Capitolul 40

Josh's Pov

Pare complet terorizată de ceea ce vreau să-i spun.
N-am mai văzut-o niciodată atât de agitată și îngrijorată.
Lucrul cel mai absurd este că eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce să-i spun, nu știu de ce am făcut-o, nu-i pot oferi o explicație logică. Știu doar că vreau ca această situație stânjenitoare să se sfârșească.

"Hm, păi, eu...", începe Jennifer, dar o voce o întrerupe.
"Hei, copii, ce faceți aici?", întreabă tatăl meu scoțând capul pe geam.

Chiar acum trebuia să ajungă? Ce tempism groaznic.
Stă mereu închis în fundătura aia a sa de birou și tocmai acum se găsește să se plimbe?

"Oh, bună ziua, domnule Cliver. Eram cu Meredith și acum mă îndreptam spre casă", explică ea încă vizibil agitată.

Tatăl meu mă privește încruntat.

"Hei, dragă", oh, fantastic.
"Tată?", întreabă Jennifer confuză.

Nu, pe bune? Mai apar și bunica și maimuța din portbagaj?

"Îl conduceam pe Daniel acasă, vrei să te întorci acasă cu mine?".

Daniel? De când sunt prieteni atât de buni?

"Desigur, imediat", încuviințează repede Jennifer.
"Dar...".
"Pa, Josh, ne vedem mâine la școală".

Îmi dă o palmă pe umăr și se catapultează în mașină sub privirea atentă a tatălui meu.

Era o palmă prietenoasă aia? O palmă prietenoasă de la Jennifer? Stai o clipă... A fugit din nou!

"La naiba", răbufnesc eu dând cu piciorul în pământ și intrând valvârtej în casă.

Intru în bucătărie sub privivurea vicleană a mamei și cea nervoasă a lui Meredith. În mod evident Jennifer i-a povestit tot.
Deschid frigiderul și mormăi ceva incomprensibil chiar și pentru mine.

"Nu e niște suc de fructe în frigiderul ăsta inutil?", țip.
"L-am băgat în congelator pentru că era prea cald".

Încerc să deschid congelatorul, dar e prea înțepenit și trag de mâner fără succes, legănându-mă puțin în spate.

"Congelator afurisit", răbyfnesc dându-i un șut.
"Ce are?", îi șoptește mama lui Meredith.
"A sărutat-o pe Jennifer, iar acum ea fuge de el".
"Meredith", strig eu, întorcându-mă brusc.
"Ce e?", întreabă ea inocentă.
"Ce se întâmplă?", întreabă tata dându-și jos geaca și intrând în bucătărie.
"Josh a sărutat-o pe Jennifer".
"Mamă!", răbufnesc, urlând pentru a doua oară.
"De asta era atât de răvășită mai devreme?", întreabă tatăl meu.
"Da, pentru că a sărutat-o și apoi a rămas mut ca un pește".
"Vrei să taci, pentru numele lui Dumnezeu?", mârâi eu.

Oh, haideți să povestim tuturor viața mea. Chloe râde cu poftă, stând pe masă. Uneori mă simt batjocorit mai mult de ea decât de oricine altcineva.

"Meredith, ai de gând să-i spui și vecinei?".
"Oh, cât exagerezi, Josh, haide...".

Tocmai le-a spus părinților mei că am sărutat-o pe Jennifer și că am picat de prost și pe de-asupra acum își mai și bate joc de mine? Jucăm cu cărțile pe masă, Meredith...

"Drake te face să devii tupeistă", îi spun, zâmbindu-i, în timp ce ea se face roșie la față.
"Drake, acel Drake?", întreabă tatăl meu.
"Drake al nostru?", exultă mama.
"Drake al vostru?" se strâmbă Meredith.
"Oh, nu știați?", întreb pe un tin prefăcut. "Drake și Meredith sunt împreună".
"Poftim?", întreabă tatăl meu pe jumătate șocat.
"Aaah", țipă mama entuziasmată mergând spre Meredith.
"Te omor", mimează sora mea cu buzele.
"De când? Și mai ales cum? Oh, dragă, cum s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus?".

Mama îi pune o mie de întrebări lui Meredith, ca o fetiță entuziasmată, iar tatăl meu este încă parțial șocat de veste. A văzut-o mereu ca pe mica și dulcea sa Meredith, și sincer și eu. Își mută privirea de la mine la Meredith de parcă ar duce o luptă pentru a hotărî asupra cărei situații să se concentreze.

Mă apropii de Meredith în timp ce ea mă sfâșie din priviri și încep să-i șoptesc la ureche.

"Trebuia să te gândești înainte să mă provoci, dragă surioară".

Ies din bucătărie, lăsând ca toată atenția să se îndrepte asupra lui Meredith.

"Trebuie neapărat să-l invităm aici", aud vocea ascuțită a mamei când sunt deja pe scări.

Râd imaginându-mi fața lui Meredith și mai ales când o să afle Drake.
Va fi amuzant!

