Capitolul 44

Jennifer's Pov

"Melissa?".

Obrajii săi și ochii săi sunt iînconjurați de negru, probabil de la machiaj, care, plângând, s-a scurs. Părul său mereu aranjat perfect acum era legat în mod haotic într-un coc blond și nici măcar zâmbetul său complăcut nu mai plutea pe chipul său.
Buzele sale erau acoperite de eșarfa gri uriașă pe care o purta, ceea ce e ciudat având iîn vedere că aici se moare de cald, dar nu era singurul ciudat.
Nu o vedeam pe Melissa prin jur de ceva timp și observasem asta, dar observasem și că în zilele în care o vedeam la școală stilul ei vestimentar se schimbase, alături de felul său de a se comporta.
Era mereu acoperită în mod constant, nu mai purta mini rochițele ei care de abia dacă o acopereau chiar dacă murea de frig și nu se mai plimba uitându-se la oricine cu aerul ăla de superioritate si dispreț.
Ceva la Melissa nu era în regulă și eu îmi dădusem seama de asta de ceva timp, pur si simplu nu-i acordasem importanță, dar acum e diferit.
Persoana din fața mea nu este Melissa, dar o fată cu totului necunoscută mie, care mă privește șocată.
Ce ar trebui să fac acum? Să trec de ea și să mă prefac că n-am văzut nimic ca să mă duc să-i iau uniforma lui Olly? Sau să o întreb ce s-a întâmplat?
Nu vorbesc cu Melissa din ziua în care m-am așezat lângă ea la literatură, și tot ce am făcut a fost să ne jignim, având în vedere că săptămâni în urma o luasem la palme.
Melissa nu mi-e simpatică la fel cum eu nu-i sunt simpatică ei, dar pe cât de mult o urăsc, nu pot rămâne indiferentă la scena asta.
Ne privim în ochi fără a spune nimic.

Privirea sa șocată s-a transformat într-o privire speriată, ca mai apoi să devină aproape resemnată și enervată.
Ochii săi și mișcările pleoapelor sale, împreună cu cele ale mâinilor sale, exprimă multe emoții diferite, dar nu ură.
Nu mi-a rezervat acea privire pe care mi-a rezervat-o în prima zi în care ne-am văzut, pare pur și simplu pierdută.
În sfârșit buzele Melissei se mișcă și liniștea vine întreruptă.

"Desigur", spune ea râzând amar, ștergându-și ochii.

O privesc confuză, neînțelegând ce vrea să zică.

"Desigur, dintre toate persoanele care trebuiau să treacă, ai venit tu".
"De ce, cine trebuia să treacă?" mă hotărăsc în sfârșit să deschid gura eu.
"Nimeni", folosește un ton aproape răutăcios. "Nu e niciodată nimeni aici la ora asta".

E adevărat. Ce-i drept, e târziu. Școala e lipsită de orice persoană, cu excepția câtorva oameni de serviciu.
În scurt timp porțile s-ar fi închis și dacă nu mi-ar fi cerut-o Olly n-aș fi trecut niciodată pe aici.
Chiar nu știu cum să mă comport în situația asta, cred că dacă ar fi fost un necunoscut m-aș fi limitat la un "E totul în ordine?" sau "Hei, ce se petrece aici?".
Dacă însă aș fi găsit pe cineva pe care îl cunoșteam m-aș fi catapultat pe el ca să înțeleg ce naiba se întâmplă.
Dar m-am trezit cu Melissa. Melissa care pusese la cale gluma aia proastă cu Josh, Melissa cu care m-am certat încă din prima zi de școală, aceeași Melissa căreia îi trăsesem vreo două după ce m-a provocat.
Dar în același fel în care îl iertasem pe Josh și Melissa începea să-mi fie indiferentă.
Nu ca și cum acum aș adora-o și-mi doream să devin una din păpușile ei, pur și simplu nu o uram, simțeam pentru ea doar un fel de enervare.
Deci cum ar trebui să mă comport cu o persoană de genul?
Neștiind ce să fac, mă privesc în jur, ca mai apoi să mă așez pe jos la fel ca Melissa.
Mă întind pe jos în fața Melissei. Spatele meu e sprijinit de perete, picioarele mele întinse și teneșii mei la mică distanță de cei ai Melissei.
Continuăm să rămânem în liniște, dar e din nou Melissa cea care vorbește.

"Ce cauți aici?", mă privește.
"Și tu ce cauți aici?", răspund vrând să știu de ce e în vestiar.
"Nu e treaba ta".
"Bine", spun. "Nu e treaba ta nici de ce sunt eu aici atunci".

Hristoase. Reușește să fie de nesuferit chiar și în clipa asta.
Puteam foarte bine să trec de ea, să iau uniforma lui Olly și să plec. Însă nu știu care parte stupidă a creierului meu mi-a sugerat să mă așez și să înțeleg ce are.
Vorbim despre Melissa!
Continuă să-și țină chipul întors spre stânga fără să mă privească, iar eu trebuie să iau uniforma și să mă întorc la Michael.
Stă nemișcată, singura mișcare pe care o face e să-și tragă puțin eșarfa, căutând aer proaspăt. Încă nu înțeleg de ce e așa înfofolită aici înăuntru.

"Ar trebui să-ți dai măcăr jos eșarfa aia dacă ai de gând să rămâi mult pe aici", îi spun. "O să mori de cald".

Privirea sa sare pentru a doua oara spre mine și ochii săi se fac mari de parcă i-aș fi zis cel mai rău lucru din lume. Strânge tare eșarfa lângă ea, atât de tare încât aproape că i s-au albit încheieturile.

"Nu-mi atinge eșarfa", afirmă.

Aproape mârâie în timp ce o spune, dar ochii ei spun cu totul altceva. Dacă vorbește cu ură, ochii ei transmit frică.

"Nu am atins eșarfa ta idioată, am spus doar că dacă ai de gând să stai aici ar trebui să ți-o dai jos", mă apăr.
"Nu-e-treaba-ta", silabisește.
"Ai grijă cum îmi vorbești", o avertizez. "Nu-mi trebuie prea mult să-ți mai dau o palmă".

Ofteazaă enervată, ducându-și picioarele la piept și ignorându-mă încă o dată. Mă ridic de jos, sătulă de situația asta absurdă și de blondul orbitor al Melissei.

"Nici nu știu de ce am încercat să vorbesc cu tine", îi spun răutăcioasă. "Ești pe jos, în mod evident distrusă de ceva sau cineva, plângând. Și cu toate că nu ne înțelegem am avut decența de a înțelege ce se întâmplă".
"Dar nu ți-a cerut-o nimeni", continuă ea.
"Exact", râd de ea. "O persoană cu o inimă nu are nevoie să i se spună să "ajute" pe altcineva, dar se pare că tu nu ști ce înseamnă, având în vedere că te gândești doar la tine și la interesele tale. Așa că știi ce-ți zic? Dacă nu vrei să-mi spui, bine, eu am încercat, rămâi aici să suferi singură și să te sufoci cu eșarfa ta", închei înțepată mergând spre dulăpioare.

Nu am fost niciodată una care își bagă nasul în treburile altcuiva. Dacă cineva vrea să-mi zică ceva e liber să mi-o spună, dacă nu vrea, trăiesc oricum.
Doar că eu chiar nu reușesc să găsesc un motiv pentru care Melissa să fie aici acum în stara asta și mai ales ce are zilele astea.
Încerc să deschid dulăpioarele, dar sunt toate închise, continui să încerc până găsesc unul deschis. Și iată uniforma!
Cu ce curaj o numesc uniforma? Dacă îi mai scot puțin material, devine un bikini.
Se pare că majoretele nu suferă de frig.

"De ce ai în mână uniforma unei majorete?", întreabă Melissa încă stând la locul ei.

