Capitolul 43

Jennifer's Pov

Prânzul continuă în mod liniștit. Alan continuă să se dea la Olly, care refuză în mod direct, dar Josh pare că s-a enervat. Așa că se ține de-o parte, încuviințând din când în când la discuțiile noastre.

Sper pentru binele lui că nu începe să facă pe copilul bosumflat pentru că eu chiar n-am chef de asta.

Sunt încă prea distrasă de cuvintele care au ieșit din gura lui Clark.

La ce secret se referea? Și ce știe el referitor la categoria din care fac parte?

Telefonul meu vibrează, distrăgându-mă din gândurile mele.

Mesaj de la: Michael.

"Nu, nu, stai liniștită, nu-i nimic grav. Scuze, dar în după-masa asta sunt blocat la academie. Îți scriu dacă reușesc să mă eliberez pe seară, scuze din nou".

Aproape că uitasem că trebuia să mă întâlnesc cu Michael în după-masa asta.

Mesaj către: Michael.

"Nu-ți fsce griji, mă anunți în caz de ceva".

Olly continuă să vorbească fără să se oprească, dar Drake și Meredith deja nu-i mai acordă atenție.

La început erau destul de dezorientați, dar după puțin au început să-i urmărească discursurile fără sens.

E absurd cum începe să vorbească despre o lecție de istorie și termină vorbind cu ce a mâncat anul trecut de Paște.

Apropo de Olly...

"La urmă m-am eliberat azi" îi spun atrăgându-i atenția.

"Deci o să mă ajuți la matematică?" întreabă puțin cam prea entuziasmată.

Încuviințez încet, dar Olly practic sare pe mine, îmbrățișandu-mă.

"Oh, mersi mersi mersi", continuă ea "Nu o sa mai am un 4"

Îmi mijesc ochii puțin, îndepărtând corpul lui Olly de al meu, cu siguranță acum am o față dezgustată, dar încerc să-i zâmbesc din politețe.

Ea îmi zâmbește drept răspuns, așa că sigur nu și-a dat seama de nimic, dar îl văd pe Josh râzând pe ascuns.

Îmbufnat prefăcut.

"Am ore până la patru, deci e bine dacă ne vedem la 4 30?" mă întreabă încă pe jumătate euforică.

Și dacă te gândești că facem doar niște meditații la matematică. Dar am impresia că Olly s-ar entuziasma și dacă ar găsi un rahat de porumbel pe jos.

"Pentru mine e bine".

Ia caietul pe care Alan făcea schemele și rupe o foaie.

"Hei, cine ți-a dat voie?" o întreabă Alan.

Olly nici nu-l bagă în seamă și îi fură și pixul pe care îl avea în mână.

Începe să scrie ceva pe foaie și după mi-o întinde. Credeam că am deja numărul ei.

"Aia e adresa mea, te aștept mai târziu"

Iau bilețelul mai fericită decât las să se vadă. Poate părea stupid, dar faptul că a vrut să merg la ea acasă și nu la mine, înseamnă mult. Lumea tindea să vrea să se afișeze cu mine, să vină la mine acasă doar ca să spună că mă cunosc. Așa că, faptul că Olly n-a stat pe gânduri înainte să-mi propună să merg la ea, mi-a luat o greutate de pe suflet.

Olly se ridică și după ce Alan i-a adresat privire lungă se ridică imediat.

"Mai ai nevoie de ceva pentru scheme?"

"Nu" răspunde Josh.

"Atunci eu mă duc, ne vedem mâine la antrenamente"

Alan dispare fără să-i acorde timp lui Josh să răspundă sau nouă să salutăm.

Pariez că o urmărește pe Olly, cine știe ce ascund ăia doi.

"Vrei să mergem și noi, scumpo?" întreabă Drake, uitându-se la Meredith.

"Haide"

"Unde mergeți?" întreabă Josh.

"Eu am oră" răspunde Drake.

"Eu trebuie să mă duc să o iau pe Chloe de la școală"

Drake și Meredith pleacă, salutându-mă, iar Josh mă studiază din cap până în picioare.

Mă privește și stiu foarte bine că privirea aia înseamnă 'ce naiba făceai mai devreme cu Clark?'.

Răspund cu o privire 'încearcă să faci pe supăratul și te omor', ca apoi să mă întorc pe partea cealaltă, prefăcându-mă că mă uit la ceva mult mai interesant, dar tresar când îi simt mâna pe umărul meu.

"Nu ma ignora Jen... Jennifer" se corectează imediat după ce îl omor din priviri.

"Eu nu sunt jucăria ta, Josh, nu uita asta. Știu să gestionez foarte bine și singură situațiile care mi se pun în față" mârâi eu. "Nu-sunt-păpușa-ta" închei.

Încă nu reușește să înțeleagă că persoanele nu sunt proprietatea lui și că nu e mereu un joc în care trebuie să se afișeze superior.

"Trebuie să recunosc că ideea de a te pune pe raftul meu și de a mă juca cu tine când vreau nu mi-ar displace" spune mușcându-și buza.

"Josh!" îl cert eu. "Ai înțeles ce spun?"

Josh mă privește aplecându-se, punându-și coatele pe genunchi.

"Nu" spune continuând să mă privească. "Încă mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă te-aș avea ca păpușă personală"

"Ești absurd" strig, încrucișându-mi brațele.

