Capitolul 32

Jennifer's Pov

"Jennifer, ce plăcere să te cunosc, Meredith mi-a vorbit mult despre tine", îmi spune o femeie cu părul lung închis la culoare și cu trăsături dulci, seamănă al naibii de bine cu Meredith, trebuie să fie mama ei.
"Încântată de cunoștință, doamna Cliver", zâmbesc stânjenită.

Ce politicoși suntem azi.
Taci, trebuie să fiu!

"O, nu, dragă, spune-mi doar Margaret", îmi zâmbește larg.

Nu mi-o imaginasem așa pe mama lui Josh, ba chiar mă așteptam să dau peste o bătrână bogată cu nasul pe sus, dar e o femeie foarte frumoasă și trebuie să spun și simpatică. Acum înțeleg de la cine a luat Meredith.

"Ne vedem din nou", spune tatăl lui Josh apropiindu-se. "În seara asta fără confruntări, bine?".
"Să sperăm", șoptesc, dar trebuie să mă fi auzit pentru că începe să râdă.

Sincer chiar nu știu ce să cred despre acest bărbat. M-a enervat felul în care s-a purtat cu tatăl meu la început, dar m-a și uimit modul în care a reacționat la răbufnirea mea împotriva lui. Mă așteptam la un "fiica dumneavoastră este impertinentă" sau "tu trebuie să-mi porți respect, nu ști cine sunt eu". El însă a început pur și simplu să râdă și seara a continuat în mod liniștit, ei bine, excluzând episodul din baia restaurantului cu Josh.
E un bărbat pe treaba lui, dar văd de la zâmbetul său că nu e o persoană rea, doar distinsă, ca tatăl meu.
Poveste lui Josh îmi răsună în cap în timp ce mă uit la tatăl său.

"E vina tatălui meu dacă Kevin e în pușcărie, e vina sa că s-au întâmplat toate astea".

Este într-adevăr vina acestui bărbat că Josh a trecut prin toate astea?

"Cu siguranță îl cunoști deja pe Josh", spune Margaret indicându-și fiul.
"Da, ne cunoaștem", spun cu voce subțire.
"Unde ai lăsat entuziasmul, Jennifer? Acasă?", mă întreabă Josh zâmbind de pe divan.
"Am pierdut entuziasmul din momentul în care am acceptat să te însoțesc la această petrecere", răspund răutăcioasă.

"Încearcă să nu mă faci de râs, Milton", se ridică și iese din living.
"Tu încearcă să nu...", dar mă opresc când observ că toți trei ne privesc și înroșesc în mod inevitabil.

Îmi cobor privirea și mă joc cu degetele. Mă enervase atât de mult încât uitasem de prezența părinților săi și a lui Meredith. Blestemat să fi Josh, ce figură de rahat m-a făcut să fac!

"Ea și Josh fac mereu așa", spune Meredith la un moment dat.

"Înțeleg", spune mama sa... Zâmbind? Eu și fiul său ne certăm în livingul său și ea zâmbește?
"Haide, să mergem în living, mai avem timp să ne pregătim", mă târăște Meredith pe divan.
"Pe mai târziu, fetelor", ne salută tatăl său, urcând scările împreună cu soția sa.

Par atât de fericiți, e posibil să se fi întâmplat cu adevărat tot scandalul despre care Josh mi-a vorbit? Cu siguranță nu m-a mințit, având în vedere că și Meredith adusese vorba acum ceva timp în urmă despre situația lor complicată.
Mă așez pe canapeaua albă și studiez casa, sau cel puțin ceea ce reușesc să văd de pe divan. Ultima dată când am venit aici era întuneric beznă și situația nu era dintre cele mai fericite. Cu siguranță nu puteam începe să mă uit prin casă în timp ce-l târam pe Josh beat în cameră.

"Jennifer, m-ai auzit?".
"Hm, ce?", o întreb pe Meredith care s-a așezat lângă mine.
"Ești mereu cu capul în nori", răspunde, dar fără să folosească un ton jignit. "Am întrebat unde e geanta cu rochia ta".
"Geantă? Rochie?", ce tot spune acolo?
"Trebuia să-mi imaginez", oftează. "Nu poți veni îmbrăcată așa!".
"De ce nu? Uită-te la mine", spun ridicându-mă de pe divan.

Meredith mă privește cu dezaprobare, de parcă n-ar înțelege ce ar trebui să demonstrez așa.

