Capitolul 42

Jennifer's Pov

"Fugi, scumpo, trebuie să fugi", strigă vocea soavă a mamei mele care acum e copleșită de frică.
"Dar mamă, inelul tău", țip plângând. "Inelul tatei".
"Nu contează, acum fugi!", mă strânge mai tare.

O bubuitură. Ploaia. Sângele.

"La naiba!", strigă un om. "Poliția!".
"Acum ce facem, șefu?".

Bărbatul se privește frenetic în jur, mutându-și privirea de la trupul mamei mele la colegii săi.

"Ia asta, nou-venitule", lasă pistolul unuia dintre ei.
"Voi trei fugiți în partea cealaltă", comandă bărbatul. "Iar voi doi veniți cu mine. Tu omoară fetița, a văzut deja destul, și după ne întâlnim la bază".
"De ce nu respiră?", plâng amestecând lacrimile mele cu ploaia. "Ajută-mă, te rog, ajută-mă".

Băiatul tremură în timp ce îndreaptă pistolul spre mine. Lanțul de la gât se bălăngăne și singurul lucru colorat în acest moment, este tatuajul de pe brațul său.
Același coșmar. Aceeași frunte transpirată după o trezire frenetică și tot aceeași realitate.
O să mă eliberez vreodată de toate astea?
La început, aceste vise provocaseră în mine puternice atacuri de panică.
Cu trecerea timpului încercam pur și simplu să nu dorm, așa că mă limitam la câteva ore de somn, dar într-o zi am adormit în autobuz și am înțeles că așa nu puteam continua.
Am învățat să conviețuiesc cu ele, dar acum nu mai era reacția mea cea care mă enerva, ci coșmarurile în sine.
De ce nu pot visa ceva frumos despre mama?
Până la urmă am trăit mereu momente frumoase alături de femeia aceea , dar acum e de parcă m-ar persecuta.
Oare o fi supărată pe mine pentru ceea ce i-am făcut? Oare se răzbună?

"Domnișoară Milton, trebuie să vă însoțesc eu? E destul de târziu", îl aud pe Greg din spatele ușii mele.
"Da, Greg", accept. "Fac un duș rapid și cobor".

Mă îndrept spre duș repede, observând că sunt într-o întârziere groaznică.
Îmi fac un duș cu viteza luminii și mă îmbrac cu  puloverul meu gri, blugi și o pereche de vans negri.
Îmi împletesc părul încă umed într-o coadă de pește, în timp ce încerc să aplic un strat de mascara pe gene. Poate așa o să par mai puțin a zombie.

Mă pregătesc să aplic mascara în același moment în care simt telefonul vibrând. Observ două mesaje noi.

Mesaj de la: Meredith.
"Sunt sigură că încă alergi ca o nebună prin casă pentru că ești într-o întârziere groaznică. Voiam doar să te anunț că Drake mi-a spus că ora de matematică nu se mai face, așa că te așteptăm la barul din fața școlii, încearcă să ajungi la o oră decentă și nu în pijama"

Râd din pricina tonului autoritar al lui Meredith și mă relaxez, știind că mai am puțin timp la dispoziție.

Mesaj către: Meredith.
"Drake te face să devii agresivă, micuță Meredith, nu o să devi de nestăpânit, nu-i așa? Ne vedem la bar"

Mesaj de la: Meredith.
"Nu, de nestăpânit ajungi tu, mersi. Drake"

Ăia doi sunt mereu împreună? Îl las baltă pe creț și citesc celălalt mesaj.

Mesaj de la: Michael.
"Hei, Jennifer. Vrei să ne vedem în dupa-amiaza asta? Trebuie să-ți vorbesc despre ceva"

Urăsc când persoanele îmi spun "trebuie să vorbim". Mă simt stresată, iar mintea mea începe să-și imagineze toate posibilele greșeli pe care e posibil să le fi făcut.

Mesaj către: Michael.
"Sigur. Sper că nu-i nimic grav"

Bag telefonul în buzunarul de la ghiozdan și după mă îndrept spre scări, dar observ ușa de la biroul tatei întredeschisă.
O deschid în mod deloc elegant, dar tatăl meu nu pare să se miște de un milimetru din poziția sa. Reușesc să-l văd John Greg Milton în toată încruntarea sa, în timp ce citește strâmbându-se foile din fața sa.

"Buonă dimineață", îl salut.

Tatăl meu nu pare să observe prezența mea, în timp ce continuă să-și citească foile.

"Bună dimineața, tata", repet ridicând puțin tonul.

Nimic. Pare să fie cufundat complet în biroul său. Cred că dacă în clipa asta ar intra o bandă de hoți și s-ar apuca să jefuiască biroul său, el ar continua să citească foile pe care le are în mână.

"Bună dimineața!" strig.

Tata ridică încet capul, aș spune aproape plictisit, și-mi adresează o privire încruntată.

"Jennifer, nu urla de cu bună dimineața", mă ceartă înainte să-și concentreze toată atenția asupra foilor.

Nu spun că tatei nu-i pasă  de  mine sau că nu mă include în viața sa. Știu cât de mult ține la mine, dar uneori e de parcă ar fi în transă. Când ceva nu merge sau nu-l convinge la lucrul pe care-l face, se cufundă atât de tare în problemă încât nu-și dă seama de ceea ce-l înconjoară.
Nu cred că o face intenționat, e doar prea concentrat.

"Atunci eu mă duc la școală să m droghez, bine?", întreb șoptind.
"Spor la școală", mormăie tata luând calculatorul.

Știam eu! E în starea sa de transă, acum mă distrez.

Îl văd pe Greg apropiindu-se de mine, oprindu-se în tocul ușii.
Se uită la mine, apoi la tata, confuz.

"De fapt, nu sunt sigură că vreau să mă duc la școală", spun pe un ton normal. "Am văzut că sunt niște dealări prin zonă, aș putea să mă alătur lor".
"Mă bucur că ți-ai făcut prieteni, scumpo", răspunde tastând repede pe calculator.

Pufnesc în râs, în timp ce Greg își dă ochii peste cap, știind ce se întâmplă.
Nu e prima dată când se întâmplă.

"Cunosc și niște hoți. Aș putea să-i aduc aici ca să fure ceva", mă abțin din râs.
"Anunțo pe Anny dacă vrei să vină la cină".
"Anny face lucruri neortodoxe cu Greg în bucătărie".
"Domnișoară", îmi șoptește Greg, roșu la față.
"Ce e? Oricum nu mă înțelege".

E adevărat. Tata în clipa asta nu mă ascultă. Toată atenția sa e îndreptată spre foile din fața sa.

"Tatăl dumneavoastră este foarte concentrat în momentul acesta, cred că ar fi mai bine sã mergem acum".
"Ești rău", oftez. "Mă duc să pun ipotecă pe casă", țip în timp ce cobor scările.
"Să ai o zi bună", îl aud urlând drept rspuns.

Nu o să încetez niciodată să profit de situația asta, e prea amuzantă.

"Transă, domnișoară?", mă întreabă Anny amuzată, care urcă cu un lighean de haine murdare.
Da, râd. Ca de obicei.
O zi bună, domnișoară Milton.
Anny, te rog, spune-mi Jennifer.