"Dar acel Clark e un idiot", se apără el.

"Păi, după tot timpul petrecut alături de tine, pot gestiona și idioții"

Regret imediat ceea ce am spus, dar nu las să se vadă. Mă aștept să înceapă să țipe la mine, dar singurul lucru pe care îl aud e râsul lui.

"Ce e așa amuzant, Cliver?"

"Deci sunt un idiot?" mă întreabă cu o jumătate de zâmbet.

Ce i se pare atât de amuzant în asta?

"În majoritatea dăților, da"

"Haide, sus"

Mă apucă tepede de mână și mă târăște cine știe unde. Nu o să înțeleg niciodată schimbările astea ale sale.

"Unde mergem?" întreb după ce am ajuns la poartă.

"Mergem să mă fac să par mai puțin idiot"

Ridic o sprânceană în semn de confuzie, dar singurul lucru pe care îl face e să mă arunce în mașină.

După cinci minute de mers cu mașina în timp ce îl privesc acuzator, se hotărăște să vorbească.

"Haide, Jennifer" oftează el "Incepe să vorbești"

"Nu cred că există un mod în care să pari mai puțin idiot" spun serioasă.

"De unde îți vine toată drăgălășenia asta?" răspunde râzând.

"Din inimă"

"Și eu care credeam că după aseară o să te îndulcești"

Mă înroșesc la amintirea de aseară și mă întorc pe partea cealaltă, spre geam, ca să nu mă vadă. Dar se pare că el a observat având în vedere că începe să râdă.

Un mic zâmbet se formează pe fața mea împreună cu roșeața în timp ce amintirile de ieri se învârt prin capul meu.

Frigul care a dispărut imediat la apropierea corpurilor noastre, talia mea lipită de a sa, ochii săi care luminau întunericul, stomacul meu întors pe dos și respirația sa care se confunda cu a mea.

Totul înconjurat de flamingo roz.

"Am ajuns" spune Josh.

Îmi revin din visatul meu cu ochii deschiși și îmi mut privirea de la Josh la geam.

"De ce suntem aici?"

"Nu există modalitate mai bună de a mă face iertat de tine decât cea de a te duce să mănănci" îmi răspunde desfăcându-și centura.

"Vrei să mă cumperi cumva?" întreb, arătându-l cu degetul.

"Poate" încheie el cu un zâmbet înainte să coboare din mașină.

De fapt, supărarea mi-a trecut în exactul moment în care a început să râdă când eram încă în cantină, dar o să păstrez asta pentru mine. Dacă de fiecare dată când mă supăr îmi cumpără mâncare, o să-l enervez mai des.

De ce crezi că chestia asta o să mai dureze mult?

Păi, suntem împreună...

Ești sigură?

Situația asta cu 'suntem împreună' nu reușesc să mi-o scot din minte!

"Hai să ne așezem în spate de tot" îmi spune el după ce a deschis ușa.

"De ce?" mă încrunt eu.

"Pentru că atunci când mănânci te transformi, n-aș vrea să-i sperii pe ceilalți clienți" râde de mine.

Mă pregătesc să-i dau un pumn în umăr, dar el a fugit deja la o masă în spate, probabil știind că aș fi reacționat, lovindu-l.

Îmi dau ochii peste cap în timp ce merg spre el.

Localul nu este foarte mare, dar este drăguț și nu e foarte plin, ceea ce îmi place mult.

"Hei, copiii, cu ce vă pot servi?"

Un chelner apare în fața noastră cu un zâmbet cât masa.

Se uită la Josh și apoi la mine, și se pare că nu sunt singura care a observat că asupra mea s-a oprit mai mult, având în vedere expresia lui Josh.

"Dă-ne un minut, încă nu am hotărât" spune Josh.

"Okay" zâmbește chelnerul. "Atunci revin mai târziu"

"Chiar și niciodată" mormăie Josh în timp ce chelnerul se îndepărta.

"Josh" spune deja epuizată. "Nu începe din nou"

"Dar te mânca din priviri!" continuă el.

"Nu e adevărat" mint eu.

"Oh, desigur!" bufnește el.

Se vor termina vreodată schimbările astea bruște de temperament? Chestia asta de a ne declara război ca o secundă mai târziu să râdem împreună?

"Auzi" spun eu luând două meniuri. "Mâncăm sau nu?"

"Păi, de fapt, eu sunt încă plin de la prânz, având în vedere că am mâncat gen acum jumătate de oră, ești tu cea care ar mânca într-una"

"Nu vreau să mănânc singură" mă plâng ca un copil de trei ani.

"Vrei să-ti dau eu în gură?" întreabă malițios.

"Hristoase, Josh, ce te apucă azi? Ești mai pervers decât de obicei!"

"O fi abstinența" spune cu nonșalant, luându-mi din mână unul dintre meniuri.

Citesc meniul cu atenție, dar de fapt mă gândesc la cu totul altceva.

Abștinența, hm?

Faptul că Josh nu s-a culcat cu cineva de ceva vreme mă face aproape fericită. Înseamnă că nu s-a culcat cu vreuna de mai mult de aseară, desigur dacă definiția sa de abstinență nu e 'o seară fără sex', dar nu cred, cel puțin sper.