O privesc sceptică în timp ce bag uniforma în ghiozdan și mă apropii de ușă.

"Trebuie să o duc la Olly mâine", spun presupunând că o cunoaște deja, fiind în aceeași echipă.
"O cunoști pe Olly?", mă privește nevenindu-i să creadă. "Și de când?".
"De când o meditez".
"Și de când vorbești cu majoretele?", întreabă batjocoritor.

De ce au toți reacția asta? E atât de ciudat faptul că vorbesc cu cineva la școală în afară de grupul meu obișnuit?

"De când am aflat că nu toate sunt ca tine", îi zâmbesc înapoi.

Melissa tace și se uită urât la mine, iar eu răspund cu o privire plictisită.
Închid ghiozdanul și o mai observ puțin. Machiajul scurs a dispărut și resturile de negru se mai observă doar puțin sub gene, în timp ce obrajii și ochii sunt încă puțin roșii.

Hotărăsc să plec, știind că n-o să-mi spună nimic, dar în clipa exactă în care pun piciorul afară pe ușă, ea vorbește.

"Eu îl iubeam pe Josh".

Mă întorc încet spre ea și văd că mă privește serioasă. Niciun rânjet sau față de batjocoritoare.

"Îl iubeai pe Josh? Acel Josh?", întreb temătoare.
"Da, Josh Cliver".

Ce are de-a face Josh cu toate astea? După el plânge? Au vorbit?
Dacă până acum nu mă interesa să știu, acum pretind să știu ce se întâmplă.

"Relaxează-te", râde ea. "Nu e cum crezi tu".
"Sunt foarte calmă", mint.
"Cum să nu", spune sarcastică.

Revin în vestiar și mă sprijin de perete, stând în picioare de data asta, sperând că va continua să vorbească.
Ne privim cu intensitate de parcă una ar vrea s-o facă pe cealaltă să se dea bătută, dar la urma Melissa oftează și începe să vorbească.

"Îl iubeam pe Josh", repetă. "Sau credeam că-l iubesc".
"Acum nu-l mai iubești?", întreb curioasă.

Mă simt de parcă aș avea o greutate pe piep în momentul ăsta. De parcă revelația asta ar putea distruge tot ce se crează între mine și Josh, orice ar fi.
Dacă Melissa e îndrăgostită de Josh o să facă ceva pentru a-l avea înapoi, nu? Și Josh simte ceva pentru Melissa? El e conștient de ceea ce simte ea?
Am mereu atâtea întrebări în minte la care nu reușesc să răspund.

"Cred că nu l-am iubit niciodată de fapt".

Mă încrunt, lăsând ghiozdanul să-mi alunece încet pe jos. Înainte a spus că-l iubește și acum că nu l-a iubit niciodată. Se pare că nu sunt singura cu ideile confuze.

"Nu înțeleg", spun ușor confuză.
"Am înțeles că acum sunteți împreună".

Împreună? Asta se spune? De fapt, nici eu nu știu dacă suntem împreună și prin jur se spun mereu o grămadă de lucruri. Mă limitez în a-i arunca o căutătură urâtă și a nu-i răspunde.

"Îl cunosc pe Josh de ceva vreme, la început credeam că simțea ceva pentru mine, dar apoi mi-a explicat clar și concis că nu e așa".
"Adică?", întreb și mai confuză de întorsătura pe care o ia conversația.
"Mi-a spus că el nu căuta o relație, că voia doar să se distreze și că dacă voiam, din când în când puteam să mă distrez cu el".
"Te referi să faceți sex?".
"Sex ocazional".

Înghit în sec la răspunsul ei. De fapt, știam deja ceea ce era între Melissa și Josh, doar că auzind din nou asta acum doare mai tare. Faptul că Josh trata fetele mai mult ca pe un joc nu mi-e nou, dar să înfrunt conversația asta mă face să-mi pun și mai multe întrebări. Și eu sunt un joc pentru el? Vrea de la mine ceea ce a vrut de la Melissa în trecut? Deși, dacă ar fi vrut același lucru, mi-ar fi vorbit mai devreme despre asta, exact cum a făcut cu ea. Josh mi-a zis clar că nu vrea doar să fie prietenul meu, asta ar trebui să-mi ajungă, și totuși simt că ceva nu e în regulă.

"Și ție îți convenea?", întreb gândindu-mă că eu n-aș fi acceptat niciodată.
"La început m-am simțit ofensată, gândindu-mă că într-o zi Josh mi-ar fi cerut scuze pentru propunerea sa indecentă".
"Dar?".
"Dar lui Josh nu-i păsa, era un fel de "dacă nu vrea ea, următoarea la rând". Într-o zi însă m-am lăsat dusă de val cu el și a continuat așa pentru o lună mai mult sau mai puțin, credeam că își petrecea timpul doar cu mine și că lăsase de-o parte ideea sa de distracție, dar...", n-am lăsat-o să continue, întrerupând-o.
"Dar de fapt el se distra cu toate", îmi amintesc de fata cu care era în bibliotecă și de cealaltă la petrecerea Tatianei.
"Exact", spune cu mai puțină tristețe decât ar trebui. "Dar am continuat oricum, crezând că într-o zi s-ar fi săturat de a trece de la una la alta și s-ar fi îndrăgostit de mine, pe cât credeam eu că sunt îndrăgostită de el".
"Și după ce s-a schimbat?".

Melissa mă privește la jumate între zâmbăreaă și tristă. Mă analizează cu ochii săi, iar apoi își scutură capul amuzată.

"După ai apărut tu", pare mai mult o condomnare, decât o propoziție.
"Eu? Ce am eu de-a face?".
"Ai de-a face mai mult decât crezi când e vorba de Josh, doar că el încă nu știe și se pare că nici tu nu ți-ai dat seama".
"Continui să nu te urmăresc".
"La început credeam că te-a luat ca pe un joc de-al lui, dar după tu l-ai refuzat, iar el nu a lăsat-o pur și simplu baltă cum a făcut cu mine. Cu cât tu îl refuzai mai mult cu atât mai mult el te dorea, iar asta mă enerva la culme, de aia când a hotărât să-ți facă gluma aia în sala de sport eu eram entuziasmată".
"Fii directă Melissa", răspund înțepată.

Ultimul lucru pe care îl vreau e să-mi amintesc de gluma din sala de sport. Dacă ar continua saă-mi vorbească despre asta nu aș mai fi responsabilă de acțiunile mele asupra ei în momentul ăsta și aș începe să simt din nou acel resentiment pentru Josh.
Am iertat, dar n-am uitat, aia niciodată.

"Dar după gluma aia am înțeles că nu eram îndrăgostită de Josh, că nu am fost niciodată".
"De ce?".

Cu siguranță Michael o fi trimis o echipă de la recuperări să mă caute, dar chiar nu pot să las baltă această conversație.

"Pentru că zilele după glumă Josh era distrus, lucru la care nu mă așteptam deloc, credeam că nu i-ar fi păsat, cum a făcut mereu. Nu mai voia să vorbească cu mine, sărea peste antrenamente și era mereu nervos. Dar după l-ai iertat, e ca și cum s-ar fi renăscut și am văzut cum te privește Jennifer. Privește fiecare mișcare de-a ta de parcă al vrea să și-l imprime în minte, se comportă în mod diferit cu tine. Te privește de parcă ar vrea să te citească pe dinăuntru și nu doar pentru ceea ce e în exterior, iar eu nu l-am privit niciodată în felul ăla, deci n-am fost niciodată cu adevărat îndrăgostită de el, poate era doar o chestie de moment".

"Vrei să spui că Josh e îndrăgostit de mine?", râd din cauza absurdității.
"Ai puțin de râs Milton, o să vă dați seama amândoi".