****

"Nu, Drake, tu nu înțelegi, m-a evitat toată săptămâna", răbufnesc. "Toată săptămâna".
"Du-te acum la ea", spune Drake exasperat.

De o oră îl tot stresez cu povestea asta șu cred că dintr-o clipă în alta o să explodeze atât capul meu cât și al lui.

"Nu, acum nu pot, e cu clovnul ăla".
"De fapt, o văd cam des cu tipul ăla".
"Îl cheamă Leo. Au arte împreună și el stă lipit de ea ca o țigare de talpă".

Jennifer e pe partea cealaltă a holului, vorbind cu acel Leo de un timp deja absurd.
Despre ce naiba or vorbi atât de mult?
Chiar iese ceva interesant din gura acelui clovn?
O văd pe Jennifer aruncând capul înainte, legânându-și lunga coadă în timp ce râde și el o atinge pe umăr.
Îi adresează clovnului unul din zâmbetele sale uriașe pe care eu nu le mai văd de mult.
Trebuie să-mi zâmbească mie, nu acelui acrobat cu părul albastru. Ia-ți imediat mâna de pe ea! Înnebunesc, înnebunesc de-a dreptul.
A trecut deja o săptămână de la acel sărut, iar Jennifer continuă să mă evite întl toate felurile posibile. Recunosc că nici eu n-am fost foarte prezent din cauza antrenamentelor, dar ea efectiv mă evită în toate felurile posibile.

"Așa și? Ce dacă e el? Du-te să vorbești oricum cu ea".
"Nu, e un fel de pitbull", mârâi eu. "Cum mă apropiu de ea o târăște după el, iar ea nu opune nici cea mai mică rezistență. Cred de fapt că-i mulțumește pentru asta".
"După mine exagerezi", îmi spune Drake cu indiferență.
"Nu, Drake, nu exagerez. Dacă vrei pot să-ți enumerez toate dățile în care m-a evitat", spun serios.
"Ia să auzim".
"Luni am așteptat-o la intrare, dar a intratat ca o săgeată, spunând că era în întârziere și la prânz nu s-a prezentat", inspir. "Marți la literatură s-a așezat din nou lângă Melissa. Îți sai seama, Melissa? Pare alergică la ea, mai are puțin și strănută când e lângă ea și s-a pus lângă ea doar ca să nu stea cu mine".

Drake râde de nenorocirile mele, dar hotărăsc să continuu descărcarea mea.

"Hotărâsem să aștept sfârșitul orei, dar s-a volatilizat. Știi ce înseamnă a dispărea? Nu știu cum a făcut, dar n-am reușit să pun bine cartea la loc în ghiozdan că ea dispăruse. Miercuri am așteptat-o din nou la intrare, dar n-am văzut-o".
"Mi se pare că a ajuns târziu", intervine Drake.

Răbufnesc la ideea că ea cu el și cu Meredith vorbește în mod normal, iar eu se pare că am ebola la cum fuge de mine.

"Spuneam", mă uit urât la Drake. "Joi am avut foarte puțin timp din cauza antrenamentelor și n-am văzut-o deloc. Vineri am așteptat-o la ieșire de la arte, dar "Mister clovnul anului" a târât-o după el".
"Leo", întreabă Drake.
"Da, clovnul".
"Leo", continuă Drake amuzat.
"Da, ăla".
"Pe ăla îl cheamă Leo".
"Drake, încetează!". Răbufnesc făcându-l să râdă.
"Bine, bine", spune râzând. "Continuă".
"N-am auzit-o nici văzut-o tot weekend-ul. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns nici mãcar o dată, așa că duminică am fost la ea acasă".
"Ai fost acasă la Jennifer ca să vorbești cu ea?", întreabă Drake surprins.
"Nu? Am fost ca să-i vând fructe", spun enervat.
"Vinzi fructe? Pot avea și eu niște struguri?", întreabă Drake, râzând.

Ce i se pare atât de amuzant doar el știe. De ce nu pot avea un cel mai bun prieten normal?

"Foarte amuzant, pe bune".
"Deci, ce s-a întâmplat la ea acasă?", întreabă Drake".
"Nimic".
"Nimic?", ridică o sprânceană.
"Nu, mi-a răspuns menajera sa, Anny spunându-mi că Jennifer nu era acasă. Și știi chestia cea mai absurdă?".
"Nu, care?".
"În timp ce mergeam spre motocicletă am văzut draperia din camera sa mișcându-se. Era acasă!".

"Poate era doar vântul, sau o veveriță", spune sigur pe el.
"O veveriță? Pe bune, Drake?", întreb pe jumătate amuzat și pe jumătate frustrat.
"Încerc să dau un sens la toate astea".
"Nu poți s-o faci, pentru că luni am așteptat-o din nou la ieșire, dar a trecut să mi-o ia Michael. Imaginează-ți fața mea când s-a urcat în mașina lui Michael".
"Îmi place de tipul ăla", spune Drake mângâindu-și bărbia.

