Capitolul 45

Jennifers Pov

Nici eu nu știu pentru cât timp am rămas întinși pe podea.
Știu doar că probabil acum mâna lui Josh o fi înțepenită de cât a plimbat-o prin părul meu.
E un fel de calm care ne înfășoară, un strat de sticlă extrem de subțire, de parcă s-ar putea sparge dintr-o clipă în alta.

De ce mi-ai pus întrebarea aia?, mă întreabă Josh punând mâna pe podea.

Ce ar trebui să-i spun acum? Am surprins-o pe una din persoanele pe care o suport cel mai puțin în vestiar și m-am așezat lângă ea ca să înțeleg ce are? Și la urmă, în loc să înțeleg, am devenit și mai confuză. Așa că având în vedere că ultima ta relație s-a dus pe apa sâmbetei, m-am hotărât să te întreb pe tine.
Ah, da! La școală m-a însoțit Michael, bunul tău prieten.

Așa, răspund încercând să nu dau prea multe de înțeles.

Nu e o întrebare pe care o adresezi așa, insistă el.
Ba așa e, continui eu.

Doar nu o sa începem să ne certăm pentru asta acum, nu?
Josh bufnește în mod teatral, iar eu mă hotărăsc să mă ridic de pe picioarele lui.

Cât de grea ești? râde el. Nu-mi mai simt picioarele.
Ești un mincinos!, îl cert eu.
E adevărat!, continuă el. Cred că n-o să pot merge o vreme.

Mă ridic complet de jos și îl arăt cu degetul.

Tu ești un nenorocit.
Spune-mi ceva ce nu știu, râde el ridicându-se. Ce oră aveai?.
Științe, răspund. Nu-mi spune că tu iar ai chiulit de la ore!.
Mh..., spune ridicând mâinile în aer. Poate.
Josh!, strig. De câte ori ți-am zis să nu mai chiulești?.
Stăteam bine unde eram mai devreme, îmi spune cu un zâmbet ștrengar apropiindu-se.

Mă îndepărtez în timp ce îmi simt obrajii în flăcări. Urăsc când obrajii mei se înroșesc pentru simplul fapt că lui îi place asta.

Nenorocitule, mormăi încrucișându-mi brațele la piept.
Îmi plăcea mai mult când tăceai, își dă ochii peste cap. Mai ai ore?.
Nu, de ce?.

Josh se întoarce pe partea cealaltă fără să-mi răspundă și-și pune în spate ambele ghiozdane, ca apoi să mă ia de mână și să mă târască afară din bibliotecă.

Vino cu mine.

Uneori chiar cred că umerii lui Josh ar putea căra întreaga lume, sunt atât de largi, eu de abia dacă reușesc să-mi țin bretelele de la sutien pe ai mei.
Stai o clipă! Ce înseamnă Vino cu mine?

Unde mergem?.

Josh continuă să nu-mi răspundă, continuând să mă tragă după el, am ieșit deja pe poartă și reușesc să observ motorul lui.

De mult nu-i mi văzusem motorul negru, în ultima perioada folosea mașina.

Ia, îmi aruncă casca.

În mod evident casca cade pe jos pentru că nu mă așteptam la asta și mai ales pentru că habar n-am ce facem.

Ce faci?, mă întreabă ridicând casca.
Unde mergem?.
La mine acasă, spune de parcă ar fi evident.

La el acasă? Să facem ce la el acasă? Și pe deasupra, cine a hotărât asta?

Încetează să mai faci pe dictatorul anului 2015.
Jennifer, îmi aruncă iar casca pe care de data asta o prind. Nu începe din nou.

Cine a hotărât că mergem la tine acasă?, întreb aruncându-i casca înapoi.
Eu, răspunde fără să-i acorde importanță.
Bine. Atunci du-te singur.

Mă întorc spre stația de autobuz, lăsându-l acolo singur, dar de abia după îmi dau seama că sunt cam ușoară. Prea ușoară.

Mă întorc complet spre el ca să-i văd expresia de nesuferit care mă analizează.
Și-a luat rânjetul nesuferit în timp ce-mi bălăngăne ghiozdanul de parcă ar fi o jucărie.
Mă îndrept spre el cu pași deloc feminini și întind imediat mâna fără să scot un cuvânt.
Josh își ridică o sprânceană, dar desigur nu-i dispare rânjetul.
Blestemat Josh Cliver.

Chiar nu-mi dau seama ce vrei, își bate joc de mine pe față.
Ghiozdan, răspund sec.
Ghiozdan? Care?.
Ghiozdanul meu, Josh, bat cu piciorul în pământ.
Aaah, spune pe un ton înalt. Ghiozdanul ăsta.

Josh îndepărtează ghiozdanul ridicându-l, știind că nu o să reușesc niciodată să-l iau așa. Se amuză? Eu deloc.

Josh, încetează cu jocul ăsta și dă-mi ghiozdanul, protestez din nou.
Vino acasă cu mine și-ți voi da înapoi ghiozdanul.
Poftim?, mă bâlbâi. E un șantaj?.
Mmm, se preface că se gândește la asta. Spune-i invit interesant.
Eu îl numesc șantaj.

Care e problema ta?
De ce?
Îți cere să te duci la el acasă. Acasă la Josh. Josh Cliver.
Am înțeles, nu e nevoie să subliniezi.
Nu, se pare că nu ai înțeles, având în vedere că refuzi!
Dar ma șantajează!
Așa și? Tu ar trebui să fii cea care îl șantajează ca să mergi la el acasă.
Ce fel de conștiință bolnavă mai ești si tu?

De ce nu poți pur și simplu să vii la mine acasă?, întreabă ridicând tonul.
De ce tu nu poți pur și simplu să-mi ceri să vin?, întreb folosind același ton. Mai degrabă decât să mă târăști ca pe un pachet de livrat.
Dacă ți-aș cere-o, ai accepta?.
Poate, spune, nefiind sigură.

Ne privim în semn de provocare. Mă privește de parcă ar cântări situația.
Nu o să încetez niciodată să repet asta. Trebuie să-și dea seama că lumea nu e la picioarele lui.
Josh lasă ghiozdanul jos și pare pe cale să cedeze cerințelor mele, dar cum îmi întind mâna cum ridică iar ghiozdanul.

Prefer să te șantajez, zâmbește șmecher. E mai amuzant.
Josh, la naiba!, strig eu, dându-i un pumn în piept.
Nici măcar nu încerci să-l iei înapoi, se urcă pe vârfuri în așa fel încât să fie și mai sus.

Nu o să mă urc pe tine ca o maimuță disperată spun nervoasă. Știu deja că nu o să reușesc să-l recuperez.
Păcat, își pune ghiozdanul în spate. Și eu care speram.

Îmi dau ochii peste cap în fața unui alt zâmbet pervers de-al lui. Nu mi-am dat niciodată atât de mult ochii peste cap în toată viața mea până să vin la Manhattan.

Acum îmi dai înapoi ghiozdanul?, întreb pentru a n-a oară.
Acum vii la mine acasă?.

De ce dintre toți nesuferiții din Manhattan eu trebuia să mă îmbat tocmai în șeful lor?
Și dacă ne gândim că probabil e iubitul tău.
Uneori uit că eu și Josh suntem împreună, adică cred că suntem împreună, asta e o altă bătaie de cap pe care trebuie să o rezolv.
Sunt încă de părere că nu am de gând să-l întreb dacă e iubitul meu. Probabil mi-ar limpezi gândurile o dată pentru totdeauna, dar m-aș simți mult prea ridicol.
Aș părea un copil fără experiență!
Dar ești.
Da, dar nu vreau să dau de înțeles asta, mai ales nu lui Josh, ar folosi-o împotriva mea pe viață, știu.
Încă nu mă simt în largul meu în toată situația asta, dar nu pot să neg că-mi place.
E mai mult decât evident faptul că eu și Josh nu mai suntem prieteni, nu doar pentru faptul că el mi-a zis asta, ci pur și simplu pentru faptul că lucrurile între noi s-au schimbat.
Petrecem mult mai mult timp singuri și din când în când îmi mai fură câte un sărut căruia mie nu-mi are rău să răspund. Încă mă ia prin surprindere când buzele sale le ating pe ale mele, de parcă n-ar fi adevărat, dar apoi uit de tot restul.
Momentele intime dacă le pot numi așa, cresc din ce în ce mai mult, e de-ajuns să mă gândesc la bibliotecă, mai devreme.
Mă uit la băiatul care mă privește la jumate între provocator și amuzat și care îmi ține ghiozdanul pe umerii săi mari.
Eu și Josh ne-am schimbat, dar nu complet și asta nu poate decât să mă facă fericită.

Tu n-o să-mi lași ghiozdanul până când nu o să vin cu tine, nu-i așa?, chicotesc eu deja exasperată.
Exact.

Îl privesc cruciș încă o dată, ca mai apoi să-i smulg casca din mână și să mi-l pun cu forța, aproape lovindu-mă.

Așa mai vii de-acasă, râde el.
Nu te entuziasma, spun imediat. Dacă aș fi avut măcar telefonul în buzunar te-aș fi lăsat cu tot cu ghiozdan.
De ce, ce ai în telefon? Poze dezbrăcată?.
Poftim, aproape țip. Nu. Dar trebuie să fac un apel important după.
Cum ar fi?, întreabă când suntem amândoi pe motor.
Trebuie să-l sun pe tata ca să-mi dea cheile de la mașină.
Nu știam că ai mașină, spune el surprins.
De fapt, am două, îl corectez.
Desigur, domnișoară Milton, își bate el joc de mine.

Îi trag un șut în picior, iar lui îi scapă un mormăit.

Ești prea agresivă, se plânge el.
Pleacă înainte să mă răzgândesc.

Josh așteaptă să-i repet de două ori și pleacă imediat cu viteză spre casa lui.
Nu i-am mai văzut de ceva vreme pe domnul Cliver și Margaret și mi-e dor de micuța Chloe.
Cine știe ce mai face sărăca fată, aș da orice să o aud vorbind, m-am atașat de ea.
O fetiță care nici măcar nu știe că are un frate mai mare în pușcărie, nu vorbește și și-a petrecut mulți ani plimbându-se cu Josh ca să nu-și aude părinții certându-se.
E o familie sfâșiată, chiar dacă nu pare, și de asta îi admir nespus. E nespus de greu să vă așezați toți la masă și să vă faceți pe familia unită după tot ceea ce s-a întâmplat, mai ales pentru Margaret.
Mereu în ținuta sa elegantă cu zâmbetul ăla senin în stare să te facă să te simți că aparții unui colectiv.
Chiar dacă de cele mai multe te stânjenește e oricum o femeie fantastică.
Josh conduce în zig zag ca să reușească să ia fiecare groapă care ne apare în cale, iar eu îi trag un pumn în spate.
Îl văd chicotind în oglinda retrovizoare, dar singurul pe care îl fac e să mă țin și mai strâns în spate. Nu vreau să-i dau lui Josh și satisfacția de a mă ține de el.
Trec alte minute și trecem peste o groapă uriașă care mă face să tresar la propriu.

Josh, vrei să mă omori?, țip încercând să mă fac auzită deasupra vântului.
Nu, după n-aș mai știi cui să-i fur ghiozdanul, îmi răspunde.
Încetează să mai iei toate gropile la rând, îi interzic.
Oricum am ajuns.

Fără să-mi dau seama suntem în fața vilei lui Josh și cât ai spune pește el parchează motorul.
Se pare că am stat pe motor mai mult decât credeam pentru că mă doare fundul.
Mi-l masez ușor în căutare de alinare, dar singurul lucru pe care îl obțin e privirea ștrengară al lui Josh.