Anny desigur nu mă ascultă și trece pe lângă mine, oferindu-i un zâmbet dulce soțului ei.
Nu i-am văzut niciodatã giugiulindu-se sau alintându-se.
Ba chiar, sinceră să fiu, nu i-am auzit niciodată discutând despre ceva ce nu avea de-a face cu munca.
Uneori uit complet cã cei doi sunt căsătoriți, nu degeaba am aflat după ani buni de căsătoria lor. Cine știe de ce nu au copii.

"Greg", îl strig, în timp ce intrăm în mașină. "De ce tu și Anny nu aveți copii?".

Greg pare puțin atins de întrebarea mea, dar, spre deosebire de ei, eu față de Anny și Greg am fost mereu deschisă.
Ei spun că se comportă așa cu mine din cauza protocolului, chiar dacă Anny cu mine e puțin mai deschisă, dar niciodată prea mult. Mie nu-mi pasă de acest protocol, tatălui meu nici atât, dar se pare că lor da.

Sunt persoanele cele mai profesionale și drăgăstoase în același timp, pe care le-am cunoscut vreodată.

"Nu a fost posibil".
"Cum adică?".
"Anny nu poate avea copii".

Încerc să nu par prea surprinsă de dezvăluirea sa, dar realitatea este că sunt complet șocată. Anny e sterilă? În optsprezece ani de viață nu am aflat niciodată că Anny nu poate avea copii?

"E s-sterilă?", întreb, nemaifiind atât de sigură ca mai devreme.
"Da", răspunde Greg, uitându-se la stradă. "Am descoperit târziu. La început nu aveam habar de asta pentru că nu aveam de gând să avem copii, dar după câțiva ani de căsnicie am început să încercăm".
"Dar Anny nu rămânea însărcinată...", constat eu.
"Exact. Am încercat ani de-a rândul, dar nimic".
"Și adopția?".
"Am încercat, dar eram deja prea bătrâni".
"Voi nu sunteți bătrâni!".
"Nu foarte, dar pentru a adopta un copil, da. Legile adopției sunt foarte stricte, așa că pur și simplu ne-am dat bătuți la un moment dat.
De ce eu nu știam nimic?", șoptesc, aproape jignită.
"Domnișoară Milton", oftează Greg. "A trecut deja, nu e nevoie să răscolim trecutul, iar soția mea este încă fragilă când vine vorba despre acest subiect, așa că am încercat mereu să-l evităm".

Încuviințez ușor, nevrând să evoc amintiri neplăcute în mintea lui Greg. Are dreptate el. Trecutul când vine amintit doare și îmi pare rău că m-am băgat unde nu-mi era locul în felul acesta.
Credeam că îi cunosc bine pe Anny și pe Greg, având în vedere de cât timp îi cunosc, dar se pare că mă înșelam.
Nu mă așteptam o asemenea veste în dimineața asta. Cum a putut Anny să-și mascheze durerea atât de bine? O femeie care are atât de multă iubire de oferit unui fiu, dar care este obligată s-o păstreze pentru ea însăși. Mă simt egoistă în momentul acesta, foarte egoistă. Eram atât de ocupată să stau singură în groapa mea de durere, încât să nu observ durerea persoanelor din jurul meu.
Poate că Anny nu ascundea ceea ce o apăsa, poate că durerea ei a fost mereu la vedere, dar eu eram închisă în bula mea de supărare ca s-o observ.

"Îmi pare rău, Greg", șoptesc.
"A trecut deja", îmi zâmbește sincer.
"Sunteți niște persoane cu atât de multă iubire de dăruit și nu ați avut această șansă", afirm, amar.
"Asta nu este adevărat, domnișoară", spune Greg, parcând în fața școlii mele. "V-am avut pe dumneavoastră. Aveți încredere când vă spun că Anny v-a transmis toată iubirea pe care nu a putut să i-o ofere copilului nostru. Dumneavoastrã sunteți fetița noastrã, oarecum", îmi zâmbește amabil.

Mi se topește inima la auzul cuvintelor sale. E adevărat. Anny și Greg au fost un fel de a doua familie pentru mine. Adesea, părinții mei nu erau prezenți, dar eu nu mă simțisem singură niciodată, datorită lor.

"Mulțumesc, Greg", zâmbesc, deschizând portiera.
"O zi bună, domnișoară".

În timp ce mă îndrept spre barul din fața școlii, observ cârlionții lui Drake, mișcându-se necontenit lângă Meredith.

"În sfârșit, Cenușăreaso!", răbufnește Drake. "Mă mumificam aici".
"Jennifer, ai putea, te rog, să-i explici lui Drake că nu poate mânca atât de mult la micul dejun pentru că, după aceea, se va simți rău?".

O privesc pe Meredith cu o încruntătură, în timp ce observ chelnerul care se aproprie de noi.

"Vă pot aduce ceva?", mă întreabă zâmbăreț.
"Un corn cu nutella și unul cu alune. Aveți prăjiturele cu fructe?".
"Desigur", zâmbește.
"Atunci patru din acelea și un cappuccino cu frișcă".
"Imediat", spune chelnerul, îndreptându-se către tejghea.

Drake mă privește amuzat, în timp ce Meredith măceartă din priviri.

"Ai văzut?", o întreabă Drake.
"Nu ești de-ajutor așa", oftează Meredith.
"Mi-e foame", mă apăr.
"Ție mereu ți-e foame", mi-o întoarce ea.
"Josh ni se alătură direct la prânz", spune Drake, uitându-se în telefonul său.

Tușesc ușor auzindu-i numele.
Trebuie să recunosc cã eram dezamăgită când, azi-dimineață, nici unul din cele două mesaje nu-i aparținea lui, dar aseară după acel sărut a fost totul destul de liniștit.
Nicio scenă mută, niciun corp paralizat sau scene stânjenitoare.
Am continuat să vorbim puțin despre flamingo, în timp ce el continua să spună că sunt ciudată. M-a dus acasă, sărutându-mă ușor și spunându-mi că ne-am fi văzut azi.
A fost atât de ciudat, dar totodată atât de diferit de ultima dată. Ieri a fost de perfect, atât de corect.

Și astăzi? Astăzi ți se mai pare corect ceea ce s-a întâmplat?
Da, doar că mi-e teamă ca azi lucrurile se vor schimba.
Nu te urmăresc.
Ieri păream protejați de noapte. Acum că e zi, mă tem că va reveni vechiul Josh și că se va comporta de parcă nu s-a întâmplat nimic.

"Jennifer, e totul bine?", mă întreabă Meredith.
"Oh, desigur", mormăi.
"Sigur?", întreabă ea.
"Ei bine, poate că e ceva", spun învârtind lingurița în cappuccino.
"Uimește-ne, roșcato", spune Drake.
"Ieri Josh cmdfvir...".

Drake și Meredith se privesc confuzi.

"Scuze, poți să repeți?", întreabă Drake.
"Am spus că, ieri, eu și Josh ne-am săr...dfemfg...", continuu, șoptind cuvintele într-un fel de neînțeles.

