Capitolul 34

Jennifer's Pov

Mesaj de la: Michael.
"Am aflat ce s-a întâmplat. E totul în ordine?"

Mă strâmb puțin citind mesajul său și gândindu-mă la viteza cu care vestea s-a răspândit. Mă întorsesem de puțin acasă și Michael știa deja ce se întâmplase.

Mesaj la: Michael.
"Văd că veștile se află repede"

Nici nu reușesc să urc bine scările că primesc alt mesaj.

Mesaj de la: Michael.
"Dacă aș fi fost acolo doar un minut în plus, aș fi fost de partea ta, știi asta, nu?"

Din instinct încep să zâmbesc la mesajul său. Michael încearcă mereu să mă facă să înțeleg că el e prezent, cu toate că nu știe nimic despre mine și eu nimic despre el, m-a ajutat enorm și n-o să încetez niciodată să-i fiu recunoscător pentru asta.

Mesaj la: Michael.
"Sunt sigură, dar nu-ți face griji, m-am descurcat"

Mesaj de la: Michael.
"Da, am auzit. Ai aruncat un drink pe ea, am râs de-a binelea ahaha"

Mesaj la: Michael.
"Trebuie să-mi mulțumească că nu i-am aruncat o masă"

Mesaj de la: Michael.
"Ai chef să ne vedem mâine la o cafea?"

Rămân puțin uimită de cererea sa, dar apoi îmi amintesc că e doar vorba de Michael, așa că accept, știind că n-are alte intenții ascunse.

Mesaj la: Michael.
"Da, cu mare plăcere. Acum mă pun să dorm, sunt foarte obosită, noapte bună, Michael"

Mesaj de la: Michael.
"Bine. Atunci mâine îți scriu ca să ne punem de-acord. Sper să nu arunci cu nimic în nimeni, noapte bună, frumoaso"

Râd din nou la mesajul său în timp ce simt obrajii luând foc datorită salutului său. Va fi plăcut să stau cu Michael, știu.
Doisprezece noaptea. În sfârșit în pat după seara asta groaznică! De obicei, înainte să adorm, fac un rezumat despre ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei, dar în noaptea asta nu, vreau doar să dorm. Cine știe dacă tata a aflat deja ce s-a întâmplat și cine știe ce s-a întâmplat după aceea... Nu, nu și nu!
În noaptea asta nu, vreau doar să dorm.
Continuu să mă zvârcolesc în pat, în căutarea puținei liniște. Încerc din nou să închid ochii, impunându-mi să adorm, până când nu aud telefonul sunând și tresar în tăcere.
Cine poate fi la ora asta? Tata care aflase ce s-a întâmplat și nu putea aștepta până mâine să mă certe? Din nou Michael? Iau telefonul fără ca măcar să mă uit cine e și răspund.

"Alo?".
"Jennifer".

Mut, nevenindu-mi să cred, telefonul ca să mă uit la ecran și se pare că nu m-am înșelat.

"Josh?", întreb în mod clar încă uimită.
"Te-am trezit cumva?".
"Păi, nu, s-a întâmplat ceva?".
"Sunt afară, la poartă".

Ce mama naibii căuta Josh la unu noaptea la poarta mea? Mă ridic în grabă din pat, riscând să mă împiedic din cauza diferitelor pături și mă îndrept spre geamul meu care dă direct spre poartă. E acolo în fața porții mele cu privirea observând curtea mea și telefonul lipit de ureche. Are aceeași pantaloni și aceeași pantofi de mai devreme, doar că acum poartă un tricou negru cu decolteu în V care-i lasă puțin la iveală pieptul său și o geacă de blugi.

"Jennifer, mai ești?", mă întreabă vocea la telefon, făcându-mă să răspund.
"O, hm, da", încep să spun. "Ce cauți aici?".

Privirea sa se mută de la curte la geamul meu, ochii săi negri se mută asupra mea și eu tresar ușor. Sunt o poartă, o curte, o mini fântână și toată casa mea care ne despart, și totuși eu pot simți tare și clar privirea sa asupra mea.

"Am venit să văd cum te simți".
"Poftim?", sunt sigură că am înțeles greșit.
"Pot să intru sau trebuie să rămân aici să vorbesc cu tine la telefon?", rânjește el în timp ce eu reușesc să observ zâmbetul său făcându-și loc în întuneric.

