Capitolul 37

Jennifer's Pov

"Intră tu primul", spun în fața ușii.
"Jennifer, n-are sens să intru eu înaintea ta".
"Nici tu n-ai sens și totuși sunt cu tine în fața casei tale.
"Intră, Jennnifer", spune exasperat.
"Nu vreau să intru", mă plâng eu.
"O faci ca să mă calci pe nervi sau pentru că începe să-ți placă ideea că trebuie să te car în spate ca să te fac să vii?", mă întreabă cu un zâmbet malițios.
"Nu-ți face cine știe ce idei, Cliver".
"Haide, mișcă-te", mă ceartă Josh.
"Bine, fie", răspund frustrată intrând.
"Din fericire, altfel n-aș fi suportat să te car din nou, ești un sac de cartofi, cu diferența că țipi și te miști".

Îi arunc o căutătură urâtă, dar pare să nu-i pese pentru că începe să râdă.
Intrăm în living, dar nu văd pe nimeni.

"Singurul lucru pozitiv din faptul că sunt la tine acasă e că, dacă tata va hotărî să mă omoare, o să am martori", mormăi eu.
"O, eu o să spun că n-am văzut nimic", râde de mine Josh obținând un pumn în umăr.

Înaintăm în continuare până când nu auzim niște voci feminine provenind din bucătărie.

"O, bună, copiii", ne salută o Margaret zâmbăreață. "Jennifer, totul în regulă?".

Nu reușesc să răspund la timp că simt ceva greu pe picior care îmi distrage atenția. Mă aplec și o găsesc pe Chloe încolăcită ca o maimuță di piciorul meu stâng.

"Hei, Chloe", o salut dezlipind-o de pe piciorul meu și îmbrățișând-o. "Cum te simți azi?".

Ridică degetul mare în sus zâmbind. Uneori uit că Chloe nu vorbește și mă doare inima de fiecare dată.

"Meredith nu e cu voi?", întreabă Margaret.
"Nu, avea ore până târziu azi", îi răspunde Josh.
"Înțeleg", încuviințează Margare, luând-o din nou în brațe pe Chloe. "Cred că vă așteaptă în biroul tatălui tău".
"Ai citit și tu articolul?", o întreb nervoasă.
"Da", și râde.
"Sunt doar minciuni", mă grăbesc să spun. "Nu e nimic adevărat, adică nu tot, dar majoritatea lucrurilor sunt niște aberații".

Vreau să fiu sigură că înțelege. Am observat că această femeie are o capacitate incredibilă de a înțelege greșit lucrurile. Își mută privirea între mine și Josh și apoi și-o ațintește asupra căciulii pe care o am în cap. La naiba!

"Desigur", îmi răspunde pe un ton sarcastic. "Dacă tu spui".

Exact, știam eu.

"Haide, să merge în birou", îmi spune Josh destul de enervat.
"Stai o clipă", îl cheamă Margaret. "Trebuie să mă duc să întind rufele, termin imediat, poți s-o iei pe Chloe și să-i legi părul? Știi, pentru aer la gât".

Josh incuviințează și o ia pe Chloe în brațe în timp ce ea se agită.
Îi urmez în living chiar dacă n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbea Margaret.

"Ce se întâmplă?", întreb când o văd pe Chloe că se agită în continuare.
"I s-a iritat gâtul, nimic grav, doar că atunci când ține părul desfăcut, acesta se lipește de gât, transpiră și începe să se scarpine".
"Ah, de asta trebuie să i-l legi?".
"Da, dar ei nu-i place să aibă părul prins și de două zile nu luptăm cu ea", se plânge încercând s-o oprească pe Chloe din a da din picioare. "A ascuns și toate elasticele azi-dimineață".

Râd la cât poate fi de vicleană fetița asta și fratele său atât de aiurit.

"Nu râde", mă ceartă Josh în timp ce scoate două elastice dintr-un sertar. Ochii lui Chloe se fac cât cepele și se ascunde în spatele divanului.
"Chloe, nu începe", o ceartă Josh, dar ea continuă să stea acolo.

Josh pășește încet ca să ajungă în spatele divanului și la fiecare pas pe care el în face înainte, ea face unul înapoi. Face un pas rapid și se aruncă spre ea, dar cu un țipăt scurt începe să fugă și-l evită pentru puțin, punându-se în spatele meu. Cum aș putea să nu râd în fața unui Josh care este bătut de o fetiță și două elastice.

"Punându-te în spatele lui Jennifer nu rezolvi nimic", o avertizează, dar ea se ascunde și mai mult, scoțând limba la el.

Am petrecut puțin timp cu Chloe, dar în acel puțin timp am înțeles că am multe în comun cu ea. Semănăm din multe puncte de vedere, ne comportăm la fel când cineva vrea să ne impună ceva. Îmi amintesc că, de mică, cu cât îmi impuneau mai mult să fac ceva, cu atât eu refuzam, nu că acum s-ar fi schimbat prea mult acest lucru.
Într-o perioadă în care mă simțeam rău, trebuia să mănânc ciorbă de morcovi, dar continuam s-o refuz, impasibilă. Aș fi preferat să mănânc cuie așa că mama a hotărât că, pentru a mă face s-o mănânc, trebuia să schimbe placa.

'Nu contează dacă nu vrei s-o mănânci, o s-o mănânc eu, e foarte bună', mi-a spus.

O priveam în timp ce încuviința fericită la fiecare înghițitură și brusc acea ciorbă mi s-a părut delicioasă.
A doua zi a spus că și păpușa mea mâncase ciorba mea și am început să plâng pentru că voiam și eu. Mama era o femeie deșteaptă și eu o fetiță naivă pe timpuri, dar râd în gând la acea amintire plăcută.

"Ai dreptate, Chloe", îi spun primind o căutătură urâtă din partea lui Josh. "Nici mie nu-mi plac cozile, n-o face".

Josh se încruntă și mai tare în timp ce o Chloe zâmbăreață se pune în fața picioarelor mele.