Josh și cuvântul îndrăgostit nu au ce căuta în aceeași propoziție. Poate Josh și gel de păr sau Josh și tupeu, dar Josh si cuvântul îndrăgostit împreună, sub nicio formă.

"Încă n-am înțeles ce vrei să-mi spui cu asta", îi spun. "De asta plângeai? Pentru că ți-ai dat seama că tu nu-l iubești pe Josh?".
"Nu".
"Și de ce plângeai? Are de-a face cu Josh?".
"Nu".

Dacă îmi mai răspunde cu monosilabe îi fur eșarfa!

"Ai iubit vreodată pe cineva atât de intens încât să te doară?", mă întreabă brusc.

M-a luat pe nepregătite cu întrebarea asta. De fapt, eu n-am iubit niciodată pe cineva.
A iubi pe cineva atât de mult încât să doară? Dacă iubești pe cineva ar trebui să te doară?

"La ce te referi?".
"Când știi că cineva o să te rănească, dar tu continui oricum să-i fii alături, când în timpul unei relații suferi, dar continui să te lupți pentru a o ține în picioare, din iubire".

Chiar nu știu ce vrea să zică Melissa, dar într-un anumit sens cred că mă regăsesc. Josh m-a rănit, dar l-am iertat și acum iată-ne din nou aici. Dar simt că nu la asta se referă. Nu era o relație a noastră, nu m-a rănit sentimental vorbind, nu l-am iertat din iubire.
Nici nu știu ce înseamnă să iubești pe cineva, e un sentiment puternic cred, dar nu suficient de puternic încât să mă las rănită în mod intenționat. Sau greușesc?

"De ce ar trebui să continui să fiu cu o persoană știind că doar voi suferi?".
"Mda", spune Melissa înfrântă. "Îmi imaginam".
"Melissa, ce tot spui? Nu înțeleg".
"Tocmai, nu înțelegi, las-o baltă".
"Dar...".
"Fetelor, ce faceți aici?"

Un bărbat în uniformă albastră ne întrerupe conversația intrând în vestiar. Trebuie să fie un om de serviciu.
Melissa se adună, ridicându-se și netezindu-și mâinile de blugi.

"Trebuia să iau o uniformă".

Omul de serviciu ne privește puțin sceptic, mutându-și privirea de la mine la Melissa, dar ne face un gest plictisit din mână.

"Ei bine, atunci ieșiți", ordonă. "Trebuie să închid aici".

Eu și Melissa ieșim din vestiar îndreptându-ne spre ușă. Dacă înainte eram confuză acum sunt și mai tare. La urmă n-am înțeles de ce Melissa era închisă în vestiar plângând singură. A spus că nu avea de-a face cu Josh, dar l-a implicat și pe el, așa că eu chiar nu înțeleg. De ce s-a schimbat atât de mult? Auzind cum îmi repeta ceea ce făcea cu Josh m-a făcut să am o grămadă de dubii. Nu sunt surprinsă pentru că știam deja, mi-a spus chiar el că după Caroline nu i-a mai păsat de nimeni altcineva.
Deci ce face cu mine? Ce vrea de la mine? Cred că e clar că nu o să aibă niciodată ceea ce i- dat Melissa. El știe asta, nu? Iar eu ce vreau de la Josh? Ce înseamnă să iubești pe cineva încât să te doară? Ce înseamnă să iubești?
O iau razna. A naibii Melissa!

"O, Doamne", țipă ea în spatele meu, speriindu-mă.
"Ce naiba țipi?", o cert.
"Ăla e Michael", indică poarta.

Michael e sprijinit de poartă concentrat pe telefon. Săracul, cine știe de cât timp mă așteptă. Stai o clipă. De unde știe Melissa cum îl cheamă?

"Îl cunoști pe Michael?", întreb surprinsă.
"Da", șoptește, ascunzându-se în spatele meu. "Ce caută aici?".

Ce e, un ritual al majoretelor să se ascundă în spatele persoanelor când văd un băiat?

"El m-a însoțit aici".
"Vă cunoașteți? De când? Sunteți prieteni sau ce?", începe Melissa.
"Ce... Dezlipeste-te de mine lipitoare", mă dau la stânga astfel încât să nu se mai poată lipi de mine.

Michael ne vede și ridică un braț ca să se facă remarcat, zâmbind. Melissa mă privește îngrijorată, pot să știu și eu ce probleme are fata asta?
Mă îndrept spre Michael, dar văd că Melissa nu s-a clintit.

"Deci?", îmi întorc capul. "Ai de gând să rămâi pe loc încă pentru mult timp?".

De parcă aș fi trezit-o din transă, începe să fugă cu pași mărunți spre mine, ajungându-mă din urmă.

"Ce se întâmplă acum?" o întreb.
"Cum arăt?", mă întreabă privindu-mă.
"Ca dracu", îi spun sinceră. "Mai ai puțin machiaj pe obraz".

Îmi mai aruncă o privire panicată și își freacă repede mâna pe obraz, cat de repede poate.

"Dacă continui așa îți faci o gaură în obraz", râd de ea.
"Taci!", spune ea. "Cum de îl cunoști pe Michael?".
"E fiul unui prieten de-al tatălui meu. Suntem prieteni".
"Doar prieteni?", mă întreabă șoptind.
"Da, de ce?".

Dar nu-mi mai poate răspunde pentru că am ajuns deja la poartă, iar Michael ne oferă un alt zâmbet uriaș de-al lui. Trebuie să-l întreb într-o zi dacă se antrenează ca să reușească să zâmbească mereu.

"Jennifer unde te pierdusei?", mă întreabă Michael. "Începeam să-mi fac griji".
"Scuze. Dar nu găseam uniforma", mint eu uitându-mă la Melissa.
"Hei, Melissa", o salută entuziasmat Michael.

Deci și Michael o cunoaște?

Melissa se înroșește ca un rac cum el o salută. Fac ochii mri în fața acestei scene paranormale. Melissa se înroșește?
O clipă! Ce? Se întâmplă prea multe lucruri ca să le asimilez pe toate.
Săracul tău creier nu e atât de mare.

"M-Michael", de-abia zâmbește ea. "Hei".

Se bâlbâie? Nu-mi spuneți că-l place pe Michael. E culmea. Sunt doi poli opuși. Ea e o vrăjitoare rea deghizată ca o barbie oxigenată, în timp ce Michael e un fel de bomboană, prea bun pentru ea.
Ce fel de comparații faci?

"Nu te mai văd de ceva vreme", îi zâmbește el.
"Mda", răspunde ea nervoasă.
"Sunteți prietene voi două?", ne întreabă Michael.

Ne privim aproape dezgustate și mai am puțin și mă bufnește râsul la întrebarea lui Michael. Suntem orice mai puțin prietene eu și ea.
Ai spus același lucru despre tine și Josh, îți amintesc.
Așa și ce ai vrea să spui?

"Ne cunoaștem", răspunde Melissa în locul meu.
"Mh, înțeleg", spune Michael senin. "Ai nevoie să te duc acasă?".
"Poftim?", Melissa se inroșește și mai tare. "Nunu, mersi, e-eu am mașina chiar aici".
"Atunci ne mai vedem", o salută."
"Dada, ne vedem".

Străzile noastre se despart, dar mă întorc să-i adresez o privire confuză Melissei, în timp ce Michael e cu spatele la mine. Singurul răspuns pe care îl primesc e că Melissa îmi face semn să nu spun nimic, punând arătătorul pe gură.

"Va cunoașteți?", îl întreb pe Michael după ce a pornit mașina.
"Eu și Melissa? Da, de mult timp".

Săracul Michael. O suportă pe vrăjitoarea aia de cine știe cât timp.

"E chiar o fată drăguță".
"Cine?", întreb cu gura pe jumătate căscată. "Melissa?".
"Da, de ce?", mă întreabă confuz.
"Nunu, nimic".