Îi arunc o privire acuzatoare, iar el mă privește pieziș.

"Am spus că-mi place, nu că vreau să i-o las pe Meredith, calmează-te", chicotește Drake.
"E un nesuferit".
"Mie mi se pare de treabă, iar cel nesuferit momentan ești tu".
"Te înșeli", răbufnesc poate puțin prea mult. "Oricum, marți era la mine acasă, dar tatăl său ne-a întrerupt".
"Ce căuta tatăl ei cu Jennifer la tine acasă?".
"Nu, Jennifer era la Meredith, iar tatăl său... Auzi, las-o baltă, nu asta e important. Faza e că n-am reușit să vorbesc cu ea și ieri a fugit. Știi ce înseamnă să fuge?".
"A fugit?", întreabă Drake, în timp se stăpânește din a râde.
"Da, am strigat-o pe hol și ea a început să se privească frenetic în jur și după a intrat în fugă în baia fetelor. Părea că o urmărește un călău, s-a aruncat efectiv înăuntru".

Drake încearcă din răsputeri să nu râdă, dar devine roșu la față.

"Poți să râzi", îmi dau ochii peste cap.

Drake pufnește într-un râs zgomotos, care atrage atenția unor persoane care trec pe hol.
Jennifer și Leo nu mai sunt unde erau, cine știe unde s-or fi dus. Nu am deloc încredere în ăla!

"Trebuie să o fi debusalat de-a binelea", spune Drake.
"De obicei nu reacționează așa fetele pe care le sărut, ba chiar se țin scai de mine zile întregi".
"Am constatat deja că Jennifer nu celelalte fete".

Are dreptate. Foarte multă dreptate. Relația dintre mine și Jennifer s-a schimbat deja, cel puțin în parte, și-mi plăcea. Nu vreau s-o distrug.

"Nu știu cum sa fac, Drake", mă așez pe jos.

Îmi trec mâinile prin păr și oftez în continuu ca un copil răsfățat. Și așa holurile sunt goale.

"Ce vrei să-i spui mai exact?", mă întreabă Drake așezându-se lângă mine.

Ridic capul și mă uit confuz la el, fără să scot un cuvânt. Corect, ce vreau să-i spun? N-am nici cea mai vagă idee.

"Josh", mă ceartă. "Tu nici măcar nu ști ce vrei să-i spui!".
"Nu m-am gândit", mă apăr. "Eram atât de hotărât să o fac să se oprească ca să vorbesc cu ea, încât nu m-am gândit la ce anume să-i spun".
"Păi, gândește-te înainte să alergi după ea ca un stalker".
"Cred că-i voi spune ceea ce cred", spun evident și Drake zâmbește mulțumit. "Îi voi spune că am greșit sărutând-o și că oricum îmi doresc relația pe care o aveam înainte".

Zâmbetul lui Drake dispare și maxilarul său se deschide. Mă aproprii ca să i-l închid, dar îmi pălmuiește mâna privindu-mă pieziș.

"Ai luat-o complet razna?", strigă.
"Care e problema ta?", îl reduc la tăcere.
"Problema mea? Problema mea? Glumești?", strigă din nou.
"Auzi, vrei să te calmezi? Ce te apucă?".
"Vii la mine spunându-mi că n-ai mai simțit niciodată așa ceva sărutând orice altă fată în afară de Jennifer și că după n-ai mai reușit să scoți un cuvânt. Devii o fată menstruată toată săptămâna, mai ai puțin și iei la bătaie orice ființă vie care respiră în jurul ei și acum îmi spui că vrei să-i zici că acel sărut n-a însemnat nimic și că vrei să fiți doar prieteni?".

Drake e roșu la fată de nervi, iar eu nu știu ce să spun.

"Eu renunț", ridică mâinile în aer în mod dramatic, plecând.

Ce am făcut acum?

****

Jennifer's Pov

"Și de asta trebuie mereu să simplificăm o...".

Profesoara de matematică tot pălăvrăgește despre ceva ce eu știu deja la perfecție așa că nici măcar nu o ascult.

Nici ceilalți nu o ascultă, dar nu cred că mulți dintre ei știu despre ce vorbește.
Simt telefonul vibrând în buzunar.
Drake? De ce Drake îmi trimite mesaje când e exact în fața mea?
Îl privesc confuză, dar el gesticulează ceva indicând telefonul.

Mesaj de la: Drake.
''Trebuie să vorbesc cu tine''

Să vorbească cu mine? Văzându-i fața pare serios, ceea ce e ciudat. Să-i fi făcut ceva lui Meredith?

Mesaj lui: Drake.
''Dacă i-ai făcut ceva lui Meredith îți scot ochii cu pixul pe care îl ai în mână''

Îl văd pe Drake privind telefonul și dând brusc drumul la pix, întorcându-se spre mine.
Îmi oferă o mutră indignată și începe să tasteze.

