Capitolul 38

Jennifer's Pov

Am vorbit puțin cu Meredith la telefon în drumul spre casă și părea destul de agitată și confuză. Credeam că ar fi trebuit să-mi explice cine știe ce poveste dar de fapt ideea toate acestei situații este doar una. Drake e un dobitoc.

Știu că probabil ar fi trebuit s-o consolez mai mult și să merg la ea acasă ca să vorbim, cred că asta fac prietenele, dar trebuie neapărat să vorbesc cu tatăl meu.
Nu mi-a plăcut deloc întorsătura pe care o luase discuția noastră în biroul lui Daniel.
Mă așteptam la o discuție aprinsă cu el, dar nici chiar așa. Nu credeam că simte atât de multă ranchiună pentru mine chiar dacă părea supărat mai ales pentru faptul că am făcut ca mama timp în urmă.
Anny mi-a spus mereu că se simțea pierdut fără ea și că mă voia alături de el la acele petreceri tocmai pentru că mama nu era prezentă. Poate că am greșit tot, nu sunt potrivită pentru toate astea.

"Domnișoară, bine-ați-revenit, dar cum de așa de târziu?", mă întreabă Greg tăind iarba în curte.

E deja opt, nu obosește niciodată din lucru? Mă întreb dacă tata îl plătește destul pentru toate astea.

"Am avut treabă, tata e acasă?", întreb observând mașina sa în depărtare.
"O, păi, de fapt, n-am nici cea mai vagă idee, nu l-am văzut întorcându-se acasă", răspunde orpindu-se din a tăia iarba.
"Dar mașina sa e parcată acolo".
"O, azi l-am însoțit eu la diferitele întâlniri, n-a folosit mașina sa".
"Bine. Mulțumesc, Greg", încuviințez îndreptându-mă spre ușă.
"Domnișoară?", mă strigă Greg.
"Da?".
"E totul în regulă?", mă întreabă Greg cu privire blândă.

Îl întorc privire și înciviințez. Uneori uit de cât Greg și Anny au fost și continuă să fie importanți în viața mea, un fel de alți părinți.
Trec repede prin intrare îmdreptându-mă xu toată viteza spre scări pentru că știu că dacă aș întâlni-o pe Anny, aceasta m-ar opri și-ar înțelege totul imediat. E mult mai insistentă decât Greg.
Mă opresc în fața biroului tatălui meu cu pumnul în aer, ezitantă în a bate, dar la urmă mă hotărăsc.
Bat de câteva ori, dar nu răspunde nimeni așa că intru fără permisiunea sa. Nu e nimeni chiar dacă veioza de pe biroul său e aprinsă și sunt câteva foi pe acesta. Mă îndrept spre camera sa, dar nu-l găsesc nici acolo. Nu e nici în living, altfel l-aș fi văzut când am trecut pe hol.

"Oare unde o fi?", mă plâng singură în timp ce mă îndrept spre camera mea.

Poate doar nu s-a întors încă acasă.
Deschid ușa camerei mele și tresar țipând scurt văzându-l pe tata în picioare studiind peretele meu galben.

"O, scuze, te-am speriat?", mă întreabă tata întorcându-se.
"Nu, am țipat de amuzament", răspund ironică.

Tata oftează amuzat și se întoarce spre pat indicându-mi să mă așez lângă el. Minutele trec, dar nimeni nu vorbește în timp ce studiază peretele galben din fața sa.

"Ce culoare vrei să faci celălalt perete?", mă întreabă după o lungă tăcere.
"Hm, cred că portocaliu", răspund puțin convinsă având în vedere că nu credeam că venise aici ca să vorbim despre culori.
"Știi că pot chema un zugrav, nu-i așa".
"Știu", spun sec. "Dar nu vreau".
"Desigur", răbufnește încă râzând.

Nu înțeleg ce i se pare amuzant în asta, iar eu încep să mă simt stânjenită să-l am aici.

"Cum de ești în camera mea?", întreb privindu-l.

Nu deschide gura ca să-mi răspundă, continuă doar să privească peretele din fața sa. Nu mai pare supărat, nici trist, doar... Pierdut?
Sunt pe scale să vorbesc iar ca să-l îndemn să-mi răspundă, dar mă precede.

"Eram supărat" spune.
"Da, observasem", spun în mod evident.
"Nu pe tine".

"Ba pe mine, aș spune că se înțelesese", mi se părea mai mult decât evident, nu?
"Nu, Jennifer", repetă tatăl meu. "Nu pe tine".
"Și pe cine?", întreb nervoasă, dar nu răspunde. "Pe Susan?".

Tata pleacă capul scuturându-l.

"Nu eram supărat nici pe tine, nici pe Susan. Eram supărat pe mine însumi".
"Pe tine însuți?", întreb uimită. Ce-are el de-a face?
"Da, eram supărat pe mine însumi. M-am luat de tine și știu că nu trebuia, dar pur și simplu când te-am văzut în fața mea am explodat".
"Nu înțeleg", oftez întinzându-mă pe pat și-l aud pe tata inspirând adânc.
"Ai dreptate, Jennifer. Nu i-aș fi răspuns lui Susan Flan, probabil aș fi tăcut sau aș fi fugit".

Mă încrunt și mă ridic brusc din poziția mea punându-mă dreaptă.

"Nu", tun. "Nu e adevărat, tu ești un bărbat puternic, te-ai fi impus la fel ca mine".
"Nu", zâmbește amar. "N-aș fi făcut-o. Mama ta e slăbiciunea mea și Susan știe. Mi-am impus mereu ideile obținând respectul celorlalți, dar când e vorba de Elizabeth eu nu mai înțeleg nimic. Am aflat de ceea ce se întâmplase chiar dinaintea publicării articolului".
"Cum?".
"M-a sunat domnul Flan chiar în aceeași seară ca să se scuze fața de mine și să-ți prezint și ție scuzele sale. S-a scuzat pentru nu știu cât timp, dar nu e destul pentru ceea ce a făcut Susan, e de neiertat, de neiertat!", încheie marcând ultimul cuvânt.
"Dar atunci de ce ai reacționat așa în biroul domnului Cliver?", întreb neînțelegând comportamentul său.
"Pentru că am explodat, ți-am zis. Jennifer, eu n-as fi reușit să fac ceea ce ai făcut tu, aș fi rămas împietrit în fața cuvintelor sale, știu asta. Mama ta era cea puternică între noi, mama ta era cea care prelua situația când aceasta degenera, mama ta era cea amuzantă, cea solară, era absolut totul pentru mine".
"Dar tată, tu ești, ești puternic, ești bărbatul cel mai puternic pe care-l cunosc. Ești aici, ești aici cu mine după tot ceea ce s-a întâmplat.

Tata zâmbește ușor la comentariul meu, dar imediat apoi continuă să se holbeze la perete.
Dacă i se pare atât de interesant, bine atunci.

"Da, dar doar pentru tine. Eram sigur că după moartea sa totul s-ar fi prăbușit, că eu m-aș fi prăbușit, dar nu puteam, deoarece tu erai prezentă în viața mea. Eu vreau să te protejez de toate, Jennifer, de rahatul ăsta de lume, vreau să fiu prezent în viața ta și să te apăr de tot răul care te-ar putea lovi. Dar n-am făcut-o când Susan a făcut ceea ce a făcut, eu nu eram prezent, nu eram cu tine. Dar lucrul cel mai groaznic este că pe de-o parte sunt ușurat de faptul că nu eram prezent pentru că doar acum îmi dau seama că auzind acele cuvinte despre mama ta n-aș fi putut să te apăr. Să ne apăr. Să o apăr".

Îl privesc pe tata în timp ce observ în ochii săi glaciali războiul pe care-l duce cu el însuși. Și nu pot decât să mă simt rău pentru el și acum aș vrea să intru înăuntrul inimii sale ca să-i iau durere care-l distruge de ani. Dacă aș putea-o face aș lua toată durerea pe care o simte și mi-aș transfera-o mie, ca să-i ușurez măcar puțin povara.

"Dar n-a fost nevoie, eu, eu, e-u m-am apărat singură", spun cu voce tremurândă.
"Asta e și ideea", îmi răspunde tatăl meu. "Ai știut să te aperi singură. Tu ești puternică, Jennifer, mai mult decât mine, ca mama ta. Când am citit partea cu drinkul am început să râd cu poftă", încheie râzând ușor.

"Da, mama lui Josh a spus ceva despre faptul că și ea făcuse așa ceva timp în urmă", râd.

"O, a făcut-o și încă cum. Ideea, Jennifer, e că tu te-ai comportat exact ca mama ta și când am citit acel articol mi-a lipsit enorm și m-as simțit de parcă aș fi dezamăgit-o. Eu sunt părintele, Jennifer, eu ar trebui să te apăr, dar nu sunt destul de puternic când e vorba de mama ta".

"E și punctul meu slab, tată...", încerc să-l consolez, dar el continuă să ofteze.
"Eu sunt mândru de ceea ce ai făcut și tocmai asta aveam de gând să-ți și spun când m-am întors acasă. Dar când te-am văzut intrând pe ușă, eu am revăzut-o pe Elizabeth în gesturile pe care le-ai îndeplinit. O revăzusem pe aceeași femeie care pe timpuri a umilit-o pe Susan aruncând un drink pe ea. Am crezut că am înnebunit pentru că atunci când ai intrat pe ușă am văzut figura mamei tale lângă tine, pentru o fracțiune de secundă. Și o undă de melancolie și de mustrare pentru mine însumi m-a invadat, transformându-se în furie".

Chiar nu știu cum să răspund, nu eram pregătită pentru acea ceartă și sunt la fel de nepregătită pentru acest gen de scuze. Simt că trebuie să spun, dar singurul lucru la care mă pot gândi sunt cuvintele tatei.

"Eu, eu", încep nesigură. "Nu sunt mama, nu o pot înlocui".

Tata își întoarce brusc capul spre mine ca și cum cuvintele mele l-ar fi trezit din transă.

"Nu, nu, nu, Jennifer, nu", repetă repede. "Tu nu trebuie s-o înlocuiești.
"Dar ea venea cu tine la ședințe și te ajuta cu...", dar sunt întreruptă.
"Jennifer. Tu ești Jennifer Milton, fiica mea, doar fiica mea. Te-ai născut din iubite, nu te-ai născut ca să înlocuiești cineva și nu va trebui niciodată s-o faci. Nu te gândi niciodată că eu vreau ca tu să înlocuiești imaginea mamei tale, o vrea doar pe fiica mea alături, mereu".
"Mereu", repet eu pe ton scăzut.

Nu mi se mai întâmplase să vorbesc așa cu tata de ani întregi și mă bucur enorm. Tăcerea se așterne asupra noastră, dar e o tăcere aproape plăcută, nu ca cele apăsătoare de mai devreme.

