nerușinată privindu-l în ochi.
"Mi se pare că a fost destul de clar".

Clark continuă să mă privească în ochi iar eu îi ațintesc pe ai mei în ai săi.

Îmi spune pe șleau că mă place? Cum o poate spune? Nici măcar nu mă cunoaște.

"Delirezi", râd scuturându-mi capul și Clark îmi adresează alt zâmbet.

Un zâmbet diferit, foarte frumos, care i se potrivește perfect trăsăturilor sale faciale.
Îmi scutur din nou capul din cauza gândurilor mele ciudate.

"Clark", spun aproape șoptind.
"Jennifer".
"Ce voiai să spui cu propoziția aia? Referitor la durere. Tu de unde știi ce simt eu și la ce secret te refereai?".

Misiunea 'prefă-te că nu-ți pasă' a fost înlocuită de misiunea 'află totul chiar și de unde își cumpără chiloții'.

"Nu-ți rămăsese în cap, ha?", râde.
"Răspunde", pufăi.

Clark rămâne în liniște dar la un moment dat văd mâna sa întinzându-se spre chipul meu.
Îmi întoarce fața spre a sa iar cu degetul mare trasează mici cerculețe pe obrazul meu.
Atingerea sa e atât de diferită față de cea a lui Josh. Atingerea lui Josh mă crispează și în același timp mă aprinde în timp ce cea a lui Clark este o simplă atingere. O banală și foarte simplă atingere.
Se ține la distantă fără să-mi aproprie chipul de al său și nu am de gând să întrerup contactul sau să-i îndepărtez mâna.
Am impresia că dacă aș face-o n-ar răspunde niciodată la întrebarea mea, desigur dacă vrea să o facă.

"Secretul ochilor tăi", continuă să-mi vadă verdele.
"Poftim?".
"Fiecare pereche de ochi are un secret".
"Iar ochii mei ce secret ascund?".

Clark continuă să se holbeze la ochii mei. Se uită țintă la verdele meu de parcă în interiorul său ar citi o carte.
Apoi se îndepărtează și se ridică punându-se în fața mea, dar oricum destul de departe.

"Ascund durere".
"Nu simt durere", mint imediat.
"Ba da, simți. Ai simțit-o și continui să o simți și acum".
"Tu de unde știi?".
"Trebuie să fi simțit durere pentru a putea spune ceea ce ai spus la ora de la literatură".
"Trebuie să fi simțit durere pentru a o putea găsi în ochi altcuiva".

Clark mă privește intens zâmbind atât de trist încât îmi îngheață inima.

"Se prea poate", se întoarce. "Ai grijă, draga mea Jennifer, durerea te face să cazi în abisul disperării dacă nu ai grijă".

Mă uit la figura lui Clark care pleafă lăsându-mă cu o povară interioară pe care nu reușesc să o înlătur.
Voi cădea și eu în abisul disperării? Se citește atâta durere în mine?

****

Anonymou's Pov

"M-am săturat să aștept!", aproape urlu. "Vreau lucruri concrete!".
"Încercăm șefu, dar e greu!", se plânge unul din colegii mei.

Mă apropii cu pași repezi și îl apuc de guler trântindu-l de capota mașinii.

"Ce e greu? E doar o mucoasă și Josh un bogătaș fără creier, ce nu reușiți să înțelegeți?".
"E mai complicat decât pare", spune altul. "Nu știm dacă această Jennifer e atât de importantă pentru el pe cât pare".
"Ați spus că e mereu cu el, nu?".
"Da, dar nu știm dacă e doar una în treacăt sau nu. Am auzit că sunt împreună dar și că e idila lunii noiembrie".

Idila lunii noiembrie, ha?
Deci roșcata nu înseamnă nimic? Și totuși ceva îmi spune că ne înșelăm și că e mai importantă decât crede.

"Nu înțeleg de ce nu o folosim pe Meredith", se plânge sora mea.
"Am încercat luni întregi. Sora e de neatins. E mereu însoțită, iar când nu e e acasă și acum se pare că Drake e iubitul ei acum. Vreau ca Josh să sufere cu adevărat. Vreau să sufere din iubire. Vreau să vadă persoana pe care o iubește cum se prăbușește în fața ochilor săi".
"Și eu vreau asta, știi doar", mă sprijină sora mea.

Ne holbăm cu toții la fata roșcată așezată sub copac și aș da orice pentru a-i marca pielea moale cu numele meu peste.

"Șefu, nu credeți că este riscant să mizăm pe o Milton? Am putea intra în belele grave".
"Știu că e riscant, dar dacă îl va face pe Josh să sufere atunci voi risca".

Arunc pe jos jointul și încep să mă gândesc în timp ce-mi mușc buza când reușesc să-i zăresc gâtul alb.

"Tu", indic lângă mine. "Trebuie să stai mai aproape de ea, trebuie să știi mai mult!".
"Da șefu".

Vei suferi Josh. Veți suferi amândoi.
Draga de Caroline nu va fi singura iubire a vieții tale pe care o vei pierde.