Cine știe cu câte fete s-a culcat și ce a făcut cu ele. Și după? Pur și simplu le-a uitat a doua zi? Se va întâmpla exact același lucru cu mine?

Îmi scutur ușor capul, de parcă această mișcare mi-ar putea îndepărta gândurile.

"Deci, ce-ți iei?" întreb ca să-mi distrag atenția de la gândurile mele.

"Un toast cu bacon. Încă nu înțeleg de ce trebuie să mănânc dacă sunt încă plin"

"Pentru că nu vreau ca tu să te holbezi la mine în timp ce mănânc", mă apăr.

"Corect" spune ridicând ușor mâinile "Uneori uit cât poți fi de ciudată"

Ridic pumnul și-l lovesc cu putere în piept. Mormăie de durere și se preface că e pe moarte, întinzându-se pe masă.

"O să mă ai pe conștiință" spune tușind de parcă n-ar mai putea respira.

"O să mă obișnuiesc cu ideea" râd eu.

"Tu ce-ți iei?" mă întreabă ridicându-se din poziția sa de 'mort'.

Mă uit din nou pe meniu având în vedere că mai devreme nu am citit cu adevărat.

"Mmm" mă încrunt uitându-mă prin meniu "Tacos picant și o ciocolată caldă"

Josh își pune mâna pe frunte, sprijinindu-și cotul pe masă.

"Oh, din nou cu povestea asta?" îmi dau ochii peste cap.

"Cum poți mânca tacos picant în timp ce savurezi o ciocolată caldă?"

"Exact așa cum am mâncat cartofii prăjiți cu înghețată sau mărul cu dulceață" îi amintesc eu.

Cartofi prăjiți și înghețată. Prima noastră 'ieșire', dacă îi pot spune așa.

"Dar tacos picant cu ciocolată!" continuă el de parcă aș omorî pe cineva.

"Așa, și? Dacă nu pot mânca ceea ce vreau, atunci de ce sunt aici?"

Nici nu știu de câte ori am discutat despre gusturile mele referitoare la mâncare.

Le mai și numești gusturi?

"Sunteți gata?" ne întreabă chelnerul de mai devreme.

Cine știe dacă îl obligă să zâmbească așa fiecărui client pe care îl servește.

"Toast cu bacon", spune Josh pe un ton plictisit.

Chelnerul își notează repede pe carnețelul albastru ca apoi să-și așeze privirea și zâmbetul asupra mea.

"Iar tu?"

"Eu o sa iau o porție de tacos picant și o ciocolată caldă"

Chelnerul se încruntă ușor în timp ce e ocupat să scrie ordinul meu, dar apoi mă privește din nou zâmbind.

"Ce combinație ciudată" spune pe un ton ton calm, fără prejudecăți.

"Da, puțin" răspund aproape timidă.

"Tacosurile sunt făcute de mine, știi?"

"Serios?"

"Da da"

"Sunt bune?" întreb curioasă.

"Desigur, de data asta le voi face și mai bune" spune zâmbind.

Conversația noastră este întreruptă de Josh care își pune un braț pe după umerii mei.

"Asta e tot ce vrem să comandăm" spune Josh sec.

De fapt este mai mult un 'du-te odată și adu-ne mâncarea', iar ospătarul pare să se fi prins având în vedere că dispare imediat.

"Vrei cumva să-mi lipești o foaie pe frunte pe care scrie 'Să nu vorbească nimeni cu ea'?" întreb eu ironică.

"Pot s-o fac?" întreabă în timp ce i se luminează ochii.

Nu poate fi serios!

"Ce?" întreb eu uimită, "Normal că nu!"

"Mă gândeam eu" râde el luându-și toast-ul în mână.

Bag un tacos în sosul picant, dar cred că am pus prea mult sos, pentru că începe să mă usture limba foarte tare. Scot limba afară ca un câine și îmi fac aer cu mâna în căutarea unei alinări. Iau cana cu ciocolată caldă și înghit o gură foarte mare. Limba mea încă mă ustură, mai puțin decât înainte, dar mă așteptam la mai multă alinare.

Josh mă privește zâmbind, ce au toți de zâmbesc azi, pot să știu și eu?

"Mulțumită de combinația ta?"

"Desigur"

"Nu ai fi preferat un suc rece după ce ai mâncat acel tacos?" mă întreabă știind deja răspunsul. Nenorocitul.

"Nu", mint ridicând capul cu atitudine de superioritate.

"Desigur", chicotește el.

Timpul trece liniștit și Josh nu pierde nicio ocazie ca să-i arunce câte-o privire urâtă ospătarului care continuă să servească sub privirea sa întunecată.

"Încetează", șoptesc dându-i un șut.

"Niciodată"

Nu știu unde aș încadra comportamentul lui Josh pe scara preferințelor mele.

Uneori îmi place când devine gelos de cineva de sex opus pentru mine, alteori când pare să ardă de viu pe oricine se apropie de mine mă deranjează.

E o linie subțire între a fi gelos și dorința de a demonstra că cineva e 'proprietatea ta'.  Nu reușesc niciodată să înțeleg ce anume îl caracterizează.

"Dar tu nu aveai ore?" întreb eu observând că am plecat chiar după pauza de masă.

"Ba da" spune el nepăsător.

"Cum adica ba da?"

"Da, aveam ore" răspunde și mai liniștit decât înainte.