"Eu ar trebui să mă duc să-mi fac duș", spun.
"Da, eu trebuie să termin munca", spune ridicându-se.
"Jennifer, încă ceva".
"Spune-mi".
"Ceea ce e scris în articol este complet adevărat?".
"Da", răspund confuză.
"O", pare aproape uimit. "Tot tot?".
"Da, de ce? Mi se pare evident".
"Deci, tu și Josh...", continuă stând lângă ușă.
"O, Doamne, nu!", țip eu.

Creierul meu uitase complet faptul că în articole se vorbea despre mine și Josh.

"Nu?", întreabă tata confuz.
"Nu, nu", mă grăbesc să spun. "Ultima au inventat-o complet. Doar l-am însoțit pe Josh, atâta tot".

"Sigur? Nu, pentru că mi se pare ciudat că ai acceptat să-l însoțești".

Roșesc gândindu-mă la ce se referă tata.

"Nu, am avut doar o discuție mai aprinsă, un fel de provocare care îmi cerea să-l însoțesc".
"O provocare?".
"Da", răspund sincer. "Se întâmplă destul de des", șoptesc mai mult pentru mine însămi acum că mă gândesc, dar cred că m-a auzit.
"O, înțeleg", răspunde precaut. "Pare că vă înțelegeți".
"Deloc!", sar eu.

De ce toți sunt fixați cu povestea asta că ne înțelegem? Ne-au văzut? Nu reușim să ne punem de-acord nici pe lucrul cel mai banal. Sunt sigură că dacă am stea prea mult timp împreună într-un spațiu închis, m-aș găsi îngropată pe undeva.

"O, bine atunci. Dar știi că dacă e ceva poți să, păi, adică da, să-mi spui", se bâlbâie puțin tata.

Nu ne-am aflat niciodată în situația de a vorbi despre așa ceva, mai ales pentru că înainte de-abia dacă vorbeam cu cineva, așa că n-am știut niciodată cum ar putea reacționa la un ipotetic iubit.

"Deci ție ți-ar conveni?", întreb curioasă.
"O, păi", își mângâie bărbia. "Cred că da. Adică în regulă".
"În regulă?".

Râd de felul de a se exprima a tatălui meu. N-a fost niciodată prea bun în astfel de lucruri și e clar că are ceva probleme vorbind despre asta. Aproape că-mi vine să râd melancolic știind că dacă ar afla că Josh a fost cel care a ideat acea glumă în sala de sport nu i s-ar mai părea atât de 'în regulă'.

"Da. Când ai plecat di încăpere te-a urmat aproape imediat, dar înainte de asta mi-a aruncat o căutătură de cred că dacă n-ar fi fost tatăl său acolo, mi-ar fi aruncat capsatorul pe care îl avea în mână", râde el.
"Nu cred că ar fi făcut-o", răspund eu destul de nesigură.
"Eu cred fă da. Poate că tu nu ții la el în acel sens, dar el da".

Tatăl meu mă lasă în camera mea singură, confuză de cuvintele sale.
Sincer, de câteva zile mă gândesc la asta și chiar nu reușesc să-l înțeleg pe Josh.
Sunt aproape sigură că el nu simte nimic pentru mine, dar uneori se comportă în mod ciudat și nu reușesc să înțeleg. Sunt momente în care pare într-adevăr că simte ceva pentru mine, dar apoi văd cum se comportă cu toate celelalte și înțeleg că așa se comportă cu toate. Ba chiar, dacă chiar ar fi vrut să aibă ceva cu mine, ar fi mers mai departe așa cum face mereu.
Uneori Josh că face atât de confuză, dar lucrul care mă confundă mai mult acum e altul.
Când se comportă de parcă i-ar păsa ceva de mine, de parcă ar avea ceva sentimente pentru mine, nu-mi displace și asta mi se pare și mai ciudat.
Nu reușesc să înțeleg pentru că sunt prea nouă cu toată situația asta, știu doar că nu mă deranjează, nu cum mă deranja la început.

"Ajunge?", țip aruncându-mă pe pat.

Iau căciula pe care o am în cap și râd, amintindu-mi că nu l-am dat jos deloc.
Privesc atent căciula de lână albastră.

"Roșu", șoptesc amintindu-mi culoarea preferată a lui Josh. "Roșu ca mine".

****

"Deci pur și simplu a fugit? Așa, fără să spună nimic?", o întreb pe Meredith pentru a suta oară.
"Da, Jennifer, m-ai întrebat deja", răbufnește ea.
"Știu, scuze, doar că e atât de... Atât de".
"Absurd?", întreabă ea.
"Da, să zicem", râd.

Cum îl prind pe Drake îl trag de părul ăla al său creț până devine drept.
Pot să știu ce are în cap?

"Nu mai înțeleg nimic, Jennifer", repetă Meredith luându-și capul în mâini.
"Hei, hei, Meredith, vino aici", îi iau mâinile din păr făcând-o să ia loc. "Calmează-te".
"Cum să mă calmez? Nu înțeleg nimic".

Urăsc s-o văd pe Meredith atât de frustrată din cauza lui Drake și în ultima vreme se întâmplă prea des!

"Ascultă-mă, trebuie neapărat să vorbești cu Drake, de data asta pe bune", o avertizez.
"Știu", oftează.
"Și oricum, de data asta te-a sărutat fiind treaz, o fi însemnând totuși ceva, nu?", chicotesc.
"Cred că da", zâmbește.
"Vezi, trebuie doar să vorbești cu el, probabil e doar prea speriat sau prea prost. Cred mai degrabă că a doua".

Meredith se ridică din nou râzând și îmbrățișându-mă. Sunt puțin luată prin surprindere și-mi las mâinile pe lângă șolduri. Încă nu sunt obișnuită cu chestia asta cu prietenia și nici la demonstrațiile de afecțiune în public.

"Mulțumesc", zâmbește Meredith desprinzându-se.
"Haide, să mergem, am istorie la prima oră".
"Eu economie", răspunde prefăcându-se că-i vine să verse.

Râd împreună cu ea în timp ce pășim pe hol. Continuăm să vorbim de chestii stupide în timp ce eu încerc să o conving că profesoara mea de matematică e la fel ca omulețul Michelin, dar ea continuă să râdă, fără să mă creadă.
Cred că am văzut-o și pe Melissa cu o eșarfă la gât care o acoperea, dar trebuie să fi fost cu siguranță o viziune.
Râde zgomotos până când nu se oprește brusc.

"Meredith?".

Dar Meredith nu răspunde și ochii săi se umplu repede de lacrimi privind undeva în fața sa. Mă întorc și eu brusc ca să văd la ce se holbează Meredith cu intensitate și rămân prietrificată de acea scenă.
Lacrimile se preling tot mai repede pe obrajii lui Meredith în timp ce continuă să observe scena.
Drake se sprijină de un perete cu o fată călare peste el. E complet lipită de el în timp ce se sărută. Mai degrabă pare că o mănâncă, pare un sărut disperat cel al lui Drake, dar ei nu pare să-i pese având în vedere că e călare pe el.
Continuă să se sărute cu pasiune, fără să observe prezența noastră. Hotărăsc că această scenă e prea mult pentru ochii lui Meredith și sunt pe cale să o iau de acolo, dar ea mă precedă.

Lasă cărțile sale să cadă pe jos provocând un mare zgomot.
Drake se desprinde brusc și întoarce capul spre no. Ochii săi mă privesc și se fac cât cepele când îi mută spre cei ai lui Meredith.
Nimeni nu spune nimic. Meredith continuă să se uite în lacrimi la Drake și Drake să se holbeze la ea luat peste picior. Nici măcar fata nu se mișcă din poziția sa.
Poate că ar fi nevoie de o rangă ca s-o dezlipești de el.

"Meredith", șoptesc ușor.

Meredith își mușcă cu putere buza de jos, de parcă s-a abține să nu izbucnească într-un plâns isteric, își ia ghiozdanul de jos și fuge repede în partea opusă.

"Meredith!", strigă Drake aruncând fata în partea cealaltă.

În adevăratul sens al cuvântului. Aruncată efectiv în partea opusă ca un frisbee.
Mai lipsea doar să apară un câine care s-o prindă.
Drake pare pe punctul de a fugi după ea, dar rămâne pe loc unde e, asta mă face să înțeleg că e și mai prost decât credeam. Nu cumva el și Josh fac o întrecere?

"Drake", mă apropiu.
"Băga-mi-aș pula!", strigă din nou, alunecând pe coloană în jos, strângându-și părul în pumni.
"Drake, cine era aia?", întreabă înțepată fata.
"Tu cine ești?", replic țâfnoasă.
"Eu sunt Lora", îmi răspunde indignată de parcă ar trebui să știu cine e. "Tu mai degrabă?".
"Eu sunt cea căreia nu-i pasă deloc, iar tu aia care trebuie să plece".

Mai lipsea doar Laura, Lera, Luna, Laurea asta... Cum o cheamă?
Lora.
Corect, Lontra asta.
O cheamă Lora!
E același lucru.
Fata e pe cale să deschidă din nou gura, dar de data asta Drake o oprește.

"Pleacă, Lora", îi spune pe un ton dur.
"Și de ce, mă rog? Pentru aia?", întreabă cu voce pițigăiată.
"Acum, Lora", repetă printre dinți.
"Nu!".
"Pleacă, Lora", urlă Drake ridicându-se. "Acum".

Lora se sperie de reacția dură a lui Drake și sincer și eu.
Pleacă plimbându-și privirea indignată de la mine la el. Nu-l mai văzusem niciodată pe Drake în halul acesta, sunt obișnuită cu Drake pus pe glume și zâmbăreț și această latură a sa mă pune în dificultate.
Drake continuă să stea cu capul plecat ținându-și capul în mâini. Din când în când mormăie câte un 'nu' în timp ce-și strânge părul în pumni.
Nu știu cum să mă comport în această situație. Ar trebui să plec și să mă duc să văd unde s-a ascuns Meredith sau să mă așez și să înțeleg ce trece prin capul lui Drake?
Drake se ridică brusc și dă un șut în coloană. Un șut destul de puternic încât să se rănească și, întocmai, tresare.
Hotărăsc să rămân aici, încercând să înțeleg ce se întâmplă sub acel morman de cârlionți, mai ales că Meredith acum o fi ascunsă cine știe pe unde. O s-o caut mai târziu.
Drake dă un alt șut în coloană tresărind din nou.

"Încerci să-ți ripi piciorul?", întreb apropiindi-mă. "Nu, pentru că dacă asta vrei o fac eu".

