Capitolul 35

Jennifer's Pov

Mi-e cald și e de parcă aș avea un tanc pe mine. Îmi frec ușor ochii încercând să mă adaptez la lumina care intră de pe geam.

"Josh", șoptesc ușor. "Josh, trezește-te".

Mușchii săi încă îmi înconjoară talia, în timp ce picioarele sale mă țin mai aproape de el, pare că trebuie să evite ca eu să fug.
Creierul meu încă nu reușește să sesizeze faptul că am dormit cu Josh, dar e ultima mea grijă având în vedere că de-abia reușesc să respir.

"Josh, ridică-te, nu reușesc să respir", șoptesc din nou.

E evident că dacă vorbești ca un șoricel nu te aude.
Încerc să-i ridic brațul, dar singurul lucru pe care îl obțin e un mârâit din partea sa, mă simt o prizonieră!

"Josh, ridică-te", strig împingându-mă în spate și făcându-l să cadă brusc pe jos. "Ești un afurisit de mammut...".

Îl văd ridicându-se brusc de pe jos și privindu-se frenetic în jur. Se uită la pieptul său, apoi la așternuturi, la geam, apoi la mine. Repetă acțiunea de câteva ori până când nu se relaxează și se așează pe marginea patului.

"Aș vrea să-ți spun bună dimineața, dar nu e nimic bun în trezirea asta", spune sec.
"Nici pentru mine nu e cazul să-ți spun bună dimineața având în vedere că până acum câteva secunde în urmă riscam să mor sufocată", răspund pe același ton.
"Puteai doar să mă trezești!", mârâie la mine.
"Am încercat, nu te clinteai".
"Și trebuia să mă arunci pe jos?", întreabă supărat.
"Ce trebuia să fac? Să trezesc cu ciripitul păsărilor?".

Aveți prezent când două persoane dorm împreună îmbrățișate și apoi dimineața următoare rămân ore întregi să se privească , dându-și bună dimineața cu un sărut, alintându-se, vorbind și apoi merg să ia micul dejun împreună? Ei bine, aceia nu suntem eu și Josh.

"Văd că ești arogantă de cu bună dimineața".
"Tu ești și gând dormi, deci ce să mai spun", îl cert din nou pentru că m-a sufocat.

Se pregătea să riposteze până când n-am auzit niște zgomote de afară și tăcem brusc. Auzim pașii apropiindu-se tot mai mult la ușa noastră și începem să ne schimbăm priviri îngrijorate până când nu auzim o bătaie în ușă.

"Domnișoară Milton", spune Anny din partea cealaltă a ușii.
"La dracu'", mârâi.
"Cine e?", întreabă Josh încet.
"Anny, menajera".

Mâna lui Anny bate din nou în lemnul ușii.

"Păi, răspunde-i", spune din nou șoptind.
"De unde știe că sunt aici? Ar fi trebuit să vină să bată la ușa mea".
"Domnișoară Milton, e totul în regulă?", continuă să vorbească Anny din partea cealaltă a ușii.
"Răspunde-i!", spune Josh smulgând cu forța așternutul pe care îl frământam cu mâinile.
"Hm, da, Anny", mă bâlbâi. "E totul în ordine".

Tăcerea se așterne pe partea cealaltă a ușij în timp ce eu și Josh gesticulăm ca niște maimuțe ca să ne înțelegem fără să emitem vre-un sunet.

"Doriți să vă pregătesc micul dejun dumneavoastră și amicului dumneavoastră?".

Amicul meu? O fierbințeală care pleacă din vârful degetelor de la picioare și ajunge până la frunte îmi străbate rapid corpul făcându-mă să arăt ca o căpșună coaptă.

"De unde știe?", întreb pe un ton scăzut.
"Fiindcă aseară noi n-am făcut nimic, m-am dus la ea ca să fiu satisfăcut".

Îi arunc o privire de gheață alături de pernă oe care o evită ușor înainte să se întindă pe pat și să râdă din nou.

"Nu, Anny, mulțumesc, pleacă imediat", spun aruncându-i o privire lui Josh care pare puțun jignit.
"Domnișoară, cred că e nepoliticos să lăsați ca oaspetele dumneavoastră să plece fără să ia micul dejun".

Strâng pumnul pe lenjerie, știind că Anny nu va ceda la chestiuni de mâncare.

"Bine", oftez. "Coborâm imediat".
"Da, domnișoară Milton".

Aud pașii mici ai lui Anny mergând spre scări și mă relaxez aruncându-mă din nou pe pat cu mâinile pe față.