Mesaj de la: Drake.
''Pe bune, trebuie să încetați toți să mă amenințați cu moartea, mai devreme sau mai târziu voi păți cu adevărat ceva! Oricum, Meredith n-are nimic de-a face cu asta''

Chicotesc pentru săracul Drake care continuă să fie supus de către mine și Josh.
Oh, Josh...

Mesaj lui: Drake.
''Bine, crețule. Ce vrei să-mi spui?''

Mesaj de la: Drake.
''Îți spun după, la sfârșitul orei''

Ce naiba? De ce, dacă avea de gând să vorbească cu mine la sfârșitul orei, mi-a trimis un mesaj? E prost?
Da.
Corect.

Mesaj lui: Drake.
''Pot să știu și eu de ce mi-ai trimis un mesaj dacă oricum aveai de gând să vorbești după cu mine?''

Mesaj de la: Drake.
''Pentru că nu înțeleg nimic din ce tot spune asta și mă plictisesc''

Chicotesc încet dându-mi seama că profesoara vorbește degeaba.
Cred că dacă acum ar ieși din clasă și ar înceta să mai vorbească , nimeni nu și-ar da seama.

Mesaj lui: Drake.
''Ar trebui să fii atent având în vedere că după te plângi de notele pe care le iei''

Mesaj de la: Drake.
''Nu e nevoie dat fiind faptul că am o super prietenă cu părul roșu care îmi va explica toate argumentele pe care nu le-am înțeles la prânz''

Râd din nou, dar de data asta e un râs fericit, în timp ce Drake mă observă zâmbind.

Super prietenă? Deci el mă consideră ca fiind prietena sa?

''Bine, copii, amintiți-vă că data viitoare aveți lucrare de control despre argumentul de azi''.

Un val de proteste se ridică, în timp ce se sună de ieșire. Omul Michelin pleacă din clasă rânjind, de parcă această lucrare ar fi răzbunarea sa pentru că nu i-a fost acordată nici cea mai mică atenție timp de două ore.

''Hei, roșcato'' spune Drake apropiindu-se în timp ce eu îmi aranjez cărțile.
''Hei, crețule'', răspund, ciufulindu-i părul.
''Nu-mi mai spune așa'', se plânge Drake, în timp ce ne îndreptăm spre ușă.
''Bine, crețule'', îmi bat joc de el.

Mergem pe hol și, la fiecare două secunde, Drake se oprește să salute pe cineva și din când în când câte-o fată se dă la el.
Uneori uit câte persoane cunosc el și Josh.

''Deci? Despre ce voiai să vorbim?'', întreb.

Drake se întoarce complet spre mine, adresându-mi un zâmbet malițios.

''Josh''.

Oh, nu, nu, nu. Nici vorbă. Mă întorc ca să mă duc în partea opusă, dar Drake, pregătit, mă apucă de mână.

''Ah, nu, draga mea. Jocul de-a ''fugi și ascunde-te'' poate merge cu Josh, dar nu și cu mine'', spune punându-se din nou în fața mea.
''Eu nu fug de Josh'', mă apăr.
''Bineînțeles că nu'', spune pe un ton mai ironic ca niciodată.
''Să zicem că evit contactul pentru o vreme, atâta tot''.
''Și pentru cât timp ai de gând să-l eviți? Toată viața?'', mă ceartă încet.
''Păi, dacă reușesc, de ce nu?''.

Drake îmi dă o palmă în glumă pe umăr, ridică ochii la cer.

''Jennifer, nu-i de tine'', redevine serios.
''Ce anume?''.
''Să fugi''.

Îmi mușc buza de jos de nervi din cauza afirmației sale. Sunt conștientă că fug la propriu de situația asta, în timp ce Josh nubface altceva decât să alerge după mine.
Într-o oarecare măsură toate astea îmi oferă un fel ușurare. De parcă faptul că Josh a alergat după mine timp ce o săptămână și jumătate mă face să înțeleg că de mine îi pasă măcar puțin, că acel sărut înseamnă mai mult.
Continuu să fug de el pentru că sunt terorizată de ceea ce are să-mi spună și mai ales pentru că mi-e frică de cum aș putea reacționa eu.
Dacă s-ar fi petrecut acum ceva timp în urmă cu siguranță acum nu s-ar întâmpla asta. Dacă ar fi încercat să mă sărute aș fi reacționat dându-mă la o parte sau dându-i un șut. Și dacă n-aș fi reușit să mă dau la o parte cu siguranță l-aș fi înjurat și m-aș fi purtat urât cu el zilele următoare.
Dar acum? Acum fug, ca o lașă!
Nu știu ce vrea să-mi spună și sunt nepregătită, mai ales pentru o situație de genul, într-o situație în care nu m+am mai aflat până acum.
Vrea să-mi spună că pentru el a însemnat ceva mai mult acel sărut? Că simte ceva pentru mine? Sau vrea să-mi spună că pentru el nu a însemnat nimic, că a fost o greșeală, și deci să rămânem prieteni? Și dacă nu ar mai vrea nici măcar să rămânem prieteni pentru că e supărat având în vedere că l-am evitat atâta timp?
Sau și mai rău, dacă scopul său a fost mereu ăsta și acum că l-a obținut nu vrea să mai aibă de-a face cu mine?
Toate astea mă înspămâintă al naibii de tare și îmi scurtcircuitează creierul.
Dar și mai rău de atât, nu știu cum aș reacționa eu, dacă m-aș afla pusă în fața acestor opțiuni.
Dacă mi-ar spune că simte ceva pentru mine ce aș face? Aș fugi din nou?
Dar dacă aș fi refuzată, m-aș simți prost?
La urma urmei nu mi-a păsat niciodată nimic despre ceea ce cred ceilalți și apoi...
Dar el nu e ceilalți. El e Josh.