"De ce ești aici dacă aveai ore?"

"Te deranjează?" mă întreabă întorcându-se complet spre mine.

Tonul său este răgușit și scăzut. Perlele sale negre sunt ațintite asupra mea și tricoul se mulează perfect pe bustul său, acum că e pe jumătate întors spre mine. Și o șuviță arămie îi cade pe frunte.

"Deci?" mă întreabă din nou observând că m-am blocat privindu-l. Blestemată să fiu.

"Nu trebuie să chiulești!" îl avertizez din nou.

"Îmi place mai mult să stau aici" spune "Tu nu ai chiulit?"

"Nu" răspund "Eu am terminat"

"Și eu care mă credeam important" se bosumflă.

Josh e important pentru mine? Cuvântul important mă sperie. Cred că este un adjectiv prea mare pentru a-l încadra pe Josh. Nu mi-e indiferent, dar important? Nu știu...

Ce e important pentru mine? Anny, tatăl meu, Greg. Ei sunt importanți, sunt sigură.

"Sunt serioasă" îl ameninț cu un taco în mână. "Nu mai chiuli de la ore"

"Dacă mă ameninți cu un taco picant în mână nu pot decât să te ascult" își bate joc de mine Josh.

Oftez mâncând tacos-ul și luând altul imediat. Avea dreptate chelnerul, chiar sunt buni.

"Îți place?" mă întreabă privindu-mă.

"Da"

"Acum sunt mai puțin dobitoc?" întreabă zâmbind cu limba între dinți.

De ce trebuie să-mi zâmbească așa?

"Mmm" mă prefac că mă gândesc. "Da, puțin mai puțin".

"Minunat" aproape țipă el.

"Dar dacă n-ai fi chiulit de la ore ai fi și mai puțin"

"O să țin cont de asta data viitoare"

Data viitoare. Sună atât de bine. Înseamnă că va fi o dată viitoare și încă una.

Într-un loc diferit, conversație diferită și situație diferită. Dar tot cu el.

"Jennifer" tonul său e ciudat de serios.

"Spune-mi" mă încrunt din cauza tonului său.

"Ce ți-a zis psihologul ăla de doi bani?"

Clark.

Înghit brusc sosul și îmi simt gâtul în flăcări. Nu știu dacă este din cauza sosului sau pentru că Josh a adus subiectul în discuție.

Știu secretul tău, Jennifer Milton. Tu faci parte din categoria durerii, cea care nu ar da la schimb propria-i fericire.

Ce știe el legat de categoria dun care fac parte? Mi-a vorbit doar timp de douăzeci de minute și nu i-am spus nimic personal. E prima dată când îl văd, sau cel puțin asa cred.

Clark are ceva anume misterios.

"Mi-a spus ceva legat de ora de literatură"

"Ora de literatură?" întreabă Josh "Haide, Jennifer, nu-ți bate joc de mine"

Oftez lăsându-mă pe spătarul scaunului și dând farfuria de tacos la o parte.

"Nu-mi bat joc de tine" îl asigur "Mi-a spus spus ca eu fac parte din categoria durerii, cea care n-ar da la schimb propria-i fericire"

E aproape ciudat să repet cu voce tare o propoziție spusă de un perfect necunoscut.

Las de o parte proproziția în care spune că-mi cunoaște secretul pentru că nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbește. Ce ar putea să știe? Știe ceva legat de mama mea?

E imposibil!

"Poftim?" urlă el, făcându-i pe câțiva clienți să se întoarcă.

"Josh nu țipa" îl cert eu.

"Dar ce mama naibii ar trebui să însemne?" răbufnește pe un ton scăzut.

"Nu am nici cea mai vagă idee" răspund sinceră.

"V-ați mai întâlnit vreodată? Adică vă cunoașteți?"

"Nu"

M-am forțat să-mi amintesc chipul lui sau vreo mișcare anume de a sa, dar nimic. Sunt aproape sigură că nu l-am văzut niciodată in viața mea.

"Tocmai" dă cu pumnul în măsuță. "Atunci de unde știe el? Cine se crede?"

"Josh, haide să mergem" spun ridicându-mă.

Îl cunosc. Știu cât se agită și după puțin își pierde controlul și nu vreau să dau spectacol aici înăuntru. Josh trece de mine ajungând la ieșire cu pași mari, iar ospătarul îmi face un gest rapid cu mâna drept salut.

Săracul de el, a trebuit să-l suporte pe Josh pe toată durata turei sale. Știu că nu i-a spus nimic, dar privirea sa valorează cât o mie de cuvinte.

Când ies, Josh s-a urcat deja în mașină.

"Ar trebui să fiu eu aia nervoasă, nu tu", spun intrând în mașină.

"Exact" spune "De ce nu ești nervoasă?"

"Pentru că e adevărat"

"Te duc la Olly"

Pornește motorul fără să răspundă, iar drumul continuă într-o liniște deplină.

Se aud doar zgomotele provenite din exterior și cel provocat de căldură.

E greu să te enervezi când ți se spune ceva ce pur și simplu știi de mult timp.

Când chiar și un străin îți spune ceva de genul, nu poți face altceva decât să fii mai conștient de asta și să te dai bătut.

Acum că mă gândesc la asta, Josh a spus că mă duce la Olly, dar eu nu i-am dat biletul cu adresa.