"Mi-am pus o pereche de blugi mulați, mi-am pus chiar o cămașă!", spun în mod teatral. "Îți dai seama? Blugi mulați?", repet făcând o piruetă, făcând-o pe Meredith să râdă.
"Și alea?", spune indicând încălțămintea mea.
"Sunt converse", răspund luând din nou loc pe divan.
"Da, văd asta. Crezi că se potrivesc cu un eveniment de genul?".
"Sunt comode", mă apăr.
"Sunt teniși".
"Dar sunt negre".
"Așa, și?", mă întreabă clar amuzată.
"Negrul e elegant", încerc încă să mă apăr, chiar dacă știu că ceea ce spun nu are sens.
"Jennifer", mă privește punându-și o mână pe umărul meu. "Și sacurile de gunoi sunt negre, dar nu sunt elegante".

Oftez frustrată și alunec deloc elegant pe canapea. Uneori regret zilele în care de-abia reușea să se uite în ochii mei. Aud pe cineva râzând și mă întorc spre locul de unde provine.

"Și ea cine e?".
"Ea e Chloe, sora mea".

O fetiță iese din ascunzătoarea sa, apărând în fața noastră. Aș putea spune e o "Josh Cliver" în miniatură. Păr arămiu și drept ținut pe spate de o bentiță galbenă, ochii foarte închiși la culoare și o rochiță albă care o înfășoară, lăsând descoperite doar mâinile si picioarele.

"Eu sunt Jennifer", îi spun observând că nu se mișcă din poziția sa.
"Păi ea, ei bine, ea nu...", începe să vorbească Meredith, pusă în mod clar în încurcătură. "Ea nu vorbește.

Nu vorbește? Cum adică nu vorbește? Oare e timidă? Nici eu nu sunt o mare vorbăreață, nu e nevoie să faci o tragedie din asta.

Meredith își continuă discursul, observând expresia mea confuză.

"Nu mai vorbește de câțiva ani, de când...", dar se blochează neștiind ce să spună, dar eu știu deja la ce se referă.
"De la episodul cu Kevin", termin fraza sa și o observ căscând gura ușor.
"Tu-tu", se bâlbâie Meredith. "Tu de unde ști? De Kevin".
"Mi-a spus Josh", răspund calmă.
"Josh? Josh fratele meu?", mă întreabă nevenindu-i să creadă.
"Nu, Josh vânzătorul. Da, Meredith, fratele tău".
"Da, păi, scuze, e doar că, wow".

E chiar atât de absurd că eu știu despre povestea asta? Meredith pare cu adevărat șocată de această revelație a mea. Oare ea nu voia ca eu să știu?

"Meredith, stai liniștită, nu voi spune nimic nimănui", îi spun ca să o liniștesc.
"Nu, nu, nu e asta, sunt doar surprinsă că a vorbit despre asta cu tine, nu vorbește niciodată despre acest subiect".

Încuviințez și hotărăsc să schimb subiectul despre Josh care mi se destăinui.

"Deci, de ce Chloe nu vorbește?", întreb din nou sperând să nu ating o subiect tabu.
"De fapt, nu s-a înțeles cu adevărat, a încetat să mai vorbească de câțiva ani. Unii spun că e vorba doar despre o reacție traumatică din cauza scandalului care s-a creat cu câțiva ani în urmă și că va începe să vorbească în curând, dar încă nu s-a întâmplat. De fapt, e ca și cum s-ar fi născut mută, pentru că s-a întâmplat imediat după primele sale cuvinte, a încetat să vorbească imediat după aceea. Nici măcar nu-mi mai amintesc vocea ei, nici măcar nu mai știu dacă nu vrea să vorbească sau nu știe s-o facă".

Un voal de tristesțe se ascunde în spatele cuvintelor sale în timp ce-mi povestește, privind-o pe micuța Chloe de la depărtare. Cine știe la ce se gândește în momentul acesta și ce o îndeamnă la această tăcere eternă.

"Și de unde știți de ce anume are nevoie?".
"Plânge și râde. Când se lovește cu ceva sau are nevoie de ceva începe să plângă, uneori și râde, dar nu spune niciodată cuvinte sau propoziții care să aibe sens. Doar râde și plânge și când vrea să se facă înțeleasă desenează sau ne arată lucrurile, de parcă s-ar încăpățâna să nu vorbească din proprie inițiativă".
"Cu siguranță nu o face intenționat", încerc să o liniștesc eu.
"Da, sunt sigură, doar că nu înțeleg...".

De puține ori am văzut-o pe Meredith îndurerată, iar aceasta este una din acele dăți.

"Dragă, poți veni sus să mă ajuți puțin?", întreabă vocea melodioasă a mamei sale în capul scărilor.
"Da, vin imediat", îi răspunde. "Te deranjează dacă aștepți aici o clipă?".
"Nu-ți face griji, du-te liniștită", o asigur eu.

Meredith dispare din raza mea vizuală într-o clipită și eu rămân pe canapea, în acest living aseptic, în timp ce Chloe se holbează la mine. De fapt, e cam înfricoșător.

O fetiță care nu vorbește, hm? Nu trebuie să fie atât de rău...

"Deci tu nu vorbești?", o întreb pe fetița care stă încă la distanță.