"Jennifer, ce tot spui? Are o iritație".
"Așa și? Dacă nu vrea să-și prindă părul în coadă, nu și-l prinde, nu vrei, așa-i?", o întreb și ea își scutură capul.
"Nu-ți plac cozile, nu-i așa?", își scutură din nou capul.

O observ pe Chloe de sus ca apoi să o târăsc pe canapea.

"Nici mie nu-mi plac cozile".
"Dar dacă tu ai mereu...", începe Josh, dar îl întrerup cu o privire.
"Spuneam...", încep din nou ațintindu-mi atenția asupra lui Chloe. "Că nici mie nu-mi plac cozile. Trebuie să mă tragă de păr, să-l perii, și să strâng tare cu elasticul sau chiar și cu agrafele. Ah, nu, nu, nu".

Chloe își scutură cu vehemență capul ca să-mi imite nu-urile, în timp ce Josh continuă să mă privească confuz.

"Dar îmi plac împletiturile. Uite, asta am făcut-o eu", îi spun indicând-o. "Îți place?".

Se strâmbă ușor, dar nu pare complet dezgustată.

"O, eu ador împletiturile. Sunt lungi, frumoase, moi și sunt și ușoare de făcut", îi zâmbesc. "Iau trei șuvițe din părul meu și le împletesc pe toate, ca un labirint. Nici nu mă doare pentru că elasticul îl leg la sfârșit, vezi?".

Mângâie elasticul și pare tot mai interesată de împletitura mea.

"Păi...", spun ridicând-o în picioare în timp ce eu mă ridic de pe divan. "Păcat că nu-ți plac împletiturile, odată mi se pare că am văzut o zână cu părul împletit".

Îi fac semn lui Josh să plecăm, chiar dacă el nu se mișcă, dar simt mânuța lui Chloe trăgându-mă de marginea cardiganului. Știam eu.

"Da?", o întreb zâmbind.

Aleargă spre sertarul cu elastice și scoate unul negru. Se întoarce la mine, arătându-mi-l și indicându-mi împletitura.

"Vrei să-ți împletesc părul?", încuviințează.
"Bine, dar nu elastic negru, e trist, nu ai altele?", o întreb cu entuziasm, poate puțin cam prea mult, având în vedere că trebuie doar să-i împletesc părul, dar pare bucuroasă.

Chloe dă din umeri dând de înțeles că habar nu are, așa că mă apropii de sertar, începând să scormonesc printre nenumăratele elastice și scot unul galben cu o margaretă de plastic de-asupra.

"Ăsta e mai frumos, nu crezi?", o întreb pe micuță în timp ce Josh mă privește atent, dar nu la fel de încruntat ca înainte.

Chloe îl ia în mână observându-l, de parcă ar fi cel mai frumos elastic din lume, mă îndulcește cum totul poate părea uimitor în ochii unui copil. Aș vrea să fiu în perspectiva lui Chloe pentru o zi ca să pot observa lumea din punctul său de vedere. Dar apoi îmi amintesc că Chloe nu e ca celelalte fetițe și că în viața sa, deși scurtă, nu a trăit în mijlocul florilor, al curcubeielor și al trandafirilor, așa că poate perspectiva sa asupra vieții nu este atât de frumoasă pe cât cred eu. Sunt tot mai convinsă că semăn foarte mult cu micuța.
Ochii mei devin triști pentru o clipă, dar îmi revin imediat când o văd pe Chloe așteptându-mă cu elasticul în mână.
Încep să-i împletesc părul arămiu și șaten, ca cel al lui Josh. E moale și drept, cine știe dacă și cel al lui Josh e așa. Înlătur imediat acel gând și termin de împletit părul legându-l la urmă. E într-adevăr superbă.

"Îți place?", o întreb bucuroasă.

Chloe fuge în partea cealaltă a salonului ca să se uite în oglindă, dar nu reușește să ajungă la ea. Eram pe cale s-o ajut, dar Josh mă precedă mergând spre ea și ridicând-o puțin în fața oglinzii. Mă privește zâmbind ușor când observă că împletitura e doar pe o parte, lăsând descoperită iritația, încât să nu fie atinsă. În sfârșit s-a prins!
Chloe se indică și apoi ridică degetul mare în fața oglinzii.

"Arăți superb, acum du-te pa mama", îi spune lăsându-i un sărut zgomotos pe creșteț.

O scenă pe care am văzut-o deja, o face des și cu Meredith, trebuie să le iubească enorm.
Chloe râde tare ca apoi să se îndrepte spre mama sa.
O privim îndepărtându-se până când nu dispare din raza noastră vizuală și observ privirea dubioasă a lui Josh.

"O vezi?", mă întreabă Josh, dar nu reușesc să înțeleg.
"Hm, da, normal că o văd", răspund confuză.
"Reformulez întrebarea. O auzi?", mă întreabă din nou și acum înțeleg.
"Da. Am auzit-o", răspund încercând să nu las să se observe prea multă tristețe.
"Ea râde, plânge, țipă, mârâie. Corzile sale vocale sunt în perfectă stare, nu reușesc să înțeleg de ce nu vorbește".

Aș vrea să-l pot consola în momentul acesta, pentru că știu ce înseamnă să vezi o persoană dragă ție care nu trăiește la maximum, îmi amintesc când lumina în ochii tatălui meu se stinsese. De sticlele de vin care diminuau din magazie și de patul neatins, semn că nu dormea.
Și Meredith avea aceeași privire și aș vrea să le pot spune că într-o zi va vorbi și că va fi totul bine, dar nu pot s-o fac. Nu sunt sigură de asta și nu vreau să le dau speranțe false, eu am avut prea multe și speranțele false îți cresc doar suferința la urmă.

"Haide, să mergem, ne așteaptă", îmi spune Josh lăsând de-o parte subiectul acesta.

Casa lui Josh e foarte frumoasă, nu e modernă, e mult mai rustică decât a mea, îmi place mai mult. Cine știe cum e camera sa.
De ce te gândești la camera sa?
Era prea întuneric ultima dată și nu am reușit să văd nimic. Sunt doar curioasă, se pot înțelege multe doar privind camera cuiva.