Josh știe unde locuiește Olly? Și totuși acum câteva zule nici nu știa să-i pronunțe corect numele. E ceva între el și Olly?

Situația asta mă frustrează, iar faptul de a nu ști ce rol am în viața lui amoroasă mă face și mai frustrată.

Strâng mâna în hanoracul meu și hotărăsc să cer în sfârșit lămuriri legat de ceea ce se întâmplă între noi. Sunt pe cale să vorbesc, dar Josh mi-o ia înainte.

"Nu ești fericită?" mă întreabă din senin.

Ce? Ce fel de întrebare e?

O simplă întrebare. Nu ști să raspunzi?

Păi, da. Eu cred că sunt fericită, după mult timp cred că sunt fericită, măcar puțin.

"Da, sunt" răspund, nefiind sută la sută sigură.

"Atunci de ce ai spus că avea dreptate?" întreabă fără să mă privească.

"Nu știu. Cred că mă simt fericită de puțin timp și nu aș da la schimb aceste clipe de fericire pe care le simt cu nimic"

"Înainte nu erai?" întreabă nesigur.

"Nu cred, nu mereu cel puțin"

"De ce?"

Sunt prea multe întrebări pentru mine. Nu sunt deloc bună în astfel de conversații de suflet.

"Nu știu Josh. Nu suntem mereu fericiți"

"Și el ce știe legat de asta?" mormăie.

"Nu știu, Josh. Nu știu" oftez obosită.

Nu am avut niciodată atâtea dubii ca în seara asta!

"Am ajuns" spune în fața unui mare bloc roșiatic.

"Atunci eu mă duc" spun punând o mână pe ușă.

"Așteaptă" mă strigă el "T-tu adică tu crezi ca e ok treaba asta?" întreabă indicând blocul roșu.

"Despre ce vorbești?"

"Olly. Adică ai încredere în ea? Crezi că e totul ok?"

"Nu ar trebui?" îl întreb anxioasă.

"Nu știu" spune în timp ce-și lipește spatele de spătarul scaunului "A apărut așa brusc și nu știu, doar că nu mă convinge prea tare"

Deci a observat și el? Nu pot să nu-i dau dreptate lui Josh, ce-i drept s-a creat o situație ciudată, dar s-o spun pe aia dreaptă, Olly e ciudată. Poate greșesc tot.

"Du-mă acasă" spun punându-mi din nou centura.

"Ce? Nu" se apropie.

"Ai dreptate Josh, eu..." dar nu mă lasă să termin.

"Nu, Jennifer. Nu" îmi dă jos centura. "Ma bucur de cum te forțezi să-ți dai puțin drumul, e chiar un lucru frumos, doar ai grijă, bine?"

Chipul său e foarte aproape de al meu și vocea sa dulce îmi mângâie mintea aducând la suprafață amintiri dulci.

"Bine" zâmbesc eu. "Ne vedem mâine"

"Pe mâine"

Pun din nou mâna pe ușă și ies trezindu-mă în fața marelui bloc.

Cred ca e un bloc cu multe apartamente, având în vedere că pe bilet scria '5B'.

Mă îndrept spre bloc, dar vocea lui Josh mă oprește din nou brusc.

"Josh, ce mai e acum?" întreb întorcându-mă.

Cum mă întorc, buzele lui Josh le fură pe ale mele și într-o secundă mâna sa îmi ține tare obrazul roșu.

Neașteptat.

Acesta este cuvântul cu cre reușesc să descriu acest sărut.

Buzele noastre se ating încet, de parcă nu am fi practic în mijlocul străzii și am avea tot timpul din lume.

Josh încheie sărutul nostru, dar nu-și îndepărtează prea mult fața de a mea și reușesc încă să simt respirul său pe buza mea ușor umflată.

"Nu poți pleca fără să mă săruți" spune suflând pe buzele mele.

"Ai gust de bacon" îi spun râzând.

El zâmbește și mă sărută din nou pe buze.

"Tu de tacos și ciocolată"

***

"Nu, eu nu înțeleg nimic din asta" țipă Olly, aruncându-se în pat.

"Trebuie doar să simplifici" îi spun râzând "Dacă simplifici înainte de a rezolva o să reușești să ajungi mult mai repede la rezultatul final"

Olly aruncă foile și cărțile peste tot de fiecare dată când nu-i iese rezultatul, iar asta mă amuză mult având în vedere că covorul din camera ei e acoperit de foi.

"Dar aici am simplificat și răspunsul e greșit" se plânge ea.

"Pentru că aici trebuie să faci echivalentul cu diagrama, scăzând procentul de venituri"

"Diagramă stupidă" spune făcând o cruce cu creionul pe diagramă.

"Olly" râd eu ștergând crucea. "Haide, încearcă cu exercițiul ăsta"

"Bine, dar e ultimul. Sunt cu capul în cărți de prea mult timp"

Are dreptate. Sunt cel puțin două ore de când recapitulăm matematica sau mai bine zis de când Olly încearcă să recapituleze, iar eu încep să râd de fiecare dată când se strâmbă.

E absurd cum fața ei reușește să facă atâtea mutre diferite în doar câteva minute.

Camera lui Olly e primitoare. Are multe culori și multe poze împrăștiate cam peste tot.