Să știi că dacă vorbești arabă e greu pentru ei să te înțeleagă!

"Jennifer, chiar nu înțeleg".
"Am spus că eu și Josh ieri ne-am sărutat!", răbufnesc eu.

Meredith și Drake mă privesc fără cuvinte și chiar și chelnerul care se apropiase ca să-mi aducă prăjiturelele pare stânjenit.

"O, păi, mersi", spun stânjenită chelnerului.
"Poftă bună", îmi zâmbește înapoi.
"Cum adică tu și Josh v-ați sărutat?", întreabă Meredith, în timp ce mă observă atentă.
"Câte sensuri există?".
"Aaaaaa", țipă entuziasmată Meredith.
"Și după ați vorbit?", întreabă Drake.
"Da", râd.
"Azi ai de gând să te bagi în baie ca să te ascunzi?", își bate el joc.
"Nu arunc cu prăjiturelele astea în tine doar pentru că sunt prea bune, crețule".

Drake mârâie drept răspuns la porecla pe care am folosit-o.

"Deci sunteți împreună?", întreabă Meredith entuziasmată.

Oh.

La asta nu mă gândisem. Eu și Josh împreună? Sună atât de ciudat acum că mă gândesc la asta. Ar trebui să-l întreb?
Pare stânjenitor să mă duc să-l întreb: 'Hei, deci tu acum ești iubitul meu?'
Adică, nu mai suntem la grădiniță. Nu am nevoie de un certificat de autentificare sau de un bilet de cerere.
Se întâmplă totul atât de repede încât nici măcar nu știu cum să reacționez sau ce să cred.

"Eu, de fapt, habar nu am".
"Păi nu ați vorbit după?", întreabă crețul.
"Ba da".
"Și despre ce ați vorbit?".
"Despre flamingo", răspund, mușcând din brioșa cu alune.

Drake râde pe înfundate, în timp ce Meredith își acoperă fața cu mâna.

"Nici măcar nu te întreb cum de ați ajuns să vorbiți despre asta", continuă, râzând.
"Bine faci", râd.

De fapt, e destul de ciudat. Ar fi trebuit sã vorbim despre ceea ce simțim, despre ce suntem acum, și nu despre flamingo.

"Deci nu ști în ce stadiu sunteți?".
"Păi, cred ca suntem împreună", îmi mușc buza. "Adică, nu suntem la grãdinițã ca să avem nevoie de o etichetă. I-am explicat ce am simțit prima dată și nu am fugit, în timp ce el, în loc sã facă scenă mută, mi-a spus clar că nu vrea să fie doar prietenul meu".

Meredith zâmbește fericită, în timp ce Drake pare puțin pe gânduri.

"El ți-a zis asta?", întreabă. "Că nu vrea să fiți prieteni adică".
"Da, de ce?".

Drake pare puțin încercat în a răspunde, iar privirea sa mă agită. Simt cum certitudinile mele se fărâmă încetul cu încetul.

"Drake, e ceva în neregulă?".
"Nu", își scutură capul. "Sunt doar uimit. Cine ar fi zis vreodată că veți trece de la săbii și cuțite la inimioare, dragoste și iubire?".
"Hai să nu exagerăm", îndrept lingura spre el. "Rămâne oricum un idiot".

Râdem împreună, în timp ce ne terminăm micul dejun și barul se eliberează încet.

"Haideți, Cip și Ciop", mă ridic. "E târziu".
"Încetezi să ne mai găsești porecle", se plânge Drake.
"Poate într-o zi".

****

"Sunt aici de două luni și încă nu reușesc să găsesc toate sălile de curs!", răbufnesc, vorbind singură și bântuind prin școală.

Am zis-o în prima zi de școală și o să continuu s-o repet la infinit, trebuie să ne dea o hartă a școlii!
Continuu să bântui prin școală în căutarea clasei de literatură, și totuși eram sigură că se află în aripa asta. Sun obișnuită să mă duc cu Josh și nu am băgat niciodată de seamă pe unde mergeam.
Zâmbesc pentru faptul că dacă nu ar fi fost Josh m-aș fi pierdut în continuu în primele două zile. Acele vremuri mi se par atât de îndepărtate, totuși s-a petrecut doar acum două luni.
Faptul de a vorbi atât de mult cu tata, de a avea prieteni și poate... un iubit?
Mi se pare cu adevărat ireal.

"V-ați pierdut, domnișoară?", aud din spate.

Mă întorc brusc și îmi dau ochii peste cap în fața băiatului din fața mea.
Blugi negri rupți, tricou negru cu un scris roșu ilizibil și o geacă de blugi.
Păr șaten puțin mai scurt și ochi de culoarea petrolului. Josh.

"Evident că nu m-am pierdut", spun eu, mințind și trecând pe lângă el.
"De asta te duci în direcția greșită?", mă strigă el.

Chiar trebuie să-mi fac o afurisită de hartă a școlii ăsteia!
Îl aud pe Josh chicotind în aceeași clipã în care mã întorc, dar îl depãșesc oricum.
Un braț îmi înfãșoarã umerii și mâna sa uriașã care se bãlãngãne întrã în raza mea vizualã.
Îmi zâmbește dulce, nu malițios sau cu un dublu sens, pur și simplu dulce.

"Îmi aduce aminte de ceva scena asta", râde el.
"Ai prezervative de data asta?", îmi bat joc de el.
"Da", îmi șoptește la ureche. "În portofel. Vrei sã le folosim?".

Mã înroșesc și mã îndepãrtez imediat de strânsoarea lui Josh, mãrind pasul.
Nu ca și cum latura asta malițioasã a sa mi-ar displace, dar, mai degrabã, de ce se plimbã cu niște prezervative la-ndemânã?
Doar nu o sã începi sã faci pe iubita geloasã.
Niciodatã!

"Haide, Jen, glumeam", râde el, ajungându-mã din urmã.
"Nu-mi", îndrept degetul spre el. "Spune", continuu, apropiindu-mã. "Jen".
"Hristoase", rãbufnește el. "Cât ești de complicatã".

Îl imping și el mã împinge la rândul sãu, dar nu prea tare.
Probabil cã, dacã ar folosi toatã forța sa, aș zbura prin poarta de la intrare.

"Copiii, aveți de gând sã intrați?", ne întreabã profesoara cu un zâmbet.

O ador pe profesoara noastrã de literaturã, chiar daca, în opinia mea, e prea bunã.
Are mereu zâmbetul întipãrit pe fațã, dar din pãcate mulți profitã de bunãtatea sa, iar ea se lasã ușor pãcãlitã.
Dar e foarte bunã în materia sa și am un mare respect pentru ea.
Intrãm în clasã, dar Josh continuã sã mã împingã în joacã, fãcându-mã instinctiv sã râd.

"Înceteazã", șoptesc.
"Niciodatã", râde el.