"E ultima ușă la dreapta", îmi distrage atenția Josh.

Batem la ușă și intrăm în încăpere.
Biroul seamănă mult cu cel al tatei, singura diferență e ca e puțin mai mic și are mai mult poze. Cred că e destul de normal să ai un birou plin de poze având o familie atât de numeroasă. Sunt doar cinci, dar fiind singură cu tata de câțiva ani buni, pentru mine sunt mulți.
Tatăl meu și tatăl lui Josh, Daniel mi se pare că se numește, se opresc din vorbit văzându-ne intrând și chiar mă enervează să-l revăd pe tata, după multe zile, în situația asta.
Cred că mi-a repetat de o mie de ori: "Jennifer, la evenimente de genul lumea bârfește și dacă ți greșit furculița în mână, ai grijă", "Jennifer, stai dreaptă", "Nu poți comanda un hamburger", "Jennifer, fii politicoasă, salută-i pe toți, zâmbește".

Aș vrea să-mi smulg părul din cap doar amintindu-mi de anumite recomandări, urăsc acele persoane și urăsc acel ambient.
Dacă tata se supăra pentru că oftam jumătate de secundă în fața altora nu vreau să-mi imaginez ce o să-mi zică acum că am aruncat un drink pe Susan Flan.

"Jennifer", îmi zâmbește Daniel.
"Domnule Cliver".

Cu tatăl lui Josh e o cu totul altă poveste, nu reușesc să am o conversație lejeră cum am cu Margaret. Mă stânjenește puțin acest bărbat și continuu să-mi amintesc ranchiuna pe care o simte Josh pentru el. Chiar dacă nu se observă, eu văd ușoara schimbare pe care o are Josh în prezența tatălui său, de parcă s-ar stăpâni.
Cine știe dacă sunt și poze de-ale lui Kevin pe aici.

"Luați loc", ne invită Daniel.

Tata ne observă și continuă să nu scoată niciun cuvânt, e chiar atât de supărat?
Josh pare extrem de relaxat și acest lucru mă deranjează și mai tare.

"Deci", începe Daniel. "Sunt sigur că știți de ce v-am chemat aici".
"Articolul", răspund eu directă.
"Exact. Vedeți voi, odată ce articolele sunt publicate rămâne puțin de făcut, persoanele deja le citesc așa că...", darDaniel este întrerupt imediat de tata.
"De ce erai la petrecerea aia?", întreabă pe un ton plat.

Nu-l văd de cinci zile și asta e tot ce are de spus?

"O, bună și ție, da, eu sunt bine, mersi", răspund ironică.
"N-am chef de sarcasmul tău!", spune pe un ton sever. "De ce erai acolo? N-ai vrut să vii niciodată la astfel de evenimente și de data asta te duci chiar fără mine?".

Sunt pe cale să răspund, dar o voce mă precedă.

"E vina mea", tatăl meu se întoarce spre Josh scrutându-l cu ochii săi de gheață. E înspăimântător, dar Josh nu pare intimidat. "Eu i-am cerut să vină la petrecere, mi-a făcut doar o favoare", termină fără să întrerupă contactul vizual.
"În plus, și dacă ar fi? De ani mă rogi să mă prezint mai des la astfel de evenimente și acum te plângi?", tonul îmi iasă mai înțepat decât aș fi crezut.
"Da, mă plâng pentru că ai combinat un dezastru!", ridică tonul. "Mă plâng pentru că ai făcut un circ pe care puteai foarte bine să-l eviți".
"Pe care puteam foarte bine să-l evit? N-am început eu!".
"Nu suntem la grădiniță, Jennifer, nu contează cine începe".
"Ei bine, asta ar trebui să i-o spui lui Susan Flan, nu mie", replic eu.

Tăcerea domnește pentru câteva clipe în timp ce ochii mei verzi se luptă cu cei oceanici ai tatei.

"Haideți să ne calmăm", spune Daniel. "Sunt sigur că lui Jennifer îi pare rău că...", dar este întrerupt a doua oară, de data asta de mine.
"Nu, nu-mi pare rău", răspund sec.

Josh îmi dă un cot dându-mi de înțeles să tac din gură și să-l las pe tatăl său să vorbească.
Nu, nu o s-o fac și nu o să rămân aici să ascult cum zice că regret. Nu regret, nu regret absolut nimic din ceea ce am făcut, Susan și-o merita din plin.

"Normal că nu-ți pare rău", replică tata. "Poate te-ai dus doar de asta".
"Poftim?", nu vorbește serios. "Pe bune?".
"Ai urât mereu aceste evenimente, te-ai dus ca să-mi faci în ciudă? Voiai să-mi dai de înțeles că n-o să te mai târăsc niciodată la evenimente de genul?".
"Pot să știu și eu despre ce vorbești? De asta îți pasă ție? De imaginea afacerilor tale? Faptul că fiica lui John Milton s-a comportat așa? Ar fi trebuit să-mi imaginez!", spun eu.
"Jennifer!", strigă tatăl meu. "Ai umilit-o pe Susan Flan! Soțul ei ar fi trebuit să-mi fie un potențial client, dar tu ai vrut să faci se capul tău! Trebuie să faci mereu de capul tău!".
"Ea și-a bătut joc de mama!", strig la fel de tare ca el. "Îți dai seama? A râs de moartea mamei mele!".

Se încruntă puțin la auzul cuvintelor mele, dar își revine imediat, chiar dacă pe un ton puțin mai scăzut.

"Ar fi trebuit doar s-o lași baltă! Nu înțeleg, de ce a trebuit să reacționezi așa?".
"Îți bați joc de mine, nu-i așa? Sper că glumești! Ce nu ți-e clar din propoziția 'a râs de moartea mamei mele'? Soția ta! Îți amintești de ea, nu?".
"Sigur că-mi amintesc, Jennifer, nu-mi vorbi pe tonul acela".
"Ei bine, pare că uneori uiți având în vedere că pare că cea care greșește sunt eu".
"Întocmai, e vina ta".