"Deci, domnișoară Milton?", întreabă Josh malițios. "Foarte drăguț".
"Nu ești amuzant".

"Ți-aș putea spune așa de acum înainte", spune știind că nu mi-ar plăcea.
"Nu, nu o vei face", folosesc un ton sigur.
"Și cine zice?", mă întreabă încruntat.
"Eu", răspund imediat. "Dacă o să-mi spui așa n-o să-ți răspund și știm amândoi că sunt bună să păstrez tăcerea".

Zâmbetul său malițios dispare brusc, probabil amintindu-și săptămânile în care nu vorbeam unul cu celălalt sau, mai bine spus, în care eu nu-l băgam în seamă.
Părul e mai ciufulit decât de obicei, dar în mod ciudat îmi place și mai mult, iar lumina care intră pe geam luminează șuvițele arămii în timp ce reușesc să zăresc pupilele în mijlocul mării negre al ochilor săi. Petele negre de pe brațe se întind împreună cu mușchii săi în timp ce se ridică din pat și eu întorc repede capul înainte să roșesc.

"Oricum, e prima dată când mi se întâmplă ceva de genul", răspunde schimbând subiectul.
"Adică?", întreb ridicându-mă încet din pat.
"Adică să dorm cu cineva fără să fi făcut nimic seara înainte".

Îl privesc cu coada ochiului în timp ce mă încalț și îl prind uitându-se fix la peretele din fața sa de parcă ar fi lucrul cel mai interesant din lume. Pare gânditor în legătură cu azi-noapte, dar din tonul de voce pe care l-a folosit nu pare turbat de acest lucru.

"Există mereu o primă dată", spun eu de parcă aș fi indiferentă în fața acestei situații.
"Poți mereu recupera, știi?", spune cu toată malițiozitatea sa.
"Mă abțin, mulțumesc", zâmbesc fals.

El îți face o propunere de genul și tu te abții?
Da, normal.
Ești cumva oarbă?
Tu n-ar trebui să fi de-acord cu mine, fiind conștiința mea?
Da, în teorie, dar acei mușchi îmi încețoșează rațiunea.

"Și de ce ar trebui să te abții, mă rog?", întreabă mijind ochii.
"Mă duc să-mi fac un duș", spun nevrând să răspund la întrebarea sa.
"Răspunde".
"Am spus că mă duc să-mi fac duș", repet încercând să-l fac să înțeleagă că nu voi relua subiectul.

Mă privește intens de parcă ar încerca să-mi înțeleagă comportamentul, dar la urmă se ridică și el din pat și se apropie de mine.

"Bine, hai să facem duș".
"Am spus că eu mă duc să-mi fac duș", îl corectez ațintind arătătorul pe pieptul său.
"Fiindcă sunt un băiat cu suflet bun vin cu tine să te susțin", îmi dă degetul la o parte și își pune mâna pe inimă.
"Să mă susții să-mi fac duș?", întreb amuzată.
"Da. Uneori să te dai cu balsam pe spate e greu, dar eu voi fi acolo să te ajut, dacă îți intră șampon în ochi voi fi acolo să te ajut, dacă...", îl blochez imediat cu mâna pentru că nu-i mai pot susține prostia. Nu la ora asta a dimineții.
"Josh", spun pe jumătate serioasă pe jumătate râzând.
"Da?", răspunde plin de speranță.
"Haide să luăm micul dejun", râd și ies din cameră.
"Poftim? Păi și dușul?", întreabă de parcă ar fi un cățel abandonat.
"Îl fac după aceea", răspund întorcându-mă spre el. "Singură".

"Nu ești deloc o fată generoasă".
"Trebuie să-ți amintesc că te-am lăsat să dormi în camera de oaspeți?".
"Noi am dormit în camera de oaspeți", mă corectează Josh amuzat. "Împreună".

În momentul acesta îl urăsc, evident știe că acest lucru mă stânjenește și el trebuie mereu să evidențieze acest lucru.

"Da, am înțeles", spun enervată. "Eram și eu prezentă".
"O, da, chiar erai", spune în spatele meu, dar mă fac că plouă.

Ajungem în salon și mă privesc în oglinda mare, observându-mi figura și amintindu-mi că n-am fost nici la baie din cauza lui Josh. Pijama galbenă toată șifonată, părul care se duce în toate direcțiile și niște mici cearcăne sub ochi.
Oftez frustrată în fața oglinzii din cauza aspectului meu de zombie înviat.