"Jennifer, încetează să-ți imaginezi sute de scenarii", îmi citește gândurile Drake.

Mă întorc spre el privindu-l ciudat, dar Drake îmi zâmbește dulce, aproape la fel cum face Meredith.
Chiar îmi place de ei împreună. Țin la Meredith și îl consider pe Drake un prieten, aproape că aș îndrăzni să spun că țin și la el.
Dumnezeule, nu te entuziasma prea tare.
Știi că pentru mine înseamnă deja mult.

"Nu știu ce să fac", oftez agitată.
"Ai un singur lucru de făcut", spune Drake pe un ton ferm. "Să te duci să vorbești cu el".

Îi arunc o căutătură răutăcioasă crețului din fața mea, dar el nu se clintește de un centimetru.

"Atunci nu știu ce să cred", oftez, sperând să-l distrag din intenția de a mă face să vorbesc cu Josh.
"O să continui să nu înțelegi dacă nu te duci să vorbești cu el", continuă Drake hotărât.
"Drake", tărăgănesc eu pe un ton scăzut.
"Jennifer", tărăgănește el pe un ton dur.
"Haide, du-te", spune făcând semn spre partea opusă a campusului.
"Unde?", întreb confuză.

"La sala de sport. Josh are acum antrenamentele de basket".
"Așa, și?", întreb și mai confuză.
"Așa că acum tu te ridici și te duci să vorbești cu el".
"Nici vorbă. Sub nicio formă".

Drake se pune în fața mea și mă ia pe sus punându-mă pe umerii săi cu o ușurință nemaipomenită.

"Drake, dă-mi imediat drumul!", țip. "Am oră".
"Sunt sigur că dacă lipsești de la o oră, creierul tău de tocilară nu o s-o resimtă".
"Eu nu sunt o tocilară", mă apăr. "Ai putea să-mi dai drumul?".
"Nu. Pentru că dacă o fac tu o să fugi".
"Asta se numește răpire!", mă plâng.
"Asta se numește să-ți ajuți o  prietenă".

Drake mă lasă pe jos într-un mod deloc elegant chiar în fața sălii de sport.

"Eu am plecat", îl depășesc, dar el mă apucă din nou.
"Jennifet, ascultă-mă te rog", mă privește drept în ochi. "Ce vrei să faci? Să continui să fugi? Chiar crezi că mai reușești pentru mult timp? E doar chestiune de timp. Mai devreme sau mai târziu o să te prindă și o să vrea să vorbească cu tine și o să fie mult mai nervos".

"Nervos?", întreb eu confuză.
"Da, Jennifer, nervos", afirmă. "Te-ai ascuns într-o baie doar c să nu vorbești cu el, e disperat".
"Hm...", mormăi eu neștiind ce să spun. "Preferi să te ia pe nepregătite și tu să nu ști ce să spui, în timp ce el mai e și supărat, sau preferi să te duci din proprie inițiativă, pregătită, evitând un Josh nervos?".

Am mai avut de-a face cu un "Josh nervos", iar propunerea nu mă atrage deloc.

"Cu siguranță a doua", șoptesc.
"Atunci du-te", zâmbește usor. "O să-ți limpezești gândurile referitor la toate astea și o să eviți scenarii ciudate său să te ascunzi în toaleta școlii".
"Foarte politicos", râd de el.
"Da, e una din caracteristicile mele cele mai bune", se mândrește.
"Deloc modest".

Chicotim împreună. Râsul lui Drake aproape că are uj efect liniștitor.

"Haide, acum du-te", indică cu mâna marea ușă verde a sălii.
"Hm", mormăi frustrată. "Chiar trebuie?".
"Nu, nu trebuie, dar ar trebui s-o faci pentru tine însăți".

Ne privim în ochi. Ai mei de un verde deschis în ai săi de un verde puțin mai închis.
Să-l am în fața mea pe Drake atât de înțelept și de serjos e de-a dreptul ciudat. Cine știe dacă Meredith cunoaște această latură a sa adultă, eu l-am văzut mereu că un copil jucăuș.