Râd amar la afirmația sa. E absurd cum se poate supăra pe mine când vina n-a fost a mea. Imaginea înainte de toate, mă scuzați!
Faptul că Josh și tatăl său asistă la scena asta jalnică mă enervează așa că hotărăsc să plec.

"N-am de gând să rămân aici să te ascult pe tine dând vina pe mine pentru ceva de care n-am vină, altele sunt persoanele de care ar trebui să te iei", mă ridic.
"Să nu îndrăznești să pleci", se ridică bătând cu pumnul în birou și făcându-mă să tresar. Și eu sunt cea carea se dă în spectacol?
"Ba eu plec", pun mâna pe clanță.
"Nu poți face așa. Ești fiica mea și ai niște responsabilități fața de afacere și fața de mine".

Asta e deja prea mult, mă scoate efectiv din sărite!

"Ah, deci asta e problema? Tu ai luat-o complet razna", mă întorc din nou spre tata și-l văd deschizând gura. "Ah, nu! Nu încerca să-mi spui să nu folosesc tonul ăsta cu tine! Folosesc tonul care vreau eu pentru că am fost complet umilită de o femeie proastă fără ca măcar să mă cunoască!".

Îl văd pe tata tăcând de parcă n-ar ști cum să riposteze în timp ce Daniel și Josh rămân într-o tăcere riguroasă.

"Nu mă vezi de zile întregi și singurul lucru pe care-l faci e să țipi la mine. Și pentru ce? Pentru că m-am apărat de bătaia de joc despre moartea mamei mele? Ce trebuia să fac după ce o femeie se urcă pe un palc spunând că maam era o femeie fără valoare și că poate e mai bine că a murit? M-ai auzit bine, da? A spus că e mai bine că a murit! Cum ar fi trebuit să reacționez? Ar fi trebuit să-i strâng mâna și să fac o poză cu ea? Poate asta e ceea ce ai fi făcut tu doar ca să nu-ți pătezi imaginea".
"Haide, Jennifer, calmează-te", spune Josh pe un ton oricum doar autoritar nu.
"Tu nu te băga!", spun poate cu prea multă răutate.
"Nu poți spune așa ceva!", mă ceartă tata supărat.
"Nu pot? Ba pot, după sâmbătă seara eu pot orice! Nu ști prin ce am trecut, tu nu erai prezent, nu erai acolo ca să vezi cum acea femeie își bătea joc de femeia cea mai importantă din viața mea. Nu erai acolo când toate siguranțele mele și toate forțele mele se sfărâmau în fața cuvintelor sale și în fața tuturor acelor persoane, nu erai prezent când am fugit pradă disperării și cu toate astea am avut curajul să mă întorc înăuntru și s-o înfrunt. I-am plătit-o cu aceeași monedă și cel mai rău e că, chiar și atunci când situația se răsturnase și Susan era cea pradă cuvintelor mele dure, eu mă simțeam rău oricum! Mă simțeam rău pe acel palc amintindu-mi de mama și ție nu-ți pasă! Nu-ți pasă de nimic, nu-ți pasă dacă am avut decența să apăr moartea mamei mele fără să-mi pese de ceilalți! Cu ce curaj vii la mine și țipi? Ar fi trebuit să te întorci chiar în seara aceea ca să vezi dacă eram bine, ar fi trebuit să te duci la Susan și să-i spui vreo două pentru că și-a bătut joc de mine și de soția ta. Acum n-ar trebui să fiu în acest birou ca să-ți explic motivațiile mele, ci ar trebui să fiu acasă să-ți explic de la cap la coadă cum a decurs seara în timp ce tu te super pe Susan! Ai înțeles? Pe Susan, nu pe mine! Am făcut bine și nu sunt singura care crede asta", continuu să urlu indicând articolul. "Am făcut bine și nu regret absolut deloc, dar tu continui să nu înțelegi pentru că nu erai acolo și continui să nu fi chiar dacă tu acum ești în fața mea, pentru că ești un fricos! Pentru că te plângi de comportamentul meu în loc să mă aperi, în loc s-o aperi pe mama!".

Simt venele pulsând și e de parcă sângele ar curge mai repede în corpul meu. Încăperea se învârte cu mine din cauza efortului pe care l-am depus ca să urlu fără să-mi cobor deloc tonul vocii. Simt fața arzând din cauza nervilor pe care i-am acumulat și mana mea e complet transpirată pentru că am strâns atât de tare clanța ușii. Daniel mă privește fără emoție în timp ce Josh are capul în pământ. Am răbufnit din nou în fața lui și asta s-a mai întâmplat deja o dată.

"Tu ai aruncat un drink pe ea", repetă tatăl meu cu voce tare.
"Și mama o făcuse!".
"Tu nu ești mama ta și nu vei fi niciodată!", țipă la mine.

Las mâna de pe clanță să alunece încet pe lângă corp în timp ce Josh face ochii mari la cuvintele sale și Daniel se ridică punând o mână pe umărul tatei, ca și cum l-ar îndemna să se calmeze și că a exagerat. Da, a exagerat.

Simt ceva înăuntrul meu rupându-se, nu știu ce e, dar e ca și cum aș fi avut un geam de protecție care tocmai s-a rupt și acum cioburile sale mă zgârie încet în timp ce observ ochii de a tatălui meu privindu-mă.

"Întocmai. Poate asta e problema, n-o pot înlocui...".

Fac un zâmbet amar, nu unul adevărat, nu un zâmbet fericit.
Un zâmbet fără bucurie, fără sentiment, fără emoții. Pur și simplu buzele mele care se curbează ușor creând un zâmbet fals care să mă împiedice să plâng. Plec din încăpere ca să evit să plâng în fața lor, n-o să plâng aici, nu în fața lor, poate în seara asta. Singură. Ca de obicei.

****

Stau pe această bancă în parc de nu știu cât timp. Probabil începe să se facă târziu, având în vedere că briza vântului e puțin mai rece și ultimii copii rămași încep să plece. Cine știe de ce Chloe nu vine niciodată aici, e un parc frumos și e aproape de casa ei.

Telefonul mă distrage din gândurile mele. E Josh care mă sună pentru a cincizecea oară de când am plecat, poate ar fi cazul să răspund.