"Arăți bine", se complimentează Josh punându-se în spatele meu în oglindă.
"O, haide, scutește-mă!", îl avertizez.

El dă din umeri ca un copil neajutorat care doar a spus adevărul și iese din raza vizuală a oglinzii.

"Stop!", îl cert eu.
"Ce e?", mă întreabă îngrijorat de tonul vocii mele.

"Unde te duci?".
"Să iau micul dejun, nu?".
"Du-te să-ți pui tricoul".

Își privește pieptul, apoi pe mine, etalându-și unul din zâmbetele sale cele mai reușite.

"Îți distrag prea mult atenția așa, Milton?", întreabă tot zâmbind.
"Nu, dar Anny e în bucătărie, n-aș vrea să creadă lucruri pe care nu le-am făcut".
"Pe care din păcate nu le-am făcut", îmi șoptește la ureche ca apoi să urce scările.

Se plânge atât de mult de faptul că nu-am făcut sex în dimineața asta, dar aseară nu părea să aibe intenția asta. Când mi-a cerut să merg să dorm cu el nu părea să aibă alte scopuri și întocmai nici nu m-a atins în feluri în care nu trebuia.
Știa foarte bine că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar mi-a cerut oricum să merg să dorm cu el.

"Bună dimineața, domnișoară Jennifer".
"Bună dimineața, Anny", răspund puțin rușinată și neîndemânatică.

Șuncă, ouă, struguri, cereale, cafea, lapte, pâine prăjită, dulceață, ciocolată, iaurt, brioșe.
Masa e plină de mâncare și privirea mea se luminează imediat.

"Bună dimineața, domnișorule Josh", repetă Anny când îl vede pe Josh intrând în bucătărie. Cu tricou din fericire.

Sau din nefericire.

"O, bună dimineața", îi răspunde politicos. "Spuneți-mi doar Josh".

Desigur știu că Anny nu-i va spune niciodată doar Josh, nu o face cu mine pe care mă cunoaște de când m-am născut, darmite cu el. Doar că nu-mi dau seama de unde stie cum îl cheamă.
De când a venit la tine acasă să "văruiți" poate?

Corect!

"Câte persoane trebuie să ia micul dejun?", întreabă Josh uitându-se interogativ la masă.
"Doar voi doi", răspunde Anny în timp ce spală o oală.
"Doar noi doi?", repetă Josh deschizând ușor gura.
"O, păi, da", răspunde Anny lăsând jos oala. "Domnișoara Jennifer de obicei tinde să mănânce mult la micul dejun".

Zâmbesc la afirmația sa în timp ce-mi umolu cana cu lapte și cereale.

"Ah, da, uitasem că atunci când mănânci te transformi într-un tirist înfometat", mă jignește așezându-se pe scaun.

"Încetezi să-mi jignești felul de a mânca?".
"Când tu vei încete să amesteci mâncare la nimereală".
"Ceea ce fac eu se numesc probe culinare", răspund băgând câteva cereale în gură.
"Mărul cu dulceață și ciocolată îl numești probă culinară?".
"Tu nu poți înțelege, ești prea înapoiat", oftez zgomotos.
"Nu, tu ești cea ciudată", replică întinzând dulceață pe pâinea sa prăjită.
"Eu nu sunt ciudată!", îl cert aruncând în el cu o prună uscată.
"Ție frică de mâncarea verde, Jennifer", spune de parcă asta ar explica tot.
"Încetează!", strig eu aruncându-i altă prună.
"Încetează tu să încerci să mă omori cu prune uscate!", urlă din nou la mine.

Sunt pe cale să-i arunc o altă prună până când nu o auzim pe Anny râzând încet și ne oprim din ceartă.

"O, mă scuzați", spune Anny stânjenind întorcându-se la curățenie".

Ne privim pieziș și pun pruna la loc în castron în semn de pace. Mâncăm în tăcere dându-ne câte un șut pe sub masă din când în când de parcă am fi niște copii de grădiniță.

"Domnișoară, tatăl dumneavoastră se întoarce astăzi de după-amiază".
"O, da, corect. O să ne vedem direct la cină".
"Ați plănuit ceva pentru după-amiază?", mă întreabă Anny strângând farfuriile goale de pe masă.
"Da, spune-i tatei în locul meu când ajunge".

Încuviințează în tăcere și știu că ar vrea să știu mai mult despre unde mă duc și cu cine.