În clasã, observ cã sunt deja toți prezenți și cã, desigur, se holbeazã la noi.
Melissa nu e la locul sãu obișnuit, uitându-se la șuvițele sale blonde. Nu e ca și cum absența sa m-ar deranja, ba din contrã, mi se pare doar ciudat.
Suntem pe cale de a ne apropia de locurile noastre, când vãd un braț bronzat care ne atrage atenția.
Olly îmi zâmbește, în timp ce dã din mâini, fãcându-mi semn sã stau lângã ea. Nu o mai observasem pânã acum, atunci chiar e cu mine la ora de literaturã.
Josh se uitã încruntat la mine, iar eu dau din umeri, îndreptându-mã confuzã cãtre Olly.
Mã așez lângã Olly, în timp ce Josh se pune chiar în fața mea, lipit de perete.

"Hei, Jennifer, ce faci?", mã întreabã energicã Olly.
"Bine, tu?", întreb din bun-simț.
"Ieri noapte am dormit foarte puțin pentru cã vecinii mei au hotãrât sã procreeze", Olly își bagã douã degete în gurã pentru a imita greața. "Oribil".

Râd în fața acestei fete amuzante, fãrã inhibiții, cu care am fãcut schimb de o bomboanã și de repetiții pentru un tacos.
Telefonul meu vibreazã în buzunar și îl scot, observând cã mai e puțin pânã la începutul orei.
Mã uit la Josh, dar singurul lucru pe care îl obțin din partea lui e un semn din bãrbie care îmi indicã telefonul.

De la: Josh.
"Vrei sã faci și tu replica vecinilor lui Olly?"

Închid imediat telefonul și mã uit înapoi, la dreapta și la stânga. Asigurându-mã cã nimeni nu a citit nimic, totul cu fundalul râsului sufocat al lui Josh.
Sunt sigurã cã m-am înroșit, dar se pare cã lui nu-i e de-ajuns, pentru cã el scoate portofelul și mi-l aratã. Probabil fãcând aluzii la ce e acolo.
Olly e ocupatã sã vorbeascã cu cineva de lângã ea, așa cã profit de asta ca sã rãspund, înainte sã se întoarcã.

Mesaj cãtre: Josh.
"Cumpãrã-ți porno"

Mesaj de la: Josh.
"Sunt sigur cã tu ești mai bunã decât filmele porno.

Ps: Am, dar sunt în pivnițã".

Cum aș putea sã nu râd în fața malițiozitãții și prostiei sale, pãstratã într-un pãr perfect, șaten-arãmiu?

"Auzi, azi ai putea sã-mi dai meditații la matematicã?", mã întreabã Olly, punând punct mesajelor noastre necuviincioase. "Se apropie acea faimoasã lucrare".
"Hm, nu știu, ar trebui sã mã întâlnesc cu un prieten, dar încã nu mi-a confirmat nimic".
"Cine?", întreabã Olly și Josh în același timp.

"Tragi cu urechea?", îl întreb eu.
"Sunt chiar în fața voastră, e cam greu să nu vă ascult", se apără el.

Îl ignor și îmi îndrept din nou atenția spre Olly care ne privește curioasă.

"Îl cheamă Michael, e la academia de arte".
"Academia de arte?", întreabă ea extaziată. "Cine știe ce fain e acolo! Eu nu știu nici să fac un cerc rotund".

Râd de gluma ei la propria adresa, în timp ce Josh oftează sonor. Începem din nou.

"Ce e, Josh?", întreb enervată, știind deja ce vrea să spună.
"Nu înțeleg de ce trebuie să te încăpățânezi să ieși cu specimenul ăla de irlandez", se plânge el. "Nici măcar nu e simpatic".
"Iar începi cu asta? Ba este, dar tu ești prea ocupat să te porți urât cu el ca să observi asta".
"Voi doi sunteți împreună?", întreabă Olly, punând punct discuției noastre.

Josh are o expresie pe care nici măcar nu pot s-O descriu, iar eu n-am nici cea mai vagă idee cu ce să răspund. Din fericire, profesoara începe să vorbească, evitând stânjeneala mea.
Și ăla cine mai e?

"Copii", spune ea, zâmbind. "Lecția de azi va fi diferită față de cele de până acum. Astăzi va fi alături de noi Clark", indică un băiat din dreapta sa.
"E o plăcere, copii".

Fetele încep să șușotească și o văd pe Olly foindu-se pe scaun.

"Ce mai plăcere, Clark", șoptește Olly malițioasă.

Clark nu este foarte înalt, nu ca Josh cel puțin, dar are o postură foarte robustă.
Chiar dacă poartă o cămașă și un pulover, se poate observa că are un fizic bine făcut.
Are părul foarte închis la culoare, tuns scurt pe părți și puțin mai lung în față.
Ochi verzi, dar nu ca ai mei, ai săi sunt mult mai închiși. Aproape înfiorători.

"Te-ai blocat?", râde Olly, pocnind din degete în fața mea. "Frumos, nu-i așa?".
"Mm", mă prefac că mă gândesc la asta. "E okay".
"Okay?", întreabă șocată. "E o mare bucată de băiat".
"Da", râd încet. "Trebuie să recunosc că e frumos".
"Hai, lăsați-mă", răspunde Josh. "E la fel de înalt ca o doză".
"Nu-ți convine niciodată nimic, Cliver", se ia Olly de el.

În sfârșit cineva care gândește ca mine!

"Clark nu e cu mult mai mare decât voi, are 20 de ani", doar cu doi ani mai mare, hm? "A studiat psihologie, iar acum face practica, ceea ce înseamnă ca va participa la câteva lecții de ale noastre".

"Ce legătură are el cu ceea ce facem noi?", întreabă Josh pe un ton poate prea nervos.
"Psihologia și literatura sunt mai asemănătiare decât crezi tu, Josh", explică ea calmă. "Poți începe, Clark".
"Bun, este o plăcere să mă aflu aici astăzi, alături de voi".

Aud un "pentru mine nu" șoptit de Josh, dar hotărăsc să nu bag în seamă, în timp ce observ toate fetele tânjind după el. Mi se pare puțin exagerat...

"Nu vă pun să vă prezentați pentru că știu că aș uita imediat cum vă cheamă, o să le învăț pe parcursul orelor, sau cel puțin așa sper", zâmbește el.
"Ce mai psiholog de rahat", comentează Josh.
"Josh, încetează", îi arunc un creion.
"Astăzi vom vorbi despre un renumit neurolog și psihanalist pe nume Sigmund Freud. Mulți dintre voi cu siguranță au mai auzit de el, dar astăzi vreau să vă vorbesc despre unul din multele sale citate și să știu ce părere aveți despre asta".

Clark ia o bucată de cretă sub privirea atentă a tuturor și începe să scrie, cu o caligrafie elegantă, pe tablă.
Umanitatea a dat mereu la schimb puțină fericire pentru puțină siguranță.

"Umanitatea a dat mereu la schimb puțină fericire pentru puțină siguranță", repetă el. "Ce părere aveți despre aceast citat?".

Tăcerea se așterne în clasă pentru câteva secunde, iar apoi o fată din primul rând ridică mâna.