Wow, Jennifer, ai sensibilitate unui elefant.
De ce?
Pentru că întrebi o fetiță pe jumătate mută de ce nu vorbește!
Fetița dă din cap din stânga în dreaptă, de parcă ar spune 'nu'.

"Hm, înțeleg. Dar ceilalți vorbesc cu tine?", o întreb încă și ea arată degetul mare și degetul mare, apropiindu-le între ele, arătând o cantitate mică.
"Vorbesc puțin cu tine?", încuviințează.
"Hm, înțeleg".

Fata se apropie și mă privește de parcă m-ar studia ca apoi să se așeze pe covor și să deseneze. Începe să se uite la foaia albă și apoi mi-o întinde, împreună cu penarul său de creioane colorate.

"Nu mai vrei să desenezi?", o întreb luând lucrurile de la ea, dar ea încuviințează. "Deci vrei să desenezi?", fetița încuviințează și arată spre mine. "Aaa, vrei ca eu să desenez?", și după ce i-am adresat întrebarea, Chloe zâmbește încuviințând.

În cinci minute am înțeles cât de greu trebuie să fie să conviețuiești cu modul acesta al său de a se exprima.
Trebuie să te chinui să înțelegi ce gândește sau ce vrea și e mai greu decât aș fi crezut.
Dar zâmbetul acestei fetițe este cu adevărat superb, nu știu de ce nu vorbește, dar momentan nici nu mă interesează, dacă vrea un desen, i-l voi face.

****

Josh's Pov

Cobor scările ca să mă duc să iau o sticlă de apă, dar sunt oprit de vocea lui Jennifer care vorbește cu cineva, e încă în living cu Meredith? Cobor scările și o văd pe Jennifer stând pe canapea cu Chloe în fața ei.

"Ce tot faci acolo?".

Jennifer tresare ușor și-și duce mâna la piept. Probabil că s-a speriat pentru că nu mă auzise, în timp ce Chloe îmi dăruiește unul din zâmbetele sale.

"Vorbesc cu sora ta", îmi spune de parcă ar fi lucrul cel mai evident din lume.

Vorbește cu sora mea?
Acum mai devii și surd? Ah, o ducem bine de tot.
Nu, nu e asta, dar sora mea nu vorbește!

"Dar ști că sora mea nu vorbește, nu?".
"Da, știu, și?", mă întreabă enervată.
"Și dacă nu vorbește, nu poate să-ți răspundă", oare a luat-o razna?
"Doar pentru că eu nu-mi vorbește, nu înseamnă că eu nu trebuie să vorbesc cu ea".
"Auzi, e cine vorbește prea mult", spune arătând spre mine. "Și cine nu vorbește deloc", și o indică pe Chloe. "Și, sincer, o prefer pe ea", încheie întorcându-și capul spre Chloe.

Oftez frustrat și amuzat în același timp de felul său de a fi atât de înțepat și mă îndrept spre bucătărie.

Chiar preferă să vorbească cu sora mea mută decât cu mine?
Aahh, câtă răbdare!
Asta spune multe despre cât de simpatic ești pentru ea.
Relația noastră e una specială.
Da, o relație în care tu mori după ea și ea te vrea doar mort.
Ea mă dorește!
Ea te dorește mort.
Încetează cu afirmațiile astea macabre.
Le observ pe Chloe și pe Jennifer de la blatul din bucătărie, cu siguranță nu știu că mă uit la ele, altfel Chloe s-ar întoarce să mă privească.

"Deci, ce desen vrei?", o întreabă Jennifer cu creioanele colorate în mână.

Ea știe să deseneze? Dacă țin minte bine se duce la cursul de artă, iar când irlandezul ăla de Michael i-a spus că se duce la academia de artă i s-au luminat ochii.
Chloe ridică din umeri ca să-i dea de înțeles că habar n-are ce desen vrea, acum chiar vreau s-o văd.

"Hm, vrei să-ți desenez o persoană?", Chloe încuviințează emoționată, rar o văd atât de bucuroasă.
"Bine", spune Jennifer punându-se pe covor. "Vrei o prințesă?".

Chloe face o mutră dezgustată. Chiar dacă pare o păpușă de porțelan, Chloe e de fapt băiețoasă, întocmai, stă tot timpul în camera mea, în loc să stea în cea a lui Meredith.

"O, din fericire", spune Jennifer cu o vice ciudată. "Nici mie nu-mi plac prințesele".

Cine știe de ce acst lucru nu mă miră deloc, cred că ea și Chloe au multe în comun, mai ales mă miră faptul că ea continuă să-i vorbească, chiar dacă ea nu scoate un cuvânt. Și mai mult mă uimește faptul că Chloe s-a apropiat de ea, nu o face aproape cu nimeni.