"Vin să-ți deschid".

Cobor repede scările în timp ce mă îndrept spre ușă. Încă nu reușesc să asimilez faptul că Josh a venit la mine acasă în toiul nopții, dar dezactivez rapid alarma ca să-l las să intre, sperând ca nici Anny nici Greg să nu se trezească. Rămân să-l aștept în tocul ușii în timp ce-l văd traversând curtea lungă cu pași mari.

"Hei", îmi zâmbește.
"Hei, intră".

Se privește puțin în jur prin salon de parcă ar căuta ceva sau pe cineva.

"Dorm toți și tata nu e acasă, știi doar", îi spun eu.
"Aș fi vrut să arunc niște pietricele în geamul tău ca să te trezesc, dar sunt sigur că această casă e plină de camere de filmat și sisteme de alarmă", râde.
"Așa și este", răspund. "În plus, de ce ar trebui să arunci cu pietricele în geamul meu? Există telefoanele cu un motiv".
"Eu îți arunc pietricelele, tu vii la fereastră uimită și începem să vorbim, tu de la geam și eu din curte. Pare desprins dintr-un film".
"Ce tot spui acolo?", încep să râd.

Ochii săi devin ciudați în timp ce mă țin de burtă râzând și, nereușind să-i descifrez, încerc să mă calmez încet sprijinindu-mă de balustrada scărilor.
Continuă să mă privească fără să-și ia privirea de la mine și încep să mă simt prost.

"Porți mereu pijamale de genul?", mă întreabă începând din nou să râdă.

Îmi cobor privirea ca să mă uit la pijamaua mea complet galbenă cu niște puișori pe ea și nu reușesc decât să fac ochii mari și să roșesc.

"Într-adevăr, foarte sexy", încă își bate joc de mine Josh.
"Încetează să mai râzi de mine", îi spun dându-i un pumn pe braț.
"Scuze, dar...", mă privește pentru o clipă serios ca apoi să înceapă din nou să râdă, în timp ce eu mă uit urât la el.
"Știi cum e, nu știam că te-ai fi prezentat la mine acasă la unu noaptea, dacă nu, nu mi-o puneam", vorbesc eu, încercând să pun punt râsetelor sale.
"Dacă nu ce făceai? Te schimbai pentru mine?",  mă întreabă malițios.

Uneori uit cât de pervers poate fi băiatul ăsta și că înțelege totul cum vrea el.

"Da", îi răspund eu și el pare ușor surprins. "Mi-aș fi pus-o pe cea cu oi".

Pufnește din nou în râs la care la urmă mă alătur și eu, uitând de faptul că Anny și Greg s-ar putea trezi.

"Cum de erai trează?", mă întreabă după ce ne-am revenit din râs.
"Nu reușeam să dorm".
"Nici eu n-aș reuși după tot ce s-a întâmplat în seara asta".

Fac o mutră de dezaprobare auzindu-l că vorbește de aseară. Nu mi se întâmplase niciodată nimic de genul, nu mi se întâmplase niciodată să vorbesc despre mama în public sau chiar și doar cu tata, nu aruncasem niciodată un pahar cu vin pe capul soției unui afacerist dar, mai ales, nu m-aș fi așteptat să mă descarc în felul acela. Felul în care i-am urlat acele lucruri lui Josh e imprimat în mintea mea, nu am plâns, dar simțisem lacrimile amenințând să curgă și asta însemna mult.

"Scuze pentru mai devreme", spun în timp ce mă așez pe o treaptă.
"Pentru?", mă întreabă confuz.
"Pentru că am țipat la tine", răspund plecându-mi capul. "În curte, mă refer".

Nu mi-e rușine că am țipat la el având în vedere că o fac mereu, dar ceea ce spusesem mă face să-mi plec capul. Nu credeam că mi-aș fi dar drumul așa, nu în felul acela, nu cu el.

"Eu mă bucur", îmi răspunde așezându-se lângă mine pe aceeași treaptă.
"Te bucuri că am reacționat așa?", întreb pe un ton enervat. Era bucuros de necazurile mele?
"Da", îmi spune sincer. "Nu te simți mai lejeră?".
"Lejeră?".
"Da, de parcă ai fi scăpat de o povară. Am un beci abandonat acasă, nu-l mai folosește nimeni, dar eu mă duc des, de fiecare dată când vreau să-mi descarc nervii. Am atârnat un sac de boxe și după ce-mi descarc nervii pe acel sac, mă simt mai bine, mai lejer".