"Da?", întreabă Clark.
"Ce sens are propoziția asta?" a ajuns geniul anului.
"Tocmai aceasta este ideea. Fiecare are o perspectivă diferită din care citește această propoziție", începe el. "Eu aș putea să vă spun că acest citat este încărcat de sens, în timp ce altcineva ar putea spune că este stupid și lipsit de sens".
"Pentru mine nu are foarte mult sens", spune alt băiat. "Dacă eu sunt fericit, de ce ar trebui să dau la schimb fericirea mea?".
"Întocmai, e o propoziție stupidă", aud spunând o voce răgușită de lângă mine. "Toți se luptă pentru a obține fericirea și nimeni nu e atât de prost încât să o dea la schimb".

Clark ascultă răspunsurile noastre cu un zâmbet, de parcă ar fi toate corecte, dar există un răspuns corect?

"Sunteți toți de aceeași părere?", întrebă Clark.

Toți încuviințează, inclusiv Olly, dar eu sincer sunt de altă părere.

"Eu nu", spun în tăcerea care se crease.

O văd pe profesoară zâmbind și îl aud pe Josh spunând "se putea".
Toate privirile sunt ațintite asupra mea în momentul acesta, iar Clark mă privește curios.
Cine se uită la mine în timp ce se încruntă, cine așteaptă nerăbdător să mă asculte, iar alții mă privesc cu indiferență.
Priviri din seria 'Are mereu ceva de comentat'.

"Tu ce părere ai despre acest citat?".
"Cred că este adevărat", spun serioasă.
"Nu crezi că e stupid că umanitatea vrea să dea la schimb propria fericire pentru puțină siguranță".
"Nu am spus asta, din contră, chiar asta cred. E foarte stupid, dar umanitatea e stupidă. Toți suntem când vine vorba de a atinge fericirea".

Clark zâmbește ciudat, în timp ce se apropie cu câteva bănci de mine și de Olly.

"Ai putea să te explici mai bine?", mă întreabă.
"Scara pentru a atinge fericirea uneori este foarte lungă, alteori în schimb este foarte scurtă. Nu suntem niciodată mulțumiți, nu suntem niciodată cu adevărat fericiți, așa că tindem să vrem mereu mai mult și ne pierdem în traseul pe care-l urmăm. Deci, când ne dăm seama că ne-am pierdut pe drumul spre fericire, tindem să căutăm siguranța".

Tăcerea continuă să domine în clasă, aproape toți au aceeași expresie impasibilă, mai puțin Clark.
Continuă să mă privească cu o privire ciudată și simt privirea lui Josh arzându-mi stomacul.
Între ochii lui Clark și cei ai lui Josh, nu știu care mă stânjenesc mai rău.

"Ai putea să-mi dai un exemplu practic în legătură cu ce ai zis?", ce tot vrea ăsta de la mine?

Încuviințez, dând din umeri, în timp ce-mi cobor privirea spre bancă, gândindu-mă pentru o clipă, iar apoi ridicând-o imediat la loc.

"Vreau să mă simt mare, să evadez de ceilalți, să nu depind de nimeni. Îmi las familia și hotărăsc să-mi schimb orașul. Văd un apartament. E frumos, spațios pentru o singură persoană. Nu stau pe gânduri, hotărând că vreau să trăiesc singură", încep. "Stau în apartamentul meu, crezându-mă mare, superioară acum că regulile le fac eu. Încep să cred că sunt fericită, dar sunt sătulă să iau autobuzul, așa că hotărăsc să-mi cumpăr o mașină, crezând că după va fi perfect. Iau mașina mea frumoasă, cheltuind o grămadă de bani, doar să le demonstrez celorlalți că acum am o mașină frumoasă și un apartament doar al meu".
"Continuă", spune Clark apropiindu-se și mai mult.
"Desigur, să mă simt împlinită în viață, trebuie să am un loc de muncă perfect care mă va face să câștig mult, așa că hotărăsc să învăț drept, spre exemplu. Mă cufund în învățat în frumosul meu apartament, în noul meu oraș și a doua zi mă duc la școală cu noua mea mașină", îmi recapăt suflarea. "Desigur, apartamentul meu și mașina mea perfectă costă, așa că hotărăsc să găsesc un loc de muncă part-time seara, ca să plătesc totul și să mă pot duce la școală în timpul zilei".
"Aș spune că pare o viață destul de fericită, nu? Independentă, înveți drept, ai un apartament frumos doar al tău și o mașină la fel de frumoasă", spune Clark.

Îl privesc pentru câteva clipe, dar privirea sa întunecată și verde continuă să se holbeze la mine.
Nu convins de ceea ce spune, de parcă m-ar pune la încercare.

"Vine Crăciunul. Nu mai trebuie să mă duc la școală, iar pub-ul în care lucrez seara e închis. Intru în apartamentul meu și observ că nu am prieteni pe care să-i invit la mine sau un iubit cu care să stau. Îmi iau telefonul și nu am niciun apel ratat de la părinții mei care să-mi spună să-mi petrec Crăciunul cu ei", exclam eu. "Îmi doream atât de mult independența încât mi-am lăsat familia în urmă mai devreme decât ar fi trebuit. Eram atât de ocupată dorindu-mi să fiu un avocat perfect încât n-am acordat atenție prieteniilor pe care mi le-aș fi putut crea la școală. Eram atât de ocupată dorindu-mi să-mi păstrez apartamentul și mașina scumpă încât lucram part-time, poate prea multe ore, în loc să ies cu alții de vârsta mea".
"Deci unde vrei să ajungi?", întreabă din nou Clark.
"Stau pe divanul meu singură și îmi dau seama doar acum că eram atât de orbită de dorința de a-mi crea o viață fericită în viitor, ignorând faptul că-mi distrugeam fericirea din prezent. Stau singură pe un divan pe care nu-l voi împărți vreodată cu cineva. Am o mașină care mă va duce mereu doar pe mine, mereu în aceleași locuri. Nicio iubire, niciun prieten, nicio rudă. Pe vârful prăpastiei singurătății și al disperării. Acum chiar vreți să-mi spuneți că n-ați da puțină "fericire" ", mimez ghilimelele. "La schimb pentru puțină siguranță? Siguranța ca va fi bine orice ar fi?".

Îi privesc pe colegii mei, crezând că mai devreme sau mai târziu îmi va răspunde cineva la întrebare.
Dar îl văd doar pe Josh care mă privește de parcă ar fi în transă, Olly care îmi zâmbește alături de profesoară și încruntătura de pe fețele celorlalți, mai puțin de pe cea a lui Clark.
Chiar aș vrea să-i smulg rânjetul ăla de pe față!

"Deci vrei să spui că e greșit ceea ce au spus colegii tăi? Că greșesc spunând că nu ar da la schimb propria fericirea pentru nimic altceva?".
"Nu-mi băgați vorbe pe care nu le-am spus" spun pe un ton cam brusc. "Cred că există două tipuri de persoane".
"Și care ar fi?".
"Este cine a avut atâta fericire în viață încât nu i-ar costa nimic să dea puțin din propria fericire pentru niște siguranță", mă holbez la Clark. "Apoi e cine a trebuit să înfrunte atât de multă durere, încât nu-i pasă de siguranță și și-ar da un rinichi pentru o fărâmă de fericire. Și vă asigur că în momentul în care acea persoană câștigă puțină fericire în propria viață, n-ar mai da-o la schimb nici pe siguranță nici pe nimic altceva.
"Iar tu?", întreabă Clark care deja se află aproape de banca noastră. "Tu din ce categorie faci parte?".