"Când eram mică mi-au făcut cadou o prințesă și i-am smuls capul", spune din senin, făcând-o pe Chloe să caște ochii. "O, dar tu nu o face, nu smulge capul unei păpuși, nu smulge niciodată capul nimănui".

Chloe face ochii și mai mari, iar apoi râde, aranjându-și bentița. Râd și eu de puținul tact pe care-l folosește cu Chloe. Eram sigur că nu e vreun fel de mamă urs, dar nu credeam că ar fi început să vorbească de capuri retezate cu sora mea, dar Chloe râde și asta mi-e de ajuns.

"O zână!", spune din senin Jennifer. "Zânele sunt frumoase, împlinesc dorințe", încheie tot bucuroasă în timp ce Chloe încuviințează rapid. Bine, deci, cum o vrei, frumoasă sau urâtă?".

De ce trebuie să fie atât de a naibii de frumoasă când râde? Și de ce se întâmplă atât de rar?

"Frumoasă, nu-i așa?", întreabă în timp ce Chloe încuviințează, la fel de amuzată ca ea. "Deci, cum o vrei pe zâna ta superbă?".

Chloe se gândește o clipă, apoi arată cu degetul spre ea, iar Jennifer o privește, neînțelegând.

"Hm, nu, n-ai înțeles, eu n-am nimic de-a face cu asta. Te-am întrebat cu vrei să-ți desenez zâna, momentan știu doar că o vrei frumoasă", dar Chloe continuă să arate spre ea, iar Jennifer continuă să nu înțeleagă, așa că hotărăsc să merg în living și să intervin.

"Spune că o vrea frumoasă ca tine", îi spun făcând-o să tresară încă o dată.
"Josh, nu poți apărea așa din senin, o să-mi provoci un infarct".
"Te ajutam doar".

Jennifer mă privește contrariată și își îndreaptă din nou atenția asupra lui Chloe, mă fac că plouă și urc din nou scările, dispărând din raza sa vizuală, până când nu începe din nou să vorbească.

"Hm, Chloe, ești sigură că o vrei ca mine?", o întreabă Jennifer precaută. "Dar să ști că-ți pot face una mult mai frumoasă", îi răspunde după ce Chloe probabil c-a încuviințat.

****

Jennifer's Pov

"Jennifer, e inutil e începi din nou cu tot circul ăsta despre petrecere, tu trebuie să-ți pui o rochie și niște încălțăminte adecvate", mă ceartă Meredith pentru a treia oară de când suntem în camera sa.

"Dar Meredith...", spun eu cu voce abătută.
"Niciun dar! E petrecerea lui Susan Flan, nu te poți prezenta așa".
"Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce aveți toți cu Susan asta? Ce o interesează pe ea dacă vin în blugi și cămașă?".
"E o scorpie, îi studiază pe toți din cap până-n picioare, dacă ceva nu-i convine, le-o aduce la cunoștință tuturor prezenților. O dată a făcut-o și să plângă pe fiica unui afacerist punând în evidență faptul că era puțin în carne".
"Ce nenorocită de cu...", dar sunt întreruptă de Meredith.
"Jennifer...".
"Bine, fie, scuze, dar, la naiba, chiar e o cur...".
"Jennifer!!", mă ceartă din nou, dar de data asta râzând.
"Drake ne așteaptă acolo?".

Și vădd trupul lui Meredith încremenind din senin în timp ce se oprește din râs și-și pleacă capul.

"Meredith, tot n-ați vorbit?".
"Hm, nu, poate nu e nevoie, nu?", mă întreabă timidă.
"Cum adică nu-i nevoie? Îți place de Drake și trebuie să ști de ce te-a sărutat!".
"Shh, nu urla!", îni spune Meredith punându-mi mâna la gură în timp ce eu continuu să mormăi. "Îți dau drumul doar dacă-mi promiți că nu urli", încuviințez repede.
"Meredith, trebuie să vorbiți neapărat!", o cert, dar de data asta pe un ton mai scăzut.
"Dar în ultima vreme am început din nou să vorbim ca de obicei, deci ar trebui să fie totul în regulă".
"Așa, și? Vă veți preface că nu s-a întâmplat nimic?".
"Cred că da", spune frământându-și mâinile.
"Nu poți!", aproape că par eu cea mai iritată de toată situația, de parcă aș fi fost eu cea sărutată și apoi uitată. "Drake îți place practic de când te știi, o să trebuiască să-ți dea vreo explicație pentru că te-a sărutat".
"Pentru că era beat mort, nu ții minte?", mă întreabă de parcă ar fi pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Nu am de gând s-o fac să plângă, doar că ceea ce a făcut Drake mă enervează. Dacă Meredith n-ar simți nimic nu mi-ar păsa, dar ea e prea drăguță și naivă ca să înceapă să sărute persoane la nimereală.