"Atunci mă duc", oftez fără să mă mișc de pe loc.
"Da, du-te".
"Da, acum mă duc", continuu fără să mă clintesc și Drake începe să râdă.
"Jennifer", mă apucă de umeri făcându-mă să mă întorc spre ușă. "Du-te".

Inspir adând ca să mă duc să înfrunt situația pe care o evit de o săptămână.
Un pas, doi pași, trei pași. Cu cât merg mai mult cu atât mă simt mai anxioasă.

"Jennifer", strigă Drake din partea opusă.

Mă întorc brusc spre el în speranța că-mi va spune să las totul baltă și să mă duc la oră.

"Să știi că dacă nu te duci să vorbești cu el o să aflu și o să-ți vopsesc părul de aceeași culoare ca cel al Melissei".

Îl privesc cu ochii cât cepele la auzul acelei amenințări cumplite pe care mi+a adresat-o.
Blondul Melissei e de-a dreptul absurd, oxigenat, aproape alb. Nu știu dacă e sau nu culoarea sa naturală, dar am mari dubii în legătură cu asta.
Singurul lucru bun la Melissa e că ar putea fi folosită pe post de torță în cazul unui black out.
Mă strâmb dezgustată și mă întorc continuându-mi drumul. Intru într-un coridor foarte lung și aud niște zgomote de mingi și niște țipete aproape isterice.
Ce naiba...
Mă apropii tot mai tare de marele zgomot și intru în sală, fără să ies încă la iveală. Un uriaș câmp de basket portocaliu găzduiește jucătorii de basket și echipa majoretelor
O gloată de jucători, îmbrăcați într-o uniformă verde, aleargă ca să prindă mingea ca niște cățeluși, în timp ce o grămadă de găini țipă formând o figură ciudată.
Cred că încearcă să facă piramida, dar mie mi se pare că arată a orice, doar a piramidă, nu.
Cine știe dacă măcar știu cum arată una.
Jucătorii se pun la coadă ca să arunce fiecare la coș și în sfârșit reușesc să-l zăresc pe Josh în toată nebunia asta.
E îmbrăcat exact ca ultima dată la el acasă, doar că de data asta e mult mai transpirat și are o bandană neagră care-i ține părul arămiu pe spate.
E prima dată când îl văd purtând-o și trebuie să recunosc că de fiecare dată când poartă uniforma de basket un fior mă străbate.
Jucătorii încep să arunce la coș în timp ce majoretele țipă mottouri fără vreun sens gramatical.
Le observ pe Johanna si pe Alissa printre majorete, dar nu o văd pe Melissa. Ciudat, credeam că el se opresc din a mai respira când Melissa se îndepărtează de ele.
Un bărbat înalt și chel cu o șapcă în cap țipă jucătorilor să se miște mai repede, cred că este antrenorul lor.
Josh aruncă la coș o minge după alta fără să rateze nici măcar odată și...
Îți amintesc că ești aici ca să vorbești cu Josh. Nu ca să transmiți cronica!
Corect.
Inspir adânc ieșind din spatele tribunelor.
Acum ori niciodată.

****

Josh's Pov

"Haideți, băieți, mișcați-vă cururile alea blege! Sper că la meci o să vă mișcați mai repede de atât pentru că în momentul ăsta chiar și bunica v-ar depăși".

Antrenorul țipă de o oră la noi că ne mișcăm prea încet și că dacă mai lipsim de la vreun antrenamente ne taie picioarele.

Chiar dacă am lipsit de la ultimele trei antrenamente, mă simt destul de în formă, spre deosebire de Zack. Continuă să greșească și încă n-a înscris nici un coș.

"Zack!", tună antrenorul. "Chiar și un orb ar fi reușit să înscrie de acolo".

Zack e de-a dreptul nervos și suntem toți foarte obosiți.

"E destul pentru azi", spune antrenorul abătut. "Dar data viitoare nu vreau să mai văd așa ceva, trebuie să fiți pregătiți! În vestiar, acum!".

Ne îndreptăm spre vestiar, în timp ce majoretele continuă să se antreneze. Tatiana mi-a făcut de-atât de multe ori cu ochiul încât cred că i-a paralizat.

"Chiar nu suport când antrenorul face așa", oftează Zack.
"Las-o baltă", îl liniștește Alan. "Toți suntem stresați cu meciul ăsta".
"Trebuie să ne străduim, băieți".
"Nu cumva să se enerveze și căpitanul nostru", își bate joc de mine Alan.
"Foarte amuzant", ironizez.
"Aia cine e?", întreabă Zack, dar nu-i acord prea multă atenție.
"Aia nu e roșcata care era cu tine la masă data trecută? Jennifer Milton?".

Îmi întorc capul atât de repede încât pentru o clipă am crezut că o să se dezlipească.
Jennifer stă fix în fața ușii verzi, în timp ce ne privește mergând spre ea sau, mai bine spus, se uită la mine cu ochi neclintiți.

"Jennifer Milton? Acea Jennifer Milton?" întreabă Malcom din spatele nostru.

