Capitolul 4
Capitolul patru
Jennifer's Pov
"Deci ști să fi și educată, interesant", râde în timp ce încă îmi ține mâna într-a sa și nu știu din ce motiv nici eu nu reușeam să rup contactul.
"Știu să fiu multe lucruri, știu și să-ți trag un pumn dacă mă mai enervezi".
"Te enervez atât de mult încât continui să mă ți de mână", îmi retrag imediat mâna, de rușine.
"Acesta este modulul, completați-l și dați-mi-l înapoi cum îl completați".
Oh, desigur, cu mine de-abia dacă vorbește, pe un ton de parcă ar fi șefa șefilor, în timp ce lui i-ar fi șters pantofii dacă i-ar fi cerut-o.
"Da, îl complet imediat", și îi smulg foaia din mână.
"Agitată, hm?".
"Ești încă aici? N-ai nimic de făcut duminică după-masa decât să stai la școală?".
"Trebuie să mă asigur că tu te înscrii la școala asta, n-aș vrea să risc să nu te mai văd și, în plus, ai putea să te pierzi din nou în vreo bibliotecă".
Râd ușor fără să o dau la vedere, dar cred că el a observat oricum și zâmbește ușor și el mândru, băgându-și mâinile în buzunar.
"Ești aici de mult?" se bagă din nou în seama, încă nu înțeleg ce vrea de la mine.
"De prea mult", răspund continuând să completez modulul.
"Înainte unde locuiai?".
"Departe", spun, ținând capul mereu aplecat, ocupată să răspund la întrebări, până când mister mușchi și zâmbete se hotărăște să mi-l ia din mană.
"Dă-mi-l imediat înapoi!".
"Doar când o să te hotărăști să-mi dai niște răspunsuri decente și să te uiți la mine".
Încep să sar în fața lui, în vana tentativă de a ajunge la foaia pe care o ținea în palmă, dar e prea înalt iar eu exagerat de scundă în comparație cu el, e o scenă puțin spus ridicolă, întocmai, el se abține să nu râdă, și poate si eu.
"Am ajuns în dimineața asta", pufnesc, dându-mă bătută.
"Spuneai că ești aici de mult".
"Întocmai, e deja prea mult".
"Nu-ți place Manhattan?".
Ma opresc o clipă să mă gândesc la întrebarea aceea, la care nu știu să răspund nici eu.
Ador Manhattan-ul cu haosul său și liniștea sa într-o turbină unică de emoții și culori, de dimineața până seara, dar urăsc gândurile care se ascund în anumite locuri.
"Să spunem că nu-l urăsc, dar nici nu-l iubesc", răspund cu voce scăzută, melancolică, și nu știu din ce cauză el n-a replicat afirmației mele, de parcă ar fi înțeles că era ceva dureros, un subiect despre care nu se putea vorbi.
"Cursul de artă a profesorului Lennon?"
"Poftim?".
"Aici printre preferințe ai ales artă, îți place desenul?"
"Nu e treaba ta, dă-mi imediat înapoi foaia!".
Răbdare mea începe să ajungă la limită și n-am de gând să răspund la alte întrebări, așa că-i trag un pumn stomac și, automat, deschide mâna, lăsând foaia să cadă, iar eu o prind din zbor.
Își ține mâna la stomac, tușind și râzând în același timp, sunt sigură că nu l-a durut având în vedere masa de mușchi de sub tricou pe care, în cel mai bun caz, de-abia dacă am gâdilat-o, dar poate că a dat drumul foii deoarece l-am luat prin surprindere.
"Tu așa mulțumești persoanelor care te ajută?", îl privesc chiorâș fără să răspund. "N-am cuvinte", chiar dacă mai degrabă pare amuzat.
"Sunt indiferentă", replic dând modulul femeii care făcea pe spectatoare la acea scenă, îndreptându-mă spre ieșire.
"Ești violentă".
"Ești enervant".
"Ești needucată".
"Troglodit".
"Nesuferită".
"Prost".
"Psihopatică".
"Obositor!".
"Superbă".
"Pr..." nu stai ce?
Mă opresc brusc și se izbește de spatele meu din pricina gestului meu neașteptat.
Îl privesc cu o expresie care zicea: "scuză-mă, ce-ai zis?".
"Ești superbă", spune din nou, mângâindu-mi obrazul.
Pentru o clipă am crezut pe bune că îmi ardea hainele cu privirea și, din instinct, mi-am pus mâinile în sân ca să mă acopăr.