Nu mai merge nimeni acolo, a spus. Înseamnă că nimeni nu știe că atunci când e supărat se descarcă în beciul său? Mă simt mândră că sunt singura care știe, un fel de mic secret al nostru.

"Spui că pot să te folosesc drept sac de boxe?".
"Nu, Jennifer", râde la supoziția mea. "Te-ai răni lovind oțelul".

Îmi dau ochii peste cap la felul său de a se lăuda în timp ce ridică brațele arătându-și mușchii jucăuș. Singurul lucru pe care încă nu l-am înțeles este de ce el e aici?

"Josh, de ce ai venit la mine acasă?", întreb încet de parcă întrebarea mea ar putea rupe înțelegerea care se formează.

Mă privește mutându-și ochii negri pe chipul meu frenetic, de parcă s-ar hotărî dacă să-mi spună sau nu.

"Voiam să vă cum te simți", spune fără să-și desprindă privirea din a mea.
"Sunt bine".
"Asta o spui tu!", îmi răspunde pe un ton de voce mai sever.

"Întocmai, eu o spun!", îi răspund pe același ton.
"Starea ta sufletească e singurul lucru referito la care minți", spune privindu-mă ca apoi să-și mute privirea. "În plus, nu ești credibilă cu pijamaua aia".

Râd din nou pentru schimbările bruște de comportament care au loc între noi. De ce Josh trebuie să intre mereu în viața mea ca o turbină? Complimentele sale în timp ce eram cu Chloe, pieptul care i se ridica și cobora într-un ritm alert când m-a ajuns din urmă în curte, îmbrățișarea sa când am căzut pe jos, mângâierile sale pe spate, geaca pe umerii mei în timp ce ieșeam din marele salon. Toate astea mă confund prea tare.

"Atunci eu plec, s-a făcut târziu, ar fi bine să merg spre casă".
"Să mergi? Ai venit pe jos?", întreb uimită.
"Da", răspunde stânjenit masându-și ceafa.
"Ai înnebunit? Casa ta e foarte departe de aici", răbufnesc.
"Eu, păi...", Josh e stânjenit. "Voiam doar să fiu sigur că te simți bine".
"Puteai să mă suni sau să aștepți până mâine", îl cert eu.
"N-ar fi fost același lucru", spune continuând să-și păstreze tonul nervos.

De ce suntem așa? De ce înainte ne certăm și după ne plimbăm prin centru să facem cumpărături? De ce ne evităm și apoi stăm împreună sub umbra unui copac? De ce cu o zi în urmă îmi declară durerile sale și cea următoare sunt în spital din vina sa? Tăcerea profundă dintre noi pentru zile întregi ca apoi să ajungem să pictăm camera mea împreună. De ce ne certăm și în aceeași seară el e la mine acasă ca să se asigure că sunt bine?
Prea mulți "de ce", ca să reușesc să gândesc în mod logic, nimic dintre noi n-are sens, și e frustrant.

"Poate ai putea să dormi aici".
"Ce?", întreabă făcând ochii cât cepele și ridicând tonul vocii.
"Ce? Ha? Cine a vorbit?", răspund eu frenetic.
"Mi-ai cerut să dorm aici?".

L-am întrebat? Când?
Da, ai făcut-o, exact acum cinci secunde.
Nu e adevărat.
Încearcă să conectezi gura cu creierul din când în când.

"Da", mormăi eu. "Adică dacă vrei, mă refer dacă poți, nu".
"Jennifer?", mă întreabă Josh confuz.
Da, și eu sunt confuză de 'răspunsul' meu, dacă o putem numi așa.
Inspir adânc înainte să vorbesc ca să nu par din nou o completă aiurită.
Stai liniștită, pari oricum.
Din fericire ești tu aici ca să-mi dai curaj.