"Sunt un dobitoc", dă un alt șut în coloană.
"Da, știu".
"Un dobitoc afurisit", mai dă un șut.
"Nu pot decât să-ți dau dreptate".
"Ai rămas aici ca să mă jignești?", mă întreabă Drake întorcându-se.
"Nu, dar dacă spui lucruri de genul nu pot decât să-ți dai dreptate. Ești un dobitoc, Drake. Ești un dobitoc pentru că înainte o săruți beat și apoi vomiți lângă ea o secundă mai târziu, după nu vorbești cu ea, nu-ți ceri scuze, te joci de-a tăcerea și cum începeți să vorbiți din nou, o săruți ca apoi să fugi. Și acum te găsim cu pseudoprințesa aia în timp ce-ți suge fața.
Drake se uită atent la mine și fix când se pregătește să deschidă gura, o închide la loc dând încă un șut. Dă unul după altul și sunt sigură că mai devreme sau mai târziu o să-și rupă piciorul.

"Drake", îl chem, dar nu mă ascultă. "Drake!", urlu în cazul ăsta.

Mă apropiu de el, dezlipindu-l de coloană și trântindu-l de peretele alb. Se lovește puțin la cap, dar nu-mi pasă pentru că Meredith e pe undeva plângând în timp ce el e aici certându-se cu o coloană. Și pe deasupra coloana mai și câștigă.

"Lasă-mă, Jennifer", se zbate Drake, dar îl țin cu forța lipit de perete.

Drake nu e cu mult mai înalt decât mine, dar el și Josh se întrec când vine vorba de mușchi așa că știu că dacă ar vrea pe bune să se elibereze ar reuși imediat. Nu știu dacă e pentru că nu vrea cu adevărat să-l las sau pentru că nu vrea să mă rănească, dar nu-mi pasă.

"Nu, nu te las", îl avertizez.

După ce a terminat să se zbată încearcă să mențină contactul vizual cu mine. Nu-mi desprind privirea din a sa ca să-i dau de înțeles că n-o să-i dau drumul până când n-o să am niște explicații valide din partea sa.

Simt umerii săi relaxându-se așa că hotărăsc să-l las și se prăbușește la sol.

"Am făcut un dezastru, Jennifer, un afurisit de dezastru".
"De ce ai sărutat-o pe Meredith?", întreb.
"Care din cele două dăți?", întreabă privindu-mă cu un zâmbet trist.
"Să o luăm cu începutul", chicotesc. "De ce ai sărutat-o la petrecere?".

Drake rămâne o clipă în tăcere. De parcă și-ar pune ordine în gânduri și apoi începe să chicotescă.

"Meredith a fost primul meu sărut", își încrucișează picioarele.
"Poftim? Ai dat primul tău sărut la petrecere?", întreb eu surprinsă.

Drake nu mai sărutase pe nimeni înainte? E imposibil, a înnebunit cumva? L-am văzut de multe ori prin jur cu fete.

"Ce?", întreabă Drake pe un ton jignit. "Normal că nu!".
"Atunci cred că n-am înțeles", spun confuză.
"Am sărutat-o prima dată pe Meredith la 10 ani, ea avea 9", zâmbește.
"Ce? Serios? Nu mi-a spus", spun puțin surprinsă și tristă.
"Pentru că ea nu știe".

"Cum adică? Ai închis-o într-o debara drogată și apoi ai sărutat-o?".
"Jennifer!", țipă Drake. "Chiar crezi la eu la 10 ani aveam droguri? În plus, chiar dacă ar fi, crezi că m-aș duce s-o droghez pe sora mai mică a prietenului meu cel mai bun?".

Îl studiez puțin pe Drake, scărpinându-mi bărbia, de parcă m-aș gândi cu adevărat la asta.
"O, încetează", râde Drake dându-mi o palmă jucăușă după ceafă.
"Haide, vorbește", îl împing în umăr.
"Când eram mic îmi plăcea de Meredith, mi-a plăcut mereu. Dar eram mic și nu-i dădeam deloc importanță, dar înainte petreceam foarte mult timp împreună și mi s-a părut mereu superbă. Într-o zi de vară eram toți afară jucându-ne în curtea casei lui Josh și Meredith adormise pe iarbă".
"Și atunci ai sărutat-o?".
"Da", spune cu un zâmbet. De parcă și-ar aminti cel mai frumos lucru de pe lume. "Nu jucam, alergaserăm toată după-amiaza și eram toți trei foarte obosiți. Josh s-a dus înăuntru să ia gustare și Meredith a adormit pe jos. Era epuizată de alergătură, epuizată și superbă. Mi se părea un înger pe iarbă".
"Da, Meredith e foarte frumoasă", spun gândind-o cu adevărat.
"Nu, Jennifer, nu înțelegi", reia Drake. "Nu era doar frumoasă, era într-adevăr un înger pe iarbă. Avea o rochie albă și soarele bătea pe chipul ei și mă simt un idiot povestindu-ți aceste lucruri. Îmi amintesc ce rochie avea Meredith când am sărutat-o la 10 ani și nu-mi amintesc ce-am mâncat azi dimineață la micul dejun, îți dai seama?".

Să-l văd pe Drake vorbind așa despre Meredith, când de obicei schimbă fetele în fiecare pauză, e ciudat.

"Cred că e un lucru, hm, bun?", întreb nefiind sigură.
"Nu, nu e", răspunde sec.
"Și de ce, mă rog?".
"Mi-a plăcut mereu. De când eram mic, știu că e stupid, dar mi s-au cam aprins călcâiele după ea de atunci".

Aproape că-mi ies ochii din orbite ascultându-l pe Drake. Sunt același cuvinte pe care mi le-a spus și Meredith. E oare posibil să simtă ceva unul pentru celălalt de atât de mult timp și să nu fi vorbit încă?

"Drake, nu înțeleg, dacă ți-a plăcut mereu, de ce n-ai spus niciodată nimic?".
"Nu știu, Jennifer, nu există un motiv precis. Știu că poate părea stupid, având în vedere timpul în care eu și Meredith ne-am cunoscut, dar e ca și cum n-ar fi fost niciodată momentul potrivit. Înainte eram pur și simplu prea mici, apoi au început problemele, adică vreau să zic...".
"Știu tot, Drake", spun ca să-l liniștesc.
"Tot?", mă întreabă uimit.
"Caroline, drogurile, Kevin... Practic tot".
"Ți-a explicat tot Meredith?".
"Nu, Josh".

Drake cască ușor gură la răspunsul meu. E chiar atât de ciudat? Meredith a reacționat la fel.

"Înțeleg", spune, neînțelegând de fapt cu adevărat din câte se vede.
"Lasă-l pe Josh, continuă ceea ce spuneai", spun curioasă să aflu ce are de zis Drake.
"Ah, da, deci, unde rămăsesem?", întreabă cu mâna la ceafă.

"Erați prea mici pentru ceva de genul și apoi au început problemele", îl ajut să-și amintească.
"Ah, da, așa, deci", încearcă să reia. "Pe timpuri eram pur și simplu prea mici și apoi au început nenumăratele problemele și mergeam tot mai rar la Josh acasă, în consecință o vedeam tot mai puțin pe Meredith. Am văzut-o pe Meredith ca un 'prea mult'".
"Prea mult?", întreb neînțelegând.
"Meredith e atât de frumoasă, de dulce, drăguță, bună, desteaptă și pur și simplu prea mult pentru mine. Cu trecerea timpului ne-am despărțit, pentru o perioadă de tot, nu o văzusem pe Meredith de luni întregi până când s-a înscris la noi la școală, dar eu aveam un alt grup".
"Da, fete și bla bla bla", spun enervată.
"Și bla bla bla?", întreabă Drake râzând.
"Ai încredere în mine, dacă aș începe să povestesc cu niște cuvinte adevărate aș deveni un țăran împuțit".

Drake ridică mâine în semn de predare și reîncepe să vorbească.

"Am început să mergem la petreceri, să întâlnim fete și Meredith nu mai stătea cu noi chiar dacă eram în aceeași școală. Am crezut mereu că Meredith e prea mult pentru mine și că eu nu sunt la înălțime, și e adevărat. Am fost mereu diferiți și cu trecerea timpului deveneam tot mai mult. Nemaivorbind aproape deloc, salutându-ne doar din când în când, credeam că îmi trecuse chestia asta cu plăcutul, dar...", nu l-am lăsat să termine, înțelegând totul.
"Dar acum că o vezi mai des ai înțeles că-ți place de ea".
"Nu, nu că-mi place de ea", spune Drake. "Am înțeles că de fapt n-a încetat niciodată să-mi placă. A avut mereu un anumit efect asupra mea văzând-o. Văzând-o la distanțe mari de timp, uneori chiar luni, o vedeam crescând tot mai mult și găseam de fiecare dată câte un detaliu diferit pe care încercam să mi-l imprim în minte. În această lună ne-am regăsit și aproape că uitasem cât de mult îmi plăcea să stau cu ea, apoi la petrecere...".
"Ai sărutat-o", îl ajut să vorbească părând în dificultate.
"Exact".

Sincer nu mă așteptam la asta. Știam că ceva e în neregulă cu Drake, dar nu credeam că și el simte ceva pentru Meredith de atât de mult timp. Josh știe de toate astea?

"De ce ai făcut-o?", întreb vrând să fiu directă.
"Pentru că eram beat și confuz. Toate acele emoții pe care le simțea stând cu Meredith își făceau brusc reapariția făcându-mă extrem de nervos. Ea era atât de aproape de mine, iar eu eram atât de beat încât nu-mi dădeam seama de ceea ce făceam și e ca și cum corpul meu m-ar fi împins să fac ceea ce voiam să fac de ani buni".
"Și de ce nu ai vorbit cu ea a doua zi?".
"Pentru că a fost de ciudat, eram beat, da, dar am simțit ceva atât de puternic sărutând-o încât m-am speriat. Nu mai simțisem ceva de genul, așa că eram speriat și nu mai voiam să aud de nimic. Da, știu, sunt un dobitoc pentru că am sărutat-o fără să-i dau explicații, dar încearcă să mă înțelegi", își trage sufletul. "Sărut fata pe care o plac de când merg la grădiniță, care e și sora celui mai bun prieten al meu, la o petrecere, beat. Apoi vomit lângă ea și în toate astea adăugăm o senzație pe care n-o mai simțisem niciodată sărutând alte fete, nu știam cum să gestionez totul, nici măcar nu reușeam să mă uit în ochii ei".

Mă uit la Drake cu milă în timp ce vorbește, gesticulează și-și smulge părul.
E atât de fragil... Acesta este efectul dragostei?

"Aș fi vrut să vorbesc cu ea după câteva zile, dar ea nu părea să fie dispusă, ba chiar mă evita la fel de mult pe cât o evitam eu, așa că doar am lăsat-o baltă".

"Ea voia să vorbească cu tine", îl informez.
"Serios?", își întoarce brusc capul spre mine.
"Da, dar erai prea ocupat ignorând-o", îl cert.
"La naiba".

Începe din nou să dea șuturi în coloană, dar îl opresc înainte să poată începe din nou scena de mai devreme. Oftează zgomotos.