Sună clopoțelul, dar nimeni nu se ridică de la loc.

"Cu tot respectul", mă ridic și-mi iau ghiozdanul. "Dar nu este treaba dumneavoastră".

Clasa începe să se ridice, unii să iasă iar alții rămân în bănci. Olly își ia ghiozdanul, iar Josh îmi face semn cu mâna să mergem. O urmez pe Olly, care deja e lângă Josh, dar mâna lui Clark mă apucă de braț, oprindu-mă.
Îl văd pe Josh mârâind și apropiindu-se de noi, dar Olly îl oprește amuzată, punându-i mâna pe piept.

"Cum te numești?", mă întrebă Clark.

Rămân blocată de verdele ochilor săi care transmit atâta întuneric, exact ca cei a lui Josh.
Îmi smulg brațul din mâna sa, aranjându-mi mai bine ghiozdanul pe umeri.

"Jennifer", trec de el, "Jennifer Milton".

Îi ajung pe Olly și Josh din urmă care mă așteaptă la ușă și încă simt privirea lui Clark pe spatele meu.

"Cineva aici a facut o cucerire", glumește Olly.
"Olly...", mă iau de ea.
"Dar ai văzut ce ochi are?" mă intreabă ea. "Nu sunt de un verde închis, dar nici deschis. Sunt ciudați. De fapt, și el e destul de ciudat, dar e frumos, deci pot trece peste" continuă Olly pe repede înainte. "Și unchiul meu are ochi ca ai lui, dar el nu e frumos, e doar ciudat și chelios, deci...".
"Olly", o oprește Josh, "Am înțeles.

Olly vorbește extrem de mult, ma uimește faptul că nu am observat-o niciodată în clasă, dar Josh nu pare prea surprins de acest mod al ei de a vorbi la întâmplare.
Probabil că observase deja asta, având în vedere că se cunosc.
Josh e în echipa de basket, iar Olly face parte din cea a majoretelor, cine știe cum se cunosc...

"E doar un pitic de grădină care crede că ne poate psihanaliza pe toți" afirmă Josh scârbit.
"De fapt, el nu a vorbit aproape deloc", îl apără Olly, "Doar a pus întrebări.
"E un ratat", continuă Josh, "Și dacă îți mai atinge brațul îi amputez mâna", se uită la mine.

Îmi dau ochii peste cap. Josh se agită așa doar pentru că mi-a atins brațul în mijlocul unui grup de persoane, daca vreodată s-ar hotărî să mă îmbrățișeze, ce ar face? Îi dă foc la casă?

"E gelos cumva?", îni șoptește Olly la ureche.
"Nu, e doar bolnăvicios de posesiv", răspund pe un ton normal.
"Nu sunt bolnăvicios de posesiv", se bagă el, "În plus, ce naiba de termen mai e și ăsta? Clark ăla are un efect negativ asupra ta. Știam eu. Pshilogul vieții".

Olly izbucnește în râs, dar eu încă încerc să-mi dau seama dacă Josh ș-a culcat cu Olly.
Nu par să fie stânjeniți să vorbească, pentru doi care înainte făceau sex și acum nu o mai fac, dar Josh nu pare niciodată stânjenit, deci nu știu ce să cred.
Cine zice că nu o mai fac?

"Hei, căpitane", cineva strigă din spate, făcându-l pe Josh să se întoarcă.
"Alan".

E același băiat care venise să vorbească cu Josh în cantină și cred că l-am văzut și în sala de sport.

Alan se apropie și o văd pe Olly făcând un pas în spate, băgându-se după mine.

"Dar ce...",spun încet.
"Nu te mișca", îmi șoptește Olly.

Alan a ajuns în fața lui Josh, dar eu se pare ca nu pot face nici măcar un pas, altfel s-ar vedea și Olly. Din fericire, pare că nimeni nu observă, chiar dacă Olly e cu mult mai înaltă decât mine, trebuie să se fi aplecat.

"Hei amice, ai o fată", spune Alan, "Ce te deranjează?".
"Nimic", pufăie el.

Râd, știind că nu îl deranjează ceva, ci cineva, iar acel cineva se numește Clark.
Uneori pare că are ceva cu lumea.
Spus de tine e un eufemism!

"Hei, roșcato", mă strigă Alan cu un zâmbet, în timp ce Olly mă strânge de bluză. "Ce faci?".

Dau din cap și zâmbesc pe jumătate, forțat. Dacă se mai apropie de un pas cel mult o să descopere o majoretă în format mini temporar în spatele meu.

"Ai zis că la prânz repetăm schema pentru meci", spune Alan.
"Am uitat complet", își freacă fața cu palma, "Drake și Meredith sunt la masă?", întreabă privindu-mă.
"Cred că ne așteaptă acolo, da"
"Păi în cazul asta hai cu noi, nu?", îl întreabă Josh pe Alan care încuviințează, "Olly, vii și tu?".

Acum explicați-mi în ce mama naibii de rând era Josh Cliver când împăreau inteligența.
În ăla pentru frumusețe.

"La dracu", înjură Olly ieșind din "ascunzătoarea" ei.
"Olly?", Alan spune numele ei mai mult intrebând.
"Hei", mormăie ea.
"Ce făceai în spatele lui Jennifer?".

Bluza mea implora milă la cât de tare o strângea Olly, dar observând expresia ei stânjenită în fața lui Alan, nu pot decât să-l trăsnesc pe geniul ala de Josh.
Mă privește impasibil cu o față care spune "Ce-am facut acum?"

"Cercel", spun, "îmi căzuse cercelul și Olly îl căuta".
"Exact", îmi ține jocul ea, nesigură.
"Dar tu nu ai găuri în urechi".

Pot să știu și eu ce naiba de probleme are băiatul ăsta? De câte alte ori trebuie să-l omor din priviri ca să-l fac să înțeleagă să tacă?

"Era un cercel clip", mârâi la Josh.
"Păi", începe Alan cu un rânjet pe față, "Ai găsit Olly cercelul?".
"Nu", răspunde ea brusc.

Cred că toți am înțeles că între Alan și Olly e o tensiune ciudată. Toți în afară de Josj care evident pare un pește pe uscat, cine știe cum a reușit să-și dea seama ce simt Drake și Meredith, dacă uneori uită chiar și care e dreapta și fare e stânga.

"Mergem?", întreabă Alan.
"Mergem, căpitane", spune Alan ezultând puțin cam prea mult.

Eu și Olly mergem puțin în urma lui Josh și a lui Alan, în timp ce acesta din urmă continuă să facă aluzii sexuale referitor la toate fetele care respiră pe o rază de o suta de metri de noi.
Josh nu dă raspunsuri propriu zise, mai degrabă sunt mutre, ceea ce mă bine-dispune puțin.

"Ce se întâmplă între tine și Alan?", întreb.
"Ce se întâmplă între tine și Josh?", întreabă ea.
"Îmi pare rău, dar ai deja destule de la mine, meditații și o bomboană, fă cumva să-ți ajungă".
"Heide, povestește", spune ea entuziasmată, dar primește doar o mutră din partea mea.