"Voiam să spun că poți să dormi aici având în vedere că ai făcut tot drumul ăsta degeaba și ești pe jos. E frig și e târziu, în plus am multe camere pentru oaspeți".
"O, păi...", e în mod evident uimit de propunerea mea.
"Dacă vrei, eu nu, adică...".
"Bine".
"Bine?", întreb eu. Ce mă apucă?
"Da, e încă valabilă propunerea sau trebuie să mă întorc acasă pe jos?", râde de mine.
"Urmează-mă", oftez depășindu-l.

Simt ochii săi arzându-mi pe spate, oare ce mi-a trecut prin cap?
Josh să doarmă la mine acasă, ceva e în neregulă cu mine.

"Poți dormi aici", spun deschizând ușa camerei. "E bine?".
"Jennifer, e uriașă, mie mi-era de-ajuns canapeaua".
"Avem prea multe camere nefolosite, folosește-o și taci".
"Da, să trăiți", îmi face un semn cu mâna.
"Hm, ar trebui gen să-ți dau niște haine?", întreb ezitând în timp ce el râde.
"Nu ești obișnuită să ai băieți care dorm la tine acasă?".
"Nu sunt obișnuită să am persoane care dorm la mine acasă", răspund sec.

Răspunsul meu pare că l-a făcut să se simtă prost. Situația e puțin ciudată în timp ce eu îmi frământ tivul bluzei mele de pijama în tocul ușii și el se uită puțin prin jur.
Poate că ar trebui să pleci și să te pui să dormi, ce zici?
Da, corect!
Sau voiai să dormi cu el?

"Atunci eu mă duc", spun ezitând.

"Da, eu plec de dimineață devreme, stai liniștită".
"Ah, da, bine, noapte bună atunci".
"Noapte bună".

Mă îndrept cu pași lenți spre camera mea și cum aud ușa camerei sale închizându-se încep să alerg spre camera mea, de parcă cineva m-ar urmări.

Intru umblând frenetic dintr-o parte în cealaltă a camerei, mă urc și cobor din pat, urlu ținând perna pe față, dar nimic nu pare să mă calmeze. Mă întind pe pat respirând încet în timp ce mă uit la tavan, trebuie doar să mă gândesc că Josh nu doarme la mine acasă. Josh nu doarme la mine, Josh nu doarme la mine.
Dar Josh doarme la tine acasă.
Știu, la naiba!
Calmează-te Jennifer, doarme în altă cameră, nu sunteți pe cale să faceți sex în patul tău.
Normal că nu!
Atunci liniștete-te.

"Acum dorm", îmi spun mie însămi".

Arunc o ultimă privire la peretele galben din fața mea care-mi provoacă imediat un zâmbet, iar apoi cad într-un somn profund.

****

"Trăiești, haide, trăiești, trebuie să trăiești!", strigă o fetiță pe stradă.

Unde sunt? E frig și întuneric.

"Trezește-te, trezește-te, te rog!", țipă din nou fetița în capătul străzii.

Strigăte disperate îmi îndemnă picioarele să se miște spre capătul străzii, încă nu reușesc să înțeleg unde sunt, știu doar că mi-e frig.

"Ajută-mă, te rog, ajută-mă! Moare", plânge fetița.

Țipetele care provin de la o sursă atât de mică îți sfâșie inima. Continuu să privesc scena de la distanță, cu cât mă apropiu mai mult de fetiță, cu atât ea pare că se îndepărtează. întrezăresc două figuri încețoșate, dar nu reușesc să înțeleg.

"Ridică-te, respiră, eu sunt aici! Nu te voi mai supăra, dar te rog, trezește-te".

Fetița continuă să țipe bătând pumnii pe o figură în fața ei. În timp ce un bărbat țintește pistolul spre ea.

"Ai grijă! Dă-te la o parte!", urlu eu încercând să avertizez fetița, dar nimeni nu pare să mă audă.

Fetița plânge, trupul nu se mișcă și bărbatul rămâne nemișcat cu pistolul în mână.

"Jur mama, pe bune, o să mănânc mereu tot ce am în farfurie, n-o să-mi mai julesc genunchii, n-o să-mi mai murdăresc hainele, dar tu trezește-te, bine?", plânge fetița. "Bine, mama? Bine?", continuă plângând.

Fetița ridică privirea asupra bărbatului și apoi își privește atent mâinile, din instinct îmi privesc mâinile și sunt pline de sânge. Cad pe jos țipând îndurerată.