"Eram atât de confuz încât nici nu-ți imaginezi. Am început să fac ipoteze peste ipoteze referitor la ceea ce am simțit sărutând-o, dar singurul lucru care a ieșit e că poate eram prea beat. M-am gândit atât de mult la asta încât eram pe cale s-o iau razna așa că ieri am hotărât să încerc din nou, s-o sărut mă refer...".
"Și?", întreb curioasă, apropiindu-mă.
"Și... Și", se bâlbâie Drake. "Și a fost și mai bine. De data asta eram treaz și m-am bucurat pe deplin de sărut, iar faptul că ea răspundea la acesta mi-a făcut inima să tresară în piept, literalmente, dar când m-am desprins și am privit-o în ochi am înțeles cât era de greșit".
"De ce crezi?".
"Pentru că ea e ea, iar eu sunt eu. O s-o fac să sufere, știu asta, merită mai mult. Uite, suferă și nici măcar nu suntem împreună", râde amar.
"De ce o sărutai pe fata aceea?", întreb pe un ton mai supărat decât aș fi vrut

"Ca să încerc".
"Să încerci? Drake, ce tot spui?".
"Încă o ipoteză tâmpită de a mea, ok? Nu simțisem niciodată nimic și după ce teoria mea cu 'eram prea beat' nu a ținut, am crezut că simțisem acel fior sărutând-o doar pentru că nu mai sărutasem pe cineva de mult".
"Știi cât e de stupid ceea ce tocmai ai spus, nu-i așa?".
"Știu", răspunde exasperat.
"De asta ai sărutat-o pe Lora?".
"Da, eram atât de convins că aș fi simțit același lucru, dar nu am simțit nimic, aproape că mă dezgusta".
"Îi devorai fața", râd de el.
"Știu. Era chiar un sărut disperat. Cu cât încercam să o sărut cu mai multă pasiune, cu atât mă simțeam mai dezgustat".
"Ar trebui să te duci să vorbești cu ea", îl sfătuiesc.
"Nu, e greșit. Poate dacă continuă să mă urască e mai bine".
"Drake, aberezi...".
"Nu, Jennifer, e corect așa. Eu, eu cred pe bune că simt ceva pentru ea, dar dacă nu e așa? Și dacă o fac să sufere? Și apoi nu-i zis că eu îi plac. Nu, nu, nu", repetă scuturându-și frenetic capul.
"Drake", mă ridic. "Eu cred că e deja evident că tu simți ceva pentru Meredith, având în vedere că ești întins pe jos ca un cerșetor și jumătate din cârlionții tăi e în mâinile tale".

Drake chicotește puțin, un râs puțin mai sincer decât precedentele.

"În al doilea rând, chiar și femeia de la cantină și-a dat seama că lui Meredith îi place de tine. Tu de ce crezi că a început să plângă când te-a văzut sărutând-o pe aia? Ca hobby?".
"Păi, eu...", încearcă Drake sã vorbească, dar eu îl opresc.
"Nu, acum vorbesc eu", întind mâna în fața lui. "Îți zic eu, Drake, lui Meredith îi place de tine. Pot să te asigur".

Un zâmbet uriaș se formează pe chipul lui Drake. Poate încet, încet îl recuperez.

"În al treilea rând: dacă nu vrei s-o faci s-o sufere, n-o s-o faci, Drake. Poate uneori vă veți certa, vor fi momente de gelozie, neînțelegere și cine mai știe ce, dar, la naiba, uitați-vă la voi! Alergați unul după cealaltă de când erați mici și acum tu ești întins pe jos certându-te cu niște coloane, în timp ce ea plânge cine știe pe unde. Mie mi se pare că vă faceți mai rău stând departe decât stând împreună".
"Poate... Poate ai dreptate", spune aproape convingându-se.
"Normal că am dreptate. Acum ridică-ți curul și du-te s-o cauți!".

Drake se ridică, dar cu puțină forță și nu foarte convins.

"Nu pot", își bagă mâinile în buzunar.

Acum sunt sigură că o să încep eu să dau șuturi în coloană.

"Nu poți?", răbufnesc eu. "Și de ce, mă rog".
"Iese cu altul".

Mă opresc din a gesticula ca să mă uit la el uimită. Meredith iese cu altcineva? De când? De ce eu nu știu nimic?

"Poftim?", strig. "Iese cu un alt băiat?".

Drake se uită la mine ciudat. De ce se uită așa la mine?

"Ești proastă? Ai spus chiar tu că iese cu Ferdinando ăla".

Ferdinando? Ce nume mai e și Ferdinando? Delireaz... O, Doamne! Ferdinando!
Încep se râd cu poftă, aruncându-mă pe jos ca să mă opresc. Nu pot să cred.

"Ți se pare așa de amuzant?", mă întreabă Drake încruntându-se.
"Drake, tu chia...", dar nu reușesc să continuu începând din nou să râd. "Așteaptă să...".
"Când termini să mă anunți", spune Drake enervat.

Îmi revin din râs ștergându-mi lacrimile de la ochi, hotărându-mă să vorbesc.

"Nu există niciun Ferdinando", spun.
"Poftim?", țipă el.

Fața lui trece de la șocată la fericită, apoi de la supărată la confuză.

"Era o glumă. Voiam doar să înțeleg ce-ți trecea prin cap și am încercat să te fac gelos", zâmbesc. "Și se pare că am reușit".

Îl văd supărându-se tot mai tare, până când nu răsuflă aproape ușurat.

"Ești o nenorocită", spune la urmă, dar chicotind.
"Da, mi se spune des", chicotesc.
"Cum crezi că o să ia Josh vestea?".

Ce are de-a face el? Nu mă așteptam la o întrebare de genul. De ce trebuie să fie mereu peste tot?

"Ce are de-a face Josh?".
"E foarte protectiv fața de sora lui și știe foarte bine cu câte fete am fost și ce-am făcut cu ele. Ca apoi să le las baltă și să nu mai dau niciun semn de viață. Ar putea să spună că nu sunt potrivit pentru sora lui și sincer și eu cred același lucru și apoi...", îl blochez înainte să înceapă să-și facă iar cine știe ce filme mintale.

"Josh e ultima ta problemă. Trebuie să ții cont doar de ceea ce vreți tu și Meredith. Josh e prietenul tău cel mai bun și te cunoaște mai bine decât oricine altcineva, așa că va înțelege că pentru tine Meredith e diferită de celelalte și va fi fericit pentru voi. Trebuie doar să vorbești cu el. Dar acum, Drake, nu mă face să repet din nou înainte să te iau la șuturi în cur. Du-te s-o cauți pe Meredith, acum!".
"De când ai devenit atât de înțeleaptă?", mă întreabă amuzat.

"De când băieți ciudați cu părul creț sărute fete la nimereală prin școală ca apoi să se lupte cu o coloană".

Râde și mă alătur și eu, în sfârșit bucuroasă să-l am pe Drake dintotdeauna.

"Acum du-te, găsește-o!", îl avertizez din nou.
"Mă duc!", spune zâmbind.

Îl văd ridicând ghiozdanul de jos, aranjându-și părul și alergând spre campus. Îl văd alergând până când nu se oprește brusc și face cale întoarsă, întorcându-se spre mine.

"O, nu", îmi spun mie însămi.

Care mai e problema acum? Sper să nu-mi pună întrebări de genul: 'Și dacă rămâne însărcinată?', 'Și dacă ne despărțim prea repede?', 'Și dacă o răpește un dinozaur șchiop?', 'Și dacă apare pe bune un băiat pe care-l cheamă Ferdinando?'.

"Drake, care e problema ta?", strig la el când e în fața mea.

Drake nu răspunde, aruncă ghiozdanul pe jos și mă îmbrățișează tare, ridicându-mă de jos.
Mă strânge tare, învârtindu-mă pe hol. Deja am pierdut ora mea de istorie.

"Drake, nu respir dacă mă strângi așa de tare".

Drake mă lasă jos cu un zâmbet tâmp pictat pe față.

"Mulțumesc, Jennifer, mulțumesc din suflet".
"Eu n-am făcut nimic", și e adevărat.
"O, tu ai făcut mai multe decât crezi. O faci mereu. Când vei avea nevoie, eu voi fi acolo, chiar dacă n-o să vrei, voi fi. N-o să scapi așa ușor de mine", termină scoțând limba la mine și fugind.

Râd singură pentru comportamentul lui Drake. Va fi, a spus? Poate că nu-mi pare atât de rău. Faptul că Drake începe să facă parte din viața mea, ca Meredith și Josh.
Sunt... Prietenii mei?

****

Josh's Pov

"Pot să știu și eu unde au dispărut toți?", mormăi singur.

Nu l-am mai văzut nici auzit pe Drake de ieri și încă nu știu unde sunt sora mea și Jennifer.

"Hei, amice", spune o voce din spatele meu punându-mi o mână pe umăr.

"O, Alan, ce faci?", răspund la prietenul meu, întorcându-mă.
"Totul în ordine. Azi vii la antrenament? Ieri după-masă n-ai venit".
"Da, știu", spun sincer abătut. "Dar a intervenit ceva în ultima clipă".
"Mda, îmi imaginez eu 'intervenitul' tău", îmi răspunde malițios. "Cine știe cu cine", râde el.

Alan e în echipa mea de basket. Ne-am împrietenit aproape imediat și e prieten și cu Drake. Ne-am petrecut multe seri împreună noi trei și știe aproape de toate precedentele mele.

"Nu, nimic de genul, Alan", răspund eu.
"Hm, o fi", spune deloc convins. "Deci, te aștept azi?".
"Hm, de fapt, nu, nu vin nici azi".

Chiar îmi pare rău să nu particip la antrenamentele de basket, nu-mi place să le sar, mai ales pentru că sunt căpitanul.
Nu sunt de mult căpitan, pentru că după ce am încetat să joc un an jumate a trebuit să mă pun serios pe treabă și să îmi reintru în mână.
Am făcut multe sporturi, dar de basket m-am îndrăgostit. Mă relaxează și acel teren e unul din puținele lucuri, în afara de beciul meu cu sacul de boxe, în care mă simt bine.
Dar ieri fiindcă m-am dus s-o caut pe Jennifer a trebuit să sar peste antrenament și azi trebuie să mă duc la mostra aia stupidă de artă.
De ce mă duc la mostră stupidă de artă a irlandezului acela prefăcut cu Jennifer?
Pentru că ești gelos pe el, așa că ai făcut primul lucru stupid care ți-a trecut prin creierul ăla mic pe care îl ai.

"Josh? Mă asculți?", mă strigă Alan.
"O, da, scuze, spune", spun revenindu-mi.
"Sigur e totul în regulă?", mă întreabă îngrijorat.
"Da, da, scuze, eram doar pe gânduri, spune tot", îl asigur eu.
"Spuneam că ești căpitanul, antrenorul se supără dacă lipsești și azi".