"Ce vrei?", răspund pe un ton neutru.

N-ar trebui să mă iau de el, știu, dar momentan n-am chef să vorbeasc cu nimeni, darmite cu el.

"Unde naiba ești?", țipă el.
"Ce ai de țipi?", întreb în mod ciudat calmă.
"De o oră te caut, de o oră te sun!", continuă să țipe el.

De o oră stau aici pe banca asta?
Nici nu mi-am dat seama, eram prea pierdută în gândurile mele ca să-mi dau seama.
În plus, acest loc e destul de relaxant.

"Jennifer", mă cheamă Josh tot urlând.

Sunt sigură că timpanul meu în curând o să cedeze, dar n-am nici forța să țip, sunt pur și simplu prea obosită.
Eram deja de azi-dimineață, când am evitat discuția cu Josh, darmite după cearta cu tata.

"Nu mai urla, îmi spargi timpanul", răspund pe același ton de mai devreme.
"Unde ești?".
"Prin jur", spun în timp ce un copil strigă la altul să-i paseze mingea.
"Prin jur unde?", îl aud oftând ca să nu înceapă din nou să urle.
"Chiar ar trebui să faci un curs pentru gestiunea furiei".
"Nu e momentul pentru rahaturi", îmi spune serios.

"O, ai încredere, nu e un rahat".

Chiar cred că el ar trebui să meargă la un curs pentru gestiunea furiei. Josh se schimbă complet, pare că devine o cu totul altă persoană. Pupilele care de obicei le poți distinge destul de greu de iris, dispar în abisul negru al irisului, ochii fiind orbiți de furie. Răsuflarea sa devine atât de grea și întretăiată că se aude și stând departe de el, în timp ce încheieturile degetelor devin albe ca varul. Maxilarul se încleștează pe o parte și gura sa scuipă cuvinte exact și cruzi, de parcă ar fi planificate atent, dar de fapt sunt spuse la nimereală stăpânit de furia momentului. Nu mai e Josh, o persoană mult mai rea pune stăpânire pe el, luându-i locul.

Reușesc să descriu bine această latură a sa pentru că, din păcate, am avut ocazia s-o văd de mai multe ori.

"Spune-mi doar unde ești", un copil se bucură că a înscris un goal. "Ce e zgomotul ăsta? Sunt niște copii?".
"Eu închid, Josh", și închei apelul fără să-i dau timpul să răspundă.

N-am chef să merg acasă, dar știu că mai devreme sau mai târziu va trebui s-o fac, o să mai rămân aici doar puțin. Înfășurată în cardiganul meu pe această bancă din parc în timp ce vântul îmi mângâie fața.
După ceva timp observ că cerul începe să se întunece puțin și frigul să se lase, hotărăsc că poate e momentul să merg și eu, având în vedere că în parc nu mai e nimeni. Niciun copil care se joacă, niciun bătrân care observă panorama, niciun cuplu întins pe iarbă sau mame care întreprind conversații cu alte mame în timp ce-și privesc bucuroase copiii. Nu mai e nimeni, doar eu. Mă ridic de pe bancă frecându-mi puțin coapsele de frig și simt o strânsoare pe umăr. Din instinct mă întorc ducându-mi pumnul în partea opusă, în așa fel încât să lovesc pe orice ar fi, dar brațul meu este oprit imediat de mâna sa. Josh.

"M-ai speriat", îl cert.
"Tu ești cea care era să mă lovească", glumește.
"Credeam că e altcineva", mă justific. "Dar asta nu înseamnă că nu ți-aș putea trage un pumn și ție".
"Ei bine, acum sunt sigur că dacă cineva ar încerca să te răpească ai ști să te aperi", râde de mine Josh coborându-mi mâna pe lângă corp.

Oftez tare pășind în mijlocul parcului, lăsându-l pe Josh în spatele meu, dar mă ajunge imediat din urmă.

"Cum m-ai găsit?", întreb enervată.
"Am făcut doi plus doi".
"Adică?".

"După ce ai ieșit din birou, în mai puțin de un minut te-am urmat, dar nu mai erai, dacă ai fi mers departe te-aș fi văzut mergând sau stând în stație, dar având în vedere că în câteva clipe dispăruseși am dedus că puteai fi doar aici prin împrejurimi. Apoi ai răspuns la telefon, am auzit zgomotul unor copii și m-am gândit că ai putea fi aici. Și aveam dreptate", încheie mândru de gândirea sa.

Când face asemenea gânduri mă întreb mereu dacă e același Josh care în cantină are nevoie de treizeci de minute ca să dea la o parte plastica de pe sandvișul său.

"Bine, Sherlock Holmes, acum poți pleca", spun nepăsătoare.
"Nu te-am căutat o oră degeaba ca să plec".
"Și atunci la ce-ai venit?", întreb oprindu-mă în mijlocul parcului.

Mă privește o clipă în timp ce îmi încrucișez brațele ca să mă apăr de frig.
În tăcere își dă jos geaca sa și mi-o întinde, dar eu refuz scuturându-mi capul.

"Haide, Jennifer, mori de frig", mă ceartă.
"Ah, acum ști și dacă mi-e frig sau nu? Pe lângă a fi un Sherlock ești și un senzitiv, mă uimești pe zi ce trece, Cliver".

Josh nu răspunde nimic la provocarea mea și cu privirea impasibilă se apropie de mine.
Aș vrea să dau înapoi, dar mă simt încremenită pe iarbă. Încremenită de privirea sa.
Mă simt ca acum o lună, pe acel zid, incapabilă să înțeleg vreau sau să vreau. Incapabilă să mă mișc, incapabilă să fac orice.
Acum Josh e lângă mine și ochii săi se mută asupra gâtului meu, exact punctul în care în seara cinei îmi lăsase un semn. Ridică mâna și-mi atinge ușor gâtul, de-abia atingându-l, fără să pună presiune.

"Vezi? Ai fiori, înseamnă că ți-e frig".