Una e să-mi dau drumul, alta e să-mi povestesc viața privată unei majorete oarecare. Continui să n-am foarte multă încredere în Olly, dar încă după două luni nu vorbesf în mod deschis cu Josh și ceilalți, darmite cu ea.
Reușesc să o văd pe Meredith deasupra lui Drake, poziția obișnuită, doar că bula lor de iubire pare să se mărească pe zi ce trece.

"Pe asta o pierdusem", spune Alan cu o secundă înainte de a se așeza la masă.

Drake și Meredith se întorc spre noi cu o privire confuză. Ce-i drept, e ciudat să-i avem pe Alan și Olly aici, prânzul e momentul nostru de a ne strânge laolaltă, dar nu par deranjați și, în mod ciudat, nici eu.
E doar puțin ciudat.

"Drake", spune Josh, "Îl cunoști desigur deja pe Alan".

"Dar ea nu e sora ta?", spune Alan arătând spre Meredith.
"Ba da", spune ea, zâmbind ca de obicei, "Sunt Meredith".
"Încântat", rânjește Alan.
"Ea e Meredith și este iubita mea. Tu ești Alan și stai în banca ta", spune Drake serios, strângând-o mai tare pe Meredith.

Desigur Alan și Drake se cunosc bine, pentru că nu pare deloc jignit de avertizarea lui Drake.
E prima dată când îl văd gelos și văzând expresia lui Meredith, pe ea nu pare să o deranjeze deloc.

"Ea e Olly", continuă Josh.

Corect! Probabil ar fi trebuit să o prezint eu sau ceva de genul?
Nu sunt deloc bună când e vorba de prezentări, în plus fiecare are o gură să vorbească, nu?

"Ești la cursul nostru de matematică, nu?", întreabă Drake indicându-mă și Olly încuviințează.

Prânzul continuă liniștit. Eu, Olly și Meredith suntem pe o parte, în timp ce Drake, Alan și Josh sunt pe partea cealaltă ocupați să studieze un fel de hartă a terenului.

"Deci?", întreabă Olly, "De când ești cu Drake?".
"Oh, păi, de puțin de fapt", răspunde timidă.
"Serios?", întreabă surprinsă. "Părea mai de mult la cum vă priveați".

Meredith seamană cu mine din anumite puncte de vedere. Când nu cunoaște pe cineva tinde să se închidă, exact ca mine. Cu singura deosebire ca ea pare pur și simplu timidă și poate prea bine crescută, în timp cu eu pare că vreau să te omor pe loc.
Nu o fac intenționat, doar că cu timpul mi-a venit natural să reacționez așa, și mergând mai departe a devenit aproape mecanic.
Olly tinde să fie deschisă și disponibilă cu toți, aproape ca o carte deschisă, așa că nu i se pare ciudat să pună întrebări private unei persoane cu care probabil n-a mai vorbit niciodată până atunci.

"Să spunem că mergea înainte de ceva vreme fără să știm", spune zâmbind, privind crețul de pe partea cealaltă.
"Aah, iubirea", oftează Olly lăsându-se pe spătar.
"Și tu? De ce continui să-i arunci priviri fugare lui Alan?".

O altă chestie particulară a lui Meredith este că după ce dobori ușor ușor timiditatea sa se dovedește altă persoană. Dacă mi-ar pune cineva în față Meredith cea care mergea neîndemânatică prin bibliotecă și cea care trebuie să mă amenințe de fiecare dată în care trebuie să-mi întindă parul său să mă facă să port o rochie, aș spune că nu sunt aceeași persoană.
Olly râmâne puțin blocată, desigur nu se aștepta la o astfel de întrebare, dar dacă n-ar fi întrebat-o Meredith, aș fi întrebat-o eu.
Continuă să-i arunce priviri rapide de când ne-am așezat, doar că ea nu și-a dat seama că din când în când și Alan o face. O dată m-a și vazut că l-am prins privind-o, dar nu a întors privirea, pur și simplu și-a etalat rânjetul.

"Eu nu mă uitam la nimeni", se apără fără succes ea.
"Sigur", râd.
"Iar tu și Josh?", întreabă ca să schimbe subiectul.

O privesc pe Olly și apoi ma uit atent la Josh care stă în faa mea, de dimineață s- a comportat într-un mod ciudat de afectuos, dar încă nu am habar ce suntem. Așa că ridic pur și simplu din umeri și mă uit în altă parte.

Fix în fața mea îl observ pe Clark cu o cafea în mână. E destul de departe, dar reușesc să-mi dau seama că nu se uită în direcția asta, e ocupat uitându-se pur și simplu în jur.

"Ăla e o adevărată bunăciuune!", spune Olly cu voce tare, căpătând atenția băieților.
"Cine?", întreabă Alan.
"Stagistul de literatura, îl cheamă Clark, e ăla din capăt", continuă indicându-l deloc discret.

Josh în mod evident pufnește fără ca măcar să se întoarcă, în timp ce Drake și Alan ridică capul curioși.

"Ah, da", pronunță Alan, "E stagist și la cursul meu de dialectică. Un tip marfă".
"Pare tânăr. Câți ani are?", întreabă Drake.
"Douăzeci", răspund.
"Și s-a dat la Jennifer", continuă Olly.

Josh se întoarce atât de repede spre Olly încât e un miracol că nu i s-a dezlipit capl de pe umeri și n-a început să se rostogolească pe jos.
O atenționează cu una din obișnuitele priviri de "te inghit în negrul ochilor mei", iar Olly înghite în sec. Ca noi toți.

"Roșcato, trebuie să încetezi să faci atatea cuceriri", râde Drake de mine.
"Dacă vrei mă adaug cuceririlor", spune pe un ton malițios Alan.
"O să mă descurc și fără, mulțumesc", îl refuz eu cu râsetul lui Olly drept ecou.
"Oh, atunci Olly vrei tu să te dai o tură pe caruselul meu?".

Alan e mai prost decât Josh și Drake puși laolaltă, dar ceva îmi spune că e doar de fațadă, sunt sigură că e mai deștept decât vrea să lase să creadă.

"Ești dezgustător", scuipă Olly.
"Oh, nu face pe mironosița acum".

Olly scoate limba la el, dar el îi trimite un sărut pe care ea se preface că îl prinde ca apoi să-l calce în picioare.
Ceva nu se leagă cu ei doi, dar sunt amuzanți.

"Se uită la noi", spune Meredith.

Îmi întorc privirea fix înainte și găsesc privirea de smerald a lui Clark.

"Nu chiar spre noi", spune Meredith.

Așa e. Nu se uită la noi, se uită la mine, cu o intensitate care îmi provoacă fiori.
Îl văd zâmbind pe jumătate și apoi începe să se îndrepte spre masa noastă. Ce face?

"O, doamne, vine aici" exclamă Olly.
"Nu te excita prea tare, pentru aia sunt eu aici", glumește Alan.
"Ce vra conserva aia cu pulover acum?", mârâie Josh.