La dracu', așa e. Poate ar trebui pur și simplu să las baltă mostra și să mă duc la antrenament.
O văd pe Jennifer intrând pe ușa cantinei. Are părul pe jumătate prins și pe jumătate desprins. Hanorac roz dar destul de scurt încât să se vadă blugii negri care o înfășoară perfect. Are ghiozdanul pe umeri în timp ce caută cu privirea pe cineva. Probabil pe mine și pe ceilalți. Ochii săi verzi caută prin cantină până când nu-i alunecă din mână eșarfa pe care o ținea strâns.
Se apleacă ca s-o ia de jos dând o vizuală... Nu, îmi pare rău, mă duc la mostră!

"Hm, după îl voi suna pe antrenor, dar azi chiar nu pot, am ceva de făcut", spun continuând să mă uit la Jennifer.

Acum ține din nou eșarfa sa în mână și ochii săi verzi ca smaraldul îi întâlnesc pe ai mei. Face o jumătate de zâmbet, iar eu înghit în sec în timp ce ea vine spre mine.

"Ceva de făcut cu ea?", întreabă Alan malițios.
"Cu cine?", rup imediat contactul vizual. "Nu știu despre cine vorbești".
"De fata pe care o mănânci din priviri și care vine spre noi".

Mă fac că plouă și îi adresez o privire indiferentă.

"O roșcată, hm? Bună lovitură!", continuă înainte ca Jennifer să ajungă la masa noastră.

Sper pentru el să nu pună ochii pe ea, pentru că Jennifer e a mea.
A ta?
Da, mă refer că... Da, știi tu.
Da, foarte clar.

"Drake și Meredith încă n-a ajuns?", întreabă așezându-se.
"Nu știu, nu i-am văzut pe nicăieri".
"Or avea treabă", spune fără ca măcar să se uite la Alan.

Îl văd pe Alan privindu-mă ușor încruntat în timp ce Jennifer ține telefonul în mână.
Ridic din umeri spre Alan cu un zâmbet pe chip. Știu la ce se gândește, exact același lucru la care m-am gândit și eu prima dată când am văzut-o pe Jennifer. De ce se face că nu exist?
Alan arată bine și nu-i lipsesc fetele, îi vine greu să creadă că Jennifer nici măcar nu s-a uitat la el.

"Hm, eu sunt Alan", se prezintă tușind.

Jennifer ține privirea pe telefon, ca apoi s-o ridice după câteva secunde. Se uită la mine, apoi la Alan, ridicând o sprânceană. Face un mic gest cu mâna și apoi se concentrează din nou pe telefon. Aproape că pufnesc în râs văzând fața șocată a lui Alan. Încearcă să-mi comunice ceva gesticulând, dar nu reușesc să-l înțeleg.

"Alan", spune Jennifer îndreptându-și atenția asupra lui.

Ce? Nu, ce faci? Alan zâmbește puțin. El îl numește 'zâmbet capcană' pentru că spune că atunci cum zâmbește își cucerește prada.

"Da?", spune el.
"Dacă n-ai nimic să-i spui lui Josh, ai putea pleca? Îmi acoperi puțina lumină care intră aici înăuntru stând în fața mea".

Alan cască gura în timp ce Jennifer așteaptă o mișcare din partea sa. Nu știu cât o să mai pot rezista văzându-i fața, dar nu pare complet șocat.

"Atunci eu plec", spune Alan tot confuz. "Să nu uiți să-l suni pe antrenor".
"Bine, spune echipei că mă întorc mâine".

Alan se îndepărtează și o văd pe Melissa lipindu-se de el. De ceva vreme nu se mai lipește de mine ca o lipitoare și e aproape o eliberare.

"Echipă?", mă întreabă Jennifer.
"Basket", îi răspund.
"Joci basket?", mă întreabă cu o privire interogativă.
"Da, sunt căpitanul".

Și când spun că sunt căpitanul echipei de basket ochii fetelor se luminează și postura lor se schimbă, lungindu-se spre mine. Dar aici vorbim de Jennifer care, întocmai, strâmbă din nas și-mi adresează un zâmbet plictisit.

"Ah, deci știi și tu să faci ceva", și ia din nou telefonul.
"O, știu să fac multe lucruri, Jen, vrei să încerci?", întreb pe un ton scăzut privind-o.

Ridică brusc privirea și se face roșie ca racul, așa că își ascunde imediat fața.
Nu o să înțeleg niciodată latura asta a sa.

"Nu-mi spune așa", mormăie.
"Tot cu povestea asta cu 'nu-mi spune Jen'?".
"Da, Josh", răbufnește ea. "Nu-mi spune așa".
"Ce enervantă ești", o jignesc.

Ea oftează scoțându-mi limba și eu râd. Pare un copil mic.

"Pasăre nenorocită", răbufnește ea.
"Ce tot faci?", o întreb confuz.
"Trebuie să omor păsările cred", răspunde atentă privind telefonul.

A înnebunit? Să omoare păsări?

"Jennifer, începi să mă sperii...", îi spun îngrijorat.
"Uite!", întoarce telefonul spre mine. "Nu înțeleg ce trebuie să fac cu păsările astea", încheie făcând botic ca un copil mic.

Încep să râd dându-mi seama că vorbește despre Angry Birds.

"Nu râde, Cliver!", aruncă în mine cu o minge de staniol în care era învelit sandvișul său.
"Haide, vin-o aici lângă mine, îți arăt cum se face".

Înconjoară rapid masa întinzându-mi telefonul și așezându-se lângă mine. Reușesc să simt parfumul de căpșuni al părului său în timp ce de-abia îmi atinge brațul.
Încearcă să câștige un meci, dar îi e imposibil.

"Ești praf, Milton", râd de ea.
"E un joc stupid", răbufnește aruncând telefonul pe masă.
"Doar pentru că nu ști să-l joci".
"Ba știu să-l joc, voiam doar să-ți văd abilitățile", se apără.
"Sigur, cum să nu. Am observat că o să pierzi încă dinainte să arunci piatra".
"Încerc să-ți arunc ție în față o piatră? Poate așa câștig", se întoarce la locul ei.

Observ privirile câtorva ațintindu-se asupra noastră în timp ce stăm la masă. Situația asta începe să devină enervantă!

"Josh", mă strigă.
"Da, Jen", îmi aruncă o căutătură urâtă. "Voiam să spun Jennifer", închei dându-mi ochii peste cap.
"Dacă spre exemplu, dar e doar un exemplu", specifică ea. "Un prieten drag se îndrăgostește de o fată și tu nu ești de-acord, ce-ai face?".

Ce întrebare mai e și asta? Nu o urmăresc.

"Despre ce tot vorbești?".
"Răspunde și gata", răbufnește.
"Nu știu, îmi place de fata asta?", o întreb ca să înțeleg mai bine situația.
"Nu, nu, nu-ți place, nu e de tine sub nicio formă".
"Atunci nu văd care să fie problema".

Văd brațele sale mișcându-se ușor, semn că trage de bluza sa. Ceva e în neregulă.

"E un bun prieten de-al tău, dar și de fata respectivă îți pasă mult așa că e ca și cum ți-ar fi frică să nu sufere. Ceva de genul".

Acum am înțeles unde vrea să ajungă. Râd pe sub mustăți.

"Deci, dacă am înțeles bine, tot ipotetic vorbind, eu am un prieten la care țin foarte mult căruia i s-au aprins călcâiele după...".
"Nu, nu i s-au aprins călcâiele. E îndrăgostit", spune serioasă.
"Ok", spun aproape speriat de seriozitatea sa. "Am un prieten foarte bun care e îndrăgostit de această gată la care se pare că țin foarte mult. Și știu că ar putea s-o facă să sufere îngrozitor, nu-i așa?".
"Exact, chiar așa", încuviințează mândră că am înțeles.
"Ei bine, mi se pare evident ceea ce aș face. Nu i-aș permite niciodată prietenului meu să stea cu ea", îmi bat joc de ea.

Face ochii mari și-și mușcă insistent buza de jos.

"D-de ce nu?", se bâlbâie ea.
"De ce ar trebui să-i permit cuiva să facă să sufere o persoană la care țin? Ba chiar, cred că aș putea să-l bat măr și să nu mai vorbesc cu el", spun serios ca să văd reacția sa.

Jennifer își trece frenetic mâna prin partea desprinsă a părului și înghite în sec.

"Nu crezi că e puțin cam exagerat?", întreabă pe un ton îngrijorat.
"Nu, ba chiar cred că asta ar fi reacția mea cea mai stăpânită".
"Înțeleg", își mută privirea.

Continuă să-și tragă vârfurile părului nervoasă și eu râd pe înfundate.

"Și acum de ce râzi?", întreabă supărată.

Fața sa e undeva între confuză, uimită și îngrijorată. Și cu cât mă uit mai mult la ea, cu atât îmi vine să râd mai tare.

"Jennifer", o chem după ce m-am calmat. "Nu o să mă bag între Meredith și Drake".

Se întoarce brusc și părul îi intră în ochi. Ochii săi verzi se măresc la auzul cuvintelor mele.

"Tu știai?", aproape țipă. "Cum? Ți-a spus Drake? Nu, e imposibil, când am vorbit cu el era îngrijorat pentru reacția ta", continuă ea vorbind repede. "Ți-a spus Meredith? Nu, nu, nu, imposibil, imposibil".
"Jennifer, vrei să te calmezi?", îi spun chicotind.

"De unde știi?", spune obosită să tot ghicească lăsându-se în jos pe scaun.
"E evident. Mă crezi atât de prost?", o întreb aproape jignit.

Jennifer se uită la mine de parcă s-ar gândi la asta.

"Păi, da", spune serioasă.

Arunc în ea cu o bucată de salată verde din cauza jignirii sale și mă uit la ea dezgustată.

"Hei, nu, ce scârbos, mâncare verde".
"Corect, uitasem de ciudățeniile tale", oare poți fi mai ciudat de atât?
"Nu, nu ciudățenii. Mâncarea verde mă sperie".
"Te sperie? Ce altceva te sperie? De pepene?", râd de ea.
"Păi, da", spune încruntându-se. "E verde. Îl mănânc doar când nu mai are pic de coaje, adică doar interiorul roșu".
"Nu pot să cred", pufnesc din nou în râs.
"Nu mai râde! Nu mai am ce să arunc în tine!".

Ce fobie mai e și asta? Frica de mâncarea verde? Există măcar?

"Încetează, Josh!", spune exasperată.
"Bine, bine, mă opresc", răspund încercând să mă calmez.

Așteaptă ca eu să mă calmez de tot ca apoi să vorbească în continuare.

"Deci, de unde știai? De Drake și Meredith mă refer".

E prima dată când vorbesc despre asta cu cineva, dar ea deja știu chestiuni private din viața mea pe care nici Drake sau Meredith nu le știu. Jennifer e excepția. Excepția mea în tot.