Ai nevoie de o mână de ajutor?, mă întreabă.
Hristoase, răbufnesc eu enervată, întinzându-i casca. Abstinența are un efect rău asupra ta cum ai spus.
Asupra ta nu?.

Evit să-i răspund și mă întorsc spre ușă fără ca măcar să-l privesc în ochi. De fapt, asupra mea nu are niciun efect. Cum ar putea avea efect abstinența asupra unei virgine?
Sun la ușă dar rămân așteptând în zadar având în vedere că nu răspunde nimeni.

Nu e nimeni acasă, îmi spune Josh prinzându-mă din urmă.
Cum de?, întreb în timp ce deschide ușa.
Tata și mama sunt la lucru, iar Meredith și Chloe la școală.

Uitasem că de fapt era destul de devreme și că noi chiulisem de la ore.
Josh aruncă cheile pe masa din bucătărie și geaca pe scaun.

Vrei ceva de băut?, mă întreabă deschizând frigiderul.
Niște apă.
Nu te întreb de mâncare pentru că tu ai fi în stare să-mi golești frigiderul.
Nu e adevărat, mă apăr.

Sigur, cum să nu.

Îmi aruncă o sticluță de apă, în timp ce el soarbe dintr-o doză de Coca-Cola.
Tăcerea domnește în casă în timp ce bem și doar acum îmi dau seama că noi suntem complet singuri.
Fac ochii mari după ce am realizat. De ce naiba sunt aici?

E ceva în neregulă?, mă întreabă Josh încruntându-se.
Poftim? Nunu.
Nu pare, răspunde.
E în regulă, încerc să folosesc tonul cel mai sigur pe care îl am în momentul ăsta.

Josh dă din umeri și continuă să-și bea Coca-Cola. Ce am venit să facem aici dacă nu e nimeni?
Să udați florile. După tine?
Dar eu credeam că o să fie toți. Că Margaret m-ar fi supus obișnuitului interogatoriu ținându-mă în bucătărie e jumătate de oră bună sau că Chloe m-ar fi târât în sufragerie să desenăm.
Iar tu de fapt ești acasă singură cu Josh. Ce mai ghinion, ha?
Da!
Vrei să-mi spui că preferi să stai în sufragerie să desenezi zâne handicapate, care seamană mai degrabă cu un transfomers, cu o fetiță de șapte ani mai degrabă decât să stai cu Josh?
Păi, nu știu...

Ce vrei să faci?, mă întreabă Josh speriindu-mă.

Uitasem de prezența lui.
Da, de parcă n-ai fi la el acasă.

Adică, întreb.
Ai de gând să rămâi aici în bucătărie să bei apă?.
Nu. Ce propui?.

Josh lasă doza pe blatul de bucătărie și-mi adresează un zâmbet cât casa asta de mare.

Ești sigură că vrei să mă lași pe mine să aleg?, întreabă continuând să zâmbească.
Nu nu nu, îmi scutur capul agitată. Las-o baltă, aleg eu.

Josh chicotește și-și ia din nou doza aruncându-mi câte o privire din când în când.
Ce face de obicei un cuplu de iubiți singuri acasă?
Păi, de obicei se f...
În afară de aia!
Atunci nu știu ce să zic.
Mm, gătesc?
Ți-a interzis deja să te apropii de frigiderul lui.
Pff! Am putea face un joc de societate, nu?
Cu uimitoarea ta răbdare?

Deci?, spune Josh întrerupându-mi șirul gândurilor.
Dă-mi o clipă.
Sigur nu vrei să-mi asculți ideea?, râde.
Nu!, răspund imediat.

Josh ridică mâinile în semn de inocență în timp ce eu îmi reiau dialogul ideilor.
Unde rămăsesem? Ah, da, fără jocuri de societate. Să desenăm.
Câți ani aveți? Trei?
Mâncăm?
Jennifer! Ai spus deja asta.

Jennifer.

Dar e singurul lucru care îmi vine în minte.
Mereu te gândești doar la asta.

Jennifer, continuă să fredoneze Josh, dar nu-i acord atenție.

Am putea să ne improvizăm meșteri și să construim o căsuță pentru păsări.
Căsuță pentru păsări...?
Da! Și apoi toate păsările ar veni în căsuța noastră, s-ar afla atât de bine încât n-ar mai vrea să o părăsească vreodată, am crea o crescătorie.
Nu vorbești serios, nu ești...
Gândește-te. Pe prima pasăre care va ajunge o voi chema Leopoldo și pe a doua...

"Jennifer, ascultă-mă!" urlă Josh. "Un film".

Oh.
Corect, un film ar trebui să fie în regulă. De ce nu m-am gândit mai devreme la asta? E un lucru simplu.

"Eram pe cale să zic asta", mint cu un ton de superioritate.

Nu, tu pregăteai să propui crescătoria de păsări pe nume Leopoldo.

"Cu siguranță", râde el. "Hai, să mergem la mine în cameră".

În camera lui? Nu! De ce?

"De ce la tine în cameră? Putem să ne uităm la un film în sufragerie", propun fără să par agitată.
"La mine în cameră e DVD player-ul", răspunde. "De ce? Ai vreo problemă cu camera mea, Milton?".

De pe nenorocita sa față care cere pumni știu că a observat că nu sunt în largul meu singură cu el la el acasă.
Devine un fel de Sherlock Holmes doar cand i se scoală lui, băiatul ăsta.
Mă deranjează atât de mult rânjetul său îngâmfat încât hotărăsc să nu continui să-i dau apă la moară.

"Hai să mergem să vedem filmul ăsta", îl depășesc îndreptându-mă spre camera lui fără să-l aștept.
"Văd că știi deja unde să mergi", mă ajunge din urmă.
"Da, o dată am dus un nesuferit beat în camera ta pentru că nu era în stare să se țină pe picioare".
"Trebuie să ții mult la el dacă l-ai ajutat".

Mă întorc spre Josh chiar în fața ușii, cu mâinile în sân.

"Nu, mi-era doar milă de el".
"Ai târât un bețiv în camera lui în mijlocul nopții doar pentru că ți-era milă de el?", întreabă apropiindu-se.
"Putem spune că am o inimă bună".
"În cazul ăsta trebuie să fie un tip arătos", se apropie de mine.

Înălțimea lui mă domină, iar dacă ar mai face încă un pas corpul lui ar fi lipit de al meu.
Încerc să mă calmez și mă prefac că-i analizez trupul, îndepărtându-mă.

"Nu-i cine știe ce", mint pe față savurându-i fața ofensată.
"Cum ai spus?", aproape țipă el.

Țip când face un pas mare spre mine și fug la el în cameră râzând.
Lui Josh nu-i ia mai mult de o secundă ca să intre și mă privește amuzat.

"Nu poți fugi, Jennifer, ești pe teritoriul meu", chicotește el.
"Stai departe de mine", îl arăt cu degetul.

Josh se apropie încet de pat, ca un leu care trebuie să-și prindă prada, iar prada lui sunt eu.
Pe de-o parte e înfricoșător, dar pe de alta e al naibii de provocator. Partea provocatoare e cu siguranță mai mare
Și tu care voiai să faci un joc de societate!
Eu mă duc la stânga, el se duce la stânga. Eu mă duc la dreapta, el se duce la dreapta.
Aproape că mă arunc pe geam ca să văd dacă face și el același lucru.
Mă hotărăsc să sar repede încercând să intru pe o ușă deschisă, cel mai probabil în baie.
Nu apuc să fac nici doi pași că Josh se aruncă pe pat și mă apucă de încheietură, milimetric.

"Aaah", rîd și țip în același timp. "Dă-mi drumul Josh".
"Niciodată", continuă să mă țină.

Se ridică din pat în timp ce continuă să mă țină de încheietura mâinii și după mă împinge încet spre perete.
Înghit în sec în mod vizibil în fața acestei scene, dacă mai devreme ideea de a sta în cameră cu Josh mă agita, acum mă lua cu palpitații.

"Încă nu ești dispusă să recunoști că am un anume efect asupra ta?", răsuflă în timp ce mă apucă și de cealaltă încheietură.

Îmi ridică ambele încheieturi deasupra capului în timp ce mă privește intens în ochi. De parcă mi-ar scoate cuvintele așa.
Nu pot nega, am obervat la laborator, pe perete, la restaurant și de multe alte ori, Josh are un efect de neexplicat asupra mea.
E ca și cum ai freca vata sticlată pe mătase sau ai pune un cub de gheață pe foc.

Are un efect atât de contrastant pe pielea mea albă și totuși atât de plăcut.
E plăcut cum articulațiile se blochează la atingerea sa, uneori chiar și doar sub privirea sa.
Atât de plăcut cum mâinile sale îmi acoperă pielea cu un strat de fiori sau cum săruturile sale îmi aruncă inima în stomac.
DA. Josh are un efect incredibil asupra mea, dar nu i-o voi spune niciodată.

"Trebuie să ne uităm la un film", nu respir ca să nu mă bâlbâi.

Josh rânjește și-mi strânge ușor încheieturile, nu prea tare, nu mă doare.
Își apropie fața de a mea și-și atinge ușor buzele de ale mele, aproape în mod automat, corpul meu se împinge spre el, dar reușesc să-l opresc, cu puțina luciditate care mi-a mai rămas.
Persistă puțin pe buzele mele, de-abia atingându-le, fără să le sărute vreodată, iar eu mă trezesc dorindu-mi cu ardoare să o facă.
Mi-am dorit-o în ziua aia după expoziție, ziua imediat următoare și cea următoare, fără ca măcar să-mi dau seama.
Josh mă tachinează pentru ultima dată, înainte să se mute încet spre gât.
Nu-l sărută, nu mă mușcă și nu lasă semne. Pur și simplu își plimbă nasul pe gâtul meu și din când în când respirul său greoi mă face să tresar.

"Niciun efect, ha?", mă întreabă. "Pot să-ți dau drumul la încheieturi sau o să cazi pe jos?".

Doar acum mi-am dat seama că mi-am lăsat toată greutate în jos, deci Josh cum mă ține de încheieturi trebuie să-și fi dat seama. Se pare că strânsoarea lui era mai tare decât credeam eu având în vedere că practic mă ținea el în picioare.
Îmi scutur capul încercând să-mi revin și cum sunt sigură că mă descurc, îmi smulg încheieturile, uitându-mă urât la el.

"Hai să ne uităm la filmul ăla", pufnesc înainte să se hotărască să mă spânzure din nou.
"Cum vrei", râde el. "Caut niște filme".

Josh se duce lângă televizor și începe să scormonească prin sertare în căutarea unui DVD.
Asta e prima dată când acord cu adevărat atenție camerei sale. E foarte mare.
Are un pat matrimonial alb și un televizor mare negru lipit de peretele din fața patului. Are o ușă albă pe partea dreaptă, probabil baia și mai încolo, pe partea unde eram eu stroșită, un dulap mare albastru lucios acoperă peretele, împreună cu alte două mici noptiere.
Chiar sub televizorul atârnat e un fel de birou de lemn închis și un covor, tot albastru, acoperă pardoseaua.
Între ușa de la baie și cea de la cameră e un fel de raft cu niște cărți pe el.
Josh citește. Aproape pufnesc în râs, probabil sunt acolo de frumusețe.
Albul, lemnul și albastrul domină în camera asta. E destul de frumoasă, dar nu după standardele mele.
E totul atât de ordonat și aseptic, nu e nimic nelalocul lui și toate culorile se leagă între el.
Maniac al controlului.