"Unde trebuie să mergi?", mă întreabă Josh și văd urechea lui Anny lungindu-se.
"Ies".
"Unde?", mă întreabă Josh agitat.
"Să beau o cafea".
"Cu?", întreabă și mai agitat de faptul că nu-i dau informații mai detaliate.
"Nu începe să faci pe detectivul cu mine".
"Cu?", întreabă pe un ton mai țâfnos.

Oftez zgomotos din cauză că nu reușesc să-mi termin sandvișul cu unt de arahide și mă uit pieziș la el.

"Aș vrea să iau micul dejun în pace".
"Dacă îmi răspunzi vei continua să-ți iei micul dejun în pace".

"Cu Michael".

Lasă brusc cana sa cu cafea pe masă, se mută cu scaunul și sunt conștientă că Anny acordă multă atenție acestei scene chiar dacă nu lasă să se vadă. O fi spălat oala aia de douăzeci și cinci de ori.

"De ce?", ce-l apucă acum?
"De ce nu?", ce are împotriva lui Michael nu înțeleg.
"Pentru că e un irlandez ratat", răspunde de parcă ar fi un motiv întemeiat.
"Nu e irlandez", îl apăr abandonându-mi sandvișul fără tragere de inimă.
"E un handicapat, ar trebui să-ți fie de ajuns".
"Și tu ești un handicapat și totuși ești aici luând micul dejun cu mine".

Văd ochii săi închizându-se și mai mult la culoare și mâinile sale strângând cu putere ceașca de cafea.

"Tu nu te duci", îmi ordină și eu râd cu poftă.
"Și tu cine ești, mă rog, ca să-mi ordini cu cine să ies și cu cine nu?", întreb amuzată de comportamentul său absurd.

"Ieșiți împreună?", întreabă încercând să-și calmeze tonul de voce.

Eu și Michael să ieșim? Chiar nu mă văd cu unul ca Michael, reușesc să-l văd doar ca pe un prieten, cam ca pe Drake. Singura diferență e că Michael nu schimbă fată în fiecare pauză, sau cel puțin așa cred.

"Nu e treaba ta, Josh".

Sincer nu știu de ce n-am negat pur și simplu, poate latura asta a lui 'geloasă' îmi place puțin. Știu că nu e gelos pe mine ca persoană, ci pe faptul că mă înțeleg atât de bine cu Michael și cu el nu, dar e oricum amuzant.

"Răspunde-mi, ieșiți împreună?".
"Nu, suntem doar prieteni", răspund prefăcându-mă plictisită.
"Și de când tu ai prieteni în afara lui Meredith?", mă întreabă sec pe un ton sever.

Rămân cu gura căscată în timp ce mă uit la el și privirea sa devine nervoasă de parcă și-ar fi dat seama doar acum de ceea ce a spus.

"Jennifer, eu...".
"Pleacă!", ordin fără să mă uit la el.
"Nu voiam să spun asta, doar...", dar nu-i permit să continue.
"Josh!", țip eu făcând-o pe Anny să tresară. "Ieși din casa mea, acum".

Îl văd dând drumul la cană și ridicându-se în mod deloc elegant de la masă ca să meargă spre scări. Nu trece nici un minut și-l văd îndreptându-se spre ușă cu pantofii și geaca de blugi pe el.

"Poarta", spune încet de parcă m-ar ruga.

A abandonat complet masca de dictator pe care o avea la micul dejun.
Mă ridic fără tragere de inimă fără să-i vorbesc și îi deschid poarta ca apoi să-l văd plecând în grabă. Nu voi înțelege niciodată acel băiat, una e să arăți că el 'poate avea tot ce-și dorește' cum spune el, și alta să se enerveze în felul ăsta.

"E totul în ordine?", mă întreabă Anny.

"Desigur", răspund deja obișnuită cu toate astea. "De unde știai?", o întreb referindu-mă la faptul că eu eram în cameră cu Josh.
"N-ați fost foarte tăcuți azi-noapte în bucătărie".
"Deci știai deja de azi-noapte?", întreb uimită.
"Da, domnișoară".
"Și cum de n-ai zis nimic?".
"Vă place de domnișorul Josh?", îmi răspunde cu o altă întrebare.
"Poftim? Nu!", spun poate prea repede.
"Înțeleg".
"De ce această întrebare?".
"Păreți în sintonie", îmi răspunde cu un zâmbet dulce și eu mă abțin să nu pufnesc în râs.
"În sintonie? Eu și Josh?".
"Da, desigur".
"Erai prezentă când ne certam pe o prună uscată?".
"Da, eram aici", răspunde hotărâtă. "Sintonie nu înseamnă să vă înțelegeți în fiecare clipă, înseamnă și să vă certați cum ați făcut mai devreme".
"Nu înțeleg, Anny".
"Știu, dar veți înțelege".