"De ceea ce simte Drake pentru Meredith cred că am știut mereu. S-a comportat mereu în mod diferit cu ea, aproape agitat, dar n-am vrut să-i spun niciodată. Mi-am spus mereu că o să vorbim despre asta când ar fi vrut el, dar nu s-a întâmplat niciodată", îi explic. "Pentru Meredith nu-mi făcusem niciodată probleme. N-a arătat niciodată interes pentru el și poate de asta nu mi-a spus niciodată nimic, dar după petrecere am observat tensiunea dintre ei și cum se priveau. De acolo am înțeles că și Meredith simte ceva pentru el".

Jennifer încuviințează și-și pune mâna pe inimă scoțând în afară buza de jos.

"Ce faci?", o întreb.
"Pentru o clipă am văzut o sclipire de inteligență în tine, un eveniment rar și unic", și se face că-și șterge o lacrimă de la ochi.
"Foarte amuzant", răbufnesc. "Și, în plus, Ferdinando? Serios, Jennifer? Aproape că mă mir că Drake a crezut pe bune", ea începe să râdă.
"Trebuia să mă asigur că Drake simte ceva pentru ea, în plus Ferdinando era cel de la pizzeria de lângă casa mea".
"Groaznic, pe bune", râd de ea.
"Nu râde de fostul meu pizzar", se face jignită.

Muscă ultima bucată din sandvișul său și începe din nou să vorbească. Cât mănâncă fata asta? Unde ține toate sandvișurile astea?

"Deci, ce ai de gând să faci? Adică, tu cum vezi toată situația asta", întreabă curioasă.
"Drake e un nemernic cu fetele. Camera sa e un fel de bordel".
"Da, gen cum e camera ta", spune serioasă... Aproape enervată?
"Nu", mint.
"Da", repetă ea.
"Nu".
"Am vorbit cu mama ta, Cliver", râde aproape forțat.

Blestemată Margaret! Femeia aia nu tace o clipă.

"Și apoi, trebuie să-ți amintesc cum te-am cunoscut?", spune sarcastică și eu răbufnesc.
"Da, da, sigur, cum vrei", spun rapid. "Oricum, mai vrei să vorbești de aparentul meu bordel sau de ceea ce cred?".
"Hm. Nu mă prea interesează de fetele care fac înainte și înapoi din camera ta de parcă ar fi la supermarket", spune pe un ton tăios. "Asă că îți poți continua discursul".
"Spuneam", repet ignorând comentariul său. "Că Drake e un dobitoc cu fetele, dar nu și-a făcut niciodată griji. Dacă în legătură cu Meredith își face toate complexele astea, un motiv o fi, nu? În plus îl cunosc pe Drake, știu când ține cu adevărat la ceva și când nu. Aș fi fericit dacă Drake s-ar cuminți și aș fi de asemenea dacă iubitul lui Meredith ar fi chiar el. Aștept doar să-mi spună ceva".

Jennifer încuviințează mulțumită dând cu pumnul în masă.

"Bine așa", spune bucuroasă.
"Asta nu înseamnă că dacă îi face ceva eu nu-l omor".
"Stai liniștit", aproape mârâie. "O s-o fac eu înaintea ta", mormăie încet.

Râd ușor și mă fac că plouă. Ador această latură a sa protectivă pentru Meredith.
Și sora mea o adoră pe Jennifer. Am știut mereu că o simpatizează, dar când am văzut-o țipând la mine la spital pentru ceea ce făcusem, am înțeles că ține la ea mai mult decât credeam.

"Deci, cum vrei să facem pentru azi?", o întreb.
"Pentru ce?".

Nu poate să fi uitat.

"Mostra? Nu-ți amintești?".

O văd făcând ochii mari și deschizând ușor gura. Nu-i posibil!

"Mostra!", aproape urlă. "O, Doamne, am uitat complet".
"Cred că mai devreme sau mai târziu o să uiți și unde stai", râd eu.
"Tu să taci. Nici nu înțeleg de ce vii cu mine. Nu-ți plac mostrele și de Michael nu-ți place".

Ridic din umeri strâmbându-mă pentru că sincer nici eu nu știu de ce mă duc cu ea.

"Deci?", insistă ea.
"În primul rând eu sunt un mare fan al artei", spun pe un ton superior.
"Ah, da?", râde ea. "De exemplu?".
"Hm", încep eu fără să știu ce să zic. "Îl ador pe Picesso*".
"Pi ce?", întreabă făcând ochii mari.
"Picesso", spun serios. Nu-l cunoaște? Mi se pare destul de cunoscut.
"Vrei să spui Picasso?".

Ah, deci așa îl cheamă.

"Da, ăla".

Jennifer se uită la mine cu o privire pierdută și apoi pufnește în râs. Începe să râdă ținându-se de burtă. Mă încântă în timp ce râde cu atâta poftă, dar e prea ocupată ca să-și dea seama. De ce nu râde mereu așa?

"Nici măcar nu ști despre ce e vorba", mai râde.
"Ba da", mintă. "Și oricum singurul lucru corect pe care l-ai spus e că nu-mi place de Michael".
"Mie îmi place", spune nonșalantă mușcând paiul.

Îi place de Michael? De când? De fapt, de când lui Jennifer îi place de cineva? Adică, știu că-l simpatizează, dar nu credeam că în acel sens.

"Îți place de Michael?", o întreb schimbând tonul vocii.
"Da, desigur", spune zâmbind, dar cum observă fața mea, se încruntă. "O, nu, adică îmi place, dar doar ca prieten".

Oftez ușurat, dar ea observă și se încruntă și mai tare.

"Nu-i că mi-ar păsa, dar dacă ți s-ar fi aprins călcâiele după Michael mi-aș fi bătut joc de tine toată viața. E ca și cum ți s-ar aprinde călcâiele după un copil de trei ani".

"Michael nu e un copil de trei ani, e mult mai matur decât crezi", scuipă. "Mai mult decât cineva aici de față".
"Mă faci cumva imatur?", întreb țâfnos.
"Văd că ești perspicace".
"Aș spune că-l aperi puțin cam mult ca să fie doar un prieten".
"Ce fel de logică mai e și asta?", ridică tonul vocii, dar nu destul de mult încât să se facă auzită și de alte persoane.
"O logică exactă".
"Ah, înțeleg, deci dacă-l apăr pe el pentru că tu-l jignești e pentru că-mi place de el. Dar referitor la faptul că te-am apărat de poliție, de tatăl meu, de exmatriculare, de tatăl tău și de cine mai știe ce pentru gluma ta stupidă nu spui nimic? Imatur și chiar și incoerent atunci".

Cum am ajuns să ne certăm pe tema asta? Vorbeam și glumeam normal până acum o clipă.
Mereu vina lui Michael, și apoi cum își permite să mă facă imatur?

"Acel fapt n-are nimic de-a face acum!", mă apăr.
"Da, n-are nimic de-a face pentru că ști că am dreptate și nu ști ce să spui".

Începe să deja să mă enerveze.

"Era doar o glumă stupidă și fără importanță", răbufnesc.

Aproape îmi duc mâna la gura pentru ceea ce am spus fără să gândesc. Dar nu o fac, prea nervos și supărat pe fata pe care o am în fața mea. Așa că îmi mențin privirea fixă asupra ei fără să spun nimic.

"Fără importanță, hm?", râde aproape răutăcioasă.

Sunt pe cale să-mi cer scuze, dar o figură apucă un scaun și de așează cu noi la masă.
O, nu, el nu, nu acum.

"Hei, Jennifer, te căutam de ceva vreme", îi zâmbește ca un dobitoc.
"Hei, Leo", spune aproape deloc entuziasmată.

Normal că nu e, cine ar fi entuziasmat să vadă un clovn cu părul albastru?

"Ce faci? Totul e ok?", o întreabă punându-și o mână pe umărul ei.

Ia-ți imediat mâna de pe umărul ei! Aproape mârâi eu.

"Da, da, totul ok, aveai nevoie de ceva?".
"Da, voiam să te întreb dacă ai chef să mănânci ceva, dar se pare că ai mâncat deja și că ai companie".

Clovnul se întoarce spre mine adresându-mi o jumătate de căutătură sfredelitoare, iar eu îi adresez una la fel de rea.

"Bine spus, așa că poți să te cari, clovnule", îk jignesc.

E pe cale să răspundă, dar Jennifer îl oprește, vorbind din nou.

"Da, Leo, să mergem", poftim? "Te însoțesc oricum să-ți iei ceva, n-am nimic de făcut, iar compania mea aici nu-i dorită".

Îl văd pe Leo aproape rânjind, iar ea își ea ghiozdanul plecând fără ca măcar să se mai uite la mine.
Urăsc când face așa, în plus ce crede că face cu clovnul acela? Că mă facă gelos așa?
Nu înțelege absolut nimic. Nu-mi pasă absolut nimic de ea.
Fetiță tâmpită!
Mă ridic trântind pumnul în masă, făcând câteva fete să se întoarcă în direcția mea, dar puțin îmi pasă.
De mult nu mă mai supăram așa pe ea, aproape că uitasem cât de tare mă putea enerva.

****

Jennifer's Pov

Sunt încă furioasă pe Josh. Mă obișnuisem atât de bine ca lucrurile să meargă cum trebuie încât uitasem cât poate să fie de prost și fără pic de creier. Arogant și insensibil!
A definit ceea ce s-a întâmplat ca fiind stupid? Ar fi trebuit să-l las să fie exmatriculat așa n-aș mai fi văzut fața aia tâmpită la școală.
Mă îndrept spre poarta școlii și-l văd afară sprijinit de mașina sa neagră. E atât de frumos încât mă face să mă enervez și mai tare.
Doar nu crede că o să mă mai duc la mostră cu el, nu?
Merg rapid spre poartă și văd privirea sa ridicându-se și ațintindu-se asupra mea. Nici măcar nu-l bag în seamă și mă îndrept spre stație.

"Unde te duci?", mă întreabă din spate, dar nu răspund și continuu să merg, prefăcându-mă că n-am auzit. "Unde te duci?", repetă pe un ton supărat.

Ah, el e cel supărat? Rolurile ar trebui să fie inversate.
Îl văd punându-se în fața mea.

"Răspunde-mi și nu încerca să nu vorbești cu mine", ordonă.
"N-am nimic să-ți spun, dă-te", mă strâmb ocolindu-l, dar se pune din nou în fața mea.
"Trebuie să mergem la mostră împreună".
"Trebuie?", râd. "Nu sunt obligată să fac nimic cu tine și nici tu, așa că termină cu tot circul ăsta cu însoțitul și cară-te".

Îl ocolesc din nou, mergând mai repede, dar de data asta în loc să se pună în fața mea, mă apucă direct de încheietura mâinii.

"Nu îndrăzni să mă atingi", țip, dar nu-mi dă drumul.

"Eu fac ce vreau".