Pereți portocalii, pat de o persoană cu lenjerie galbenă pusă în mijlocul camerei, birou de lemn lângă ușă, dulap alb și un covor pufos roșu.

Poate să nu pară o îmbinare prea fericită de culori, dar mie îmi place, îmi transmite o anumită energie pozitivă. Camera asta o reprezintă mult pe Olly.

Fiecare poză atârnată arată pe altcineva. Trebuie să fie înconjurată de multe persoane și nu m-ar mira având în vedere caracterul ei.

Casa ei nu este foarte mare sau loate sunt eu cea care s-a obișnuit cu mărimea, dar e placut să stai aici. Mama ei m-a salutat îmbrățișându-mă și oferindu-mi mâncare. E foarte solară și seamănă foarte mult cu Olly. Aceeași piele arămie și carismă.

De mult nu mai intrasem într-un apartament. La Londra bineînțeles ca nu ieșeam cu colegii mei de liceu, iar de când sunt la Manhattan am fost mereu la persoane care au același stil de viață ca mine.

Michael, Meredith, Drake și Josh duc același stil de viața, iar acest fapt mă liniștește. Nu vreau să spun că nu-mi plac persoanele care au mai puțin bani decât mine sau care nu au parinți putrezi de bogați, chiar din contră. Pur și simplu știu că Meredith și ceilalți nu o să mă vrea doar pentru ceea ce am.

Nu o să vrea să vină la mine acasă doar ca să stea în lux, să se afișeze cu mine doar ca să apară probabil în ziar sau pentru că au impresia că frecventez cine știe ce locuri. Au exact ceea ce am și eu, așa că stau cu mine doar pentru că vor să stea.

Iar asta mă liniștește nespus, luându-mi o povară pe care am purtat-o mereu de mult timp.

De asta când Olly a propus casa ei și nu a mea, mi-a transmis o anume siguranță.

Mesaj de la: Michael

"Jennifer, m-am eliberat, vrei să ne vedem?"

Oh, Michael, uitasem complet că m-ar fi anunțat dacă ar fi scăpat.

Mesaj către: Michael.

"De fapt, acum sunt la o prietenă. Mai stau puțin și mă duc acasă"

Prietenă.

Râd văzând cuvântul pe care l-am folosit. Cu siguranță Olly nu e o prietenă. Dar ce ar fi trebuit să scriu?

'Scuze, sunt acasă la o cunoștință'? Sună foarte urât.

Mesaj de la: Michael.

"Dacă îmi dai adresa aș putea să te duc acasă. Desigur dacă vrei"

Michael e mereu drăguț și educat. E o diferență abisală între el și Josh.

Josh ar fi scris hn mesaj de genul: "Vin să te duc acasă. Să te găsesc jos".

Poate drept atașament o poză cu Hitler.

Cine știe despre ce vrea să vorbim dacă s-a oferit să vină să mă ia.

Am uitat pentru a mia oară să-i cer mașina tatei așa că accept cu drag propunerea sa și ii trimit adresa lui Olly.

"Gata!" exclamă Olly.

"Arată-mi" spun întinzând brațul.

"Poftim" spune mândră întinzându-mi foaia.

Iau foaia uitându-mă cu atenție la toate pasajele.

"Olly" îi zâmbesc "E corect"

"Serios? Aaaah" țipă ea.

Se ridică brusc de pe scaun și sare pe mine îmbrățișându-mă. Imediat după se ridică și improvizează un fel de dans hawaian făcându-mă să râd.

"În sfârșit" spune aruncându-se în pat pe spate.

"Eu imediat o să mă duc acasă" o anunț.

Se ridică din pat privindu-mă șireată. În clipa asta mi se pare copia lui Margaret, mama lui Josh.

"Vine să te ia Josh?" întreabă înghiontindu-mă puțin.

"Ce? Nu" răspund eu repede.

"V-am văzut jos" chicotește ea.

Olly ne-a văzut pe mine și pe Josh sărutându-ne? O, doamne, nu.

Care e problema?

Nu știu. Nu sunt obișnuită.

"Părea fericit" spune privind tavanul.

"Poftim?"

"Am spus că părea fericit. De mult nu-l mai văzusem așa pe Josh"

"Nu înțeleg" spun sincer confuză.

"E prima dată când îl văd privind așa o fată. De obicei nu sărură niciodată așa o fată. O face în locuri dubioase la școala sau la petreceri și e vorba mereu de mai mult decât un sărut. Cu tine părea cu adevărat fericit și cred că dacă n-am fi fost noi azi ar fi scos o săgeată și i-ar fi străpuns inima lui Clark" râde ea.

Râd împreună cu ea pentru că mă gândisem la același lucru. E frumos să aud anumite chestii despre Josh.

Eu nu-l cunosc pe Josh de mult timp, dar îl cunosc de suficient încât să știu cum se comportă cu fetele, e îndeajuns să-mi amintesc cum l-am întâlnit.

Acesta este un alt aspect al comportamentului lui Josh care mă face anxioasă, dar cuvintele lui Olly m-au liniștit în legătură cu situația mea în viața amoroasă a lui Josh.

Dar o altă întrecare se învârte încă în capul meu.

"Îl cunoști de mult timp pe Josh?" o întreb precaută.