Acum începe să facă și pe misterioasa? Nu suport situațiile astea!
Mă duc doar să beau o cafea cu Michael, nu reușesc să-i înțeleg reacția exagerată.

"Și oricum nu, nu-mi place", spun mai calmă.
"De ce nu?", mă întreabă acordându-mi toată atenția sa.
"E îngâmfat, posesiv, încăpățânat, leneș, afemeiat, arogant și nu mai continuu pentru că aș termina mâine dimineață".
"Înțeleg", zâmbește Anny. Pare aproape fericită de răspunsul meu negativ. "Și atunci, de ce a dormit aici?".
"Venise pe jos și era târziu", răspund rapid.
"De ce ați dormit cu el?".
"El mi-a cerut", răspund înghițind în sec.
"Puteați să-i răspundeți nu", termină Anny mândră.

Întocmai, puteam să spun nu...

"Oricum, vă pot da un sfat, domnișoară?", mă întreabă Anny precaută.
"Spune-mi", îi răspund interesată.
"Nu dați prea multă importanță la ceea ce a spus domnișorul Josh, referitor la chestia cu prietenii, am văzut imediat regretul în ochii săi, iar când era la ușă era doar supărat".

Încuviințez, nevrând să continuu această conversație.

"Și de când tu ai prieteni în afara lui Meredith?"

Continuu să repet propoziția în minte și din felul în care a spus-o, răbufnind, ca apoi să văd privirea sa cerându-mi iertare, știu că nu voia s-o facă.

N-a fost ca dățile trecute, atunci medita să-mi spună lucruri de genul și după ce le spunea continua să se uite la mine de parcă m-ar provoca, fără să regrete.
Dar faza e că ne-am certat din nou. Pare un ciclu fără sfârșit.

****

Josh's Pov

"Și știi ce mi-a răspuns eu?".

"Nu știu", îmi răspunde Drake puțin cam prea amuzat după părerea mea.
"Nu e treaba ta, Josh", imit vocea lui Jennifer pe un ton cam prea acut.
"Josh".
"Ce-o vedea oare în Michael ăla?", întreb eu supărat.
"Josh", mă strigă din nou, lungind literele.
"Nu, dar zic, l-ai văzut cu fața aia de bebeluș? Ar putea face reclamă la Pampers".
"Josh", strigă și mai tare Drake, dar sunt prea supărat ca să-l ascult.
"O, dar dacă îl prind prin jur îi nenorocesc fața aia de bebeluș și după...".
"Josh, la naiba, ascultă-mă!", tună Drake.
"Nu e nevoie să țipi", oftez eu așezându-mă pe scaunul de la birou.
"Ba se pare că trebuie să țip având în vedere că ai intrat în camera mea ca un uragan, în timp ce eu încă dormeam, urlând lucruri la nimereală despre tine, Jennifer, acest Michael și despre niște așternuturi, n-am înțeles nimic".
"Nu o suport!", confirm frustrat.
"Jennifer?".
"Da, cine altcineva?".

Fata aia o să mă scoată din minți mai devreme sau mai târziu, simt asta! Cum am putut dormi cu ea fără să fac nimic? Nici n-am sărutat-o, nu reușesc să înțeleg. E de parcă aș fi vrut doar să dorm cu ea. M-am simțit pus sub presiune de ea când a început să-mi atingă brațele cu vârful degetelor. Fetele tind să mă pipăi în mod mult mai intens în părți mult mai intime, iar eu m-am simțit complet în largul meu și totuși ieri, acea atingere a sa, m-a făcut să mă simt atât de nelalocul meu și în același timp îmi plăcea.
A fost un gest atât de inocent, nici nu-și dăduse seama de ceea ce făcea, am înțeles asta din felul în care și-a retras mâna de parcă s-ar fi ars.

"Îmi explici și mie de ce te-ai dus la ea?".
"După ceea ce s-a întâmplat m-am gândit să văd cum se simte".
"Și nu puteai doar s-o suni?", mă întreabă Drake curios.
"Nu, nu puteam, bine?", răspund eu fără să reușesc să-i dau o explicație.

Voiam doar să văd dacă se simte bine după ceea ce s-a întâmplat, dar voiam s-o întreb privind-o în ochi, e foarte bună în a-și ascunde starea sufletească și eu voiam să știu ce adevărat cum se simte.