Continuă să mă privească cu acei ochi fără sfârșit, apropiindu-se tot mai mult, tot mai mult...
Hei, ai de gând să te miști sau vrei să rămâi acolo ca o statuie? Ești ridicolă și te lași dusă de nas.
Pentru prima dată mi-am mulțumit conștiința pentru că și-a făcut simțită prezența.
Mă apropii de el tot mai mult, până când ajung la colțul gurii sale.
"Așa cad la picioarele tale? Cu complimente?" și mă întorc pe partea cealaltă, mergând spre ieșirea pe care o zărisem de departe.
Nu știu ce-aș fi dat ca să-i văd expresia, dar orgoliul meu mă impiedică să mă întorc, dar simt privirea sa arzând pe spate.
"Ar trebui să fi mai drăguță cu mine, Jenmifer!" îl aud urlând de departe.
Gata, nu pot să rezist, trebuie să mă întorc și să răspund. Mă întorc dintr-o dată, văzându-i chipul cu o expresie mixtă între excitare, amuzament și... Provocare?
"Ar trebui să-ți cumperi un pachet de prezervative", replic cu ton de provocare și, după e am văzut acel zâmbet pervers al său, pășesc hotărâtă spre ieșire.
În sfârșit am ieșit din labirintul ăla de școala teafară din fericire, nu-mi place să interacționez cu ceilalți, dar dintr-un oarecare motiv necunoscut mie, conversația, deși nu era una din cele mai normale, nu îmi displăcea.
Pentru că tocmai ai dat peste un...
Taci conștiință, nu acum, n-am chef să te ascult.
Nu te lua de mine doar pentru că erai cât pe ce să te arunci la propriu în brațele sale.
Am spus taci!!
Și, fără să-mi dau seama, vorbeam cu voce tare și două femei din stație mă privesc de parcă aș fi nebună...
În autobuz încep să privesc Manhattan-ul trecând repede sub ochii mei și fiindcă îmi dau seama că e doar cinci și jumătate după-masa, hotărăsc să cobor să-mi dezmorțesc puțin picioarele și să profit să cumpăr ultimele cărți pentru școală.
Încep să mă plimb pe străzile din centru și trec pe o stradă în care un bărbat în vârstă cântă la vioară cu ochii închiși. Un sunet atât de suav și blând, provocat de o simplă frecare de corzi, se răspândește in toată stradă, nu are nimic și, considerând un morman de haine și niște mâncare care sunt așezate lângă el, deduc că locul în care cântă e același loc în care trăiește, și, totuși, pare atât de liber și fericit, cu vioara sa în mână și, poate, cu visele sale în cap.
O să reușesc și eu să-mi realizez visele?
Există o mică prăpastie între realitate și visuri, problema este să reușești să depășești prăpastia fără să cazi în ea, uneori devine dificil să-ți realizezi visele și rămâi captiv în realitatea lumii.
Continui să ascult cu ochii închiși acea muzică care-ți intră sub piele și-ți provoacă pielea de găină, ca apoi mă îndrept spre cea mai apropiată bibliotecă în căutarea manualelor mele de școală.
Uriașă și această librărie, oare cineva cunoștea cuvântul "mic" în acest oraș?
Cu cât mă învârt mai mult, cu atât mă simt ca un omuleț din lego.
"Mă scuzați, caut manualele de la "Studying Econom.."
Bătrâna doamna nu mă asculta și nici măcar nu mă privea. Îi flutur o mână în fața ochilor în cautare de atenție, dar continui să primesc doar indiferență, cred că e surdă, așa că încep să urlu și să silabisesc.
"MĂ SCUZAȚI D-O-A-M-N-Ă, DOAMNĂĂĂ", poate ar trebui să folosesc o abordare diferită.
"Jennifer cheamă baza, Jennifer cheamă baza. Jennifer cheamă "doamna ciudată din spatele biroului bibliotecii". Hei, avem probleme? De ce nu răspundeți? Baza este atacată?? Cer ajutor imediat din partea marinei, un elicopter care să aterizeze să salveze supraviețuitorii", și mă las să cad pe jos țipând acut, prefăcându-mă că m-au rănit.
Nimic, impasibilă ca un zid.
Încep să mă învârt în fața ei, să sar și să fac piruete dintr-o parte în cealalta a încăperii ca apoi...
"Domnișoară, vi se pare locul potrivit pentru a dansa în felul acesta?" întreabă ea morocănoasă.