"Ce gen preferi", mă întreabă făcându-mă să-mi iau privirea de la cameră.
"Mmm", mă încrunt. "N-am nici cea mai vagă idee".
"Nu ai un gen preferat?".
"Nu mă uit prea des la filme", recunosc.
"Și ce faci?".
"Evit persoanele enervante ca tine", îl cert. "Haide, alege!".

Își mută privirea spre DVD-urile pe care le-a înșirat pe covor, iar după ia unul zâmbind din plin.

"Eleva și profesorul", citesc eu.

Îmi subțiez ochii ca să reușesc să văd toată coperta DVD-ului și nu-mi ia prea mult să mă prind.

"Josh", mă apropii dându-i o palmă pe umăr. "Nu o să mă uit la un porno cu tine".
"De fapt nici nu știu ce caută aici", râde.
"Ia-l din fața mea", îmi mut privirea.
"Nu face pe călugărița, sigur nu vrei să ne uităm?".
"Foarte sigură", spun fără ca măcar să mă gândesc.
"Distrugi visele unui biet băiat așa", folosește o voce îndurerată prefăcută.
"O să mă împac cu ideea, ai încredere", Josh chicotește la răspunsul meu.
"Presupun că o să trebuiască să-l pun la loc în subsol", mormăie el la final.

De ce lumea se excită la filme porno? Probabil că eu nu sunt expertă și nu pot să înțeleg cum o persoană se poate excita văzând alte persoane cum fac sex.
Poate chiar sunt atât de naivă și inexpertă.
Bah!

"Ăsta?", mă întreabă ridicând alt DVD.
"Blaah. Comedie romantică?".
"Nu-ți plac?", mă privește ciudat.
"Nu, de fapt mă plictisesc și de fiecare dată sfârșesc prin a adormi, sau a mânca, sau a adormi în timp ce mânânc".

Josh mă mai privește puțin ciudat și după pufnește în râs, lăsându-se pe divan.
Îl privesc în timp ce mușchii săi se contractă sub haine și nu pot decât să-i laud în continuare în tăcere zâmbetul.
În sfârșit își revine și se ridică, cu o mână încă pe jos.
Pare modelul unui calendar, așa întins pe covor, ar mai fi nevoie de un pudel să completeze scena.

"Chiar nu-ți plac filmele romantice?", mă întreabă din nou.
"Nu am spus că nu-mi plac", mă justific. "Dar sunt plictisitoare și pline de prostii, nu mă dau în vânt după ele".
"Prima fată pe care o aud spunând asta".
"Haide, următoarea opțiune?", întreb.
"Și eu care credeam că o să te îndulcești după ce o să vezi filmul și o să mă lași să ne uităm la porno".
"Următoarea opțiune?", întreb mai tare.

"Bine, bine", râde el. "Un horror".

Oh.
Eu și filmele horror nu ne înțelegem prea bine, nu ca și cum eu aș fi o fricoasă, dar îmi provocă angoasa.

"Unul polițist?", propun încercând să schimb subiectul.
"Nu", spune imediat. "Sunt prea complicate și mă pierd".
"Mda", îi dau dreptate. "Uit că creierul tău nu reușește să asimileze prea multe lucruri deodată".
"Nu râde de mine Milton".
"Nu râde de mine Milton", îi imit vocea răgușită.
"Eu nu vorbesc așa", se apără el.
"Corect", râd de el. "Nu râde de mine Milton", îl imit din nou, dar de data asta cu o voce ascuțită.

Continuu să spun propoziții folosind vocea sa răgușită , chiar dacă venind din partea mea pare doar sunetul unei maimuțe retardate, dar pe el nu pare să-l deranjeze.

"Deci, la ce ne uităm?", mă întreabă, dar eu dau din umeri. "doar nu ți-o fi frică de filmele horror, nu-i așa, Jennifer?".
"Nu mi-e frică", mă apăr imediat. "Doar îmi provoacă puțină anxietate".
"Anxietate, ha?", rânjește el. "Film horror să fie".
"Poftim?", casc gura. "Nu, eu n-am hotărât".
"Dar eu da", râde el.
"Așa, și? Trebuie să mă uit și eu la film", răspund.
"Camera mea, regulile mele", cântă Josh.
"Ce motto mai e și ăsta?".
"Motto-ul meu", spune el puțin prea exuberant.
"E ca și cum tu ai intra la mine acasă, eu aș începe să tu biciui și după aș zice. "Casa mea, regulile mele"".

La început mă privește cam ciudat, dar imediat după începe să-mi zâmbească.

"Vrei să mă biciui?", mă întreabă.
"Poftim? Nu!", strig deja la limită. "Hristoase".
"E mereu amuzant să te exasperez", pune DVD-ul.
"Asta e anarhie! Ești al naibii de enervant", îl avertizez, așezându-mă pe covor cu picioarele încrucișate.

Josh nici măcar nu mă ascultă în timp ce setează ceva la televizor.
Nu vreau să văd un film horror cu Josh singuri în cameră!
Mai devreme ai zis că să vedeți un film ar fi fost o idee bună.
Da, dar nu horror!

"Hai, vino", spune Josh mergând spre pat.

Îmi mut privirea de la Josh la pat ridicând o sprânceană, încercând să-i transmit privirea mea cea mai confuză.

"Doar nu vrei să-mi spui că vrei să te uiți de pe covor", îmi spune aproape revoltat.
"Exact".
"Haide", mai face un semn cu capul. "Nu te violez".

Nu e asta, dar nu sunt obișnuită. Deloc!
Să stăm împreună lipiți unul de altul pe patul lui în timp ce ne uităm la un film pare așa un lucru ce fac cuplurile. Și poate e tocmai ceea de ce am nevoie ca să-mi lămuresc ideile.
Dar cu cât observ mai mult patul și pe Josh deasupra mea, cu atât mai mult mă agit, chiar nu știu la ce se așteaptă de la mine.
Poate nimic, poate tot, deși nu mi se pare că vrea să facă cine știe ce.
Cine știe câte fete au trecut prin patul ăsta cu o seară înainte ca a doua zi să-l părăsească...

"Nu", îmi scutur capul. "Stau bine aici".
"Nu poți fii serioasă", pufnește enervat apropiindu-se.
"Jur că dacă mă muți cu forța îți trag un șut așa tare acolo unde nu bate soarele că o să simți durere pentru următorii douăzeci de ani".

Josh se retrage brusc acoperindu-și bijuteriile de familie în mod instinctiv.

"E absurd să mă uit la film din pat și tu de pe covor", aproape țipă.
"Pai vino și tu pe covor atunci", propun.
"Nu", pufnește și mai iritat. "Am un pat cu un motiv".

Îl privesc plictisită și-mi întorc privirea spre televizorul încă stins.
Josh se duce la el în pat și reușesc să-i aud mormăielile ca "al naibii de enervantă" sau "o s-o iau razna mai devreme sau mai târziu".
Situația asta de fapt mi se pare destul de amuzantă, dar aproape încep să regret că nu sunt întinsă pe pat cu el.
Filmul începe și nu e așa de înspăimântător pe cât credeam eu, cel puțin nu până acum, au trecut doar douăzeci de minute.
Dacă am înțeles bine filmul vorbește despre o fată care își caută sora geamănă moartă, care de fapt nu a murit, pentru că o bântuie în vise cerându-i să o caute.
Imediat fac legătura între film și visele mele simțindu-mă cumva și eu persecutată, dar îmi îndepărtez imediat gândurile astea.
Filmul începe să-mi provoace fiori când fata găsește corpul celei mai bune prietene a ei într-o cadă plină cu sânge și o figură ciudată începe să o urmărească.
Fata începe să alerge pe o stradă întunecată ca să ajungă la ea acasă, dar cu cât ea fuge mai mult cu atât figura stranie se apropie.
Intră brusc în casă, fugând cât de repede în camera ei și închizând ușa cu cheia.
Se întinde lângă pat gâfâind, crezând ca e în siguranță, dar la un moment dat iese o mână de sub pat.
Mă privesc speriată în jur, observând că mă aflu în aceeași poziție ca ea.

"O, Doamne, nu!", țip.

Mă ridic cu viteza luminii de pe covor aruncându-mă în pat lângă Josh care mă privește prima data nervos, după uimit și după amuzat.

"Josh idiot care mă face să fac cu inima cu filmele sale stupide", pufnesc eu încă speriată de moarte, dându-i una pe piept.
"Nu pot să cred", râde el.

Mă apucă de un braț și mă târăște spre el, strângându-mă într-o îmbrățișare liniștitoare.
Brațul lui puterni îmi înfășoară umerii mei mici fără nicio problemă în timp ce eu rămân încă sceptică în legătură cu poziția asta, dar n-am nici cea mai mică intenție de a mă intoarce pe covor.
Mâini idioate de gemene moarte care ies de sub paturi.
În momentul ăsta poate să fi făcut o orgie aici că nu mă mai interesează!

"Deci chiar ți-e frică", încă râde.
"Taci", țin o mână pe jumătate deschisă pe ochi ca să-i acopăr imediat la vreo eventuală scenă înspăimântătoare. "Sincer preferam filmul porno".

Josh râde înfundat în fața fricii mele din cauza filmului și de ceea ce am spus.

"Ți-am zis eu", râde el.

Acum fata aleargă pe scări, lovindu-se de orice, zici că-s eu când sunt în întârziere.

Dar spre deosebire de ea eu nu sunt alergată de surori care mă persecută, doar de un John Milton nervos, care uneori nu știu ce e mai rău.

"Iisuse Hristoase", îmi acopăr complet ochii când văd picioarele de cadavru ale fetei coborând scările.
"O să țin minte momentul ăsta toată viața mea", încă râde.

Deja îmi imaginez cât timp o să mă persecute cu povestea asta râzând de mine. Începe deja acum și nu suntem nici la jumătatea filmului, se amuză maxim.

"O să mă răzbun pentru asta", șoptesc eu închizând ochii.

Îl aud pe Josh râzând, iar apoi mâna lui pune presiune pe brațul meu, târându-mă puțin, în așa fel încât să fiu mult mai aproape de el, iar parfumul lui îmi invadează simțurile.
Capul meu e sprijinit pe pieptul lui și un picioar mi-e înfășurat în al lui, sunt complet lipită de el și nu pot decât să mă bucur de asta.

"Mă duc la baie", spune după puțin timp.

Arunc o privire la televizor și observ că e o scenă în care e toiul zilei și ea vorbește liniștită cu prietenii ei.
De parcă cu o seară înainte nu era pe cale să fie omorâtă.

"O să reușești să reziști un minut fără protecția mea?", râde el de mine.
"Du-te naibii", strig aruncându-i o pernă.

Îl evită pe ultima sută de metri și se ascunde în baie.
Lăsând de-o parte filmul mă simt bine și toată tensiunea pe care o aveam pe umeri până de curând a dispărut.
Chiar și anxietatea pe care o aveam de a sta în cameră cu Josh dispăruse.
Fata acum intră cu iubitul ei într-o grotă. Cu m naiba a ajuns într-o grotă? Și de ce l-a luat și pe gagică-su? E evident că vrea să-l omoare și pe el.
Continuă să meargă spre grotă în timp ce el îi spune să rămână mereu în spatele lui și să nu se sperie. Ce ar trebui să facă? Să danseze samba?
La un moment dat o mână iese dintr-un perete al peșterii țintuindu-l pe băiat de perete înjunghiindu-se în vârfurile ascuțite ale peșterii.
Fata rămâne pietrificată, dar cum simte ceva atingând-o țipă ca din gaură de șarpe.
Ușa de la baie se deschide în același moment în care fata țipă.