"Da, dar nu ne cunoaștem de fapt" mă încrunt neînțelegând. "Adică știm cine suntem, el e în echipa de basket, iar eu fac parte din cea a majoretelor. De multe ori grupurile noastre se amestecă. Înainte își petrecea mult mai mult timp cu noi, acum mai puțin" spune privindu-mă.

"Doar nu crezi că..."

"E evident" râde ea "E prea acaparat de tine"

"Nu te deranjează?" încerc să o întreb pentru a înțelege situația.

Olly se întinde în pat oftând și privind spre tavan.

"Nu" și pare sinceră "Mă bucur pentru el"

Încerc să-i pun întrebarea de un milion de dolari. Având în vedere că suntem în momentul confesiunilor.

"Olly, pot să te întreb ceva?"

"Spune" răspunde ridicându-se din nou.

"Te-ai culcat cu Josh?" șoptesc.

"Nu am auzit, Jennifer" spune ridicându-se.

Nu te-am auzit nici eu care sunt în interiorul tău.

Ok, mă calmez.

"Te-ai culcat cu Josh?" o întreb pe un ton normal.

Olly mă privește de parcă aș fi un extraterestru și apoi bufnește în râs. Râde câteva minute, iar apoi mă privește încercând să-și revină.

"Așteaptă. Tu vorbești serios?" încuviințez imperceptibil. "Ei bine, scumpo, o să fii bucuroasă să afli că sunt una din puținele majorete care nu s-au culcat cu Josh, dacă nu singura poate".

Aerul pe care era să-l expir mi se blochează în gât. Una din puținele majorete care nu s-a culcat cu el? Înseamnă că s-a culcat cu toate majoretele.

Olly mă privește îngrijorată, probabil m-am albit. Dacă înainte eram puțin ușurată, acum am revenit în gaura mea anxioasă.

"O, doamne, nu" își pune mâna la gură "Scuze, Jennifer, eu nu voiam să spun asta"

"Dar așa este" spun cu un zâmbet amar.

"Păi" își scarpină în mod nervos piciorul "Da. Dar ți-am spus, cu tine e diferit"

Încuviințez deloc convinsă, dar subiectul Josh deja mi se învârtea în cap de prea mult timp. Vreau doar să mă gândesc la altceva.

"Alan?" o întreb schimbând subiectul.

"Ce?" face ochii mari.

"O, haide. Doar nu mă crezi proastă"

Olly zâmbește pe jumătate și-și mușcă buza de jos.

"E complicat" se justifică ea.

"Totul e"

"Am ieșit de câteva ori și ieri cum să zic" mormăie ea "E stânjenitor"

"Dacă nu vrei să-mi spui e în regulă"

Urăsc când persoanele mă obligă să spun lucruri pe care nu vreau să le spun așa că o înțeleg.

"Nu, poate vorbind cu tine îmi lămuresc și eu gândurile"

"Spune atunci"

"Am ieșit de câteca ori și ieri a venit la mine acasă" începe ea "Nu era nimeni și nu știu cum a început totul, dar am făcut-o"

"Mh"

Acesta este singurul lucru pe care am reușit să-l spun. Nu vreau să vorbesc despre ea și Alan făcând cine știe ce în pat, dar i-am spus că putea să-mi povestească.

"Știu, știu" spune punându-și o pernă pe față "Am ieșit de câteva ori și s-a întâmplat totul atât de repede. Dar mie îmi place de Alan și nu am reușit să mă opresc, dacă se poate spune așa"

"Și azi de ce te ascundeai?"

"Când am terminat m-am simțit de parcă ar fi fost o greșeală și i-am spus să uite de asta și că nu se va mai repeta niciodată"

"Păi ție nu-ți place de el?" o întreb luându-i perna de pe față ca să înțeleg mai bine.

"Ba da, dar el e un fel de fustangiu" îmi explică "Mi-a fost frică că dacă îi spun ceva o să se sature de mine. Pot să par disperată, dar dacă nu-l pot lega de mine sentimental vorbind, aș vrea să-l am măcar carnal, mă înțelegi?"

O privesc puțin șocată, eu nu mă pricep la 'chestiuni carnale', să ne înțelegem.

Am dat primul meu sărut acum câteva săptămâni.

"Sunt ridicolă, așa-i?" își pune iar perna pe față.

Acum că mă gândesc mai bine, situația asta seamănă cu ceea ce s-a întâmplat între mine și Josh.

Situația nu era aceeași, dar substanța da. Ne-am sărutat și apoi eu am fugit nevrând să știu cum ar fi continuat lucrurile între noi.

Dar singurul lucru pe care l-am obținut au fost săptămâni închisă în baie sau alergând pe holuri. Nu vreau ca și Olly să facă așa.

"Dacă aș fi în locul tău aș vorbi cu el" îi sugerez.

"Zici?"

"Da" răspund "Probabil se simte confuz de comportamentul tău. Dacă ar fi vrut doar să se culce cu tine o noapte și după să nu mai vorbească cu tine, astăzi nu ar fi stat așa călare pe tine și nu s-ar fi holbat la tine toată pauza"

"Se holba la mine?" întreabă emoționată.

"O da. Literalmente" îi spun sincer.

L-am prins pe Alan privind-o de atâtea ori încât am pierdut numărătoarea.

Mesaj de la: Michael

"Sunt jos."