"Nu!", spun eu cu voce sugrumată deschizând ochii.

Privesc rapid în jur mijindu-mi ochii în mod repetat, dându-mi seama că mă aflu în camera mea.

"Normal că sunt în camera mea", spun râzând amar.

Fruntea udă de la transpirație, pijamaua lipită de corpul meu, cearșaful împrăștiat și respirația mea accelerată.
Mereu aceeași zi, noapte de noapte.

Mă duc în baie clătindu-mi rapid fața înainte să mă duc în bucătărie ca să beau puțină apă.

"Ar trebui să încep să-mi iau apa în cameră având în vedere că e mereu aceeași poveste", îmi spun mie însămi cu capul în frigider.

"Jennifer?", sar brusc în sus lovindu-mă cu capul de frigider de frică.
"Josh, ai luat-o razna? Mi-a intrat inima în cur de frică".
"Inima în cur?", repetă râzând.
"Da, m-am speriat!", îl cert eu.
"Îmi pare rău", dar nu pare deloc, având în vedere că el continuă să râdă.
"De ce ești în bucătărie?", îl întreb eu agresivă.
"Și tu de ce ești trează?".
"Eu te-am întrebat prima".

Oftează frustrat știind că de la aceste simple întrebări am putea începe să ne aruncăm mâncarea din bucătărie la trei noaptea.

"Mi-era foame, așa că am coborât", îmi spune liniștit.
"Deci veneai să-mi jefuiești bucătăria, ha?", întreb eu glumeață.
"Vinovat", ridică mâinile în aer. "Iar tu? De ce ești în bucătărie?".
"Mi-era sete", mint.
"Ești sigură?".
"Da", mint din nou. "Deci, vrei să mănânci sau nu?", întreb schimbând subiectul.
"Desigur", răspunde încă în mod clar perplex.

Bag din nou capul în frigider în căutarea a ceva comestibil.
Dovleac, jambon, dovleac, brânză, roșii, dovleac, dulceață, ciocolată, dovleac. Ce dracu'? Ce mâncare e asta? Ce problemă are Anny cu dovlecii?

"Jennifer", tună din nou Josh făcându-mă să mă lovesc încă o dată.
"Josh, încetezi odată? Ce probleme ai?".
"Scuze", chicotește. "Voiam doar să-ți spun că trebuia să te dai la o parte din frigider, pentru că, felul tău de a sta la nouăzeci de grade, îmi crea niște probleme aici jos", spune indicând părțile sale intime.
"Josh!", îl cert aruncând în el cu o banană din coș.
"Chiar vrei să mă omori cu o banană? Original trebuie să recunosc".

Oftez frustrată de băiatul acela prost, fără tricou, din fața mea. Stai așa, de ce nu are tricou? Cum de mi-am dat seama doar acum?
Ezit cu privirea asupra părții sale descoperite, doar lumina care provine de la frigider și cea ușoară a lunii îmi permit o viziune discretă.
Umerii lați, ar putea construi o mică străduță pentru biciclete. Bicepsul ușor contractat și spatele de un diametru exagerat, sunt sigură că nu reușesc să-i cuprind brațul cu degetele. Privesc și mai atent observând niște pete negre pe brațele sale, sunt tatuaje pe care le observasem și data trecută, dar nu reușesc să înțeleg...

"M-ai putea consuma dacă o ții tot așa", vocea lui Josh răsună în liniște făcându-mă să înțeleg că mă holbam la el.
"Hm, e bun un sandviș?", deviez subiectul sperând că nu vrea să insiste.
"E bun sandvișul", rânjește știind că încercam să-i distrag atenția de la faptul că-l mâncam din priviri.

Scot pâinea și jambonul, jonglând cu cuțitul încercând să nu-mi tai mâna, știind că Josh mă observă atent fiecare mișcare a mea.

"Încetezi să te mai holbezi la mine? Mă stânjenești!".
"Scuze, dar văzându-te cu un cuțit în mână în timp ce porți o pijama cu puișori e hilar", spune pufnind într-un râs pe care părea că și-l reține ani înțregi.
"Ce ai împotriva puișorilor?", întreb întorcând cuțitul spre el.
"O, nimic, nimic, ador puișorii, trăiesc pentru ei".
"Ah, așa, deja e mai bine", răspund lăsând jos cuțitul.