Oare vorbim despre aceeași Melissa? Aceeași Melissa care l-a ajutat pe Josh să mă bage în spital? Aceeași care a persecutat-o pe Jessica cine știe cât timp?
Aceeași Melissa care se plimbă cu escorta sa de păpuși de porțelan?

"Îi propusesem să ieșim acum un an", râde el.
"Tu i-ai propus să ieșiți Melissei?", continuu nevenindu-mi să cred.
"Da, dar ea m-a refuzat, rămăsesem destul de dezamăgit, dar se pare că nu sunt tipul ei. E foarte timidă".
"Timidă", râd.
"Da", răspunde el. "Ce te apucă?".

Încă nu reușesc să conștientizez ceea ce s-a întâmplat. Prima dată ea ia foc doar pentru că el i-a zâmbit și acum el îmi spune că e o fată extrem de dulce și timidă și că i-a propus să iasă. Ideea e că ea l-a refuzat. De ce l-a refuzat dacă mai devreme mai avea puțin și leșina doar pentru că vorbea cu el?

"Și acum sunteți prieteni?", întreb eu.
"Păi, da", îmi răspunde. "Mama ei face multe din hainele tatei și ale mamei, uneori chiar și ale mele, e o stilistă. Lucrează împreună cu familia mea de mult timp deci am cunoscut-o și pe fiica ei".
"Înțeleg".

Străzile sunt spre marea mea uimire puțin aglomerate, ceea ce e un miracol la Manhattan, iar în scurt timp am ajuns în fața casei mele.
Dar mintea mea e într-un continuu trafic de gânduri, ca o sâmbătă seara în discotecă, dezordonat și haotic.

"Michael, pot să te întreb ceva?".

Deja îl consider pe Michael consilierul meu personal, am încredere în el din ziua aceea la spital.

"Desigur", îmi spune zâmbăreț ca de obicei.
"Cum îți dai seama când ești împreună cu cineva?".

"Ha?", își mijește ochii. "Păi, cred că e ceva destul de evident, știi când ești un cuplu".
"Da, dar când nu ști? Adică când te comporți de parcă ați fi, dar nu ești sigur că ești, adică... Las-o baltă", spun frustrată. "Nici eu nu știu ce spun".
"Jennifer", râde el. "Vorbești de tine și Josh?".
"Poftim? Nu".

Sunt sigură că m-am înroșit în momentul ăsta. E chiar atât de evident?

"Nu?", întreabă el, ridicând o sprânceană.
"Of, bine fie, da", spun strâmandu-mi gura.
"Te-am prins", mă indică cu degetul. "Deci care e problema?".
"Nu știu ce să zic. Să zicem că după monstra ta s-au întâmplat multe", îmi mușc buza.
"După monstra mea?".
"Da, păi", încep nervoasă pentru că vorbeam din nou despre asta. "După monstră Josh m-a sărutat brusc".

Omit partea în care l-am găsit frecându-se cu Marie pentru că îmi vine să vomit doar când mă gândesc.

"Oh", spune doar. "Și după?".
"După n-am mai vorbit".
"Cum adică n-ați mai vorbit?".
"Nu", răspund. "După ce s-a desprins niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt și  pentru o săptămână jumate eu am fugit de el".
"Ai fugit?", îmi pun mâna la gură să nu râd.
"Da", scot limba la el. "Mi-era frică de ceea ce voia să-mi spună așa că mă ascundeam, m-am ascus chiar și în baie".

Michael bufnește într-un râs zgomotos pe care l-a reținut prea mult timp se pare.

"Încetează", îl avertizez, fără să reușesc să nu râd împreună cu el.
"Scuze, dar...", și începe din nou să râdă. "Și după?".
"După m-am hotărât să vorbesc cu el, dar nici eu nu știu cum, am hotărât că sărutul ăla nu însemna nimic și că am fi rămas prieteni".
"Tu și Josh prieteni?", spune încercând să nu râdă din nou.
"Da, știu", îmi dau eu ochii peste cap.
"Și acum sunteți prieteni sau ce?".

"Nu, nu cred, adică", încep eu iar. "După ce am vorbit părea că totul merge bine, dar după am mers la el acasă cu Meredith și Drake și s-a întâmplat din nou".
"V-ați sărutat din nou?".
"Da și în seara aia mi-a spus că nu vrea să fie doar prietenul meu și zilele astea mi-a demonstrat asta, ne comportăm de parcă am fi împreună".
"Deci nu înțeleg unde ar fi problema", mă privește în mod evident confuz.
"Nu înțeleg ce s-a schimbat. S-a comportat mereu într-un anumit mod cu celelalte fete deci nu înțeleg de ce acum cu mine vrea o relație și în plus e ceva ce nu mi-e clar. Asta e o situație nouă pentru mine, poate sunt doar paranoică".
"Ce nu ți-e clar?".
"Se comportă în mod diferit doar când suntem singuri, nu spun că ar trebui să stea lipit de mine 24 de ore din 24 pentru că aș urî asta, sunt doar foarte confuză".

Situația asta îmi divora toată partea calmă și rațională din mine și oricum e puțină!

"Jennifer", exclamă Michael punând o mână pe umărul meu. "Eu cred ca Josh s-a comportat mereu diferit față de tine, nu doar în ultima perioadă, cred că mereu te-a plăcut. Dar din ceea ce mi-ai spus, chestia asta cu relație, e nouă pentru tine cât e și pentru el, nu?"
"Păi, da", încuviințez, dar nu într-u totul convinsă. El a fost cu Caroline.
"Tu îi faci demonstrații de iubire în public?".
"Nu", îi răspund, neînțelegând unde vrea să ajungă.
"Tocmai", își ia mâna. "Tu nu o faci pentru că încă nu ești obișnuită încă cu chestia asta, poate pur și simplu nici el nu e, de asta tinde să o facă când sunteți singuri. Ar trebui să-ți faci griji când nu o face deloc".
"Deci spui că e doar o chestiune de timp?", întreb.
"Probabil", îmi zâmbește.

Să vorbesc cu Michael m-a ajutat mult. Drake și Meredith chiar dacă sunt împreună de puțin se vede că sunt un cuplu, dar al lor este un caz complet diferit.
Într-un anumit sens, ei au simțit mereu ceva unul pentru celălalt, se cunosc de mult.
Eu încep să mă deschid de puțin, încerc să-mi dau o a doua șansă în timp ce Josh e deja un an de când nu mai are o relație adevărată. Poate Michael are dreptate, e nevoie doar de timp, iar eu am tot timpul din lume.

"Mulțumesc Michael pentru enorma ta înțelepciune pe care uneori o împărtășești cu săraca asta fată paranoică", îmi plec puțin capul și spatele.
"Te voi pune să plătești data viitoare", râde el.

Nu o să încetez niciodată să-i mulțumesc lui Michael pentru tot ceea ce face pentru mine.

"Ascultă, Jennifer, eu ar trebui să-ți vorbesc despre ceva".

Corect. Uitasem că venise să mă ia de la Olly tocmai pentru că voia să-mi vorbească despre ceva.

"Da, corect. Spune-mi".
"Deci...", începe dându-și jos centura. "Monstra a mers foarte bine și multe din lucrările mele au fost foare apreciate, nu mă așteptam".
"Eu da. Erau geniale".

"Serios?", întreabă încântat.
"Da", chicotesc.

Lucrările lui Michael sunt simple, dar nu banale, reprezintă realitatea într-un mod particular. E de-ajuns să vezi poza mea în alb și negru pe pânză. Sunt doar eu în timp ce beau o cană de cafea. Dar aveam o expresie atât de serioasă și pierdută în timp ce priveam într-o parte, de parcă toate răspunsurile pe care le căutam erau acolo unde mă uitam.
Chiar aș vrea să-mi amintesc la ce mă gândeam în clipa aia ca să am o expresie de genul.