"Aaaah", țipă fata în film.
"Aaaaaaaaah", țip eu de frică că s-a trântit ușa.
"Aaaah", țipă Josh auzindu-mă țipând.

Mă uimesc de felul în care chiar și țipătuș său sună răgușit, dar oricum cele trei țipete suprapuse au creat unul înfricoșator. Sper că nu ne-a auzit nimeni pentru că ziceai că cineva tocmai a fost omorât sau ceva de genul.
Dacă aș fi auzit ceva de genul aș fi sunat imediat la poliție.

"Ai luat-o razna cumva?", strigă el.
"Tu nu ești pe treaba ta!", țip eu. "nu poți intra așa în cameră".
"Așa cum? Doar am deschis ușa, nu există alt fel pentru a intra la mine în cameră din baie", se apără el.
"Păi puteai s-o deschizi mai delicat", spun fără să mai știu ce să zic.

Josh îmi aruncă o privire pe jumătate confuză și pe jumătate iritată, dar după râde punându-se lângă mine în pat.

"Ești o fricoasă. Poate ar fi mai bine să oprim filmul".

Nespus de încântată de propunerea lui dau frenetic din cap, făcându-l să râdă și mai mult.
Nici nu se ridică să stingă televizorul, doar se întinde spre noptieră și apasă un buton pe telecomandă, punând capăt suferințelor mele.
Dau să mă ridic având în vedere că nu ne mai uităm la film, dar mâna lui mă oprește imediat.

"Rămâi aici", ordonă el. Dar cum îmi vede privirea se corectează. "Te rog".

Mâna sa îmi ține strâns brațul de parcă nu mi-ar da drumul nici dacă aș spune "da", nici dacă aș spune "nu".
Mă pun din nou în poziția de mai devreme, doar că de data asta bazinul e mult mai apropiat și Josh începe să-mi mângâie dulce din nou părul, ca în bibliotecă.

"Ar trebui să-ți lași părul desfăcut mai des", îmi sugerează. "Nu înțeleg de ce te încăpățânezi să-l ascunzi mereu într-o coadă".
"E lung și enervant".
"Atunci tunde-l puțin, nu?", propune.
"Nu", spun repede începând să nu mă mai simt în largul meu.
"De ce nu?".

Îmi mușc buza de jos din cauza emoțiilor, dar din fericire el nu mă poate vedea din poziția asta.

"Pentru că mama îl avea de lungimea asta", recunosc. "Rușu și lung".

Urmează clipe de tăcere și știu că răspunsul meu l-a jenat pe Josh și nu doar pe el.
Nu am mai vorbit niciodată deschis despre mama cu el, de fapt cu nimeni, nu o fac nici acum, am spus doar că avem părul la fel.

"Semănați mult?", mă întreabă.

Nu mă așteptam la întrebarea asta din partea lui.
Credeam că aducând vorba de mama ar fi început să mă întrebe aceleași lucruri, alea pe care de obicei mă întreabă toți.
Cum a murit? Câți ani aveai? Deci tu chiar ai asistat? Sau cea mai rea dintre toate: "Oh, scumpo, trebuie să fi fost groaznic, știu cum te simți, îmi pare rău".
Nu, nu știu cum te simți. Nu știu ce înseamnă să asiști la moartea cuiva, a mamei tale și în parte să o provoci. Nu știu ce înseamnă să retrăiești aceeași scenă la infinit urmărită de durere și de amintirea groaznică.
Nu știu absolut nimic, de asta nu vorbesc despre asta, nu vreau compasiunea celor care nu știu. Nu vreau mila nimănui.
Am un zid care mă protejează de toate astea și o groapă în care mă ascund când mă simt rău.
Groapa mea imaginară din care încă n-am reușit să ies, în care continuu să cad mereu. Zi după zi, noapte după noapte.
Josh însă nu m-a întrebat nimic din toate astea, doar o simplă și inocentă întrebare.

"Da", șoptesc încet.
"Atunci trebuie să fie cu adevărat frumoasă".

Un mic zâmbet apare pe chipul meu la comentariul lui și hotărăsc să-i dau mai mult decât un simplu "da" șoptit.
Mă pregătesc să mă ridic, dar Josh exact ca mai devreme mă apucă de braț.

"Așteaptă", îi zâmbesc.

Încruntă puțin fruntea, dar după îmi lasă brațul, permitându-mi să mă apropii de ghiozdanul meu.
Iau portofelul și scot o poză veche, puțin îngălbenită, cu colțurile deteriorate, dar oricum poza mea preferată.
I-o întind, iar el o ia analizând-o cu atenție, face ochii mari și știu de ce.

"Sunteți două copii", spune ce mă așteptam.

Zâmbesc în fața chipului său curios în timp ce continuă să privească poza, încercând să asimileze toate detaliile.
Poza e de când aveam șase ani sau cinci cred, dar deja la vârsta aia se observa marea asemănare.
Eu și tata suntem opusul din punct de vedere fizic, dacă cineva n-ar cunoaște-o pe mama, ar putea chiar să spună că l-a înșelat și că eu nu sunt fiica lui.

"Erai la Manhattan aici, așa e?", mă întreabă.
"Da", răspund. "În grădina vechiei noastre case".

Poza mă arată pe mine în gradină cu o păpușă complet distrusă, dar o privesc fericită, în timp ce mama e ocupată citind pe hamacul de lângă mine.
Tata spune că ne-a făcut-o Anny, avea tendința de a ne filma și de a ne face poze prin surprindere, și el ieșea mereu cu fețe amuzante.

"Vechea casa?", întreabă confuz.
"Da. Când ne-am mutat la Londra nu am vândut vechea casă, tata nu a reușit, dar când ne-am întors a preferat oricum să nu ne întoarcem acolo și eu mă bucur".

Josh mă privește din nou, dar nu-mi pune alte întrebări din fericire, ba din contră, privește din nou poza și un zâmbet se tipărește pe chipul său.

"De ce păpușa ta nu are cap?", râde el și eu mă alătur.
"Nu eram așa mare fană a păpușilor", recunosc. "Aveam tendința de a le scoate capul sau să le dau foc la diferite părți ale corpurilor, dar după mă simțeam vinovată și le păstram oricum".
"Asta nu mă surprinde deloc".
"Ce vrei să spui?", spun folosind un ton șocat.
"Nu ești genul pentru păpuși", spune pur și simplu.
"Și ce gen sunt?".
"Încă trebuie să aflu".

Mă privește atât de intens în ochi încât mă face să-mi întorc privirea. Uneori reușește să mă intimideze și asta mă deranjează enorm.

"Poftim", îmi întinde poza.

Iau poza din mâna sa și o pun la locul ei obișnuit.
E o senzație cu adevărat ciudată că i-am arătat-o lui Josh. Nici tata nu știe că o țin în portofel, uneori uit și eu.
Nu a făcut altceva decât să zâmbească în timp ce privea poza și e aceeași reacție pe care o am și eu, până nu o pun la loc în portofel și-mi amintesc că e doar o poză.

"Aveți amândouă pistrui", îmi amintește.
"Da", râd întinzându-mă lângă el care are pieptul pe jumătate ridicat. "Par mai degrabă pete de vopsea portocaliu deschis de fapt, iar pe pielea mea se observă și mai mult".
"Mie îmi plac", apropie cotul de brațul meu.
"Serios?", întreb uimită. Mie nu-mi plac deloc.
"Da, Jennifer", râde el.

Sunt sigură că m-am înroșit, dar e deja inevitabil când îmi face complimente de genul. Complimentele alea pe care le face fără ca măcar să se gândească, fără perversitate, par cu adevărat sincere.

"Îi număram când eram mică. Număram pistruii mei și ai mamei aproape în fiecare noapte".
"De ce?", îmi zâmbește.
"Nu știu", râd drept răspuns. "Cred că era un fel de întrecere: cine avea cei mai mulți pistrui. Îi număram pe cei mai proeminenți, ăia care nu păreau stropi. Mă puneam în fața oglinzii și începeam să-mi număr pistruii și după o puneam pe ea să se întindă pe divan și îi număram pe ai ei. O făceam în fiecare seară pentru că credeam că în timpul nopții se mutau sau că fugeau, așa că voiam să mă asigur că îi mai aveam pe toți".
"Și cine câștiga?", mă întreabă. Chiar pare interesat de povestea asta stupidă.
"Eu evident", spun mândră. "Mai degrabă pentru că uneori când le număram săream peste numere. Săream de la trei la opt și câștigam oricum".

Josh mă privește amuzat și mă bucur că am împărtășit informația asta mică din viața mea trecută cu el.
Începe să mă privească mai puțin amuzat, devenind aproape serios, în timp ce-și duce mâna pe obrazul meu, mângâindu-l.
Încet încet își ridică complet pieptul punându-se deasupra mea și punându-și mâinile de-o parte și de alta a capului meu.

"Ce-Ce faci?", întreb complet dezorientată de gestul său.

Josh nu-mi răspunde, pur și simplu își ridică brațul ținându-și greutatea deasupra mea pe cealălalt.
Își duce din nou mâna deasupra obrazului meu în flăcări în timp ce eu sunt pietrificată sub corpul lui.
În momentul ăsta mă simt exact ca sub copacul ăla după expoziție.

"Unu", atinge un punct pe obrazul meu. "Doi".

Ce tot face? Nu înțeleg...

"Trei", continuă mutându-și degetul ușor spre nas. "Patru".

Cinci. Șase. Șapte.

Vorbește încet, la fiecare număr pe care îl rostește reușesc să-i văd mișcarea limbii și doar după ce și-a mutat mâna pe celălalt obraz îmi dau seama ce face.
Zâmbesc automat după ce am făcut legătura și drept răspuns și pe chipul lui apare un zâmbet.

"Opt", încă șoptește. "Nouă", spunem împreună.

Un scurt râs calm al amândurora face ecou între noi.

"Zece", zicem din nou împreună.
"Cincisprezece", spune el brusc făcând cum făceam eu când eram mică.
"Poftim?", râd. "Unde ai lăsat toate celelalte numere?".
"Le-am aruncat împreună cu păpușa ta".