Întind farfuria cu sandviș spre el, mulțumită de calitățile mele de bucătar.
Ai făcut doar un sandviș.
Un sandviș la ora trei noaptea cu Josh în fața mea.
E oricum doar un sandviș.

"Tu nu mănânci?", mă întreabă mușcând din opera mea de artă.
"Normal că mănânc, ce întrebare prostească".
"Tot nu înțeleg de ce nu ești o balenă".

Nu bag în seamă jignirile sale și iau un măr tăindu-l pe jumătate ca apoi să mă îndrept spre frigider. Îmi pun o mână deasupra capului, ca să nu dau din nou cu capul în cazul în care ar hotărî să mă sperie din nou. Iau dulceața și ciocolata și pun totul masă. Observ privirea ciudată a lui Josh în timp ce mușcă din sandvișul său, dar nu-l bag în seamă și încep să întind dulceața pe felia de măr pe care am tăiat-o.

"Nu poți s-o faci!", răbufnește Josh. "Nu e uman".

Continuu să ignor discursurile sale în timp ce întind ciocolată pe partea cealaltă a mărului în timp ce mușc o bucată privindu-l pe Josh.

"Dacă te dezgustă poți să te întorci pe partea cealaltă", spun liniștită.
"Nu mă dezgustă".
"Pare, având în vedere fața ta".
"Da, pentru că nu poți întinde ciocolată și dulceață pe un măr de parcă n-ar fi cine știe ce".
"Josh, hai să nu deschidem din nou acest subiect, nicio lege nu-mi interzice să pun dulceață și ciocolată peste măr și să-l mănânc!".
"Ei bine, ar trebui s-o facă".
"Vrei o gură?", îmi bat joc de el.
"Nu, mersi", îmi răspunde cu o față dezgustată. "Ești ciudată rău".
"Ești enervant", scot limba la el.

Termin repede 'mărul meu' în timp ce el își mănâncă sandvișul și apoi ne ridicăm ca să ne întoarcem în camerele noastre. Urcăm în tăcere scările până când el mă apucă de încheietură.

"De ce ai coborât în bucătărie?", mă întrebă privindu-mă fără să clipească.
"Ți-am spus, pentru apă".
"Atunci te întreb din nou: de ce ai coborât în bucătărie?".

E hotărât în ceea ce-mi cere, știin evident că mințeam, uneori mă întrebam cum făcea. Știu deja că nu-mi va da drumul până când nu-i voi spune adevărul.

"Eu...", încep puțin nesigură referitor la ce să spun până când nu mă încurajează cu privirea să continuu. "Am avut un coșmar, asta-i tot".

"E prima dată când se întâmplă?", râd amar la întrebarea sa.
"Nu, sunt deja ani buni".

Strânsoarea sa îmi dă drumul încheieturii în timp ce mă privește de parcă ar încerca să înțeleagă ce să facă.

"E referitor la ceea ce s-a întâmplat în seara asta?", mă întreabă precaut.
"În parte".

Continuăm să ne privim fără să scoatem vreun cuvânt. Încă sunt confuză referitor la cum e posibil ca Josh să fie la câțiva metri de camera mea fără tricou.

"Vrei, vrei, hm, tu vrei", își pleacă ușor capul. "Vrei să dormi cu mine?", spune dintr-o suflare de parcă ar fi singurul mod de a o spune.

Fac ochii mari și întredeschid buzele. Nici nu încerc să-mi ascund surprinderea, pentru că ar fi imposibil. Pare atât de timid cu privirea în pământ în timp ce se uită din când în când pe furiș la reacția mea. Să dorm cu el? De ce?
Ca să vă jucați monopoli, după tine oare de ce vrea să doarmă cu tine?
Clopețele de alarmă încep să răsune în capul meu.

"Doar să dormim, promit", rupe tăcerea de parcă ar fi simțit stânjeneala mea.

Haide, fată proastă ce ești! Dormi cu el.

"Da".

Evident faptul că și-a ridicat brusc capul îmi dă de înțeles că nu se aștepta la un asemenea răspuns și-l înțeleg, nu mă așteptam nici eu.

"Vino", spune întinzându-mi mâna în timp ce-l privesc confuză.
"Știu să intru foarte bine și singură într-o cameră", spun depășindu-l.
"Desigur", mormăie enervat Josh.