Sunt sigură că acei fiori au apărut la atingerea mâinii sale și nu din cauza frigului.
Aș vrea să-mi lovesc corpul cu biciul când reacționează la atingerea lui Josh, dar doar ca să nu-l fac să se aproprie mai mult iau geaca sa smulgând-o din mâna sa și mi-o pun. Poate așa o să se hotărască să stea departe de mine.
Începem din nou să ne plimbăm, dar imediat Josh preia cuvântul.

"Am venit să văd cum te simți", râd pentru răspunsul său.
"Cum așa? Vii în parc să vezi cum mă simt? Și eu care credeam că te-ai fi prezentat la mine acasă la unu noaptea. Pusesem deja ceasul", îmi bat joc de el.
"Foarte amuzant, serios", râde și el. "Și oricum, nu, n-aș veni, după am ajunge să dormim din nou împreună".

Mă înroșesc la comentariul său și încerc să mă ascund cu împletitura pe cât posibil.
O fâșie de amintiri îmi străbate rapid mintea.
Josh la poartă, sandvișul, patul, îmbrățișarea sa, pieptul său, eu care-i ating tatuajele, cearta de dimineață, micul dejun, prunele uscate, Anny.

"N-aș mai suporta o pijama cu puișori", roșeața dispare și mă întorc ca să-i dau un pumn pe braț.
"Încetează, pijamaua mea e superbă. Nu ști să apreciezi".

"Desigur, câți ani ai deja? Opt?", își bate încă joc de mine.

"Optsprezece, dobitocule!".

Tensiunea pe care o simțeam s-a dizolvat puțin, dar știu că el vrea să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat.

"Tata s-a dus acasă?", întreb continuând să merg.
"Nu știu. Ți-am zis, am ieșit imediat după ce ai plecat".
"Înțeleg".
"Părea îndurerat, Jennifer".

Cuvintele sale mă răvășesc puțin. Ceea ce a spus tata m-a rănit, dar eu știu că el mă iubește, doar că nu înțeleg de ce a spus așa.

"Poate fi", mormăi eu.
"Nu, fără poate fi", spune Josh. "Era".
"Trebuia să se gândească înainte", spun eu pe un ton răutăcios.
"Când persoanele sunt supărate spun lucruri fără să gândească, ai încredere, știu bine asta".
"Nu e o scuză", mă opresc privindu-l în ochi. "Uneori fiind supărați se spune adevărul, fraze care, fiind calmi, n-ar reuși niciodată să le spună, cam cum e atunci când ești beat. Alteori însă ies vorbe crude, supărate, rele, doar cu scopul de a răni pe cine ai în fața ta, apoi regreți imediat după, dar asta nu înseamnă că pe cine ai rănit e dispus să ierte".

Știu că Josh se simte puțin prost având acest tip de conversație, având în vedere că el se află adesea în aceste ipostaze.

"Dar dacă ști că nu le gândește cu adevărat poți mereu ierta".

"Te înșeli. Trebuie să înveți să gândești înainte să vorbești, firul care leagă gură și creier este ars de supărare și se spun lucruri fără a fi gândite. Dar acele lucruri dor, dor cu adevărat și nu se poate continua să ierți. Se poate întâmpla o dată, de două ori, trei, patru, dar acea persoană mai devreme sau mai târziu explodează. Doar pentru că o persoană e dispusă să ierte nu înseamnă că poți continua să o rănești știind că oricum se va întoarce la tine, pentru că acea persoană mai devreme sau mai târziu pleacă. Nu spun că n-o să-l iert pe tata, pentru că știu că nu voia sã mă rănească, îl cunosc destul încât să fiu sigură de asta. Spun doar că atunci când rănești pe cineva cu vorbele, vorbele rămân întipărite în minte și nu dispar.
Ca atunci când te rănești cu ceva, durerea trece, dar cicatricea rămâne. Cuvintele dor mai tare decât suferința fizică, sunt periculoase".

Ochii mei verzi îl privesc atent și știu că se imaginează pe el însuși în cuvintele mele.

"Înțeleg", spune aproape într-o șoaptă.

Continuăm să ne plimbăm în parc și în depărtare reușesc să văd câteva mașini. Semn că suntem aproape de stradă, dar Josh vorbește din nou.

"Tu, păi, hm", se bâlbâie el. "Ști că acele lucruri nu le gândeam cu adevărat, nu?".

Se referă probabil la răbufnirea din cauza Caroline, la conversația în bibliotecă cu Melissa sau la dimineața la mine în bucătărie cu Anny.

"Știu", îl asigur cu jumătate de zâmbet.

Sentimentul de vinovăție e un alt element destructiv al speciei umane. Te sfâșie pe dinăuntru și nu reușești să scapi de el. Să regreți ceva doare cu adevărat și știind că prin acțiunile tale ai rănit pe cineva la care poate ții e și mai rău. Dar discursul meu nu era doar referitor la tata, voiam să-i transmit un fel de mesaj și lui Josh și știu că l-a recepționat din plin.

"Era o perioadă când veneam des în acest parc, îmi amintesc foarte puțin pentru că eram foarte mic. Mai mic decât Chloe, cred că șase ani sau ceva de genul", spune la un moment dat.
"Serios?", întreb încercând să-mi imaginez un mic Josh care aleargă prin parc.

Îl privesc cu părul ciufulit de vânt, mâinile mari, trupul zvelt și umerii largi. Și chiar nu reușesc.

"Da, veneam aici aproape în fiecare zi", spune zâmbind.
"Alături de cuceririle tale de la școala primară?", îl întreb eu.
"Nu, cu fratele meu".

Stupidă, proastă, idioată Jennifer!

"Trebuie să fie o amintire frumoasă".

Felicitări, după ce ai făcut o figură de rahat acum îl duci pe alea amintirilor.
Nu știam ce să spun, nu știu ce să spun, ajută-mă!
O, nu, acum te descurci singură.
Conștiință blestemată!

"Da, este", zâmbește, din fericire nu pare enervat. "Îmi plăcea să vin aici cu el, ea mult mai mare decât mine, mă simțeam, nu știu... Protejat? Voiam să fiu ca el odată mare".
"Păi, poate vei fi".
"Adică o să ajung la închisoare?", mă întreabă cu o privire amuzată, dar melancolică.