"Meredith, ascultă-mă", îi spun pe un ton dulce, luându-i mâinile într-ale mele. "Așa e, Drake era beat".

Wow, Jennifer, cum știi tu să consolezi persoanele, nu știe nimeni, te-ai gândit vreodată să te faci psiholog?
Încă n-am terminat de vorbit!

"Dar dacă nu i-ar fi păsat de acel sărut nu s-ar fi purtat așa în zilele următoare. Era stânjenit, de parcă ar fi vrut să-ți spună ceva, dar nu reușea. Ai încredere, o persoană căruia nu-i pasă deloc nu se comportă așa, ar fi venit la tine ziua următoare zicând: "Hei, dulceață, scuze pentru ieri, dar știi cum e, eram mort de beat, dacă vrei putem repeta experiența când suntem amândoi treji"", spun imitându-i vocea lui Drake, dar eșuând în mod lamentabil.
"Drake nu vorbește așa", râde.
"Știu", spun bucuroasă de faptul că i-am făcut să treacă puțin tristețea. "Dar nu asta e ideea. Ideea e că persoanele bete fac ceea ce atunci când sunt treji ar vrea să fac, dar nu reușesc, așa că eu aș lua pe bune în considerare ideea de a vorbi cu Drake. Nu în seara asta, nu mâine, ci când te vei simți pregătită, dar nu prea târziu. Când aștepți prea mult ceva, ceea ce-ți dorești îți alunecă printre degete".

Când faci anumite discursuri nu mi-e așa de rușine că sunt conștiința ta.
Ar trebui să fie un compliment?
Ceva de genul.

"Mulțumesc, Jennifer", îmi spune îmbrățișându-mă, în timp ce eu ezit puțin.
"P-Pentru?", întreb încă luată pe nepregătite de îmbrățișarea ei, în timp ce țin încă mâinile în aer.
"Pentru că ești aici", răspunde pur și simplu, dar eu mă topesc la acele cuvinte în timp ce încet răspund la îmbrățișare.
"Deci, ne pregătim?", o întreb luând-o prin surprindere.
"Imediat".

Patruzeci și cinci de minute de râs, de oftaturi continue din partea mea, de certuri din partea ei și paisprezece rochii mai târziu, în sfârșit suntem gata.

Meredith și prins jumătatea de sus a părului său creț cu un agrafă argintie, lăsând cealaltă jumătate să-i atârne pe umeri. O rochie de culoarea lavandei îi înfășoară complet brațele și picioarele, lăsând la vedere doar gâtul său, care o vine perfect.

"Poate că ar trebui să-mi pun și eu ceva lung ca tine, nu crezi?", întreb încercand s-o conving pentru ultima dată.

"Nu, aia e perfectă", îmi răspunde dându-se cu un ruj de culoarea piersicii pe buzele sale mici.

Aștept să termine în timp ce mă privesc cu atenție în oglindă. Nu-i rău, doar că nu sunt obișnuită. Port o rochie roșie care pornește de la piept până la jumătatea coapsei, cu două dungi negre care fac drept contur în partea superioară și în cea inferioară. Nuanța roșie a rochiei nu este ca cea a părului meu, pe care Meredith m-a obligat să-l las desfăcut, așa că se observă oricum contrastul dintre părul meu și rochie. Tot acest roșu începe să mă înnebunească! M-ar găsi și în mijlocul a o mie de persoane, iar tocurile astea negre care mă fac să par mai înaltă, nu ajută deloc.

"Încetează să te strâmbi în fața oglinzii și hai să mergem, arăți superb", spune Meredith în timp ce mă apucă e braț.

E ușor pentru ea, orice ar pune pe ea ar arăta superb, e prea frumoasă ca să nu fie așa. Sunt sigură că, și dacă și-ar pune un costum de hot dog uriaș, ar arăta bine.
De ce ar trebui să poarte un costum de hot dog?
Nu știu... Așa mi-a venit în minte.
Te gândești mereu la mâncare!
De fapt, chiar mi-e foame.

"Fetelor, sunteți superbe", spune Margaret. "Jennifer, nu știam că ai părul atât de lung".
"Hm, da, nu se observă dacă nu-l desfac", spun stânjenită.

Nici nu-mi dădusem seama că ajunsesem unde ne așteptau toți.
Chloe e în brațele mamei sale în timp ce bate în continuu din mâini, întinzându-se spre mine. O privim toți confuzi.

"Vrei să mergi la Jennifer?", o întreabă mama sa, iar Chloe încuviințează. "Hm, bine, în regulă", spune mama sa cu o voce aproape șocată, aș îndrăzni să spun.