Josh merge spre pat în timp ce eu rămân lângă ușă legănându-mă pe călcâie neștiind ce să fac. Trebuie să dorm pe divanul din fața patului sau să mă pun cu el în patul matrimonial? N-am mai dormit cu un băiat, de fapt nici cu o fată.

"Vrei să vii sau stai în fața ușii să ții de șase?".

Ironia lui Josh mă irită în timp ce îi arunc o căutătură urâtă și mă îndrept pe partea cealaltă de pat. Râde când observă uriașa distanță pe care am pus-o între noi, aș putea să cad din pat dacă m-aș muta cu câțiva centimetri. Mă pun cât de comod posibil trăgând plapuma pe mine în timp ce-i întorc spatele lui Josh, sunt sigură cu sunt roșie ca racul și nu vreau să-mi vadă roșeața. Cum am ajuns în situația asta? E doar vina acestei petreceri, nu, e vina tatălui meu care m-a târât la cină, ba nu, a lui Meredith pentru că e sora lui. Nu, e vina faptului că am intrat în bibliotecă. Frustrarea, angoasa și nervozitatea pun stăpânire pe mine în timp ce mă lupt singură în acest pat. Dorm în același pat cu Josh, un necunoscut pentru mine. Ei bine, de fapt știu lucruri despre Josh pe care nimeni nu le știe, dar sunt sigură că multe altele nu le știu.

"Care e culoarea ta preferată?", întreb, iar el râde la întrebarea mea.
"Dormi cu mine pe jumătate dezbrăcat în pat și tu mă întrebi care e culoarea mea preferată?".
"Da, de ce, ce-i așa ciudat?".
"Pentru că la ora asta aș face altceva cu oricare altă fată. Cu siguranță n-am vorbi despre culori".

Mă înroșesc toată la răspunsul său și strâng în pumn partea mea de plapumă.

"Deci, care e?", întreb din nou.
"Înainte era verde".
"Și acum?".
"Acum e roșu", îmi răspunde cu vocea răgușită.

Nu știu dacă face aluzie la ceva spre mine, dar nu vreau să-mi fac ciudate filme mintale așa că rămân în tăcere, încă stânjenită.

"Și a ta?", mă întreabă după câteva minute.
"Albastru", răspund fără să ezit.
"De ce?".
"Cerul e albastru, marea e albastră. Sunt infinite, adânci, superbe, dar întunecate. Marea frumoasă, dar poate provoca mari dezastre și pe fundul mării trăiește pericolul. Cerul posedă un albastru deschis, dar dispoziția sa se poate schimba dintr-o clipă în alta".

Termin de formulat răspunsul meu, dar aud niciun răspuns din partea lui Josh așa că bănuiesc că a adormit, probabil adormit de teoria mea așa că mă întorc încet spre el și-l văd cu ochii închiși. Pare relaxat.

"Dormi?", întreb încet.
"Nu", răspunde tot cu voce răgușită făcându-mă să tresar. "Te ascultam".
"Cu ochii închiși?".

Deschide încet ochii și-și ațintește irișii săi negri asupra mea.

"Tu ai spus că pentru a percepe mai bine cuvintele trebuie să ții ochii închiși, îți amintești?".

Își amintea ceea ce-i spusesem la prima noastră oră de literatură? Eu credeam că m-a luat drept nebună, vreau să știu mai mult.

"Mâncarea ta preferată?", întreb apropiindu-mă cu un milimetru.
"E un interogatoriu?", mă întreabă în timp ce un mic zâmbet rămâne pe chipul său.
"Doar întrebam".
"Hmm", începe să-și scarpine ușor bărbia. "Pizza".
"Pff, banal", răspund eu.
"Ție ce mâncare nu-ți place?", mă încrunt ușor la întrebarea sa.
"De ce mă întrebi ceea ce nu-mi place și nu ceea ce-mi place?".
"Pentru că dacă te-aș îmtreba ceea ce-ți place n-am mai termina".

Îi dau un șut sub plapumă știind că mâna mea n-ar ajunge la el ca să-i dau un pumn. Își întinde brațul apucându-mă de încheietură și tresar.

"O să cazi la noapte dacă continui să stai acolo", îmi spune la câțiva centimetri de fața mea.