La naiba! Uitasem, colecționez figuri de rahat una după alta. Am auzit o singură dată de fratele său și n-am nici cea mai vagă idee de fel de persoană e.

"Nu, nu", mă scuz rapid eu. "Nu voiam să spun asta".
"Stai liniștită", râde Josh de neîndemânarea mea. "De fapt, totul a început mult mai devreme de cei cincisprezece ani ai mei, mult mai devreme de Caroline".

Îmi place faptul că acum Josh are mai puține probleme vorbind despre această perioadă din viața sa. Îmi place mai ales faptul că pronunțând numele lui Caroline nu s-a agitat prea tare, s-a limitat să strângă mai tare pumnii ca apoi să îl descleșteze imediat.

"Adică?", întreb.

Am fost mereu curioasă referitor la această perioadă din viața sa și chiar dacă am ajuns deja la stradă, vreau să ascult ce are să-mi spună.

"Kevin era primul născut băiat, așa că tata ținea foarte mult ca acesta să-l urmeze, ca apoi să-l introducă în lumea afacerilor. Tata și-a dorit mereu ca el să preia frâiele afacerii și de mic încerca să-l ducă pe acea stradă, spre afacerea de familie".
"Și Kevin nu voia?", întreb eu.
"La început, când era mai tânăr, se lăsa transportat de tata, dar nu era aceea strada sa, iar el știa asta, dar când a încercat să obiecteze, tatăl meu practic i-a interzis spunând că aceea era sarcina sa și că trebuia s-o respecte. A plecat de acasă de foarte tânăr, nesuportând să rămână să locuiască acolo. Mama mi-a povestit că la început se vedeau în afara casei, la un bar sau chestii de genul, dar că des dispărea pentru mai mult timp".

Stau și-l ascult atent pe Josh în timp ce observ buzele sale pronunțând amintirile sale atât de dureroase.

"Și unde se ducea? Adică, ce făcea când dispărea?".
"Nu știam pe timpuri și continuu să nu știu nici acum, nici mama nu știe, poate tata, dar nu sunt sigur. Faza e că chiar dacă pleca el se întorcea mereu și când mama a rămas însărcinată cu mine, nu cu mult timp mai târziu, el a început să se întoarcă acasă s-o viziteze, nevrând să o obosească prea tare ieșind sau plimbându-se prea mult. Mama mi-a spus mereu că el era foarte bucuros de sarcină, că îi sclipeau ochii de fiecare dată când se uita la burta sa crescând tot mai mult, era în sala de naștere când m-am născut și a fost acolo și în timp ce creșteam până la un moment dat. El era fratele meu, iar eu îl adoram".
"N-am idee de cum poate fi iubirea pentru un frate sau pentru o soră, dar sunt sigură că e un sentiment foarte puternic".
"O, da, este, nu sunteți legați doar de iubire, ci și de sânge. Chiar dacă mă născusem eu, iar el începea să apară mai des, certurile acasă cu tata continua în mod insistent. El încerca să-l convingă să se întoarcă, dar el continua să refuze".
"Voia să facă parte din afacere?", întreb eu.
"Da, dar a fost un moment în care tata se dăduse bătut la idea de a-l vedea lucrând cu el și a început să-i ceară doar să locuiască sub același acoperiș, dar el a refuzat".

Din tot ceea ce mi-a povestit până acum l-am văzut strâmbându-se de nervi doar în ultima sa frază. Poate că nu reușește să înțeleagă de ce fratele său n-a vrut să se întoarcă la ei.

"Poate fiind plecat atât de mult, trăind pentru atât de mult timp singur, nu voia să se întoarcă să locuiască în acea casă".

"Dar eu eram prezent în acea casă. Eu, mama și tata pusese de-o parte ideea sa. Putea doar să se întoarcă și să trăiască o viață alături de noi și poate că acum n-ar fi unde e".
"Josh", pun o mână pe umărul său ca să-i atrag atenția. Simt că supărarea pune stăpânire pe el. "Cum am spus mai devreme, acțiunile care se fac rămân și uneori doar nu reușești să ierți. E mai puternic decât noi, chiar dacă am vrea să iertăm pe cineva, durerea pe care ne-a provocat-o continuă să reapară și durerea e mai puternică decât iertarea. Poate dobândise deja o independență a sa pe care nu voia s-o lase. Doar pentru că n-a vrut să se întoarcă să locuiască cu voi, nu înseamnă că te iubea mai puțin".

Îmi închei discursul luându-mi mâna de pe umărul său când observ că s-a calmat puțin.
Începe să râdă și eu rămân puțin șocată.
Râde? Nu mi se pare momentul să râdă, adică, poate s-o facă, dar mi se pare ciudat.

"De ce râzi?".
"Pentru că ai reușit să-mi dai o explicație mai logică tu, referitor la comportamentul fratelui meu fără ca măcar să-l cunoști, decât mine în toți acești ani. Ești în mod evident mai înțeleaptă".
"Asta era clar".

Râdem nu foarte tare, împreună, în liniștea străzii care vine întreruptă doar de câte o bicicletă care trece din când în când. Cum poate lumea să meargă pe bicicletă cu acest frig?

"După ce s-a întâmplat?", întreb văzând că nu-i creează probleme să vorbească cu mine.
"A plecat", îmi răspunde imediat.
"Definitiv?".
"La început credeam că da, dar apoi s-a întors. Aveam patru ani când a plecat, mama îmi spunea că pleca des pentru mai mult timp, dar apoi se întorcea mereu, dar eu nu l-am văzut timp de doi ani așa că speranța mea de a-l revedea practic a dispărut. Înțelegi, figura pe care o adoram atât de mult dispăruse pentru doi ani, dar când s-a întors, nu puteam fi supărat pe el. Eram doar un copil și eram pur și simplu fericit să-l revăd".

Rămân fermecată în timp ce privesc zâmbetul sincer care se formează pe chipul lui Josh.