Oh, nu, uitasem că toată echipa de basket trebuie să treacă prin ușa verde ca să ajungă la vestiar.

"O adevărată bu...", dar îl opresc pe Zack înainte să poată spună altceva.
"Nu îndrăzni", strig.

Zack îmi adresează o privire de nedescifrat, în timp ce Alan nu pare foarte surprins de reacția mea.
Suntem foarte aproape de Jennifer și mi se pare aproape un miracol faptul că mă așteaptă. Mă așteaptă pe mine?
După tine, idiotule, pe cine naiba crezi că așteaptă?
De unde să știu! M-a evitat pentru tot acest timp, s-o văd aici acum e absurd.

"Trebuie să vorbim", spune pe un ton rece.

O serie de mormăieli se răspândesc printre membrii echipei și cred că și majoretele privesc spre noi acum. Din fericire Melissa nu e aici, chiar dacă Tatiana aruncă priviri de foc.
Dacă privirea Tatianei e de foc, ce a lui Jennifer e de gheață.
E în fața mea cu trunchiul drept și ochii ațintiți asupra mea, pare aproape nervoasă, și totuși eu ar trebui să fiu acela având în vedere că m-a evitat pentru tot acest timp.
Tu ai sărutat-o din senin fără să-i dai o adevărată explicație.
Sunt detalii.

"Ești sigură că nu vrei să vorbești cu mine?" încearcă Zack punându-și brațul după umerii săi.

Dacă n-ar fi practic toți colegii mei de echipă, antrenorul și majoretele, Zack ar fi deja pe jos.
Jennifer își mută privirea de la mine la Zack, dar mereu cu aceeași privire nepătrunzătoare.
Dă încet la o parte mâna lui Zack de pe umerii săi.

"Vino să-mi vorbești când o să fi în stare să înscri un coș calumea", scuipă ea.

Un "oooh" se răspândește prin sală și îl văd pe Alan că mai are puțin și se sufocă la cât de tare râde. Toate acestea sub privirea șocată a lui Zack și cea atentă a antrenorului fix în spatele nostru.

"Hadeți, să mergem", continuă Jennifer trăgându-mă de uniforma verde și târându-mă afară.

Rămân într-o deplină tăcere în fața acestei situații, în timp ce-mi aud coechipierii strigând lucruri de genul: "Auu" sau "Așa, Josh".
Dar văzând privirea pe care mi-o adresa Jennifer și strânsoarea puternică asupra maioului meu, nu-i a bună. Oare vrea în sfârșit să vorbim despre cee ce s-a întâmplat?
Ne oprim pe la jumătatea holului și Jennifer dă drumul maioului studiindu-mă din nou.
Sunt pe cale să deschid gura, dar ea mi-o ia înainte.

"De ce m-ai sărutat?", întreabă direct.

Rămân ușor uimit de felul său de a fi atât de directă. Știu foarte bine că euna din multele sale caracteristici, dar într-așa măsură? Înainte mă evită mai ceva ca Indiana Jones, ascunzându-se în orice gaură posibilă și acum? Vine îm sala de sport, imi jignește un coechipier, îmi adresează i privire de gheață și după mă târăște după ea cu forța.

"Deci?", întreabă din nou.

Doar acum îmi dau seama că eu de fapt nici măcar nu știu ce să-i spun, sint un prost!

"De ce te-am sărutat?", o întreb de parcă aș fi un idiot.
"Da, Josh", răspunde. "E întrebarea mea".

De ce am sărutat-o în acel fel? Nici eu nu știu, încep să mă panichez.
Înainte o fugărești și după nu ști ce să-i spui?
Știu, știu, nu știu ce să-i spun.

"Auzi, Josh", își relaxează privirea. "Spune-mi doar adevărul".

Adevăr? Da, ok, bine.
Haide, spune-i, spune-i, spune-i.
Acum îi spun.
Haide, spune-i că o placi, că ești.extrem de gelos, că te pierzi privind-o în tinp ce zâmbește, că...

"Am greșit".

Ce?
Ce?
Ce i-ai spus?

"Ai greșit?".
"Da", nu.

Ce naiba faci, Josh?
Nu știu! Cuvintele ies singure.

"Ce ai greșit? Că m-ai sărutat?".

"Da, adică nu", răspund bâlbâindu-mă.

S-o sărut n-a fost sub nicio formă o greșeală.
De ce nu îi spui adevărul?
O fac!
Nu, nu e adevărat.
Da. S-o sărut a fost frumos, un capriciu pe care îl aveam de mult. Doar că n-am ținut cont de faptul că ar fi devenit și o prietenă.

O prietenă? Jennifer? O prietenă?
Da, cred. În plus, dacă aș distruge relația dintre noi ar avea de suferit și Meredith și Drake.
Oh, vai tu ce altruist!
Încetează cu ironia ta, creierule!
Deci tu chiar spui că vrei să ai o relație de prietenie cu Jennifer?
Da.
De când ai prietene fete?
Jennifer e specială.
Da, este, dar nu în acest sens!