Iar cu povestea asta cu 'Bună, eu sunt Josh și acum tu devii sclava mea'?.
Ridicol.

"Ești ridicol", spun smulgându-mi mâna. "Poți face ceea ce vrei cu ceilalți, dar nu cu mine, să-ți intre bine în cap, Josh, nu sunt a ta".

Îl văd încleștându-și maxilarul, pot să văd de aici ochii săi devenind și mai întunecați în timp ce mărește strânsoarea pe încheietura mea. Observă că mă strâmb când strânge și imediat îmi dă drumul.
De parcă s-a fi ars își ia imediat mâna de pe mine și se uită la încheietura mea cu o privire îngrijorată. Nu e prima dată când reacționează așa când își dă seama că m-a rănit.
Se îndepărtează cu un pas de mine și oftează zgomotos trecându-și mâna pe față.

"Ascultă", începe el.
"Nu, nu vreau să te ascult, nu o s-o scoți la capăt cu discursul tău de scuze", mă apăr.
"Doar, vin-o cu mine la mostră, te însoțesc", continuă el. "Deja ne-am pus de-acord că am fi mers cu mașina și dacă aștepți autobuzul o să ajungi târziu".

Mă uit la Josh și arunc o privire în spatele său. Nici măcar nu văd autobuzul la depărtare și ar trebui să merg spre centru ca să iau un taxi, aș pierde cu siguranță toată mostra așa. Îl depășesc frustrată și merg spre mașina sa intrând brusc.
După câteva secunde mi se alătură și Josh învârtind cheia în contact.

"Te avertizez să nu vorbești cu mine", îi spun imediat.

Oftează zgomotos ca apoi să pornească pentru a ajunge la mostră. Drumul pare să nu se mao sfârșească și liniștea asta pe care am creat-o începe să devină apăsătoare. N-am întâlnit privirea sa nici măcar o dată, eu continuând să mă uit pe geam.

"Jennifer", spune el la un moment dat.
"Nu-mi vorbi, Josh".

Cât mai avem până ajungem? Suntem în mașină deja de patruzeci de minute, cine știe cât mi-ar fi trebuit în autobuz.

"Acum de fiecare dată când ne certăm nu o să mai vorbești cu mine? E copilăresc".
"Ok", spun nevrând să mai continui această discuție.
"Și după spui că eu sunt cel imatur, nu?", întreabă parcând în sfârșit în fața unei infrastructuri uriașe.
"Josh", răbufnesc. "Taci din gură, la naiba! Învață să-ți conectezi creierul la gură înainte să vorbești".

Ies din mașină trântind portiera cu forță și începând să merg repede.
Imediat după aud cealaltă portieră trântindu-se la fel de tare așa că măresc pasul, nevrând să dau spectacol tocmai aici.
Intru repede în clădire, dar nu știu unde să mă duc așa că mă opresc ca să mă gândesc puțin. Între timp, Josh m-a ajuns din urmă și se pune lângă mine fără să-mi vorbească.

"Vă pot ajuta?", întreabă o fată din spatele unui pult.
"O, păi, da", mă bâlbâi eu puțin având în vedere că nu o observasem mai devreme. "Căutam o mostră care ar trebui să se desfășoare aici".

Fata de-abia se uită la mine, ca apoi să se întoarcă spre Josh și să-l studieze mult mai mult decât ar trebui. Îi adresează un zâmbet și ne arată pe unde s-o luăm. Tipic.
Intrăm într-o cameră foarte lungă împărțită practic în două de o linie subțire pe jumătate roșie și pe jumătate gri.
Pe partea stângă sunt expuse o grămadă de tablouri și câteva sculpturi colorate, în timp ce pe partea dreaptă sunt nenumărate tablouri în alb-negru.
Efectul optic și contrastul de culori face totul superb și deosebit. Aproape uit de Josh, stând în fața unui asemenea spectacol.

"Jennifer", au pe cineva strigându-mă.
"Michael", spun zâmbind.

Poartă un complet ca acela pe care îl avea la cină, doar că puțin mai deschis și zâmbetul său de nelipsit e prezent pe chipul său. Arată foarte bine azi.

"Mă bucur că ai venit", și-mi dăruiește o îmbrățișare ușoară.
"Nu puteam lipsi".

Josh tușește și pentru a mia oară Michael își amintește doar acum de prezența sa.
Îl ador pe băiatul ăsta.

"Hei, Josh", îl salută fără să primeascà un răspuns, ci doar o privire indiferentă. "Deci, ce părere ai?", întreabă Michael politicos.

Josh se privește în jur plictisit, observând câteva tablouri.

"Se putea și mai bine", mormăie în fine.

Michael nu pare surprins de răspunsul său, întocmai, nu se clintește în timp ce eu aș vrea să-l iau la palme până când nu-i găuresc obrazul.

"Mie îmi place enorm de mult, această compunere a culorilor este fantastică", spun sinceră
"O, nu ști cât mă bucur că-ți place", îmi dăruiește un zâmbet uriaș. "Haideți, vă fac un tur".

Michael pune mâna sa la baza spatelui meu în timp ce mergem. Sunt pe cale să evit contactul, dar nu o fac când îmi adresează un alt zâmbet de-al său și-mi amintesc că e doar Michael.
Zâmbesc la rândul meu observând privirea lui Josh arzând pe mine.
Mostra decurge liniștită, suntem aici deja de aproape jumătate de oră și Michael nu s-a dezlipit o clipă de noi. Ne-a explicat semnificația aproape tuturor tablourilor și mi i-a prezentat pe câțiva dintre cei care le-au desenat.
Râsete, explicații, desene uimitoare. M-aș distra și mai tare însă dacă Josh n-ar pufni la fiecare tablou.

"Vrei ceva de băut, Jennifer?", de fapt, chiar am gura uscată.
"Da, mulțumesc frumos", răspund.
"Atunci mă duc să-ți aduc ceva", se oferă. "Tu, Josh, vrei ceva?".
"Nu vreau nimic", spune pe un ton brusc fără ca măcar să se uite la el.

Michael se îndepărtează, îndreptându-se spre masa cu băuturi și puțină mâncare.

"Era și ora să plece, nu mai reușeam să respir normal cu toate rahaturile pe care le spunea".
"Trebuie să încetezi să faci pe nemernicul, m-ai înțeles? Ești obositor, ai oftat de atât de multe ori încât aș fi smuls rama tablourilor doar ca să ți le bag pe gât, măcar ai fi tăcut puțin din gură".
"Mostra asta este inutilă, toate astea sunt inutile", gesticulează arătând în jur.
"Nimeni nu te-a pus să vii, poți să pleci și acum", mârâi apropiindu-mă.

Îmi adresează o căutătură plină de ură. Am văzut deja acea privire și nu prevestește nimic bun.

"Iată", spune Michael. "Ți-am adus niște suc, e bun?".
"Desigur".
"Josh!", țipă o voce ascuțită.

Unde am mai auzit acea voce enervantă? Melissa? Nu... E chiar și mai enervantă.

"Marie?", întreabă Josh confuz.

O, vă rog, nu poate fi, nu fiica lui Susan Flan.
Poartă o rochie pe jumătate neagră pe jumătate transparentă în timp ce se aruncă la propriu pe Josh de parcă ai fi un balon. Nu se sparge dacă se mișcă prea mult?

"Ce faci aici?", întreabă bucuroasă.

Se uită la Josh cu un aer visător ca apoi să-și mute privirea asupra mea. Zâmbetul său se stinge și mă privește enervată. Să nu înceapă să facă circ pentru că am un pahar în mână și nu-mi trebuie mult ca să-i rezerv același tratament ca mamei ei.

"Hm", începe Michael în mod evident stânjenit. "Marie uneori pozează pentru școala mea și când se organizează aceste mostre, de obicei participă".

Zâmbetul lui Marie revine imediat. Uitasem că specimenul acesta de scobitoare e un model.

"Ai venit și tu aici ca să vezi mostra?", îl întreabă lipindu-se și mai tare de el.
"Cam așa ceva", spune aproape iritat de ea.

Cred și eu! Aș fi și eu având în vedere că s-a lipit de el ca o morsă. Vrea cumva să-i intre în piele?

"Vino să dai o tură cu mine, hai", îl ia de mână.
"Poate mai târziu, Marie", o mustrează ca pe un copil mic.
"Promiți?", întreabă cu vocea sa pițigăiată.

Promiți? Ce vrea să facă? Să semneze un contract ca să dea o tură cu el?
Josh încuviințează doar și ea pleacă învârtindu-se, iar eu aproape vomit de dezgust.
Sunt pe cale să o jignesc, dar un tablou îmi atrage atenția făcându-mă să casc ochii.

"Michael, dar... Dar", mă bâlâi eu, fără să-mi vină a crede cu adevărat. "Tabloul ăsta", îl indic.

Practic am alergat spre tabloul în alb-negru.

"Îți place?", întreabă un Michael aproape stânjenit.
"Dar sunt eu", spun eu încă surprinsă.
"Știu, îmi pare rău", își cere scuze cu mâna la ceafă. "Ar fi trebuit să-ți cer permisiunea, dar mi-a venit ideea doar acum câteva zile și am făcut totul în grabă, mi se părea o poză ci adevărat reușită.

E poza pe care mi-a făcut-o în ziua în care am ieșit. Stau jos, din profil, și mă uit într-o parte cu o ceașcă de cafea în mână. Contrastele dintre alb și negru sunt bine definite și tot ceea ce este în spatele figurii mele e în ceață, scoțându-mi în evidență chipul. Am privirea rătăcită, cine știe la ce mă gândeam.

"Îmi pare rău, Jennifer", se scuză din nou Michael. "N-ar fi trebuit, doar că...".
"Nu, Michel. Îmi place".
"Serios?", întreabă relaxându-se.
"Da", îl asigur. "Eram doar surprinsă. Mi se pare foarte frumoasă".
"Eu însă numesc așa ceva stalking".

Ne întoarcem amândoi spre Josh. Michael cu o privire confuză, iar eu cu o privire supărată. Chiar mă calcă pe nervi.

"Poftim?", întreabă Michael.
"O fotografiezi fără ca măcar să știe și o tipărești în format gigant punând-o într-o mostră?", întreabă el. "E destul de înspăimântător. Ești sigur că nu-i ții poza si sub pernă?".

Pentru prima dată îl văd pe Michael încruntându-se la un comentariu de-al lui Josh și el pare destul de amuzat. N-o să las ca Josh să-l târască pe Michael în jocurile sale mintale stupide și copilăroase, nu o să strice tot.

"Michael, scusă-ne o clipă".

Nu-l las să răspundă că-l iau pe Josh de braț și-l trag după mine.
Parcurg tot traseul târându-l cu forța după mine obținând o privire ciudată din partea recepționistei. Odată ajunși afară explodez.