Margaret o lasă ușor pe Chloe pe jos în timp ce ea se apropie de mine și toți o observăm într-o tăcere riguroasă. Fetița, după ce s-a pus în fața mea, ridică mâna, de parcă ar încerca să mă prindă, așa că mă aplec puțin sau cel puțin atât cât îmi permite rochia. De ce fac rochiile atât de strâmte?
Chloe își ridică mâna la nivelul feței mele și-mi mângâie obrazul în timp ce mă privește, iar eu observ că ochii săi nu sunt de fapt negri, ci căprui și rămân aproape paralizată de această fetiță care nu vorbește niciodată din cine știe ce motiv și care acum îmi mângâie blând obrazul.

"Chloe, ce faci?", o întreabă Meredith, dar Chloe n-o bagă în seamă.

Își duce mâna spre părul meu și și-o trece prin el, pornind de la rădăcină până la vârf, se uită la el cu admirație, iar apoi ia o șuviță și și-o pune pe părul său, ca și cum ar vrea să-l poarte, ca apoi să se întoarcă spre familia sa și să zâmbească. Mama și tatăl său se privesc fără cuvinte, în timp ce Meredith o ia în brațe și o strânge, iar eu mă ridic încet.

"Îți place de Jennifer, Chloe?", o întreabă Josh și Chloe încuviințează.

O, Doamne, Josh!
Ăă, neața soare, până la proba contrară ești în livingul familiei Cliver, știi?

"E frumoasă Jennifer, Chloe?", o întreabă din nou Josh și micuța încuviințează frenetic fără să se oprească din a zâmbi.

Îmi plec capul din instinct pentru că sunt sigură că m-am înroșit toată. De ce a trebuit să o întrebe? În fața tuturor, pe deasupra!
Uitasem complet de prezența lor.
Margaret poartă o rochie neagră sobră, asemănător cu cel al lui Meredith, doar că mânecile sale sunt din dantelă, iar eu coc elegant îi ține părul strâns.
Domnul Cliver poartă un smoking alb și negru, foarte retro, completat de un rolex la mână.
În timp ce-mi mut privirea asupra lui Josh îl prind în timp ce se holbează la mine și, cu toate că-l prind în flagrant, nu pare să-i pese și continuă să se holbeze la mine.
Poartă o cămașă albastră și peste un sacou negru, de aceeași culoare cu pantofii și pantalonii. E greu de recunoscut, dar arată într-adevăr superb.

"Deci, mergem?", întreabă Margaret distrăgându-mă din statul meu de transă.

"Desigur", "Da, să mergem", spunem eu, Meredith și Josh.
"Ești superbă în seara asta", îmi șoptește Josh la ureche înainte să intrăm în mașină și brusc începe să-mi fie cald.

Drumul în mașină e destul de liniștit, singurul lucru care se aude e zgomotul motorului.

"Aproape am ajuns, purtați-vă frumos și nu atrageți prea mult atenția lui Susan", spune tatăl lui Josh.

Dumnezeule mare, zici că ne ducem la spânzurătoare!

"Asta ar trebui să i-o spui lui Jennifer", spune Josh ridicând capul de pe geam.

Suntem de jumătate de oră în mașină fără să scoate vre-un cuvânt și singura dată când spune ceva o face ca să mă jignească?
Nesuferit! Nesuferit! Nesuferit!
Mai spune-o o dată, ca nu am înțeles.
Nesuferit!
Vrei să spui nesuferit de chipeș?
Nu! Doar nesuferit.

"Asta ar trebui s-o ți minte tu! Eu știu să mă comport bine dacă vreau!", spun aruncându-i o căutătură furioasă.
"Da, sigur, într-o altă lume", îmi răspunde nesuferitul.
"Mulțumește că suntem în mașină cu familia ta și că mergem la o petrecere, altfel te-aș fi aruncat pe geam".
"Copiii!", ne ceartă Meredith făcându-ne să tăcem. "Aveți de gând să începeți din nou, ca la școală?".
"Și la școală fac așa?", întreabă Margaret.
"Da", oftează Meredith.
"Fiul dumneavoastră n-are pic de respect", spun eu punându-mă în poziție dreaptă.
"Tu ești aia înțepată și aiurită", replică el.
"Măcar eu am un creier funcțional".
"Îmi jignești cumva inteligența, Milton?".
"O, wow, cum de ți-ai dat seama?".

Conversația noastră ia sfârșit din cauza râsetelor lui Meredith, a mamei sale și a zâmbetului amuzat din partea tatălui său. Ce li se pare așa de amuzant?

"Iată-ne!", spune domnul Cliver în timp ce parchează.

Intrăm în această parcare uriașă, plină de mașini scumpe, în timp ce toți intră pe această poartă uriașă de lemn alături de fiii lor, hainele lor sublime și bijuteriile lor mai mari decât fețele. Deja mi-e scârbă.