Râd cu poftă sub pieptul lui Josh și patul vibrează ușor când râde și el.
De aici reușesc să văd zâmbetul său luminos deasupra maxilarului său proeminent. Ochii săi întunecați sunt mai puțin închiși decât de obicei. E posibil să se schimbe în funcție de stare?
Vor rămâne mereu un mister pentru mine, tot la băiatul ăsta e un mister.
Continuăm să ne privim intens și chiar aș vrea să am o privire specială.
O privire care să-mi permită să văd la ce se gândește în timp ce mă privește atât de intens. O privire care să mă facă să înțeleg ce are de gând să facă cu mine și ce i se învârte prin cap în momentul ăsta. O privire care să-mi permită să înțeleg ce îl împinge pe Josh să se comporte atât de drăguț cu mine uneori.
O privire care să-mi dea ocazia să-l înțeleg până la capăt, dar nu cred că ar fi de-ajuns toate privirile speciale din lumea asta ca să-l înțeleg pe deplin.
Ochii mei verzi, în clipa asta curioși, inspectează fiecare minim detaliu al chipului său iar apoi îmi ridic o mână trecând-o prin părul său.
Pare surprins de gestul meu, și mai surprins decât atunci când mi-am pus o mână pe obrazul său în bibliotecă.
Tresare pentru o clipă, dar doar o fracțiune de secundă, aproape de nesesizat în timp ce eu încep să-i mângâi părul șaten arămiu cum a făcut el mai devreme cu al meu.
E mereu un fel de tăcere și calm ciudat când se au loc momentele noastre.
Momentele noastre. Ale mele și ale lui Josh. Ale noastre.
Ce cuvânt frumos. De mult nu mai aveam ceva al "nostru" era totul mereu "al meu".
Știu că probabil o să mă simt în flăcări în momentul în care o să mă dezlipesc. Știu că el o să rămână surprins de gestul meu, și eu însămi mă surprinde de gândul ăsta al meu, dar nu mă interesează.
Pentru că eu am nevoie și apoi la naiba, sunt pe patul lui Josh singuri acasă!
În sfârșit ți-ai dat seama!
Îmi mut mâna din părul lui spre spatele gâtului și îl împing spre mine lăsând ca buzele noastre să se întâlnescă.
Știu că e surprins din felul în care buzele sale nu se mișcă imediat peste ale mele, cum a făcut mereu, dar își revine imediat.
Buzele noastre se ating ușor aproape de parcă n-am vrea să ne rănim prea rău.
Pot să le număr pe degete săruturile pe care ni le-am dat eu și Josh. Cinci.
Primul a fost cel neașteptat, cel care a creat o confuzie în mine, sub umbra acelui copac. Acela m-a împietrit pe dinafară dar m-a topit de dinăuntru.
Al doilea a fost acela pe care m-a lăsat să-l savurez mai mult, sub acel cer plin de stele pe bancă, învăluiți de frig. Puteam să fim înconjurați și de o furtună în clipa aia, nu conta, sunt sigură. Sărutul care mi-a creat niște dubii, dar care în același timp mi-a oferit niște siguranțe.
Al treilea a fost tot în seara aia, când m-a condus acasă. Mi-a dat un sărut lejer, de-abia dacă m-a atins, dar oricum un sărut, demonstrându-mi că acea clipă pe bancă nu o vizasem. Apoi mi-a spus "Ne vedem mâine" cu veșnica sa voce răgușită și joasă, dându-mi siguranța că mâine nimic nu ar fi dispărut, cum se întâmplase prima dată.
Al patrălea sărut a fost cel mai amuzant, când limbile noastre se amestecau împreună cu gustul de tacos și bacon, dar mie nu-mi păsa. Pentru că fugise din mașină ca să-mi dea acel sărut și l-am primit fără probleme.
Și apoi al cincilea sărut, ăsta pe care ni-l dăm acum, pe acest pat. Primul sărut pe care il dau eu, nici nu știu ce-mi trecea prin cap, știu doar că e ceea ce voiam. Învăț să-mi dau drumul încet și pentru moment nimic nu se întoarce împotriva mea.

"Mmm", geme înfundat când fără să-mi dau seama îi trag o suviță de păr cu degetele.

Bate limba pe dinții mei ca să-mi ceară accesul și o clipă mai târziu limba sa caldă o înfășoară pe a mea. Din instinct îmi duc mâinile pe brațele lui strângându-le, iar el își împinge bazinul în al meu, provocând o reacție în mine la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Înghit un geamăt dar îmi contractez spatele făcând ca bazinele noastre să se ciocnească din nou.
Sărutul devine din ce în ce mai intens, dar tocmai în momentul ăla simt buzele sale îndepărtându-se, deschid ușor ochii din cauza îndepărtării, dar imediat după simt mâinile sale pe șoldurile mele și buzele sale pe gâtul meu.
Mă înțepenesc complet și știu că și el și-a dat seama, simt zâmbetul său pe gâtul meu, dar hotărăsc să nu-i acord atenție, acum n-am puterea necesară pentru a-l certa.
Nu face nimic agresiv, știu că nu-mi lasă niciun fel de semn, nu ca atunci la restaurant.
Lasă niște săruturi umede de gâtul meu palid și mă surprind de mine însămi că-l las.
În clipa asta brațele mele sunt întinse, fără să-l ating, pentru că nu am nici cea mai vagă ideea ce să fac, iar săruturile sale mă dau complet peste cap.
La un moment dat simt mâinile sale făcându-și loc sub bluză și ca un fulger mâna mea sare pe a sa, oprind-o.
Josh se uită la mâna mea și după de câteva ori la ochii mei pentru câteva secunde înainte să vorbească.

"Nu vreau să-ți fac nimic", își aduce din nou buzele aproape de ale mele. "Vreau doar să-ți ating pielea și bluza asta e cu trei mărimi mai mare".

Îmi zâmbește liniștitor și simțindu-mă mai liniștită îmi retrag încet mâna ducând-o spre părul lui pe care-l ador atât de mult și el începe din nou să mă sărute.
Mâna sa îmi atinge șoldurile și simt fiori în tot corpul în timp ce-și rotește degetele mari pe ele.
Sunt atât de îmbătată de el, de toate astea, de Josh.

"Josh, ești în cameră?", strigă cineva de pe hol.

Cum aud vocea fac ochii mari și tresărind îl împing pe Josh cu toată puterea pe care o am.
Josh se rostogolește din pat ca un sac de cartofi și cade pe covor unde stăteam eu mai devreme.

"Ești psihopată?", țipă de pe covor masându-și capul.

Probabil s-a lovit de pământ când l-am împins. Dar ce trebuia să fac? A fost instinctiv când am auzit vocea.

"Josh ce...", ușa se deschide și intră o Margaret bine îmbrăcată. "Jennifer?".
"Hei Margaret", o salut complet stânjenită.

Mă simt în largul meu cu Margaret, dar faptul de a mă găsi singură în cameră cu Josh mă îngrijorează totuși puțin.
Margaret își mută privirea de la mine la Josh, dar nu pare enervată, ba chiar un zâmbet viclean apare pe fața ei.
Și totuși îmi spusese că o deranja faptul că tot intrau și ieșeau fete din camera fiului ei.

Cine știe câte fete au fost aici, întinse ca mine pe pat, făcând cine știe ce.

"Am întrerupt ceva?", întreabă privindu-ne.
"Da" "Nu", spunem eu și Josh în același timp.

Margaret ne privește în mod evident confuză de răspunsurile noastre.

"Da sau nu?".
"Da", răspunde Josh enervat.
"Ba nu", îl contrazic. "Nu ai întrerupt nimic".
"Ce se petrece scumpo?", întreabă domnul Cliver apărând în tocul ușii.  "Oh, bună, Jennifer".

Oh, minunat!

"Am întrerupt nimicul lui Josh și al lui Jennifer".
"Nimicul?", întreabă soțul ei.
"Mama", pufnește Josh ridicându-se. "Ce e?".
"Mă întrebam dacă poți să te duci să o iei pe Chloe de la școală, azi are după-amiază", întreabă Margaret.
"Acum?", întreabă în mod evident enervat.
"Da", răspunde tatăl lui. "Iese cam în zece minute, nici atât".
"Nu puteți merge voi?", întreabă aproape ca pe o rugăminte.
"Eu trebuie să lucrez", răspunde domnul Cliver.
"Iar eu să încep să pregătesc cina", continuă Margaret.

Cina? Cât e ceasul? Mă holbez la ceasul sprijinit pe noptieră.
E ora șase! Cum e posibil să fie deja șase? Eu trebuie să mă duc la tata să iau cheile!

"Jennifer ar putea să te însoțească", spune Margaret.
"Păi eu...", încep, dar vin imediat oprită.
"Poți să te duci cu Josh să o luați pe Chloe și după să rămâi la cină", spune exuberantă.
"Păi, eu...", încep din nou cu privirile tuturor asupra mea. "Ar trebui să trec pe la tata să iau ceva să fiu sinceră".
"Oh, chiar mai devreme eram cu tatăl tău", îmi spune tatăl lui Josh. "O să rămână până târziu azi la birou".
"Da și după cină Josh te-ar însoți la tatăl tău", spune încă încântată Margaret. "Ce zici?".

Zâmbetul mult prea încântat al lui Margaret și privirea domnului Cliver mă stânjenesc.
Mă întorc spre Josh care dă din umeri, desigur lui nu-i schimbă viața.

"Bine, fie", încerc să nu par displăcută că accept.
"Perfect", aproape țopăie Margaret. "Ai vreo preferința pentru cină?".
"O doamne, n-o întreba", spune Josh ridicându-se.
"Taci tu", îl cert aruncându-i o pernă.
"Încetează să-mi mai arunci perne", răspunde.
"Încetează să mai răspunzi în locul meu".
"Deci ai preferințe?", râde Margaret alături de soțul ei.
"E bun orice", o liniștesc.
"Desigur", șoptește Josh obținând o căutătură urâtă din partea mea.

În mai puțin de cinci minute suntem în mașina lui Josh mergând să o luăm pe Chloe. Îmi apare un zâmbet spontan gândindu-mă la ceea ce făceam cu câteva minute mai devreme, dar și un fel de anxietate. Cum ar fi evoluat lucrurile?

"Nu vreau să-ți fac nimic", mi-a spus.

O parte din mine era ușurată, cealaltă însă, cea mai irațională, voia ca el să facă tot ce voia.

"De ce râzi?", mă întreabă privindu-mă pe fugă în timp ce conduce.
"Nimic", spun. "De ce m-ai adus la tine acasă?".

Josh nu pare să vrea să-mi răspundă în timp ce mă holbez la strada din fața mea, dar la urmă, deschide gura fără să mă privească.

"Erai ciudată azi, păreai frământată".
"Frământată?".
"Da, erai pierdută în gândurile tale, voiam să știu ce ai, dar nu ai fi vorbit niciodată de față cu toți ceilalți. Apoi când te-am văzut la bibliotecă am venit să vorbesc cu tine și m-am gândit că dacă plecam puțin te-ar fi putut relaxa".

Faptul că a fost singurul care a băgat de seamă că ceva nu era îm regulă azi mă face să cred că poate Josh mă cunoaște mai bine decât cred.
M-am simțit chiar bine la urmă și nu m-am gândit la nimic tot restul după-amiezii.

"Sigur nu e nimic?", îmi scutur capul în semn de negare. "Cumva acel Clark ți-a mai spus ceva?".

Clark? Uitasem complet de el și de propoziția lui.
Cum voi avea ocazia voi vorbi cu el și voi lămuri situația, trebuie să scap măcar de problema asta.

"Nunu, nici vorbă".

Știu secretul tău, Jennifer Milton. Tu faci parte din categoria durerii, cea care n-ar da la schimb propria-i fericire.

***

Josh's Pov

Chiar mă surprinde gestul ei de mai devreme. Nu aș fi crezut niciodată că ar fi sosit ziua în care ea ar fi fost cea care m-ar fi sărutat pe mine, am făcut mereu eu primul pas.
Nu știu ce fac cu ea sau ce suntem, știu doar că toată situația asta îmi place, îmi place la nebunie.
Îmi place să pot să o sărut fără ca ea să dispară zile întregi imediat după, îmi place să pot să o ating și s-o văd cum ia foc.
Poate să facă pe nesimțita cât vrea, dar de fapt e mult mai timidă și naivă decât crede.
Aproape pură aș îndrăzni să spun, doar nu o fi virgină?
Îi arunc o privire fetei care o așteaptă pe Chloe să iasă impreună cu mine. O oberv în toată frumusețea ei. Acum e prea cald afară așa că mama i-a împrumutat una din cămășuțele ei în locul hanoracului. Cu toate că s-a împotrivit într-una, la urmă mama a reușit să o convingă și mă bucur, având în vedere că acum șoldurile și pieptul ei acum sunt la vedere.