Fac ochii mari, în sfârșit doamna "nu reacționez nici dacă îmi furi casa de sub picioare" m-a onorat cu atenția sa.
"De fapt, eu încercam să...", dar nu mă lasă să termin propoziția, "Dacă aveți nevoie de ceva, era de-ajuns s-o spuneți, nu era nevoie să dansați și să faceți gălăgie".
Dacă n-ar fi fost pentru faptul că era în vârstă, i-aș fi tras o palmă cu mare plăcere și i-aș fi smuls acea specie de perucă din cap.
Aud un râs timid ajungând de la raftul din spate al biroului și zăresc o fată foarte scundă cu părul creț care râde de acea scenă, dar cum își dă seama că o privesc, se ascunde în spatele raftului, ca și cum eu n-aș putea s-o văd.
Merg spre ea, luând-o pe partea opusă, în așa fel încât să nu mă observe.
"Ți s-a părut foarte amuzant, nu-i așa?", o întreb pe un ton amenințător din spatele ei.
Se întoarce brusc, speriată cum nu mai fusese vreodată, a devenit foarte palidă și, drept să spun, e destul de caraghioasă, atât de mult încât fața mea se îmblânzește imediat, drept consecință.
"Păi scuze, eu voiam... Scuză-mă, nu voiam să te spionez, dar am văzut că... Și scuze... Eu nu", fata nu reușește să spună o propoziție întreagă care să aibă sens și continuă să-și împletească degetele nervoasă, trecând de la chipul palid la roșu de stânjeneală.
"Hei, glumeam, stai liniștită, de fapt, era o scenă foarte amuzantă", cerc s-o liniștesc fără succes, având în vedere că continua să se agite.
E înaltă cam ca mine, cu un chip angelic, niște obraji roșii și un păr negru creț, adunat într-o coadă.
"Doamna Pattinson uneori tinde să adoarmă cu ochii deschiși și nu aude lucrurile care se petrec în jurul ei, uneori trebuie să mă duc să o trezesc eu", spune totul dintr-o suflare de parcă, dacă s-ar fi oprit, nu ar fi reușit să termine propoziția.
"Am observat, nu mai lipsea mult și aranjam un circ doar ca să mă fac observată", îi spun calmă, iar ea râde scurt, știu că de fapt ar vrea să râdă mai tare.
"Eu... Eu, păi, eu... Mm... Sunt Meredith", și-mi întinde mâna cu ochii închiși, chiar aș fi vrut să râd de fata aceea atât de timidă care încearcă să vorbească cu mine și, deși nu voiam prieteni, nu pot refuza o fată atât de dulce și drăguță.
"Eu sunt Jennifer, încântată de cunoștință", și îi zâmbesc ca s-o liniștesc, nu știu de ce dar am senzația că am mai văzut acea privire a sa pe undeva, dar nu știu unde.
"Hei, ăla e manualul de matematică de la Studying Economy", aproape strig indicând cartea pe care o ținea în brațe.
"Da, ăsta e, de unde știi? Și tu mergi la școala mea?".
"Da, m-am înscris azi".
"Oh, dacă vrei te ajut să cauți celelalte cărți pentru școală, practic locuiesc aici, știu biblioteca pe de rost".
"Da, mi-ai face o favoare uriașă", și începe să meargă pe holuri, vizibil mai relaxată din fericire.
Nu vreau să fiu răutăcioasă cu ea și nici să îi răspund urât, și e un lucru foarte ciudat având în vedere că nu-mi fac probleme să răspund urât sau să tratez urât persoanelor.
"Dă-mi lista ta de manuale de care mai ai nevoie" îmi spune cu un zâmbet mic și extrem de dulce, complet diferit de cel al lui Josh care era malițios, cu fața aia de retardat și acei mușchi perfecți și părul șaten care strălucea și... Și, nu, stai așa. De ce mă gândeam la el?
Pentru că el pare că a ieșit dintr-o revistă de play boy faimoși care-te-fac-să-ți-smulgi- chiloții-de-pe-tine.
Oh, haide, nu e atât de frumos...
Cu cine crezi că vorbești? Să știi că sunt conștiința ta, reflect ceea ce gândești într-un fel sau altul.
Meredith se întoarce cu un teanc mare de cărți, vizibil greu, iar figura ei este complet acoperită de cărți, așa că am fugit s-o ajut.
"Sunt foarte multe, nu credeam că sunt atâtea".