"Se născuse și Meredith, deci nici nu-ți imaginezi fericirea mea avându-i pe fratele și pe sora mea împreună. Chiar dacă trebuie să recunosc că eram puțin gelos la început, stătea mereu cu ea, dar era normal având în vedere că pe ea n-o văzuse practic deloc".
"Aaaah, deci gelozia sa fără sens o aveai și când erai mic", spun încercând să dezmorțesc tensiunea.
"Eu n-am gelozii fără sens", se apără.
"O, ba da, ai".

Oftează tare lovindu-mă ușor pe cap, mutându-mi căciula.

"Oricum, era o perioadă liniștită, eram fericit. Kevin se întorsese, Meredith era cu mine și certurile cu tata scăzuseră, și mama părea bucuroasă. Tot anul am venit cu el în acel părculeț", spune arătând cu degetul spre parcul, acum gol, în care am stat înainte.

"Și după?".
"După el a plecat din nou după doi ani, dar de data asta nu s-a mai întors. Eram obișnuiți cu aceste dispariții ale sale, așa că singura îngrijorată era Meredith, dar după ce i-am explicat situația și chiar dacă era foarte mică, părea să fi înțeles. Anii au trecut, eu am mers la școala primară, dar de Kevin nici urma. Cu cât creșteam cu atât speranța mea de a-l vedea scădea, nu dispăruse niciodată pentru atât de mult timp. Eu începeam să cresc împreună cu Meredith și Chloe, iar apoi a apărut Caroline".
Mă încrunt ușor auzindu-i numele. Când el avea nevoie de ea, ea a plecat, ba chiar a profitat merru de el ca apoi să-l înșele și să fugă. Ce persoană de rahat.

"Relația noastră a început când aveam cincisprezece ani și a durat până când am făcut șaptesprezece", tresar la afirmația sa.
"Vrei să spui că erai cu Caroline până anul trecut?".
"Da. Nu o văd de un an".
"Deci 'perioada ta întunecată' a început și s-a sfârșit anul trecut?".
"Da, anul trecut am descoperit că Kevin ajunsese la închisoare și atunci am luat-o complet razna și, mă rog, restul îl stii", își pleacă capul de rușine.

Alcoolul, fumul, drogurile, aproape c-o lovise pe Meredith, schimbul de anturaj, faptul că-l abandonase pe Drake, trădarea lui Caroline și abandonul fratelui său.
E foarte mult de asimilat într-un singur an și într-un oarecare fel îl admir pentru că e persoana care e acum. Eu nu știu dacă aș fi reușit să trăiesc liniștită după toate astea, cel puțin nu imediat, nu după doar un an.

"Josh", îl chem. "Sunt sigură că Kevin încă se gândește la tine și te iubește".
"Tocmai asta e faza, Jennifer. Eu nu știu unde e, nu știu dacă e încă în pușcărie, dacă locuiește altundeva, nici nu știu dacă mai trăiește, înțelegi? Dar lucrul care mă enervează cel mai tare e că am petrecut atât de puțin timp cu el, înțelegi? A ieșit din viețile noastre prea devreme și uneori trebuie să privesc câteva poze ca să mi-l amintesc și Meredith a stat cu el și mai puțin decât mine. Mi-e frică să nu eșuez ca frate fără sprijinul lui Kevin".
"Dar, stai așa, deci Chloe...", dar sunt întreruptă imediat.
"Exact", confirmă Josh. "Chloe nu l-a văzut niciodată. S-a născut după aceea, nici nu știe cine e Kevin, nu e la conuștință de faptul că fratele său mai mare nu sunt eu, iar Kevin nu știe că are o soră mai mică în afară de Meredith".
"E totul atât de confuz", vorbesc mai mult pentru mine însămi decât pentru el.

E un labirint de confuzie și tristețe. O tăcere riguroasă s-a instalat între noi până când soneria telefonului meu o întrerupe. Mă încrunt citind numele.
"Cine e?", mă întreabă Josh.
"Tatăl meu", răspund refuzând apelul.
"Ar fi mai bine să mă duc", mă desprind de peretele de care ne sprijiniserăm.
"Te conduc".
"Nu, nu".
"Jennifer, iar începem?", întreabă râzând și râd și eu.

"Nu, Josh, serios", încerc să-l conving. "Vreau să mă duc singură, am nevoie să mă mai gândesc puțin, o să iau un taxi".
"Hm, bine", Josh încuviințează, dar pare puțin agitat.
"Atunci, pe mâine", salut cu un semn din mână în timp ce mă întorc pe partea cealaltă.
"Jennifer", mă strigă. "Iartă-l. Eu nu l-am iertat niciodată pe tata și poate continuu să n-o fac nici acum. L-am urât aproape toată viața și chiar și acum simt ranchiună fața de el și, ai încredere, nu e o senzația grozavă".

Îl privesc atent pe Josh în timp ce-mi confirmă sentimentul întunecat pe care-l simte pentru tatăl său și doar acum îmi dau seama că n-aș vrea niciodată să simt ceva atât de întunecat pentru tata. Încuviințez în timp ce îmi reiau drumul spre partea cealaltă a străzii și aud pașii săi îndepărtându-se.

"Josh", strig eu ca să mă fac auzită de la depărtare și Josh se întoarce brusc. "Nu ești ca Kevin pentru că ești încă aici. Meredith spune mereu că ești un frate fantastic, chiar dacă eu am câteva dubii, dar ea pare să fie fericită", termin urlând.

Îl văd pe Josh râzând, probabil pentru comentariul meu personal care a stricat momentul în care îl confortam, dar pare să nu-i pese. Ridiă brațul în semn de salut și eu îmi continuu drumul.
Chem un taxi explicându-i unde mă aflu în timp ce aștept singură. Chiar trebuie să-mi amintesc să folosesc mașina acum că sunt la Manhattan. Telefonul meu vibrează și observ că am primit un mesaj.

Mesaj de la: Meredith.
"Drake m-a sărutat azi la ieșirea de la școală și apoi a fugit".

Fac ochii mari citind mesajul. Drake a sărutat-o pe Meredith la ieșire? Treaz?
Nu poți sta liniștit o clipă.