"Bine, nu puteai", râde Drake.
"Ce-i așa de amuzant?".
"Nimic, nimic", continuă râzând. "Deci ai dormit la ea?".
"Da".
"De ce?".
"Pentru că era târziu, era frig și eu eram pe jos așa că...", dar nu reușesc să termin fraza.
"Stai, ce?", întreabă Drake urlând și ridicându-se din poziția în care stătea pe pat.
"Ce?".
"Repetă ceea ce ai spus la final".
"Eu eram pe jos".
"Ai mers la ea pe jos? De la tine acasă la ea pe jos?", întreabă din nou urlând.
"Drake, nu urla, la dracu'!".
"Și nu-ți pui câteva întrebări referitor la motivul pentru care ai făcut-o?", mă întreabă calmându-se.
"Nu începe din nou cu povestea asta, Drake, nu-mi place de Jennifer, nu în felul acela".

Trebuie să înceteze toți să mă întrebe asta, de parcă eu nu m-aș fi purtat niciodată frumos cu o fată.
Cu siguranță n-ai fost niciodată la vreuna acasă pe jos în toiul nopții doar ca s-o întrebi cum se simte.

"Bine, bine", răspunde știind că ar începe o discuție aprinsă. "Deci ai dormit la ea acasă și nu s-a întâmplat nimic?".
"Păi, de fapt am dormit împreună", răspund eu încet sperând ca el să nu înțeleagă, dar mă înșel.
"Împreună? Tu și Jennifer? Adică în același pat?", mă întreabă fără cuvinte.
"Nu, Drake, împreună pe preșul de la ușă! Da, împreună, în pat".
"Și deci ce s-a întâmplat?".

Drake se apropie de mine stând pe marginea patului, sprijinindu-se de pernă și privindu-mă curios.

"Drake, pari o afurisită de fată în căutare de bârfe", râd de el.
"Răspunde", spune aruncându-mi perna.
"Nimic, nu s-a întâmplat nimic".
"Nimic, adică nimic?", mă întreabă Drake ca să fie sigur.
"Nimic",repet eu.
"Nici măcar un sărut?".
"Nici măcar un sărut".

Zâmbesc ușor la amintirea lui Jennifer în brațele mele cu pijamaua aia îngrozitoare cu puișori, dar faptul că mi se părea sexy și așa mă irită.

"Nu pari deranjat".
"Poftim?", întreb revenindu-mi din amintirile de azi-noapte.
"Am spus că nu pari deranjat de faptul că nu s-a întâmplat nimic".
"Păi, eu...", încep eu gândindu-mă. "Sincer mă cam așteptam la faptul că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar...".
"Dar?", întreabă Drake și mai curios.
"Nici n-am încercat", oftez. "Am început să mă gândesc la asta azi-dimineață, dar azi-noapte nici măcar nu mi-a trecut prin cap să mă culc cu ea, îmi era de-ajuns și doar să dorm cu ea, a fost ciudat".

Îl văd pe Drake ridicându-se brusc de pe pat de parcă s-ar fi curentat și încălțându-se frenetic.

"Unde te duci?", întreb confuz.
"Să iau niște șampanie, trebuie să sărbătorim", îmi răspunde serios.
"Ai înțeles ce ți-am spus? Nu m-am culcat cu ea".
"Exact, pentru prima dată Josh Cliver doarme cu o fată fără să facă sex", spune pe un ton uluit. "Două sticle de șampanie!".
"Încetează, dobitocule", râd împingându-l.
"Acum n-o să devii un romantic, nu?", mă întreabă cu voce mieroasă.
"Drake, încetează sau te pocnesc", dar tonul meu amuzat nu-l oprește.
"Și cum v-ați trezit azi-dimineață? Te-a mângâiat pe păr și tu te-ai trezit sub atingerea sa delicată?".
"Dar de unde îți ies anumite lucruri? Nu, de fapt m-a aruncat jos din pat și am început să ne certăm chiar înainte să ne spunem bună dimineața".

Îl văd pe Drake râzând și ținându-se de stomac ca apoi să se arunce din nou pe pat.

"Mă așteptam la ceva de genul din partea ei", și-și șterge lacrimile de la ochi.

"Da, și eu", râd alături de el.
"Și acum deci ce se întâmplă?".
"Adică?".
"Ați făcut pace? Sunteți prieteni?".
"De fapt ne-am certat și m-a aruncat afară din casă".
"Ce i-ai făcut?", mă ceartă.
"Și de ce crezi că am fost eu?".