"Haide, ia-mă de braț", mă invită Josh.
"Ce? Nu te apuc de braț".
"Jennifer, nu începe, ești trecută drept însoțitoarea mea, nu putem intra ca doi necunoscuți".
"Doamne, de ce sunt aici", oftez și-l apuc de braț.
"Nu te-a obligat nimeni".

Asta mă enervează și mai tare! Faptul că nimeni nu m-a obligat s-o fac, iar eu sunt aici din proprie inițiativă. Intrăm în uriașul salon îb timp ce mă sprijin bine de Josh, poate asta o să-mi evite o căzătură în fața tuturor pe tocurile astea. Brațul lui Josh e foarte tare, uneori uit cât de lucrat e corpul său, în camera mea fără tricou...
Jennifer, la ce te gândești?
O, da, așa e, scuze.

"Uite-l acolo pe Drake", îmi șoptește Josh la ureche.

Ne îndreptăm spre Drake care ne salută de la distanță cu mâna, în timp ce Meredith ne urmează, puțin stânjenită. Ar fi mai bine pentru bucle aurii să n-o facă să sufere. Mi se pare mie sau toți se holbează la noi?

"În sfârșit ați ajuns!", spune Drake. "Jennifer, arăți uimitor!",
"Hm, mulțumesc", spun evident stânjenită de tonul său de voce prea ridicat. "E și Meredith aici".
"Meredith, bună", spune pe un ton liniștit. "Arăți și tu superb".
"Mai trebuie să faci complimente cuiva?", întreabă Josh enervat.
"Voiam să mă complimentez și cu tine, dar mă abțin".

Ne îndreptăm spre curte, iar aici totul este într-adevăr mult prea mare și aglomerat. E o petrecere sau pregătesc circul Manhattan-ului? Ospătarii care se învârt de aici, acolo ducând tăvi, par niște afurisiți de pinguini și în plus, ds ce sunt atât de mulți? Sunt atât de mulți încât unii stau jos fără să facă nimic.
Sculpturi de gheață? Nu, asta e prea mult.

"De ce mama naibii ar trebui să fie niște sculpturi de gheață într-o curte?", îl întreb pe Josh care încă nu s-a dezlipit de mine.
"Nu-ți plac?".
"Nu, sunt stupide. De ce naiba o lebădă de gheață ar trebui să scoată punch pe cur?".
"Jennifer, te rog", spune Josh înecându-se de râs.
"Și apoi toți pinguinii ăștia cu tăvi? Pare o revoltă, sunt sigură că pun la cale un plan ca să saboteze petrecerea asta, sunt mult prea mulți".
"Ce tot spui acolo?", de data asta râde cu gura până la urechi, dându-mi drumul la mână.
"Spun adevărul", răspund în timp ce-l privesc râzând.

Îmi place să-l văd râzând, o face des, dar niciodată așa, nu e malițios, e un râs spontan cea care-i iese de pe buze și-mi place. Îmi place mult.

"Josh!", aud urlând din spatele nostru și imediat ne întoarcem spre vocea acută care i-a strigat numele.
"O, Doamne", murmură Josh pe un ton scăzut.
"Josh!", strigă din nou vocea acută aruncându-și mâinile la gâtul său. "Te căutam".
"Bună, Marie", spune Josh evident enervat.

Marie? N-am mai auzit de ea până acum. O fi fiica unuia din acești bogătași.

"De ce n-ai venit imediat să mă cauți?", întreabă bătând cu piciorul în pământ.

Câți ani are? Opt? Dar e drăguță, chiar dacă prea slabă după mine, sunt sigură că dacă se pune din profil dispare. De-abia dacă e îmbrăcată, stai așa, ce e materialul ăla?

"Pentru că eram ocupat, Marie", spune aruncând o privire spre mine.
"Și ea cine e?", întreabă cu dispreț după ce m-a privit jumătate de secundă.

Cineva să-mi dea forța să nu smulg una din acele lebede și să i-o arunc în cap.
Calmează-te, Jennifer, trebuie să fi calmă și să te faci că plouă.

"Eu sunt Jennifer, încântată", spun făcând un zâmbet mai fals decât părul Melissei și întinzându-i mâna.
"Hm, okay", mă privește încă urât făcând din mână un gest s-o las în pace. "Eu sunt Marie".

Casc ochii în fața acestei fetițe de doi bani. Ce? Hm, okay? De parcă eu n-aș conta? Cine se crede? Fac un pas spre ea, dar sunt oprită de Josh care-mi pune un braț în jurul umerilor.

"Noi mergem, Marie", spune Josh prefăcându-se că-i pare rău.
"Nu vi să te plimbi puțin cu mine?", întreabă făcând ochi dulci.
"Poate mai târziu, acum sunt cu Jennifer", mărește strânsoarea asupra mea, în timp ce Marie îmi aruncă priviri de gheață. Pe cine crede că sperie?
"Da, exact, poate în altă viață, ne vedem", și-l trag pe Josh care încearcă să-și ascundă râsetele.