"Bun, pentru că trebuie să-ți cer o favoare", spune nervos.
"O favoare?".
"Da. Păi lucrările mele au fost îndrăgite, dar le-au plăcut mai ales poza ta".
"Și...?", îl încurajez să continue.
"Știu că nu ești tipul, dar mă întrebam dacă nu ai vrea să-mi fi model, pentru un alt proiect".

Eu model? E o asociere cu adevărat oribilă.
Ei bine tu amesteci toată mâncarea de pe lume  deci zic că e ok.

"Nu sunt potrivită pentru a fi model, Michael".
"Ești perfectă", mă ia de mână. "Nu trebuie să faci cine știe ce, e un proiect foarte important, va fi expus într-o galerie renumită. Ar conta mult pentru mine să faci parte din asta, dacă nu vrei nu o sa te forțez, dar mi-ai face o mare favoare".

Cum să-i spun nu lui Michael? M-a ajutat mereu atât de mult și a fost mereu atent cu mine. Doar că eu chiar nu-s potrivită pentru genul ăsta de lucruri.

"Michael eu...", îl privesc și văd speranța pe chipul său. "Bine, fie", oftez la urmă.
"O, Doamne, mulțumesc", ezultă el îmbrățișându-mă.

Toate îmbrățișările și zâmbetele astea o să-mi provoace greață mai devreme sau mai târziu.

"Dar nimic exagerat", îl avertizez.
"Vom vedea..."

****

De mult nu se mai întâmplase să ne strângem toți.
Anny, Greg, tatăl meu și eu suntem toți așezați la masă, mâncând bunătățile gătite de către Anny.
De multe ori tata nu e prezent și când e prezent Anny și Greg trebuie să-și termine treburile. Dar în seara asta suntem toți și mă bucur nespus.

"Puiul ăsta e sfârșitul lumii", o laud eu.
"Mulțumesc, domnișoară".
"Poți termina de mâncat înainte să deschizi gura?", mă întreabă tata certându-mă.
"Nu, aș pierde prea mult timp", spun făcându-l să-și dea ochii peste cap.
"Astăzi nu v-ați întors acasă pentru prânz, domnișoară", spune Anny.
"Ai avut ore până târziu?", întreabă tata.
"Mh, nu, eu eram cu Josh".

Nu ridic privirea din farfurie pentru că știu deja că toți se holbează la mine. Tata mă mai întrebase o dată dacă era ceva între mine și Josh, iar eu negasem. Anny și Greg însă știu prea bine că am dormit împreună, ceea ce este destul de stânjenitor.

Nu știu dacă ar trebui să-i spun tatei ceea ce e între mine și Josh, poate ar fi mai bine să aștept puțin, până nu-mi va fi totul clar.
Ridic privirea ca să mă întind să iau apa, dar singurul lucru pe care îl găsesc sunt niște ochi care se holbează la mine.

"Ei bine?", răbufnesc enervată.
"Petreci mult timp cu el", tușește tata de parcă n-ar vrea să-l aud cu adevărat.
"Da. La fel de mult pe cât petrec cu Meredith sau Drake".
"Înțeleg", spune puțin convins.

Cina continuă în mod liniștit în timp ce Greg și tata vorbesc de lucruri pe care nu le voi înțelege niciodată.
Dintr-odată îmi amintesc de un lucru extrem de important pe care îl uit mereu.

"Tata", aproape strig de parcă m-ar fi trăznit ceva.
"E totul în regulă", întreabă îngrijorat.
"Dada", îl liniștesc. "Voiam să-ți zic că am nevoie de mașină".
"Desigur", spune confuz. "Știi că Greg te însoțește oriunde vrei".
"Nu, mă refer că am nevoie de mașina mea, cea pe care mi-ai cumpărat-o".

Tatei îi cade lingura, împrăștiind puțin supa.
Ok că am refuzat toate cadourile sale de cine știe cât timp, dar așa mi se pare exagerat.

"Vrei să zici mașina ta ca să o conduci?".
"Nu, ca s-o plimb cu o sfoară", spun sarcastică.

Anny chicotește la gluma mea. A adorat mereu sensul meu al umorului, tata mai puțin, având în vedere că mă privește cruciș.

"Da, ca s-o conduc, tată", spun la urma. "Pot s-o iau?".
"Desigur că poți", spune prea emoționat. "Mâine treci pe la biroul meu, ca să iei cheile, o să fiu acolo toată ziua".

În sfârșit nu o să mai trebuiască să mă cert cu toți taximetriștii din Manhattan ca să ajung la timp la școală!

****

Încă nu-mi vine să cred cum reușesc să mă trezesc în fiecare dimineață și să-mi las patul cald pentru gerul ăsta.

Mesaj de la: Meredith.
"Sunt la barul din fața școlii, vii și tu?"

Chiar am nevoie de un cappuccino cald și de câteva cornulețe.
În dimineața asta eram în întârziere, ca de obicei, și n-am reușit să iau micul dejun. O crimă pentru mine.
Greg plecase deja să-l însoțească pe tata la lucru așa că eu am început să fug în căutarea unui taxi, de abia aștept să merg să iau cheile alea.

Mesaj către: Meredith.
"Ajung imediat".

"Mă scuzați", spun șoferului. "Ați putea opri puțin înainte de S.E.S.?".
"Desigur".

În mai puțin de patru minute am ajuns în fața barului și după ce am plătit taxi-ul intru în căutarea lui Meredith.

Din fericire nu e greu de găsit părul său creț și zâmbetul său dulce la o masă în capăt.

"Hei", îi spun.
"Jennifer", mă salută ea. "Ai nasul extrem de roșu".
"Știu", mă plâng eu. "Am curul congelat".
"Ieri Drake a alunecat pe un fel de strat de gheață și acum are ditai vânătaia pe fund".
"Iubitul tău e un prost", râd de el.
"Da, puțin", chicotește ea visătoare.
"Se pare că lucrurile merg bine între voi, hm?".
"Foarte. Mi-era teamă că va fi greu și stânjenitor, dar el face să fie totul foarte natural, mă face să mă simt în largul meu".
"Ar fi bine pentru el să fie așa".
"Jennifer", râde ea. "Tu și Josh trebuie să încetați să-l mai amenințați".
"Și eu care mă pregăteam să-l fac să devină unul din hobby-urile mele".

Meredith a fost prima fată pe care m întâlnit-o aici la Manhattan după ce m-am întors.
Prima persoană căreia chiar i-am încredințat încrederea mea după mult timp și n-aș suporta să sufere. Mai ales din cauza unui anumit blond creț stângaci.

"Tu ce ai făcut ieri?".
"Am ajutat-o pe Olly la mate", îi răspund.
"Olly", spune ea. "E o fată ciudată.
"Foarte, dar cred că e ok".
"Da, și eu cred", mă susține Meredith. "Doar că e ciudat că a venit să vorbească cu tine așa dintr-odată".
"Și eu cred asta, dar ea se comportă ciudat în general, voi fi totuși atentă".
"Și Clark", întreabă îngrijorată. "Și el pare un tip dubios".

Clark.
Uitasem complet de ceea ce se întâmplase cu el. Mi se întâmplă mereu atâtea lucruri de când sunt aici încât tind să mai uit din ele, chiar dacă sunt importante.

"Mai degrabă decât dubios e înspăimântător", o corectez.
"Mda", spune ea savurându-și cappuccino. "La urmă ai înțeles la ce se referea cu propoziția aia?".
"Nu, dar am de gând să vorbesc cu el".
"Serios?".
"Da", spun eu hotărâtă. "Nu-mi place deloc faptul ca oamenii să vină la mine să-mi șoptească chestii de genul la ureche și apoi nici măcar nu-l cunosc, cine se crede?".
"O să vorbești cu el azi la școală?".
"Cum îl prind singur, o să-i vorbesc".