Drake mă privește pieziș lăsându-și capul pe o parte ca să-mi dea de înțeles că e evident că e vina mea.

"Bine, fie", oftez enervat. "Să zicem că am făcut un comentariu nu foarte drăguț, dar eram doar supărat pentru chestia cu Michael".
"Josh, înțeleg, dar nu poți s-o rănești de fiecare dată când ești supărat".
"Mie nu mi se părea rănită având în vedere că m-a scos afară în șuturi fără să mă privească", mă apăr eu.
"Și știm toți că acesta e felul său de a nu-și arăta tristețea".

Mă blochez la fraza lui Drake, știind că ar al naibii de multă dreptate și eu mă simt și mai prost.
De ce naiba vorbesc mereu mult, prost și fără rost când sunt nervos? Trebuie să învăț să-mi țin naibii gura!

"Dar, eu totuși, Josh, nu înțeleg".
"Ce nu ți-e clar?".
"Dacă faptul că n-ați făcut nimic nu te deranjează, de ce ai venit aici furios?".
"Pentru că iese cu Michael!", mă enervez doar auzindu-i numele.
"Michael?".
"Da, fiul unuia din asociații tatălui său, un fraier cu față de câine plouat!".
"Și ție ce-ți pasă?", întreabă serios.
"Ce?".
"Ce-ți pasă ție dacă iese cu Michael? Voiai să stai cu ea azi?", mă întreabă luându-mă prin surprindere.
"Nu", spun deloc convins. "Adică nu știu, nu cred".
"Și atunci de ce n-ar trebui să iasă cu el?".

Nu știu ce să spun, nu știu ce să răspund, mă simt dezorientat și nelalocul meu. Mă uit frenetic în jur ca apoi să deschid gura fără ca măcar să gândesc.

"Pentru că dacă începe să-i placă de Michael n-o să pot s-o adaug pe lista mea".
"Spune-mi că glumești", spune pe un ton dezamăgit Drake.
"Nu, știi foarte bine că acesta a fost scopul meu de la bun început", încerc să mă conving și pe mine însumi.
"Poate că la început era acela scopul tău, dar mergând înainte nu mai este acesta motivul, Josh".

Drake pare destul de contrariat, poate chiar puțin supărat și acest lucru mă deranjează și mai tare.

"Cine zice?".
"Josh, deschide ochii", răbufnește Drake. "O luai complet razna când era în spital".
"Mă simțeam vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat, nu sunt un monstru!", mă apăr eu.
"Ai mers la ea pe jos în toiul nopții, ai dormit cu ea fără scopuri ascunse, ai...", dar îl opresc imediat, iritat.

"Drake, ajunge! Lista e răspunsul la tot și încetează cu întrebările".

Drake se întoarce în pat, dându-mi spatele, nu înțeleg de ce se supără așa tare cu povestea asta. Hotărăsc să mă ridic și să mă întorc la mine acasă, sătul de situația asta, dar vocea lui Drake mă oprește înainte să ies.

"O să te rănești singur așa".

Ies pe ușă fără să-i răspund, și mai confuz decât înainte.

****

"Copii, sunt foarte dezamăgită de această temă".

Ora asta de literatură nu se mai termină și profesoara ne ceartă de mai bine de douăzeci de minute despre cum am dezvoltat ideea despre vreme în tema sa stupidă. Eu nici n-am făcut-o, fiind o chestie stupidă. De ce ar trebui să scriem niște gânduri despre vreme?dacă e soare, e cald, dacă plouă e frig, stop.

"Chiar dacă v-am spus că această temă este forte importantă, nu ați luat-o în serios, unii din voi ați desenat pur și simplu un curcubeu".

Râdem toți la afirmația sa în afară de Jennifer care pare indiferentă la certurile sale, ba chiar pare puțin în lumea ei, nici nu cred că ascultă. Azi are o coadă împletită pe o parte și lungimea părului său se observă mai bine.

A aplicat puțin mascare care face ochii săi verzi și mai luminoși. Un tricou negru și un cardigane​ roz împreună cu niște blugi și niște cizme. E diferită azi, e chiar frumoasă.

"Dar nu toate lucrările au fost proaste", vocea profesoarei mă distrage din nou. "Unii din voi ați făcut chiar o treabă bună, o persoană în special".

Chiar există cineva în clasa asta care a reușit să scrie ceva interesant despre timp?