"Ce dracu a fost aia?", țip.
"Ce anume?", rânjește el liniștit.
"L-ai acuzat de stalking? Poze sub pernă?", țip în continuare.
"Dramatizezi prea mult", se plânge el.
"Nu, Josh, nu dramatizez prea mult", îl împing ușor în umăr și-l văd enervându-se. "Trebuie să încetezi să-ți bați joc de el și să te comporți de parcă aș fi păpușa ta de jucărie, m-ai auzit? Nu sunt a ta și nu voi fi niciodată, dacă ești aici doar ca să-mi strici ziua, pleacă!", termin de strigat și mă întorc înăuntru fără să-i dau timp ca să răspundă.

Sunt de-a dreptul furioasă pe el, de ce trebuie să facă mereu așa?

"Jennifer, e totul în regulă?", mă întreabă Michael grijuliu.
"Da", răspund. "Scuze pentru Josh, serios".
"Nu-i nimic", îmi răspunde liniștit.
"Nu, Michael, e", mă supăr. "E și încă cum".

Nici nu-și poate închipui cât pot fi de supărată pe el în clipa aceasta. Nu doar pentru ceea ce a spus, dar și pentru comentariul său din cantină.

"Cred că face așa pentru că e gelos", presuspune el.
"E doar posesiv, un posesiv bolnav".
"Un posesiv bolnav?", întreabă râzând.
"Las-o baltă", râd și eu relaxându-mă vederea zâmbetului său.
"Tu ești fata din poză?", mă întreabă o femeie în vârstă din spate.
"O, păi, da", spun stânjenită.

Doamna se uită la poză și apoi la mine de câteva ori ca apoi să zâmbească.

"Ești foarte frumoase, la fel ca în acea poză", îmi zâmbește.
"Da, este", răspunde Michael în locul meu.
"O, ce drăguț, doi îndrăgostiți".

Mă înroșesc brusc și chiar și Michael e din nou stânjenit.

"Păi, nu, adică...", începe Michael, dar nu-l lasă se termine.

"Mă bucur pentru voi, dragilor, felicitări pentru poze", zâmbește. "S-o ții strâns, tinere, ar putea s-o ți-o fure", spune doamna plecând.

Eu și Michael ne uităm puțin unul la cealaltă ca apoi să pufnim în râs. Cu Michael nimic nu e stânjenitor.
Timpul trece, iar noi nu amuzăm imitând anumite persoane prezente la mostră chiar absurde.
O, haide, serios acum, de ce trebuie să-ți pui o pălărie cu un șarpe fals pe ea? E ridicol.
Timpul trece, iar mostra s-a sfârșit.

"Jennifer, ești sigură?", mă întreabă pentru a mia oară Michael.
"Da, Michael, stai liniștit", râd pentru îngrijorarea sa.

"Dar Josh nu se vede pe nicăieri și aș putea să te duc eu".
"Geanta și geaca mea sunt în mașina lui și apoi uite", arăt spre mașina neagră. "Nu a plecat niciunde, mașina sa e aici, o fi pe undeva".
"Atunci îl aștept cu tine", îmi propune.
"Du-te acasă, Michael", îl împing spre mașina lui. "O să ajungă imediat, sunt sigură".
"Ești sigură?".
"Foarte sigură", îl asigur.
"Atunci, Jennifer, ne auzim", îmi zâmbește. "Sper că te-ai distrat".
"Foarte mult, mulțumesc că m-ai invitat".
"Am putea, păi, să o refacem, dacă vrei", spune atent.
"Desigur", îi spun.
"Bine, atunci ne auzim în curând".
"Pe curând".

Îmi lasă un sărut pe obraz făcându-mă să încremenesc, dar apoi pleacă, urcându-se în mașina lui. Soarele strălucește puternic, astăzi, în mod ciudat, este o zi frumoasă, așa că hotărăsc să-l aștept pe Josh la umbră. Mă privesc în jur ca să caut un loc în care să aștept și observ un copac în apropiere.
Mă așez sub umbra sa și îl aștept.
Zece minute. Douăzeci de minute.
Cu cât mă gândesc mai mult la ceea ce a făcut azi, cu atât nervii încep să crească. Poate, însă, am exagerat țipând așa la el mai devreme.
Patruzeci de minute. O oră.

"O oră, la dracu'! O oră!", urlu.

Unde naiba s-a băgat dobitocul ăla?
Intru val vârtej din nou obținând o privire ciudată din partea recepționistei. Cine știe ce fel de filme mintale și-afăcut azi, cu siguranță crede că sunt o nebună care se distrează alergând nervoasă.
Mă uit în fiecare cameră de la parte, dar nu-l găsesc.
Încep pe bune să-mi fac griji, și dacă s-a întâmplat ceva?
Fug la etajul doi deschizând brusc fiecare ușă. Deschid ultima ușă brusc și-l găsesc. Aș vrea să n-o fi deschis vreodată pentru că, desigur, nu e singur.

"Ce dracu'?", țipă Marie acoperindu-și puținul sân pe care-l are.

Josh e fără tricou în timp ce Marie e fără el. Era ocupată sărutându-i gâtul înainte ca eu să deschid ușa. E scenă cu adevărat dezgustătoare.
Trântesc ușa cu forță fugind pe scări vrând să-mi șterg din minte acea imagine dezgustătoare.
Alerg și alerg repede până când nu ajung afară, dar desigur nu știu unde să mă duc, aș vrea să fi acceptat oferta lui Michael, la naiba.

"Jennifer", aud strigând din spate.

Încep din nou să fug, nevrând nici măcar să mă uit la el.

"Jennifer!", urlă apucându-mă de umeri și întorcându-mă.
"Josh, nu îndrăzni să mă atingi, ți-am zis deja, nu mă atinge!".
Care e problema ta? Te comporți ca o nebună!".

Ca o nebună? Glumește.

"Sper că tu glumești dracului, Josh", încep să urlu din nou și eu. "Înainte ajung în spital din vina glumei tale stupide și apoi după ce am rezolvat în sfârșit tu definești gluma ta ca fiind stupidă și fără importanță?".
"Jennifer, eu nu voia...".
"Nu îndrăzni să spui că nu voiai s-o spui, ai înțeles?", îl împing cu putere în umăr și el face un pas înapoi. "Îți aduci aminte discursul meu din parc? Sau vorbeam singură? Nu poți răni persoanele ca apoi să-ți înghiți ceea ce ai spus! Nu poți, Josh, cuvintele dor, nu se învârte totul în jurul tău", dau un pumn în pieptul său și mai face un pas înapoi.

Se uită perplex la mine fără să spună nimic, așa că eu continuu să țip la el.

"Îți vorbește gura fără tine și fără să-ți dai seama de ceea ce spui și ai și curajul să faci pe supăratul? Eu sunt singura care are dreptul să fie supărată aici!", îl împing din nou urlând. "Ai răbufnit ore întregi strigându-mi această mostră, pe care o așteptam cu nerăbdare, cu niște comentarii inoportune adresate lui Michael. Trebuie să încetezi, în mama mă-sii!".
"Jennifer", mă strigă el, dar îl împing din nou.
"Nu, niciun Jennifer", continuu să urlu. "Ai stricat totul! Reușești mereu să strici tot stricându-mi această mostră, nimu te-a pus nimeni să vii, dar desigur tu trebuia să-l arăți lui Michael că eu sunt jucăria ta personală, păi, ia ghicește? Nu sunt!".
"Jennifer...", începe să mârâie după al nu știu câtelea pumn pe care i-l trag.
"Și apoi? Apoi nu doar că strici mostra stânjenindu-mă, mă faci și să aștept", râd isteric. "Înțelegi? M-ai făcut să aștept o oră întreagă, singură, în timp ce tu aveai companie".
"Jennifer!", ridică tonul vocii.
"Nu încerca să ridici tonul la mine", îl împing din nou și suntem deja sub copacul sub care stăteam eu mai devreme. "Te-am așteptat o oră întreagă, singură, ca apoi să alerg prin toată clădirea pentru că eram al naibii de îngrijorată că ai pățit ceva".
"Jennifer...", continuă să repete numele meu, dar de data aceasta pe un ton mai scăzut.
"Am deschis toate afurisitele de uși din această clădire ca să te găsesc într-o cameră de rahat cu rahitica aia. Puteai foarte bine să-mi spui, știi? Du-te singură acasă pentru că eu o să fiu ocupat trăgându-mi-o cu Marie într-o cameră afurisită".
"Ascultă-mă, Jennifer!", pufnește el.
"Nu, nu te ascult. Faci mereu de capul tău, nu poți face cum vrei tu. M-ai înțeles dobitoc nenorocit fără pic de creier? Nu ești regele lumii, ceea ce faci are repercusiuni asupra celorlalți. Ești doar un, un, un...", continuu să tip rămasă fără cuvinte.
"Jennifer, la naiba!", strigă el foarte tare.
"Ce e, Josh?", țip și mai tare.

Se întâmplă totul rapid. Josh mă apucă cu un gest rapid și mă trântește nu prea tare, de trunchiul copacului. Ochii săi întunecați îi întâlnesc pe ai mei pentru o fracțiune de secundă, iar apoi buzele sale se așează peste ale mele.

Fac ochii mari în timp ce buzele mele intră în contact cu ale sale. Mâinile lui Josh se mută de la umerii mei la șoldurile mele, strângându-le ușor. Ochii mei se închid automatic și întredeschid gura ca să aprofundez sărutul.
Nu înțeleg nimic, nu știu ce se întâmplă, nu reușesc să înțeleg ceea ce fac.
Buzele mele fac totul, creierul meu e deja în hibernare.
Spatele meu e lipit de trunchiul copacului și tot trupul meu e rigid. Nu reușesc să mișc nici măcar un mușchi în afară de buzele mele.
Josh e în fața mea, cu mâna stângă mă apucă de ceafă apropiindu-mă și mai tare și cu mâna dreaptă continuă să-mi strângă șoldul.
Mă sărută pentru cele care par minute de nesfârșit și, chiar dacă trupul meu pare un stâlp de electricitate, iau complet foc.
Josh mă sărută, eu îl sărut!
Josh se desprinde încet de mine și mă privește fix în ochi.
Pieptul meu se ridică în sus și-n jos și reușesc să percep suflarea sa neregulată care e încă la câțiva centimetri distanță de buzele mele. Privirea sa întunecată înlănțuie ochii mei verzi de ai săi, nereușind să întrerup contactul.
Îmi duc un deget la buze și simt că sunt extrem de calde și umflate, sunt sigură că sunt și mai roșii acum.

Josh nu-și mută privirea de pe mine și doar acum realizez ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Soarele bate cu putere pe asfalt, dar noi suntem protejați de copacul uriaș. Frunzele țin umbră asupra noastră, de parcă am fi protejați de o bulă uriașă.
Josh m-a sărutat. Primul meu sărut. Sărutul meu în umbră.

*cesso în italiană înseamnă wc.