Cu toate că e scundă, greutatea și formele sale i se potrivesc, încă nu reușesc să-mi dau seama unde ajunge toată mâncarea pe care o bagă în ea.
Acum că are cămașă pot să-i admir picioarele învăluite în blugi și fundul.
Aș fi putut atinge toate astea dacă mama n-ar fi intrat brusc peste noi.
De parcă ea te-ar fi lăsat.
N-are cum să fie virgină. E prea frumoasă și mare deja, ca să mai fie.
Cu siguranță are reacția asta de călugăriță pentru că nu are încredere. Jennifer e neîncrezătoare aproape la fel ca mine. Știu că se străduiește să nu fie, dar văd că îi e greu.
E de-ajuns ca cineva pe care nu-l cunoaște să o îmbrățișeze, iar ea pare să fie aproape scârbită, aș vrea să pufnesc în râs din cauza expresiei sale.

"Suntem în fața unei școli de copii mici", îmi spune ea continuând să privească intrarea. "Încetează să te mai holbezi la mine de parcă ai fi un pedofil".

Nici nu-mi dădusem seama că mă holbez la ea, am picat de prost.
Văd capul mic al lui Chloe chiar în vârful scărilor, însoțită de învățătoare, își lungește gâtul pentru a găsi pe cineva care să-i fie familiar și cum mă vede un mic zâmbet apare pe chipul ei. Își mută privirea de la mine spre stânga, unde e Jennifer, ochii săi se fac mari și zâmbetul ei se face triplu.
Începe să alerge frenetic pe scări în jos, în timp ce eu îi fac un semn de la depărtare învățătoarei, ca să o asigur că nu a început să alerge de nebună.
Aproape mă supăr când sare pe Jennifer și nici măcar nu se uită la mine.
O văd pe învățătoarea ei privindu-ne de departe cu o privire cam dubioasă.

"Hei micuță Chloe", spune după ce Chloe s-a lipit de ea. "Cum a fost azi la școală?".

Chloe ridică degetul mare în sus ca să ne spună că a mers bine, iar eu îmi încleștez pumnul.
Aș da orice să o mai aud vorbind o dată, de abia îmi amintesc vocea ei, a spus atât de puține cuvinte în viața ei.

"Eu sunt aici, apropo", ridic mâinile la cer.
"Oh, Josh, ești tot aici?", își bate joc de mine Jennifer.

Chloe își strâmbă nasul într-o expresie amuzată și apoi își întinde mâinile spre mine ca să o iau în brațe.

"Ah, acum m-ai observat?", o întreb amuzat. "Și dacă eu n-aș vrea să te iau în brațe?".

Chloe continuă să-și întindă brațele și-și scoate buza de jos. E o șantajistă la fel ca Jennifer când vrea prăjiturele!

"Vino aici, pacoste", îi spun luând-o în timp ce Jennifer mi-o întinde și râde.

Zâmbetul său face din nou ca pistruii să se mărească, cei pe care ea îi urăște atât de mult, dar pe care eu îi ador.

"Josh, putem vorbi o clipă?", mă întreabă o femeie în fața noastră.

E psihologul lui Chloe dacă nu mă înșel, am vorbit de două ori cu ea și o văd des când vin s-o iau.
Chloe agită mânuța în semn de salut, în timp ce Jennifer o privește rece, așa cum face cu toate ființele vii de pe planeta asta pe care nu le cunoaște.

"E ceva în neregulă?", întreb îngrijorat.
"Nunu", mă asigură. "Voiam doar să vorbesc cu tine în privat".
"Desigur", încuviințez. "Poți s-o ții o clipă pe Chloe? Vin imediat".
"Okay", spune apatică continuând să o privească pe doamnă.

Femeia face un semn de la revedere și ne apropiem de scări, acum aproape goale.

"Ce e în neregulă?", întreb nerăbdător.
"Nimic", îmi spune. "Merge totul bine. Credeam că o să vină să o ia domnul și doamna Cliver, dar cred că pot discuta și cu tine, o să le transmiți după".

Încuviințez. Nu poate pur și simplu să spună ce se întâmplă și să termine?
Urăsc persoanele care mă țin în suspans.

"Deci...", începe în sfârșit ea. "Voiam să vă anunț că am observat niște schimbări majore în comportamentul lui Chloe".
"Schimbări?", întreb confuz.
"Da", încuviințează. "Chloe în ultima perioadă e mult mai deschisă. Desigur, nu vorbește, dar interacționează mult mai mult cu colegii săi. Se implică din proprie inițiativă în activitățile de grup".
"Păi e fantastic, nu credeți?".

Nu înțeleg care ar fi problema, de ani de zile ne așteptăm la îmbunătățiri din partea lui Chloe, și acum în sfârșit au apărut.

"Da, desigur, e minunat. Dar, desigur, schimbările în bine nu apar singure, cel puțin nu de obicei".
"Ce vreți să spuneți", întreb din nou confuz.

Psiholoaga îi aruncă din nou o privire lui Chloe.
Jennifer o face să facă piruete în timp ce Chloe țipă bucuroasă. Un zâmbet automat apare pe buzele mele.

"De obicei e mereu ceva care face ca o persoană să se schimbe, ca un lapsus, care o face fericită și o face să-și dorească să-și schimbe în bine propria viață. Acest procedeu se întâmplă fără ca măcar să ne dăm seama și se poate întâmpla foarte bine și la o fetiță cum e Chloe. Voiam să vă întreb dacă s-a întâmplat ceva deosebit în ultima perioadă în viața lui Chloe sau dacă a cunoscut pe cineva de curând".

Nu sunt foarte prezent, dar cred că aș știi dacă Chloe ar avea vreo prietenă, dar e imposibil desigur.
Chloe e mereu la școală, face mai multe ore decât ceilalți copii și desigur când nu e la școală e acasă.
Din când în când mă duc cu ea în parc, dar dacă nu e cu mine sau cu vreun alt membru al familiei nu e cu nimeni altcineva.

"Nu", îi spun sincer. "Nu cred că e nimeni nou în viața lui Chloe".

Psiholoaga oftează băgând o mână în geanta ei și scoțând o foaie împăturită.
Din foaie ies altele și după ce le-a dat la o parte mi le întinde.
Observ desenele și în scurt timp casc ochii, îndreptându-mi privirea spre Chloe.

"Jennifer?", îmi readuc privirea la desene. "Asta e Jennifer".

"Aah, deci așa o cheamă", spune psiholoaga încântată. "Cum spuneam, e mereu ceva care face să se aprindă ceva în mintea noastră, iar în ultima perioadă Chloe se dedică mai mult să "trăiască", dacă pot spune așa. Imediat m-am gândit că s-a întâmplat ceva sau că s-a întâlnit cu cineva și după ce i-am văzut desenele m-am convins că era așa".
"Au fost aceste desene cele care v-au făcut să ajungeți la această concluzie?".
"Da", răspunde. "Deja de ceva vreme Chloe o desena pe fata asta cu părul roșcat și din când în când desena zâne, dar mereu cu aceleași trăsături. Când o întrebam cine e ea bătea pur și simplu din mâini. Aș fi vrut să vorbesc cu părinții tăi despre situația asta, dar se pare că am înțeles deja cine e".
Psiholoaga își întoarce privirea spre Jennifer și Chloe, dar mie încă nu-mi vine să cred.
Știam că Chloe se atașase într-un anume fel de Jennifer cu toate că o vedea puțin, dar chiar să o determine să facă schimbări în bine!

"Oh, păi, da...", spun încă nevenindu-mi să cred. "Ea e Jennifer".
"Ea și Chloe se văd des?", mă întreabă.
"De fapt, nu. Dar de prima dată de când a văzut-o a simpatizat-o, ceea ce ni s-a părut imediat ciudat, dar nu-i acordasem prea multă atenție".
"Trebuie să fie o persoană aparte", privește în partea opusă prinsă în gândurile sale.
"Chloe?".
"Nu, Jennifer", o corectează. "Uneorii copiii percep lucrurile de care noi nici măcar nu ne putem da seama, dacă Chloe a simtit ceva la Jennifer, trebuie să aibă ceva special".

Mă pierd pentru o clipă văzând părul roșcat al lui Jennifer zburând în aer împreună cu cel al șaten al lui Chloe.

"Oh, da este", o gândesc cu adevărat.
"Vorbește mult cu Chloe", mă întreabă.
"Da. Vorbește des cu ea chiar dacă nu primește un răspuns, dar ei nu pare să-i displacă", îi spun. "Uneori preferă să vorbească cu ea decât cu mine".

"Auzi", spune enervată. "Sunt persoane care vorbesc prea mult", spune indicându-mă pe mine. "Și persoane care nu vorbesc deloc", și o indică pe Chloe. "Și sincer o prefer pe ea", termină întorcându-și capul spre Chloe.

Râd pe dinăuntru la amintirea acelei scene la mine acasă, înainte de petrecerea lui Susan Flan, înainte de toată tevatura aia.

"Ea știe cine sunt eu?".
"Nu, habar nu are. De ce?".
"Din felul în care mă privea părea că vrea să mă lege și să mă arunce de pe o stâncă", spune deloc turbată.

Uneori uit cum privirea lui Jennifer poate părea rea prin ochii celorlalți.
Ochii săi verzi sunt arma ei letală, uneori mă sperie și pe mine.

"Oh, da, mă scuzați", îmi frec gâtul. "Să spunem că tinde să aibă puțină încredere în cei pe care nu-i cunoaște".
"Ah, da?", întreabă pe un ton curios.

O privește de parcă ar fi un cobai de laborator și asta să fiu sincer mă deranjează.

"Asta e tot?", întreb încercând să nu par enervat.
"De fapt, nu...".

Oh, Doamne.
Ce mai vrea? Mama o să plătească pentru asta, trebuia să vină să o ia ea!

"Spuneți".
"Dacă Jennifer are acest efect asupra ei, poate încercați să le faceți să-și petreacă mai mult timp împreună sau măcar să nu le îndepărtați".

Jennifer să petreacă mai mult timp cu Chloe?
Ar putea să-și petreacă după-amiezele arzând păpuși în curtea din spate.
Râd doar gândindu-mă la asta.
Imediat îmi apare în minte poza pe care Jennifer mi-a arătat-o pe pat și trebuie să recunosc că m-am simțit al naibii de important pentru că mi-a arătat-o.
Nu am vorbit niciodată despre mama ei cu ea și faptul că mi-a povestit ce făcea din când în când cu ea m-a făcut să mă simt al naibii de fericit.
Ea știe mult mai mult decât ar trebui să știe despre Kevin și Caroline, acum mă simt aproape chit, știind că la urmă nu-i e atât de greu să se deschidă cu mine.

"O vom face", o asigur repede astfel încât să mă lase.
"Și apoi mai e copilul ăsta", începe ea zâmbind.
"Copil?".

Sar imediat ca ars și o privesc confuz.
Chloe și un copil? Un copil băiat?
Nu, un copil câine. După tine?

"Da, un copil", râde ea amuzată. "Îl cheamă Alex".
"Și cu asta ce vreți să-mi spuneți?".
"Chloe s-a apropiat în special de copilul acesta, petrec mult din timpul lor împreună, ea l-a învățat chiar și niște semne din limbajul surdomuților. S-a chinuit să le învețe și din când în când le și folosește, par să fie în sintonie, chiar dacă el e singurul care vorbește".
"Înțeleg...", spun fără să înțeleg cu adevărat.
"Ar fi ideal ca Alex să-și petreacă timp cu Chloe în afara școlii".
"Vreți să spuneți că ar trebui să iasă la o întâlnire?", aproape țip.