Mă ridic adunându-mi ghiozdanul după ce am citit mesajul lui Michael.

"Eu plec atunci. Ai nevoie de altceva?"

"Nunu" spune în timp ce mă conduce către ușă "Mulțumesc, Jennifer. Pe bune"

"Sunt doar meditații"

"Nu, mulțumesc și pentru mai devreme. Uneori e nevoie doar de cineva care să-mi lămurească ideile"

"O, pai nu a fost mare scofală" spun aproape stânjenită.

Deschid ușa îndreptându-mă spre lift, dar vocea lui Olly mă oprește în tocul ușii.

"Jennifer" mă strigă ea "Știu că probabil nu o vei face vreodată pentru nu mă cunoști îndeajuns. Dar în caz că ai nevoie de ceva, eu sunt aici"

****

În mașina lui Michael...

"Și apoi fiul s-a scobit în nas" spune indignat "Îți dai seama? Eu mâncam și el se scobea în nas"

Râsetele mele fac ecou în mașina lui Michael de mai bine de zece minute. Se pare că s-a dus la o cină cu tatăl său și a fost un adevărat coșmar pentru el. Îmi povestește întâmplările serii, iar eu nu pot decât să râd de ghinioanele lui.

"Să nu mai vorbim de mamă" continuă el "Avea o rochie multicolor care îmi dădea un trip nasol"

"A fost așa rău?" întreb râzând.

"Chiar mai rău!"

Râd de fața șocată a lui Michael în timp ce povestește, dar mă opresc când simt telefonul vibrând. Olly?

Am plecat de la ea de nici zece minute.

"Olly?" spun răspunzând.

"Jennifer, scuze, pot să-ți cer o favoare?" mă întreabă.

"Ăă, ok"

"Ca să ajungi acasă treci pe lângă școală?"

"Da, de ce?"

"Știu că îți cer mult, dar mi-am lăsat uniforma de majoretă în dulăpior și trebuie să o am până mâine dimineață să o duc la spălat. Și mâine sala deschide pe la prânz"

"Deci ce ar trebui să fac?" întreb încercând să nu par seacă, pentru că nu sunt.

"Ai putea să treci să o iei așa mi-o poți da mâine dimineață?" mă întreabă aproape disperată.

"Ăă, de fapt sunt cu un prieten cu mașina, încerc să întreb"

"Ok, mersi"

Îndepărtez telefonul de ureche și mă adresez lui Michael care conduce.

"Michael, te-ar deranja să ne oprim puțin la mine la școală?" întreb sperând să nu profit.

"Desigur că nu. Trebuie oricum să trecem pe acolo și suntem practic lipiți de școala ta"

"Sigur?"

"Foarte sigur" îmi răspunde zâmbind.

Zâmbesc înapoi pentru disponibilitatea sa și îmi pun din nou telefonul la ureche.

"Bine, Olly, suntem aproape de școală" o avertizez.

"O, doamne, multumesc mult Jennifer și mulțumesc și prietenului tău despre care trebuie să-mi povestești neaparat"

"Bine" râd eu "Mâine o să-ți spun"

Părem chiar prietene vorbind așa.

"Pe mâine și mersi din nou"

"Pe mâine" îi răspund închizând apelul.

"O prietenă de a ta?" mă întreabă Michael.

"O colegă de școală" răspund.

Michael încuviințează înainte să se oprească în fața porții de la școală.

"Doar un minut, nici atât" îl asigur.

"Fă cu calm"

Intru în școală mergând cu pași repezi. Puțin pentru că nu vreau să-l fac pe Michael să aștepte și puțin pentru că în scurt timp se vor inchide porțile.

Din fericire îmi amintesc unde e salaaltfel ar fi trebuit să cheme o echipă de urgență să vină să mă caute.

Hol lung. Două uși roși și o ușă mare verde în capăt. Bingo!

Deci, Josh data trecută a intrat pe ușa din stânga, deci vestiarul majoretelor trebuie să fie cel din dreapta.

Merg pe hol dar aud niște zgomote ciudate. Cu cât mă apropii mai mult cu atât zgomotele cresc, provin din vestiarul fetelor.

Sunt în fața ușii și reușesc să-mi dau seama că sunt niște lovituri, cineva trântește un dulăpior.

Nu știu dacă vreau să intru, dar i-am spus deja lui Olly că aș fi luat eu uniforma ei. Așa că îmi pun mâna pe clanță și deschid încet ușa.

Intru în vestiar, dar nu văd pe nimeni, aud doar niște lovituri. Merg spre zgomot și ceea ce-mi apare în fața ochilor e ultimul lucru pe care credeam că o să-l văd.

Figura sa slabă și ghemuită pe jos în fața dulăpioarelor. Cu picioarele sale aduse la înălțimea bărbiei pare atât de epuizată și fragilă.

Doar când suspină îmi dau seama că plânge. Era un suspin reprimat de mult în gât.

Cunosc acel tip de suspine. Acelea pe care le ții în tine până când ies singure, speriindu-te și provocându-ți durere în piept.

Un alt suspin mai puternic și tresărind mă lovesc de dulăpior.

Figura din fața mea ridică capul brusc, parcă speriată și doar în acea clipă îmi dau seama că eu cunosc trupul tremurător din fața mea.

"Melissa?"