"Da, așa e, o dată la ceva timp ne pun să cumpărăm tone de cărți și nu reușim niciodată să le terminăm pe toate, practic o cheltuială inutilă".
"Cred că o să iau un taxi ca să reușesc să duc toate cărțile".
"Da, cred că ar trebui, altfel ai cădea pe stradă".
E plăcut să vorbesc cu ea, mă simt relaxată, iar prezența ei mă liniștește, cu toate că nu spune cine știe ce.
Privesc ceasul și e deja ora șapte, tata m-ar fi omorât dacă aș fi ajuns târziu la cină.
"Scuze Meredith, dar trebuie să fug sau o să întârzii la o întâlnire".
"Ah, da, sigur, scuze dacă te-am reținut și mulțumesc".
"N-ai pentru ce, eu îți mulțumesc, nu știu cum aș fi reușit să găsesc toate acele cărți dacă n-ai fi fost tu", și mă încep să caut un taxi în mijlocul haosului Manhattan-ului cu o plasă plină ochi de cărți.
"Jennifer", mă întorc auzindu-mi numele și văd o Meredith care gâfâie în spatele meu, probabil că alergase ca să mă prindă din urmă.
"Meredith, Doamne, spune", o întreb îngrijorată.
"Ne vedem mâine la școală?".
Zâmbesc instinctiv la acea întrebare. Alergase din bibliotecă doar ca să se asigure că eu aș fi venit.
"Desigur, dacă ajung înaintea ta te aștept la intrare, dacă nu, invers", ea încuviințează și cu un zâmbet uriaș se întoarce și continua pe drumul ei.
Ajung la hotel și bat frenetic la ușa 102, cea a tatălui meu. Mor de foame.
"Hei, ușor, ce e? Nerăbdătoare să iei cina?", întreabă tatăl meu deschizând brusc ușa "Bine fie, trimit un email și mergem".
După nici zece minute suntem la restaurant. În fața tatălui meu e un homar uriaș cu o garnitură de salată verde și lămâie și în fața mea un cotlet de pui cu ketchup întins peste tot.
"Tu știi că poți să comanzi ceea ce vrei, nu?" întreabă tata ca pentru a mă certa pentru alegerea mea pentru cină.
"Sigur că știu" răspund, făcându-mă ca plouă.
"Și știi că nu suntem la un fast food, nu-i așa?".
"Wow, lui John Milton nu-i scapă niciodată nimic", nu puteam să n-o spun, sarcasmul încerca să iasă deja de câteva minute, dar el mă privește încruntându-se, așa că fac semn chelnerului, dându-i de înțeles să se apropie.
"Da domnișoară Milton, spuneți", dacă i-aș fi cerut să facă o piruetă și șpagatul, ar fi făcut-o doar ca să n-o enerveze pe fiica unui om de afaceri ca tata.
"Aș dori o înghețată uriașă de vanilie, pepene și ciocolată, cu un mic con de-asupra și..." tata îmi dă un șut pe sub masă, dar eu mă fac că nu am simțit nimic "Și cu niște smarties de-asupra și alune".
Chelnerul se uită la tatăl meu de parcă i-ar cere dacă îmi poate aduce amestecul acela de porcării ipercalorice. De ce dracu te uiți la tata? Am optsprezece ani, pot să hotărăsc singură ce să mănânc, chiar dacă uneori demonstrez cincisprezece sau poate chiar mai puțin.
"Ești absurdă", spune tata, dar în fond știu că nu-i displac atât de mult comportamentele astea ale mele, îi amintesc că încă sunt fetița lui.
"Deci, cum a fost la școală? Ai cunoscut pe cineva? Ai luat cărțile? Te-ai plimbat prin magazine?".
"Vrei să ști și de câte ori am fost la baie?".
"Simpatia ta crește pe zi ce trece, dragă".
"Știu, știu oricum da, am fost la școală, am luat cărțile de care aveam nevoie și nu, n-am întâlnit pe nimeni...".
Dintr-odată îmi trece totul prin minte printr-un scurt flashback în fața ochilor.
Eu care m-am pierdut în bibliotecă, fata, Josh și felul său de a se purta ca un nenorocit atrăgător, modulul, aproape-sărutul, Meredith.
Îmi făcusem o prietenă fără să-mi dau seama? Și poate și un dușman... Sau nu... Și-ar fi amintit de enervanta și neîndemânatica fată cu părul roșu și pistrui împrăștiați pe fața, ziua următoare?
Bạn đang đọc truyện trên: Truyen247.Pro