"O să vă citesc ceea ce a scris această persoană fără ca, desigur, să vă dezvăluiesc numele, este vorba de intimitate, dar chiar aș vrea să fiți atenți ca apoi să comentați conținutul".
"De ce ne citiți această temă?", întreabă cineva din spate.
"Pentru că m-a atins cu adevărat și aș vrea să-l împărtășesc cu voi. O voi citi la masculin astfel încât sub nicio formă să nu vă dați seama despre cine e vorba".

Jennifer continuă să privescă pixul său care bate pe bancă și nimeni nu acordă atenție profesoarei care a scos foaia din sertarul catedrei.

"Deci, tema atmosferică a acestei lucrări este ploaia".

Ploaia, hm?
O văd pe Jennifer îndreptându-se brus și făcând ochii mari. Trage tare cu degetele marginea cardiganului său mare și-și mușcă cu putere buza.
Nu cumva o fi tema sa...
Profesoara își drege vocea și începe să citească atent foaia din fața sa în timp ce o văd pe Jennifer agitându-se tot mai mult.

"Cred că ploaia este mult mai mult decât simplă apă care cade din cer. E un element al naturii foarte subapreciat, cred că atunci când începe să plouă lumea se schimbă.
Pentru mine ploaie e sinonim cu tristețe. Cerul să schimbă ca să primească proasta dispoziție și apoi începe să plouă încet, atât de încet încât e dureros, care te face să te gândești în timp ce o privești din spatele geamului.
Exact ca durerea, care te îmbrățișează încet încet și apoi te copleșește întru totul, udându-ți sufletul.
Dar ploaia cea mai îngroziatoare e cea care ajunge brusc, neașteptată, când te plimbi și începe să plouă din senin și tu nu ști cum să te protejezi de ea, așa că începi să fugi în căutarea disperată a unui adăpost. La fel ca durerea care te lovește direct la inimă ca un fulger pe cerul senin, nu te poți aștepta la asta, nu ești pregătit la acest gen de durere așa că te răpune smulgându-ți orice speranță de a putea zâmbi sub ploaie.
Totul devine mai întunecat, ploaia șoptește la ureche muzica sa tristă și nu mai distingi diferitele parfumuri care de obicei se simt pe stradă. Ploaia acoperă tot, acoperă zgomotele, parfumurile și mă învăluie și pe mine.
Stropii de apă au viață scurtă, cine știe dacă în drumul pe care-l fac de la cer până la asfalt sunt triști pentru că știu că în câteva clipe vor dispărea sau dacă hotărăsc să fie fericiți pentru ultimele lor clipe de viață.
Că începe încet sau că începe brusc, ploaia e mereu periculoasă, dar nu la fel de mult ca durerea. Pentru că ploaia se termină și revine soarele, dar durerea continuă pentru că ți-a intrat pe sub piele. Bagi la spălat hainele ude și după le pui la uscat și e ca și cum n-ar fi fost udate niciodată, dar durerea continui s-o simți în mod constant și ai vrea să-ți smulgi pielea.
Ploaia în viața mea e tristețea, dar de ploaie pot mereu să mă feresc cu o umbrelă, dar pentru durere n-am nicio umbrelă care să mă protejeze".

Profesoara ridică privirea, iar asupra clasei domnește tăcerea de când a început să citească. Nimeni nu îndrăznește să spună ceva și nici eu nu reușesc să deschid gura. Toți au acordat atenție și par aproape destabilizați de această temă. Nu auzisem niciodată ceva de genul sau cel puțin nimic de genul care să fi fost scris de noi. Numeni era neatent, toți răpiți de acele cuvinte atât de îndurerate și pline de dezorientare.

"Nu aveți nimic de spus?", întreabă profesoara.

Dar nimeni nu vorbește, pare aproape că persoanele din această clasă au devenit triste auzind ceea ce a citit.
Fiecare din ei se holbează la profesoară de parcă ar vrea niște explicații și să știe cine a putut scrie lucruri de genul. Dar eu nu mă uit la profesoară, nu mă uit la colegii mei, mă uit la Jennifer.
Are privirea plecată pe bancă în timp ce strânge cu putere cardiganul său și încearcă să-și ascundă chipul cu coada.

"O, Jennifer...", îmi șoptesc încet mie însumi.

Mă simt și mai vinovat acum că i-am spus acele cuvinte ieri la micul dejun.
Ea e cea care a scris acea temă despre ploaie. Ea e cea care a făcut să se așterne liniștea în clasă. Ea e cea care simte acea durere.