Psiholoaga se uită la mine de parcă aș avea probleme și după pufnește într-un râs enervant care nu mă face decât să mă irit și mai tare.

"Nu, Josh, sunt încă mici, trebuie doar să-și petreacă o după-amiază împreună", îmi explică. "Poate la voi acasă în timp ce sunt niște adulți care să-i păzească. O s-o sun pe mama ta desigur pentru eventuale lămuriri și am vorbit deja cu părinții lui Alex care sunt complet de-acord.
"Mh", răspund doar.

Sunt destul de sceptic în legătură cu "după-amiaza împreună".
Sunt doar niște copii, Josh...
Așa, și? Ea e sora mea mai mică, nu trebuie să se plimbe prin jurul ei băieți, în plus de ce dintre toți s-a atașat tocmai de Alex ăsta? Nu putea să se atașeze de o plantă?

"Ar fi chiar idealul pentru ea", îmi amintește psiholoaga.
"Bine", oftez la urmă. "Dacă îi va face bine lui Chloe".
"Foarte bine", îmi spune. "Atunci ne vedem curând".

"Pe curând", pe niciodată.

În sfârșit și-a luat la revedere, îmi lipsea doar Alex ăsta, deja încerc să nu sar de cur în sus de fiecare dată când Drake o atinge pe Meredith unde nu trebuie.

"Deci?", mă întreabă Jennifer în timp ce o ține pe Chloe de mână.
"Nimic, îmi spunea doar că Chloe a avut niște schimbări în bine la școală".

Evid să-i spun că motivul e chiar ea, și-ar lua-o în cap.

"Dar cine era aia?", mă întreabă cu o față aproape scârbită.
"Psiholoaga ei".
"Psiholoagă?", întreabă surprinsă. "Și de ce?".
"Cum adică de ce? Chloe are nevoie de un psiholog".
"Nu, nu are", mă contrazice.
"Ba da, are", îi spun eu. "Ea e specială", închei știind că Chloe ne ascultă.
"Da, este", continuă. "Dar nu în felul acela".

Poate tocmai la asta se referea psiholoaga când vorbea despre Jennifer.
Ea e specială, la fel ca Chloe, pentru noi a ei e o problemă gravă, dar ea nu-i acordă așa multă importanță. Pentru ea pare aproape să nu fie o problemă faptul că ora mea nu spune un cuvânt de aproape toată viața, chiar dacă are corzile vocale într-o stare perfectă.
Jennifer îi ține mâna dreaptă lui Chloe, în timp ce eu i-o țin pe cea stângă, o facem să se învârtă înainte și înapoi, din când în când o ridicăm de pe pământ în timp ce ea râde cu poftă.
Jennifer pare să țină cu adevărat la ea ceea ce e ciudate, e ca și cum ar fi protectivă cu ea, cum e și cu Meredith.
Obervi cum e de drăguță cu toți componenții familiei tale în afară de tine?
Lasă-mă în pace acum! Încerc să am un discurs mintal.
Jennifer pare să vrea să o protejeze pe Chloe de toți noi cei care o considerăm diferită... Cine știe cum ar fi Jennifer ca mamă.
Chiar nu pot să mi-o imaginez, se chinuie să demonstreze iubire pentru mai mult de cinci minute, să nu mai vorbim de crescut un copil.
O simt pe Chloe trăgându-mă de mână, dirijându-se în partea opusă a mașinii.

"Ce e?", o întreb.

Chloe indică un stand de înghețată parcat acolo aproape.

"Vrei înghețată?", o întreabă Jennifer, iar Chloe încuviințează.
"Nu, Chloe", îi interzic eu. "O să-ți strici pofta de mâncare, în scurt timp luăm cina".

Chloe nici nu mă bagă în seamă și continuă să mă tragă spre stand.

"Ce nu ți-e clar din propoziția "în scurt timp luăm cina"?", o întreb din nou.

Dacă mama află că i-am cumpărat înghețată înainte de cină îmi taie picioarele.

"Oh, haide, Josh", începe și Jennifer. "E mereu loc pentru înghețată".
"Asta spui tu care ai mânca un copac dacă ar fi comestibil".

Chloe începe să mormăie și sunt sigur că mai are puțin și începe să plângă.

"Ei, haide, ești un monstru!", mă jignește. "Vrea doar o înghețată".

"Auzi, dacă mânâncă acum înghețată după nu o să mânânce nimic la cină".

Jennifer îi aruncă o privire lui Chloe, la standul de înghețată si apoi mie.
Oftează resemnată, probabil a înțeles.

"Ai auzit Chloe?", o întreabă și Chloe se uită la ea disperată.
"Josh, dar ce e ăla?", mă întreabă Jennifer arătând un punct în spatele meu și făcând ochii mare.
"Unde?", mă întorc.

Mă întorc privindu-mă în jur, dar nu reușesc să văd nimic suspect.
Ce tot spune?

"Jennifer, ce nai...".

În mod evident nu reușesc să-mi termin propoziția, pentru nici Jennifer nici Chloe nu sunt în fața mea.
Mă întorc puțin cât să le văd fugind spre standul de înghețată fără să știu.
Ce trișoare, m-a păcălit!
De unde să știu eu că ar fi fugit cu sora mea spre standul de înghețată? Totuși, are optsprezece ani!
Mă îndrept spre ele puțin enervat, dar mai mult amuzat de invenția ei și mai ales pentru că mi-a făcut din plin.
Când ajung în fața standului de înghețată văd un om de vârsta a treia plictisit care așteaptă.
Chloe privește intens gusturile, încercând să aleagă unul, pare să fie în căutare de comori, Doamne, cât de mult seamănă!

"Care e copilul dintre voi două?", o întreb apropiindu-mă de ea.
"Înghețata te bine-dispune", se apără.
"Fursecurile te fac fericit", spun. "Înghețata te bine-dispune, ce mai e?".
"Cartofii prăjiți îți schimbă viața", îmi zâmbește de parcă ar spune ceva ce are sens.
"O să te pun pe tine după în scăunel, nu pe ea".
"Dacă să întinde, bine", dă din umeri.

Râd datorită simțului ei al umorului. Pentru că Jennifer e și asta, amuzantă, alături de multe ale trăsături care ar fi imposibil de înșiruit.
Nu știu dacă suntem împreună, de fapt eu nu vreau nimic serios, am hotărât deja de ceva vreme că nu vreau.
Dar ei nu pare să-i pese ce suntem, adică, dacă ar interesa-o m-ar fi întrebat, nu?

"Vrei să te miști?", întreabă omul uitându-se la Chloe.

Chloe se încruntă, ce vrea ăsta?
Sunt pe cale să deschid gura, dar roșcata de lângă mine mă întrece cu puțin.

"Scuze, cum ai spus?", spune pe un ton amenințător.
"Am spus că fetița trebuie să se grăbească, nu am tot timpul din lume".

Jennifer ridică o sprânceană și îi adresează o privire dură în timp ce o ia pe Chloe în brațe.

"Auzi...", începe. "Mulțumește că am venit la rahatul tău de stand înloc să ne ducem la o gelaterie adevărată, în sfârșit cineva s-a hotărât să vină aici și tu îl tratezi așa? Nu văd o coadă kilometrică care se bate să mânânce înghețata ta așa că vezi cum faci să fii politicos cu ea, pentru că dacă ei nu-i place niciunul din gusturile astea, nu o să vezi niciun ban. Sunt sigură că pe lângă faptul de a lucra aici, mai și dormi aici, nu-i așa?".

Bărbatul o privește uluit ca apoi să înghită în sec.

"Cum credeam...", râde ea. "Fii politicos și răbdător cu ea, altfel pot să te asigur că singurul stand pe care o să-l mai poți conduce va fi cel de gunoi, iar în ăla nu poți dormi".
"Ăhm...", se bâlbâie bărbatul. "Deci ce gust vrei, păpusică? Con sau cutie?".

Chloe indică două gusturi din spatele vitrinei și după indică conul deasupra pultului.

"Con", spune Jennifer. "Lămâie și căpșuni".

Omul încearcă să se miște cât mai repede cu putință făcând și ceva să cadă.
Tocmai la asta mă referam, poate fi foarte ascultătoare uneori, dar dacă o enervezi e în stare să te bage în sperieți, știu din proprie experiență.
Ea nu știe asta, dar de mai multe ori m-am simțit dezgolit de cuvintele sale și de privirea sa de piatră.

"Pune și o vafă", ordonă scurt.
"Imediat".

Bărbatul îi întinde conul de înghețată, iar Jennifer o lasă pe Chloe jos ca să ia portofelul.

"Mă ocup eu", spun imediat.

Îmi aruncă o privire scurtă dar fără să mă asculte îi întinde doi dolari, iar bărbatul îi adresează un zâmbet de complezență.

"O zi bună atunci".
"Dada, pa", spune ea grăbită.
"Am zis că plăteam eu", spun din nou mergând spre mașină.
"Deja scosesem portofelul, nu începe".

Bufnesc și ne urcăm în mașină în timp ce Chloe se mișcă în continuu cu înghețata în mână pe scăunel.

"Nu murdări mașina și termin-o repede înainte șă ajungem acasă, altfel mama mă omoară și după urmezi tu".

Chloe râde la ceea ce am spus, dar nu a înțeles că eu vorbesc serios.
Apoi însă mă uit la zâmbind de parcă ar avea cel mai bun lucru din lume în mâini și-mi spun că m-aș lăsa omorât și de zece ori dacă ea e fericită.

"Va fi un secret, nu-i așa, Chloe?", o întreabă Jennifer în timp ce Chloe încearcă să facă cu ochiul.
"Psiholoaga a spus și altceva", spun pornind mașina.
"Cum ar fi?".

"Chloe s-a împrietenit cu un coleg de clasă, Alex, și ar vrea ca el să vină la noi acasă sau ceva de genul. Se pare că sunt mereu împreună sau vreun rahat de genul".
"Dar e minunat!", spune ea. "Alex e prietenul tău?".

Chloe scutură din cap și amândoi ne încruntăm.
Psiholoaga așa spusese, sunt sigur, mai mult ca sigur.

"Cum nu?", întreabă din nou Jennifer. "E iubitul tău?".

Chloe încuviințează mândră, iar eu mai aveam puțin să dădeam peste un pieton în timp ce Jennifer râde.

"Poftim? Nu", mă grăbesc să spun. "Cum adică e iubitul tău?".

Pe Chloe o doare undeva de ceea ce spun și începe să râdă cu Jennifer.

"Îți place de acest Alex?", o întreabă din nou și ea încuviințează. "E frumos?", Chloe încuviințează din nou lungindu-și brațele. "Foarte foarte frumos vrei să spui?".
"Oh, încetați!", pufnesc eu. "Chloe ești mică pentru lucruri de genul".

Chloe se încruntă, încrucișându-și brațele și privindu-mă provocator. Ce mama naibii...?

"O să mi-l prezinți, nu-i așa?", o întreabă. Dar Chloe de data asta ne arată inelarul, bătând ușor pe el... Nu înțeleg. "O să vă căsătoriți?", o întreabă.

Chloe încuviințează și mai bucuroasă și asta e deja prea mult pentru mine. Eu nu aveam gânduri de genul la vârsta ei!

"Asta nu e adevărat, Chloe", îi spun. "Ești prea mică să te gândești la lucruri de genul sau la căsătorie".
"Oh, haide, încetează!", mă ceartă aproape făcându-mă să ies de pe șosea, o să fac un accident cu astea două în mașină. "Iubirea e pentru toți, Chloe".
"Dar sunt doi copii, Jennifer", continuu eu.
"Așa, și? A lor e pur și simplu o iubire mai pură și inocentă, mai bună decât multe altele după mine".