Chiar vreau să știu ce are de spus. Și la ce secret se referă, nu o să las lucrurile așa cu povestea asta ciudată.
Apropo de lucruri ciudate.

"Ieri mi s-a întâmplat ceva ciudat", spun atrăgându-i atenția lui Meredith.
"Cum ar fi?".
"Mă întorsesem la școală spre seară și...".
"Stai", mă întrerupe ea. "De ce erai la școală?".
"Olly îmi ceruse să trec să-i iau uniforma și școala era în drumul meu spre casă".
"Ah, am înțeles", încuviințează ea. "Și ce s-a întâmplat".
"Am găsit-o pe Melissa în vestiar".

Imaginea ei distrusă în fața dulăpioarelor revine ca un trăsnet în mintea mea. Nu știu ce i s-a întâmplat, dar mă simt deja de parcă aș fi și eu implicată și în plus trebuie să aflu ce a apucat-o de față cu Michael.

"De ceva vreme n-o mai văd prin preajmă", spune Meredith gânditoare.
"Plângea".
"Plangea? De ce?", întreabă acum mult mai interesată.
"N-am nici cea mai vagă idee", răspund și eu confuză. "A început să-mi facă niște discursuri legate de Josh și de cât de mult poate răni iubirea și lucruri de genul".
"Josh? Nu înțeleg".
"Nici eu, jur".

Pe de-o parte mă bucur că nici Meredith nu înțelege, înseamnă că situația e pe atât de confuză pe cât pare.
Pe de alta însă, aș fi vrut ca ea să știe ceva, să-mi clarific măcar gândurile, aș fi vrut să vorbesc cu Michael despre asta, dar Melissa m-a rugat să nu spun nimic.
Și ură sau nu, eu nu povestesc secretele celorlalți nimănui.

"Iată-i", spune Meredith zâmbind.
"Pe cine?".
"Drake și Josh".

Drake și Josh intră pe ușă și se privesc în jur probabil ca să înțeleagă unde suntem. Cum Meredith ridică mâna se îndreaptă spre noi și în câteva secunde ajung la noi.

"Hei, iubito", spune Drake sărutând-o scurt pe buze.
"Hei", zâmbește ea dulce.

Uneori sunt fericită pentru ei, alteori aș vrea să nu asist la scenele astea zdulcinate.

"Am curul congelat", spune Josh așezându-se lângă mine.

Eu și Meredith ne uităm ciudat una la alta și după ea începe să chicotească.

"De ce râzi?", o întreabă Josh.
"Jennifer a zis exact același lucru acum cinci minute".
"Ah da?", spune zâmbind spre mine.
"Se pare că politețea nu face parte din voi", râde Drake de noi.
"Nici din tine având în vedere că ai căzut ca o pară pe gheață".
"Meredith", spune uitându-se cruciș la ea. "De ce i-ai spus".
"Pentru că e prea amuzant".

Toți trei începem să râdem în timp ce Drake se preface ofensat în timp ce Meredith îi ciufulește cârlionții.

Josh și-a tuns părul și azi pare și mai frumos decât zilele trecute în hanoracul său crem și blugii săi deschiși. Dar nu-i voi spune asta niciodată.

"Copii, ce serviți?", întreabă chelnerul apropiidun-se. E chelnerul de data trecută.
"Eu doar o cafea", spune Josh.
"Eu o cafea și o brioșă cu dulceață", spune Drake. "Tu?".
"Eu am luat deja", răspunde Meredith.
"Eu...", încep, dar sunt întreruptă.
"Corn cu nutella și unul cu alune, patru prăjiturele și un cappuccino cu frișcă, corect?", întreabă ospătarul.

Ce naiba? Cum e posibil?

"Cum de ții minte?", întreb pe jumătate uimită pe jumătate amuzată.
"Am o memorie bună, în plus ai un chip greu de uitat".
"Oh, păi, bine", spun stânjenită. "Oricum, de data asta fără prăjiturele, am oră imediat și n-aș reuși să termin totul".
"Ești aici la S.E.S. la școală?", mă întreabă politicos.
"Da, toți mergem și aș vrea să-mi termin micul dejun cât mai repede ca să nu ajungem târziu", răspunde brusc în locul meu.
"Vine imediat", spune ospătarul sceptic, plecând.

Nici nu mai știu de câte ori s-a repetat deja scena asta.

"Cum de îl cunoști?", întreabă imediat Josh.
"Saliva după ea și data trecută când am venit aici", spune Drake.

Mă uit cruciș la el pentru că nu îmbunătățește deloc situația, dar el se face că plouă.

"Ai cumva un magnet pentru chelneri ratați?", mă întreabă în mod evident referindu-se la ieri.
"Nu, tu ești cel care e paranoic și care crede că toți se dau la mine".
"Ei bine, tu nu o să mai vii aici fără mine", afirmă.
"Poftim?", râd eu. "E un ordin?".
"Da", spune el făcându-ne și pe mine și pe Meredith să ne dăm ochii peste cap.
"Ei bine, evită să-mi dai ordine pentru că nu o să te ascult".
"De ce trebuie să faci mereu opusul a ceea ce-ți spun?", mă întreabă nervos.
"Pentru că ceea ce îmi ceri tu e stupid".
"Copii, reușiți să nu vă omorâți de cu bună dimineața?", ăîntreabă Drake amuzat.
"Nu e vina mea că ea e atât de încăpățânată", mă acuză el.
"Nu e vina mea că el se amuză făcând pe dictatorul".

Chelnerul de mai devreme ne aduce micul dejun și Josh îl privește cu privirea sa obișnuită de "fă ceva greșit și te omor".
Chelnerul nu bagă de seamă și-mi adresează un zâmbet și fix în clipa aia Josh îmi strânge coapsa.
Mă bucur că o face pentru că atunci când strânge ceva e pentru a evita să tragă un pumn cuiva și ultimul lucru pe care îl vreau acum e o încăierare.
Am deja destule probleme.
Meredith și Drake se contrazic pe cine are cei mai frumoși cârlionți și nu pot să nu râd din cauza discuției lor inofensive.
În timp ce îmi sorb cappuccino, observ că mâna lui Josh e tot pe coapsa mea și că o mișcă încet.
Mă întorc spre el și rânjește.

"Ce e?", întreabă inocent.

"Ia mâna", șoptesc.
"De ce?".
"Pentru că da".
"Nu e un răspuns", spune el.
"E răspunsul meu", mă justific eu.

Nu mă ascultă și continuă să-mi mângâie coapsa. Încet, într-un ritm constant, plecând de la genunchi și oprinudu-se puțin mai departe de cureaua mea.
Urăsc efectul pe care îl are atingerea sa asupra mea, mă face nervoasă, dar lejeră în același timp, o senzație ciudată.

"Josh", spun cu maxilarul încordat.
"Recunoaște că am efect asupra ta", spune arogant.
"Nu".
"Haide, Jennifer", se oprește cu mâna aproape de încheietura coapsei mele. "Recunoaște".
"Ia mâna".

Josh îmi zâmbește ștrengar și după ce și-a mușcat buza mă strânge tare de coapsă.
Tresar din cauza strânsorii neașteptate și încep să tușesc din cauza cappuccino-ului care mi se dusese pe beregata cealaltă.
Las cana și îndepărtez mâna lui Joshcare începe să chicotească.

"Ce se petrece?", întreabă Meredith.
"Nimic, nimic", mint. "Hai să mergem la ore, e târziu".

Ne îndreptăm în partea opusă să mergem la școală și Josh mă prinde din urmă punându-și mâna pe parte inferioară a spatelui meu și coborându-se la nivelul urechii mele.