Sunt atât de aproape că reușesc să simt răsuflarea sa pe nasul meu. Mă întorc brusc dându-i spatele, cum a reușit să mă târască ca pe un salam doar cu o mână?

"Mâncarea verde".
"Poftim?".
"Mâncarea verde nu-mi place, mă sperie".
"Te sperie?".
"Da, salata, castraveții sau orice altă mâncare verde mă sperie. Nu reușesc să le mănânc".

Simt plapuma tremurând ușor, semn clar că el râde cu poftă.

"Ăsta e lucrul cel mai stupid pe care l-am auzit vreodată".
"Hei, nu râde de mine!", strig la el întorcându-mă brusc cu fața.
"Cuvântul tău preferat?", îl întreb după ce m-am calmat că el a râs de mine.
"N-am un cuvânt preferat", îmi spune de parcă ar fi evident.
"Cum nu?", întreb încercând să nu mă gândesc că buzele sale sunt foarte aproape de ale mele. "Cuvântul meu preferat e bufniță".
"De ce bufniță?", mă întreabă zâmbind.
"E fain să pronunți cuvântul 'bufniță', încearcă".
"Nu, e stupid", îmi răspunde rânjind.

"Bufniță, bufniță, bufniță. Haide, Josh, spune-o".
"Nu, e stupid".
"Tu ești stupid".

Brațul său se ridică brusc, strângându-mă și mai tare. Mă privește atât de intens încât simt că ochii mei verzi s-ar putea contopi cu ochii săi de culoarea cărbunelui pe loc. Observ maxilarul său bine-definit în simbioză perfectă cu pomeții săi și părul arămiu care-i atârnă ușor pe ochi. Ridic mâna dând la o parte șuvița în timp ce continuu să mă uit la chipul său, observ fiecare detaliu al său ajungând la gât, la clavicule și apoi la brațul său drept.
Acum reușesc să văd bine tatuajele, e un lanț cu o literă în mijloc. Ridic din nou mâna ca să trasez tatuajul său, de parcă atingându-l aș putea să înțeleg semnificatul său. Doar acum observ cum mâna mea pare mică și insignifiantă în comparație cu a brațul său. Trasez lanțul până când nu ajung la litera "M" și mângâi ușor restul lanțului până când nu aud un geamăt ciudat din gura lui Josh.

"O, Doamne",  îmi retrag imediat mâna.

Nu-mi dădusem seama că-l atingeam în felul acela, mă simt brusc înfierbântată și rușinea pune stăpânire pe mine. Mă întorc imediat dându-i spatele ca să nu mă poată vedea. Trec minute de tăcere până când nu începe din nou să vorbească.

""M"-ul reprezintă numele mamei și a surorii mele", spune Josh. "Margaret și Meredith".
"E un lucru f-frumos".
"Da, cred că da".
"Ai altele?", întreb știind deja răspunsul.
"Da, am alt lanț pe brațul stâng cu litera K".
"Fratele tău?", întreb șoptind de parcă l-aș putea agita.
"Da, Kevin, și încă unul cu litera C de la Chloe".

"Înțeleg".
Tăcerea domnește asupra noastră, doar răsuflarea noastră ușoară răsună în cameră până când brațul lui Josh îmi înfășoară talia și spatele meu aderă pieptului său tare.
Cu o mână îmi dă părul la o parte atingându-mi ușor gâtul și simt răsuflarea sa sub urechea mea în timp ce mă ține strâns la pieptul său. E plăcut, simt o căldură plăcută instalându-se înăuntrul meu, un fel de protecție.

"Josh", șoptesc.
"Da?".
"Ți-e dor de fratele tău?", întreb atingând ușor mâna sa din jurul taliei mele.
"Da, iar ție mama ta?".
"Da".

La răspunsul meu el mă strânge mai tare. Simt ochii mei îngreunându-se și adorm încet, simțind parfumul său de mentă invadându-mi simțurile din cauza aproprierii, nasul său atingându-mi din când în când partea din spate a gâtului în timp ce din când în când îi mângâi încheieturile.
Sunt pe cale să cad într-un somn adânc, învăluită de brațele care formează în mine o turbină de emoții diferite.
Un somn adânc, fără coșmaruri, cu Josh. Doar cu Josh.