Rămân destul de uluită de răspunsul ei, chiar ea a recunoscut că nu a iubit niciodată și acum începe să apere sentimentul ăsta.
Ea crede în iubire? Eu deja am încetat să o mai fac de mult timp.
Cine știe de unde i-o fi venit întrebarea aia în bibliotecă, trebuie să se fi gândit mult la asta înainte de momentul ăla.
Să iubești atât de mult încât să te doară... Norocoasă ea care nu a iubit niciodată.
Știu că ceva e în neregulă cu ea, sunt sigur, a fost gânditoare toată ziua, pierdută în cine știe ce amintire.
Din când în când văr privirea ei bântuind în gol, de parcă ar face un complicat dialog mintal sau și-ar aminti de timpuri de mult trecute.
Nu-mi place deloc privirea aia, ochii săi verzi devin goi și urăsc senzația că ea se pierde într-o amintire tristă singură.
De asta azi am vrut să o iau la mine, părea așa mică și în afara lumii pe peretele ăla al bibliotecii. Da, uneori Jennifer îmi dă impresia că e atât de neapărată și frământată, dar după deschide gura și totul dispare, dar știu că de fapt doar se ascunde.
Cât aș vrea să știu ce i se întâmplă de fapt, știu că e ceva!
Îmi duc privirea spre ea când mă opresc la semaforul roșu și observ că scoate limba la Chloe.
Poate mă înșel, poate Jennifer ar fi o mamă perfectă, tocmai pentru că i-ar da fiicei sale tot ceea ce de fapt i-a lipsit ei.
Chiar vreau să știu mai multe despre povestea asta, dar știu că ea încă nu e pregătită să vorbească despre asta, momentan, iau ceea ce e dispusă să-mi dea.
Încet încet începe să se deschidă cu mine și îmi place asta, dacă i-aș fi cerut înainte să ne uităm la un film la mine în cameră m-ar fi scuipat în față.
Era încolăcită pe mine în timp ce închidea ochii, nu mai petreceam momente de genul de mult, de la Caroline.

"Haideți, coborâți vrăjitoarelor", parchez mașina în fața casei.

Jennifer își desface centura și se duce să o ia pe Chloe de pe bancheta din spate.
Chloe înloc să coboare întinde mâinile spre Jennifer și ea o ia în brațe.
Începe să se obișnuiască cu luatul în brațe.
Fug spre casă în timp ce râd împreună, iar eu văzându-i părul roșcat zburând nu pot decât să fiu încântat.

****

Jennifer's Pov

"Cât v-a luat?", întreabă Margaret cum intrăm în casă.
"Acum suntem aici", îi spune Josh.
"Hai aici micuțo", îi zâmbește Margaret lui Chloe.

O las pe Chloe să coboare de pe spatele meu și aleargă spre mama ei care o întâmpină cu o îmbrățișare.
Aproape mă topesc la scena aia atât de maternă.

"De ce miroși a căpșuni?", întreabă încruntându-se.

Eu și Josh ne privim speriați în timp ce Chloe se îndepărtează inocentă. Dăm din umeri, iar Margaret ne priviște mijindu-și ochii.

"Scumpo, cred că puiul e copt", îi spune domnul Cliver ieșind din bucătărie.

Margaret aleargă în bucătărie și toți trei răsuflăm ușurați. Nu știu cum e furia mamei lui Josh dar ceva îmi spune că nu e nimic plăcut.
Domnul Cliver o privește pe Chloe care face ca titirezul de ici-colo și după se uită la noi doi.

"Înghețată, hă?", râde el. "Du-o să se spele pe dinți înainte să afle mama ta".
"Haide, vino", îi spune Josh.

Încă mă întreb cum e posibil ca acest bărbat să-și fi lăsat fiul să plece de acasă ca apoi să-l lase în pușcărie.
E ceva ce nu mi-e clar în toată povestea asta, văd cum își privește familia, el chiar o iubește.

"Jennifer, poți să te duci să-ți iei ghiozdanul și cheile de la motor din cameră?", mă întreabă. "Așa pot să te duc direct acasă".
"Sigur".

Mă îndrept spre cameră, luându-mi ghiozdanul, dar de cheile de la motor nici urmă.
Mă uit puțin peste tot, chiar sub pat, dar nimic. Noptierele!
Caut frenetic prin sertarul din stânga fără succes ca apoi să mă îndrept spre cea din dreapta.
Noptiera asta spre deosebire de cealaltă e plină de foi și de poze, dar pe fund reușesc să văd cheile.

"Iată-le", spun mândră de mine.

Mă pregătesc să închid noptiera, când o poză îmi atrage atenția. O iau și încep să o privesc exact cum făcea Josh mai devreme.

O fată cu părul blond, scurt stă pe un leagăn în timp ce scoate limba la cameră.
E foarte înaltă, slabă și datorită bluzei scurte observ piercingul din buric.
Cu adevărat frumoasă, n-am ce să zic, cine știe cine e. Mai ales, de ce Josh are o poză ascunsă cu ea în noptieră?

"Ce faci?", tună el.

Speriată de intrarea sa neașteptată îmi duc o mână la piept recăpătându-mi suflarea.

"Nimic, eu...".
"Nimic?", urlă el speriindu-mă din nou. "Ai o poză cu Caroline în mână!"

Caroline?
Fac ochii mare auzind numele, deci Josh ține o poză cu Caroline ascunsă? E încă îndrăgostit de ea? Credeam că o urăște.
Se uită la mine cu o privirea răutăcioasă, pare că vrea să mă ia la bătaie.

"Eu nu știam", încep. "Căutam doar cheile".
"Ei, ce să vezi?", îmi smulge poza din mână. "Asta e o poză, nu sunt cheile".

Pune poza la loc în sertar, trântindu-l cu putere.

"C-calmează-te", mă bâlbâi. "Nu am făcut-o inteționat. Căutam cheile și în timp ce le căutam am mutat pozele, de-aia am văzut-o".
"Prostii", tună din nou. "Voiai doar să îmi cotrobăi prin lucruri!".
"Poftim?", urlu eu de data asta. "Nu și știi asta foarte bine!".

Josh râde cu poftă, dar e un râs amar și răutăcios, nu mai auzeam râsul ăsta de ceva timp.

"Te-ai băgat mereu când era vorba de ea, fac pariu că știai deja că e acolo, așteptai doar momentul să o observi mai bine".
"Asta e absurd. Nu știam cine e înainte ca tu să intri pe ușă și să faci pe șmecherașul cu mine".
Sincer Josh chiar mă sperie și nu știu cum de reușesc să spun o propoziție care să aibă sens.
Nu reușesc nici să tresar că Josh dă cu pumnul în perete și-mi adresează o altă privire întunecată.

"Trebuie să-ți vezi de treaba ta, Jennifer", mârâie el.
"Asta fac", răspund. "Tu mi-ai cerut să-ți caut cheile, nu e vina mea că te agiți așa din cauza unui rahat de poză".
"Stai departe de noptiera asta de acum încolo, stai departe de ceea ce e al meu".

Nu-l mai recunosc.
Nu reușesc să mai găsesc nici măcar o urmă din acel Josh cu care m-am uitat la film azi sau din cel care îmi mângâia părul în bibliotecă.

"Tu m-ai invitat la tine acasă".
"Ei bine, atunci se pare că am făcut o greșeală având în vedere că îți bagi nasul unde nu-ți fierbe afurisita de oală", spune rupându-mă complet. "Aș face bine să mă gândesc de două ori data viitoare".

Spune că regretă că și-a petrecut timpul cu mine azi?
Nu putea fi mai clar de atât!

"O să mă gândesc și eu de două ori înainte să accept atunci!".

Îi arunc cheile în piept împingându-l cu umărul și alergând spre scări cu ghiozdanul în mână.

"Jennifer, da ce...", aud vocea lui Margaret, dar continuu să merg spre ușă.

Fug până când nu ies afară și din fericire aici sunt mult mai aproape de centru decât sunt de la mine de acasă.
Fug și fug repede, puțin ca să mă îndepărtez cât de mult pot de Josh și puțin pentru că știu că dacă mă opresc o să încep să mă gândesc din nou.
Încă nu pot să conștientizez ceea ce tocmai s-a întâmplat. De mult nu mai avusesem parte de o ceartă de genul. De mult nu mai văzusem negrul ochilor săi întunecându-se și mai tare.
Mă privea cu dispreț, de parcă aș face parte din cei mai răi oameni de pe lume și ar trebui să dispar instant.
În scurt timp reușesc să opresc un taxi și se îndreaptă imediat spre adresa pe care i-am dat-o.
Nu pot să-mi scot din minte privirea sa și pumnul pe care l-a dat la perete.
A fost atât de violent încât dacă mi l-ar fi dat mie mi-ar fi fisurat craniul.
Era atât de nervos, gata să spargă tot ce i-ar fi venit la mână, dar m-am enervat și eu.
Da, e adevărat, am luat poza uitându-mă la ea, dar de unde puteam să știu că era ea, de unde puteam să știu că e fata care cu toate că e atât de departe ne creează atâtea probleme.
Nici măcar nu o cunosc, dar deja o urăsc cu toată ființa mea.
Căutam pur și simplu cheile, iar poza mi-a atras atenția.
Cu siguranță nu mă așteptam la reacția asta atât de bruscă, m-a luat complet pe nepregătite.

"Face 15 dolari", îmi spune șoferul.

Îi întind banii șoferului și cobor repede din mașină îndreptându-mă spre intrare.
Acum ca acum vreau doar să-mi iau cheile de la mașină și să mă duc acasă să dorm.
Să dorm poate o să mă ajute să uit privirea aia care încă îmi provoacă fiori și mă face să înghit în sec.
Am simțit aceiași nervi pe care îi folosise în bibliotecă cu Melissa, aceiași pe care îi folosise afară la petrecerea Tatianei.
Simt un gol imens în stomac gândindu-mă că buzele alea care au pronunțat lucruri atât de rele mă sărutau cu pasiune cu câteva ore în urmă.
Aș vrea să nu fi deschis niciodată prostia aia de sertar pentru că în felul ăsta n-aș fi acum aici aproape alergând nervoasă spre secretara care mă privește ciudat.

"Vă pot ajuta?", mă întreabă forțând un zâmbet.
"John Milton", spun directă.
"Hm, nu este disponibil momentan".
"Poftim? Auziți, trebuie doar să fac un lucru rapid, e în ședință?".
"Nu, dar...", nu o las să termine pentru că nu vreau să mă rețină mai mult.
"Unde e biroul său?", întreb imediat.
"Am spus deja că nu e disponibil acum, e cu un client", îmi spune agitată.
"Auziți", inspir. "Sunt Jennifer Milton, fiica lui".

Secretara se blochează imediat, cum mă așteptam. Mereu aceeași poveste monotonă despre numele de familie.

"Oh, domnișoară Milton", îmi zâmbește și mai agitată. "Biroul este chiar acela, dar chiar nu puteți intra".

Cum văd că indică ușa din fața mea nu mă gândesc de două ori înainte să mă îndrept cu pași mari spre ea.

"Domnișoară!", mă strigă ea.

Vreau doar cheile de la mașina mea și să nu trebuiască să mă dau peste cap să mă duc mâine la școală!
Sunt deja destul de nervoasă eu, îmi mai lipsesc doar secretarele enervante!
Deschid ușa nervoasă fără ca măcar să bat, dar rămân pietrificată la ce văd.
Nu pot să cred, nu o să am niciodată pace.