Drake îl privește amuzat și apoi mimează un "ați vorbit" iar eu îmi scutur capul din stânga în dreapta. Nici nu știu despre ce să vorbim.

"Hei, copiii", exclamă Clark deja aproape de noi. "Voiam să vă  întreb dacă vreunul dintre voi este dispus să-mi facă un tur al școlii, trebuie încâ să mă obișnuiesc".

Am senzația că unul ca el s-ar afla în largul său oriunde. Știu că dacă i-aș spune-o lui Josh ar face ca trenul, dar ei doi seamănă mult.

"Poți să te duci la secretariat și o să-ți dea o hartă", spune Josh.

Ce? Ce? Ce? Există o hartă școlară?

"Există o hartă a școli", spun pe un ton șocat. "De câte ori aveai de gând să mă mai vezi rătăcită prin școală înainte să-mi spui?".
"Oricum sunt mereu acolo să te duc în direcția corectă", râde de mine Josh.
"Singura direcția în care trebuie să te duci e la dracu", îi arunc carnețelul pe masă.

Cred că am colecționat la întârzieri din cauza școlii ăsteia uriașe. Cred că m-am plâns de sute de ori spunând că trebuie să dea niște hărți. Iar el îmi spune asta doar acum, de față cu Clark?

"Nu poți să-mi arunci tot ce găsești de fiecare dată când nu-ți convine ceva", îmi aruncă înapoi carnețelul.
"Și cine mă oprește, tu? Care nu-ți iei sandvișuri de la cantină doar pentru că nu reușești să desfaci singur ambalajul?".

Alan și Drake pufnesc într-un râs zgomotos, urmată de cea sugrumată a lui Olly și Meredith.

"Vorbește cea care nu intră într-um magazin dacă nu e plimbată cu un cărucior și cumpără o tonă de prăjiturele".
"Prajiturelele te fac fericit, de câte ori trebui să-ți repet?".
"Corect, scuze eu, domnișoară Milton", râde el de mine.
"De data asta te iert, Cliver".

Meredith și Drake ne privesc clătinând din cap, în timp ce Olly și Alan puțin confuzi, dar complici.
Cu tot ceea ce s-a întâmplat ieri, certurile dintre mine și Josh nu au încetat, dar sunt mai lejere, aproape în glumă.
Nu e un continuu război între care are ultimul cuvânt, e mai degrabă un fel de a ne jigni din obișnuință.
Și mă bucur, pentru că dacă lucrurile s-ar fi schimbat în mod radical m-aș fi simțit prost, nu mi s-ar fi părut adevărat.

"Sunt sigur că dacă cineva m-ar însoți ar fi mai simplu decât cu o hartă", spune Clark.

Aproape tresar auzind vocea sa în spatele meu. Uitasem că era încă la masa noastră.

"Cât timp vei fi aici în stage?", întreabă Olly zâmbitoare.
"Pentru un timp nedeterminat", îi zâmbește și pot să jur că am văzut-o topindu-se pentru o clipă.

Și Meredith pare fermecată de zâmbetul său, iar Drake începe să asume aceeași privire ca a lui Josh. Doar Alan îl privește curios.

"Sunteți toți în ultimul an?", întreabă politicos.
"Da, toți", răspunde Olly.
"În afară de mine", spune Meredith, "Eu sunt în penultimul".
"Iubire, vino aici", o strigă Drake, indicându-și poala.

Ridic o sprânceană privindu-l pe Drake având în vedere că Meredith s-a înroșit toată și se îndreaptă spre el. Iubire? Oh, haide, pe bune? Nu i-a spus niciodată așa și acum devine un mini Josh Cliver care vrea să-și marcheze teritoriul.
Știu că Clark și-a dat seama, văd asta din zâmbetul complăcut pe care îl are întipărit pe față.

"Nu ai alți psihologi stagiști cu care să te întâlnești?", întreabă Josh răutăcios.

Are un ton atat de plat și de rece încât oricine ar înțelege că e mai mult un invit de a pleca decât o întrebare. Dar Clark nu pare să fie atins, ceea ce mă face destul de curioasă.
Când se întâmplă cu Drake sau Meredith nu-mi pasă, pentru ei îl cunosc pe Josh și știu că nu le-ar face niciodată vreun rău. Dar Clark?

"Nu, aici doar eu sunt în stage", spune pe un ton foarte politicos, "Jennifer, ai vrea să mă însoțești?".

Suntem șapte la masa asta, de ce tocmai eu?
Îmi fixez ochii verzi într-ai săi, dar nu reușesc să captez nimic. Doar gol.

"Ea se pierde exact ca tine, deci aș spune că nu", spune Josh.

Îl omor din privire pe Josh. Urăsc când face așa. Știu să vorbesc foarte bine și singură, nu am nevoie de interlocutori. I-aș fi răspuns urât pentru că tipul ăsta nu-mi inspiră deloc încredere, dar doar ca să-i fac în ciudă lui Josh, n-o voi face.

"De fapt, eu n-am un așa bun sens al orientării în spațiu", zâmbesc îndrăzneață, "Dar dacă vrei într-o zi pot încerca să-ți fac un tur cu harta".
"Dacă are harta de ce ar trebui să te duci cu el?", mârâie Josh.
"Când o să înveți să-ți ții gura închisa vei afla".

De data asta nu e o contrazicere glumeață. Știe foarte bine că urăsc persoanele care încearcă să tragă sforile făcându-mă o marionetă, iar el încearcă să facă asta în mod constant. O face cu Leo, cu Michael și uneori și cu Drake. Al naibii de enervant.

"Ar fi o adevărată plăcere", se apropie de mine Clark, "Atunci ne vedem în jur, copiii".

Toți fac un semn de salut și Clark se apropie de mine, aplecându-se usor la urechea mea. Îmi atinge brațul și se apropie și mai mult. Șoptește atât de încet încât sunt sigură că nimeni nu l-a auzit în afară de mine.
Mă crispez pe loc și fac ochii mari, dar nu prea mari, nu vreau să se observe tresărirea mea.
Pleacă fără vreo expresie întipărită pe chip, lăsându-mă cu toate acele chipuri care ar vrea să-mi ceară explicații.
Simt un fior trecându-mi pe șirea spinării. Nu e plăcut, dar nici neplăcut.
Vocea sa nu era amenințătoare, pur și simu sigură.
Nu sunt speriată, sunt uimită, pentru prima dată mă simt dezgolită.

"Ce ți-a spus?", mă întreabă Meredith.
"Că de abia așteaptă să facă turul școlar", râd nervoasă.

Alan și Olly încuviințează, revenind la ale lor.
Dar Drake, Meredith și Josh continuă să mă privească pe sub ochi, știu că mint. Ei ma cunosc deja într-un anumit sens.
Meredith mă privește, iar eu îi fac semn rotindu-mi degetul, semn că o să-i spun mai târziu.
Știu ca ei pot să-i spun orice, dar nu voi vorbi despre asta aici, de față cu Olly și Alan.

"Știu secretul tău, Jennifer Milton. Tu faci parte din categoria durerii, cea care n-ar da la schimb propria-i fericire"

Cine naiba e Clark?