"Dacă te agiți așa pentru o mână pe material, nu vreau să-mi imaginez ce se întâmplă dacă îți dau jos pantalonii".

Iau foc instant arătându-i degetul mijlociu lui Josh și depățindu-l repede în timp ce-l aud râzând în spatele meu.
În timp ce intrăm în școală observ prin mulțime un cap albastru și fug spre el.

"Leo", îl salut știind că Josh nu va veni aici.

El și Josh nu se înțeleg prea bine, dar Josh nu se înțelege nici cu Michael.
El și posesivitatea lui bolnavă.

"Jennifer", mă salută el. "Mergem la oră?".
"Haide".

Mă întorc spre ceilalți să-i salut cu mâna și Josh desigur mă analizează cu privirea sa de ucigaș, dar mai degrabă îl analizează pe Leo decât pe mine, dar hotărăsc să-i adresez oricum un zâmbet inocent.

"Ai făcut proiectul la desen?", mă întreabă Leo.
"Aia despre artiștii contemporani?".
"Da, aia".
"Da, dar oricum n-o să-i convină", mă dau bătută eu. "Profesorul Lennon mă urăște".
"Așa e", râde.

"O, dar vai, mersi pentru susținere"
"Scuze, dar nu prea am ce face, nu te suportă".
"Păi, nici el nu-mi place mie, dar nu o să plec de la cursul lui".
"Așa te vreau", ezultă el. "Luptătoare!"

Râd pentru gestul lui și cu cât mai mult ma apropiu de clasă cu atât mai puțin chef am să intru.
O melodie se aude între noi și Leo se oprește pe hol.

"Telefonul", spune. "Poți să-mi ții puțin ghiozdanul?".
"Desigur".

Iau ghiozdanul lui Leo în mână în timp ce el răspunde la telefon. Dar ghiozdanul ăsta e extrem de ușor.
Pare aproape gol, în interior probabil e de-abia o carte și altceva micuț.
Observ ghiozdanul ușor în timp ce al meu e aproape un bolovan.
Acum că mă gândesc mai bine, eu l-am văzut pe Leo doar în zilele de desen, nu l-am mai văzut prin școală cu alte ocazii.
Ce ciudat...

"Mersi", își ia înapoi ghiozdanul.
"Leo", îl strig. "Ce alte cursuri mai ai?".

Face ochii mari și mă privește confuz. Pare luat prin surprindere de întrebarea mea. Și totuși n-am întrebat nimic atât de personal.

"Poftim?".
"Am întrebat ce alte cursuri mai faci în afară de desen", repet.
"D-de ce?".
"Pentru că ghiozdanul tău e foarte ușor, de-abia dacă ai manualul de desen înăuntru".

Își strânge mai tare ghiozdanul și se privește în jur de parcă răspunsul lui ar fi pe hol.

"Nunu", spune repede. "Fac și alte cursuri".
"Cum ar fi", spun repede ca să nu-i las timp de gândit.
"Cum ar fi, cum ar fi", trage el de timp. "Economie".

Economie? Drake!

"Ești în clasă cu Drake deci".
"Drake?", evident nici nu știe cine e.
"Da, și el e la economie în ultimul an".
"Nu știu, n-am băgt de seamă, probabil", spune repede. "Mergem?"
"Mh... Bine".

Nu reușesc să înțeleg de ce ghiozdanul lui Leo este atât de ușor dacă spune că participă la alte cursuri.
Nu poate să participe doar la un curs, nu ar avea credite la sfârșitul anului.
În plus, dacă zice că e la economie, ar trebui să știe măcar cine e Drake.
Tu ai făcut două luni de literatură și matematică fără să observi prezența lui Olly!
Da, dar ghiozdanul lui...
Ghiozdanul lui un rahat. Devii paranoică.
Poate ai dreptate.

"Gânditoare?", mă întreabă Leo.
"Nah, ce tot spui".

Mergem în liniște până ajungem în fața sălii și la un moment dat văd alta din problemele mele venind spre noi.
Clark merge pe partea noastră stângă din capătul holului. Aș vrea să-l opresc și să-l întreb ce naiba voia să zică în ziua aia la prânz, dar nu e momentul.
Leo e aici cu mine și dacă ajung în întârziere profesorul Lennon mă face cu ou și cu oțet.
Clark se apropie și mă așteptam să-mi ofere unul din zâmbetele sale enervante sau să-mi facă măcar un semn din cap, dar pare să nu mă fi observat.
În loc să-mi acorde mie atenție se uită la Leo, se privesc ciudat, aproape îngrijorați. Ne depășește fără ca măcar să se uite la mine, continuând să se uite la Leo.
Ce s-a întâmplat? Se cunosc?

"Îl cunoști pe Clark?", îl întreb.
"Clark?".
"Da, e un stagiar, ține câteva ore la cursul meu de literatură".
"Mh, nu", spune el. "Nu știu cine e".

Intrăm în clasă și ne așezăm la locurile noastre. Leo rămâne tăcut pe tot parcursul orei, iar eu sunt mai mult ca sigură că m-a mințit mai devreme.
Și încă cum!
Pentru una care nu vrea să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala, te bagi cam prea mult.

"Domnișoară Milton, aveți de gând să fiți atentă sau vreți să mai visați mult cu ochii deschiși?", mă strigă profesorul Lennon.

Nu-i răspund știind că aș începe o discuție inutilă. Încep să mă enervez, simt că îmi explodează capul, e de parcă ar fi o grămadă de detalii în jurul meu pe care eu nu le observ.
Nu înțeleg ce se petrece între mine și Josh, nu știu de ce brusc Leo e atât de misterios, încă nu mi-e clar ce vrea Clark de la mine, la ce se referea Melissa ieri, ce simte ea pentru Michael sau dacă fac bine că am încredere în Olly.
E o confuzie totală care îmi distruge creierul.
Restul orelor a trecut repede, iar eu am fost complet absentă, rătăcită prin gândurile mele.
Și prânzul a trecut destul de repede. Și azi Alan și Olly au stat cu noi. Celei din urma i-am dat uniforma, dar ea era prea uforică, ocupată să-mi povestească cum unui bătrânel îi zburase peruca ca să observe că mintea mea era absentă. Meredith trebuia să se ducă în bibliotecă să caute niște cărți așa că nu era prezentă, în timp ce Drake și Josh erau ocupați să repete schemele meciului.
E deja ora trei și eu aș mai avea două ore de științe, dar sunt prea obosită și extenuată ca să mă duc.
Așa că iată-mă aici. Stând într-un colț al bibliotecii externe, desenând. De când m-am întors la Manhattan desenez rar, dar m-a ajutat mereu să mă relaxez și mă ajută și acum.
Telefonul meu vibrează în buzunar și trebuie să-mi opresc activitatea pentru a răspunde.

"Alo".
"Jennifer, unde ești?", mă întreabă Josh calm.
"Hei și ție", spun ironică.
"Dada, hei", spune el repede. "Unde ești?".

Pun pe speaker și las telefonul pe jos ca să pot continua să desenez.

"De ce mă întrebi?".
"Poți doar să-mi răspunzi la întrebări", bufnește el.
"Sunt în bibliotecă, iar tu mă întrerupi".
"Mda", râde el. "Ești chiar drăguță ghemuită într-un colț cu fruntea încruntată".

Ridic redepe capul din foile mele de desen și mă privesc repede în jur.
De unde știe în ce poziție stau? Băiatul ăla e infricoșător, nu Clark.

"Geamul", aud zicând din capătul celălalt a telefonului.

Mă uit spre geam și îl observ pe Josh stând pe o bancă chiar în fața bibliotecii.