"Da sau nu?", întreabă Jennifer.

Inspir adânc, în timp ce privesc fata care mă face să înnebunesc, care așteaptă un răspuns din partea mea.

Trebuie să-i dau un răspuns decent măcar acum, după ce am picat de prost la mostră.

"Ascultă, Jennifer", spun scărpinându-mi ceafa. "A fost frumos să te sărut, eu...".

Văd obrajii lui Jennifer înroșindu-se ușor și o mie de idei diferite se suprapun în mintea mea.
De parcă aș fi împărțit în două părți. Una care spune: 'Dezvăluie-i ce simți pentru ea' si alta care zice: 'Nu, tu nu mai simți ceva de mult, nu mai, te-ai lăsat doar dus de val'.

"Tu?", întreabă Jennifer.
"Eu cred că m-am lăsat dus de val. Nu trebuia s-o fac pentru că tu desigur nu simți nimic pentru mine și între noi nu va putea fi niciodată nimic, adică uită-te la noi...", râd nervos indicându-ne. "Ne certăm din orice, și pentru lucrurile cele mai banale".
"Mda".

Jennifer continuă să stea în fața mea, cu mâinile în sân și cu ochii săi verzi de nepătruns.

"Dar, adică, eu oricum, adică poate...", deja nici eu nu mai știu ceea ce spun.

Văd ochii lui Jennifer tremurând pentru o clipă, de parcă n-ar fi complet sigură de ceea ce vrea să spună, dar apoi revine la privirea sa de gheață.

"Josh", mă strigă. "Nu sunt îndrăgostită de tine și nu sunt nici una din curvele tale psihopatice care se lipesc de tine mai rău decât lipiciul. Ai făcut un gest fără să gândești, asta-i tot".

Nu știu de ce, dar nu cred nici măcar la un cuvânt din ceea ce spune, sau cel puțin nu la tot.

"Dar oricum, se forma umo relație destul de 'ok' între noi", o văd pe Jennifer chicotind.
"Da, devenea destul de 'ok'", râde mimând ghilimelele.
"Așa că n-aș vrea să se ducă totul de râpă".
"E ok", râde de mine. "Tu nu simți nimic pentru mine, eu nu simt nimic pentru tine. Totul ca înainte".

Eu nu simt nimic pentru ea? Iar ea nimic pentru mine? Și totuși eu simțeam fiorii pe care mâinile mele i le provocau corpului său, am simțit-o gâfâind când m-am desprins. Corpul său paralizat, dar buzele sale care mă căutau în mod disperat.

"Dar asta nu înseamnă că mă poți săruta când vrei", mă ceartă indicându-mă, dar văd un fel de zâmbet pe jumătate oe buzele sale. De parcă ar încerca să îndepărteze tensiunea.
"Păcat", îmi bat joc de ea.
"Du-te să te schimbi că puți a transpirație și majorete".
"A majoret", râd.
"Da, cred că e o fragranță toxică în pampoanele lor".
"Ce tot spui acolo?", reprim niște râsete.
"Haide, du-te", mă împinge puțin Jennifer. "Drake și Meredith ne așteaptă la prânz.
"Mă duc, mă duc", ridic mâinile la cer.

Mă îndrept spre vestiar, dar vocea lui Jennifer mă strigă din nou.

"Josh".

Mă întorc spre ea, observând-o de la depărtare, dar nu într-atât încât să n-o pot auzi.

"Chiar ești căpitanul echipei de basket?", mă întreabă.

O privesc ciudat. Ce are asta de-a face acum?

"Da, de ce?".
"Și eu care credeam că nu ești în stare să faci două lucruri în același timp. Gen să alergi și să gândești în același, timp, ba chiar se pare că ești căpitanul echipei, absurd", râde de mine răsucindu-și o șuviță de păr după degete.
"Ești uimită?", o întreb.
"În mod clar", spune prefăcându-se șocată și deschizând pe jumătate gura. "Ești într-adevăr plin de surprize".

Râd plecându-mi capul, dar reușesc sã zăresc acel mic zâmbet făcându-și loc pe buzele sale roșii.
Și totuși, pare aproape un zâmbet nervos, forțat, chiar era sinceră mai devreme? Nu-i pasă? Nu simte nimic?
Deschid ușa vestiarului, dar mă întorc puțin ca s-o pot privi.
Acum e din profil, nu și-a dat seama că o privesc.
Are spatele sprijinit de perete, în timp ce privește fix în fața ei peretele, nu mai e zâmbetul de acum câteva clipe, dar a revenit privirea de gheață pe care o avea în sală.
Zâmbește amar, în timp ce-și pleacă ușor capul, mângâindu-și parul lung și roșu.
E atât de frumoasă.

Intru repede ca să nu vadă.
Am făcut bine? Nu simt nimic pentru ea?
Nu știu, nu știu, la naiba, nu știu!