"De când stai acolo holbându-te la mine?", îl scot de pe speaker, ducându-mi telefonul la ureche.
"De ceva timp".
"Ești înfricoșător", mă uit în ochii lui prin geam.
"O să reușești să-mi spui un adjectiv pozitiv într-o zi?", mă întreabă el și îi pot observa rânjetul.
"Într-o zi îndepartată poate", râd.
"Pot să vin la tine sau trebui să continui să te spionez de aici?".
"Vin-o înăuntru, îmi lipsește doar să devii un stalker".

Închid apelul și îl văd pe Josh ridicându-se de pe bancă ca apoi să dispară și să-l văd intrând imediat după.

"Ce faci aici?", mă întreabă punându-se lângă mine.
"Desenez", spun ridicând foile.
"Pot să văd?".

Întind foaia spre Josh și el o analizează cu atenție înainte să mi-o pună din nou în brațe.

"Ești foarte talentată", mă laudă.
"Mulțumesc", răspund. "Îmi place să desenez, mă relaxează".
"De asta ești aici și nu la oră?", încuviințez. "Ce aveai azi la prânz?".

Deci el a observat? Eu credeam că nimeni nu-și dăduse seama că nu acordam atenție.

"Te cunosc, Jennifer", râde el. "Deci ce te apasă?".
"Nimic, sunt doar foarte obosită în ultima perioadă".
"Obosită de?", întreabă.
"De tot, sunt niște zile cam frenetice, mai ales cu școala".
"Sigur?".
"Da."

Păi, de fapt nu mint. Chiar sunt obosită de toate situațiile astea care se creează și de toată confuzia pe care o am în cap.
Aș vrea doar o clipă de pace ca să uit totul.
Josh își întinde picioarele și-și lungește brațul spre umărul meu, punând presiune.

"Ce faci?", întreb eu.
"Pune capul pe picioarele mele", îmi spune.
"Poftim? Nu", răspund eu îndepărtându-i mâna.
"Haide, Jennifer, trebuie doar să-ți pui capul pe picioarele mele, nu te violez".

De ce ar trebui să mă sprijini de picioarele lui?
Înainte te plângeai că el nu demonstrează faptul că sunteți împreună și după nici nu vrei să te sprijini de el? Gândește-te la ceea ce ți-a spus Michael.

"Jennifer", mă strigă Josh.
"Bine, fie", oftez.

Mă întind și-mi sprijin capul pe picioarele sale. Reușesc să văd profunzimea ochilor săi întunecați chiar și de aici în timp ce el își lasă mâna pe părul meu și-l desface din coada care-l ținea prins.

"Ce faci?", întreb, dar el chicotește.
"Chiar nu poți doar să mă lași să-mi fac treaba, nu?".

Mă prefac îmbufnată și mă uit înainte ca să-i evit privirea. Părul meu e complet desprins și Josh își trece ușor mâna prin el.
Mâna sa aspră îmi mângâie capul roșcat, începând de la părul de lângă frunte și continuând până la jumatatea lungimii sale. Automat, îmbufnarea mea dispare datorită relaxării pe care mi-o induce atingerea sa și mă întreb dacă m-aș relaxa la fel și dacă m-ar atinge altcineva.

"Închide ochii", spune pe un ton scăzut și răgușit, de parcă ar putea rupe vraja momentului dacă ar ridica tonul.

Mă conformez imediat, închizând ochii, fără inteția de a mă opune.
Mă bucur pur și simplu de clipa asta de liniște de care aveam atâta nevoie. Tocmai ăsta este efectul pe care Josh îl are asupra mea. Reușește să inducă în mine un fel de liniște interioară care mă face să uit de toate sau reușește să mă aprinde în mine niște nervi pe care rar i-am simțit.

"Ești mai frumoasă cu părul desfăcut", spune tot pe un ton scăzut, în timp ce eu zâmbesc, fără să deschid ochii. "Ești frumoasă și când zâmbești".

Continui să zâmbesc fără să deschid ochii pentru că știu că m-aș înroșii dacă mi-ar întâlni privirea.
Clipele trec și Josh continuă să-mi mângâie capul într-un ritm constant și lent fără să spună nimic.
Aș vrea să-l întreb o grămadă de lucruri. Aș vrea să-l întreb ce suntem noi doi, ce simte el pentru mine, de ce m-a sărutat după monstră sau de ce a vrut s-o facă în parcul de lângă casa lui. Aș vrea să știu cum se simțea când stătea cu Caroline sau pur și simplu cum era ea ca să văd dacă suntem estetic la fel. Aș vrea să-l întreb la ce se gândește în momentul ăsta sau dacă și el se simte la fel de bine lângă mine. Dar la urmă singurul lucru pe care îl întreb e cu totul altul.

"Ce înseamnă să iubești pe cineva atât de intens încât să te doară?".

Îl întreb încet în continuare fără să deschid ochii. Asta e întrebarea care mă bântuie și știu că dacă există cineva care îmi poate răspunde, acela e Josh.

"De ce întrebarea asta?".
"Așa", spun încercând să par indiferentă.

Josh nu răspunde, continuă pur și simplu să-mi mângâie părul, într-o tăcere deplină.
Dacă nu vrea să-mi răspundă nu o să insist, pentru că știu că întrebarea asta îi trezește amintiri legate de Caroline, și toate celelalte evenimente urâte din trecutul său.
Poate par egoistă pentru că i-am adresat întrebarea asta știind ce amintiri trezește în el, dar sunt atât de obosită să nu am niciodată niciun răspuns.
Să trăiesc în necunoscut, în umbră.

"Înseamnă să iubești pe cineva știind că vei primi mai multă suferință decât iubire".
"De ce lumea iubește o persoană știind că va suferi?":
"Pentru că iubirea ne face proști și slabi", spune el. "Ne orbește și nu mai reușim să înțelegem nimic".
"Pare chiar un lucru oribil iubirea dacă o privești așa", spune inexpertă.
"Uneori într-adevăr e oribilă, alteori însă, e ce mai bun lucru pe care-l poți simți. Uneori iubești atât de mult pe cineva încât chiar dacă suferi din cauza ei nu reușești să îi dai drumul. Preferi să trăiești în suferința pe care ți-o provoacă decât să trăiești fără ea", spune el pe un ton neutru. "Îți poate face tot răul din lume, dar vei continua să-i rămâi alături, îți poate trăda încrederea de o mie de ori, dar îi vei da o a doua, a treia sau a douăzecea șansă. Vei continua să-ți spui ție însuți că data viitoare vei pleca, dar de fapt nu se va întâmpla pentru că știi că dacă te vei îndepărta de sursa ta de durere vei simți o durere și mai puternică. Asta înseamnă să iubești pe cineva încât să te doară".

Deschid ochii nesigură și imediat întâlnesc privirea sa care mă analizează cu atenție. Nu e o privire plină de ranchiună, nici o privire agitată, e pur și simplu plină de resemnare. Resemnare pentru ceea ce i s-a întâmplat și ce nu poate șterge.
Îmi ridic brațul și-mi pun mâna pe obrazul său, mângâindu-l delicat, de parcă l-aș putea sparge dintr-o clipă în alta, atingându-l.
Mâna mea e sprijinită de obrazul lui, iar începutul său aproape inexistent de barbă îmi furnică mâna în timp ce mâna sa continuă să-mi mângâie o parte din părul roșcat.

"Ai iubit vreodată pe cineva atât de mult încât să te doară?".
"Da, iar tu?".
"Eu n-am iubit niciodată".

Rămânem așa, nemișcați în timp, în biblioteca asta tăcută.
Ochii mei de culoarea pădurii în ai săi de culoarea întunericului, degetele mele palide pe obrazul său ușor bronzat și mâna sa în părul meu înflăcărat.
Pentru că noi suntem cei care trăim în umbră.
În urmbra cui a iubit până l-a durut și a cui nu a iubit niciodată și nu știu ce e mai rău.