Mai lipsea doar pitica de grădină în versiune barbie care-mi lipsește de respect.

"Îți amintești că nu trebuie să atragi prea mult atenția, nu-i așa?", mă întreabă Josh.
"Evident că da".
"Păi, nu prea-ți iese, aceea era fiica lui Susan Flan".

"Ce? Ai înnebunit? Când aveai de gând să-mi spui?".
"De ce, dacă știai că era fiica sa ai fi lăsat-o în pace? Nu prea cred".
"Hm", spun strâmbând puțin din buze.

De fapt, are dreptate, putea să fie și fiica ambasadorului, nu las pe nimeni să mă trateze așa. Continuăm să ne plimbăm în căutarea celorlalți și am în continuare senzația asta tâmpită că toți se holbează la mine ca apoi să șușotească între ei, oare am înnebunit?

"Josh".
"N-ai observat și tu că, totuși că...".
"Că toți se holbează la tine de parcă ar vrea să te mănânce?", mă întreabă înainte ca eu să reușesc să-mi termin fraza.
"Nu voiam să spun asta, dar da, plus minus", răspund puțin stânjenită.
"Păi, n-ai de ce să te miri", spune în timp ce mă învită să continuăm să ne plimbăm. "Dacă o frumoasă fată cu părul roșcat începea să vină spre mine în timp ce dă din șolduri în rochia asta care te face să vrei să i-o rupi de pe ea, m-aș holba și eu la tine".
"Josh!", îl cert dându-i un pumn ușor pe braț, dar el începe să râdă.
"Ce e? E adevărat", replică el de parcă n-ar fi mare scofală, ca apoi să se apropie de urechea mea. "Dar în seara asta ești doar a mea, poate după ți-o dau jos eu, rochia aceea".

Încep să dechid și să închid gura în mod repetat după ce buzele sale îmi părăsesc urechea. Ar trebui gen să-l jignesc sau să-i trag o palmă, dar nu reușesc să fac altceva decât să deschid și să închid gura, cât de mult urăsc acest fel de a reacționa la provocările sale. Din senin simt strânsoarea sa mărindu-se jurul șoldurilor mele, și acum ce mai face?

"Hei, Jennifer", mă salută o voce masculină aproape extaziat.
"Michael", răspund zâmbind. "Ce cauți aici?".

"Am venit în locul tatei, wow, Jennifer, dar arăți uluitor", îmi spune făcându-mă să roșesc și simt strânsoarea lui Josh mărindu-se. Dar ce tot face? Încearcă să-mi disloce bazinul?
"Hm, mulțumesc, și tu arăți bine".

Michael este într-adevăr un băiat chipeș și are și un caracter frumos, spre deosebire de altcineva.
Mă bucur să-l văd, nu-l mai văzusem din ziua aceea la spital și cred că nu-l voi putea mulțumi niciodată destul.

"O, Josh, văd că ești și tu aici".
"Nu-mi mai spune", răspunde el țâfnos, obținând un cot din partea mea.
"Eu acum trebuie să plec, sper să vă revăd în curând", spune Michael drăguț.
"Cum, deja pleci?".
"Da, am venit doar ca să mă fac văzut".
"Ce păcat", spune Josh pe un ton evident fals. Ce îl apucă?
"Poate într-o zi pot să vin să-ți vizitez școala, ce zici?", întreb ca să-l distrag de la antipatia lui Josh.
"Da, ar fi minunat", îmi răspunde bucuros. "Ai numărul meu, nu?".
"Da, da, îl am".
"Atunci pe curând", face un gest spre Josh și-mi sărută mâna.

Râd din cauza gestului său extrem de romantic, dar în același timp plăcut, în timp ce Josh nu face altceva decât să tot ofteze enervat.

"Pot să știu și eu ce ai?", întreb enervată de comportamentul său.
"Irlandezul ăla afurisit", răspunde Josh.
"El nu e irlandez", îl apăr eu.
"Te enervează că-mi bat joc de prietenul tău de joacă?".
"Ce tot spui acolo?".
"Ai chef să-mi arăți școala ta?", îmi imită vocea.
"Eu nu vorbesc așa, nenorocitule", îi dau o palmă pe braț.
"Limbajul, Milton, limbajul", râde de mine coborându-și mâna pe partea de jos a spatelui meu.
"Mâinile sus, Cliver!", îl cert eu.
"Nu, îmi place să stau așa, mersi", răspunde tupeist.
"Copiii, iată-vă", spune Meredith apărând. "Mama și tata vă căutau, haideți, veniți".

Dau la o parte mâna lui Josh de pe spatele meu și mă îndrept singură, împreună cu Meredith, dar reușesc să simt privirea sa arzând pe spate.

"O, copii, aici erați".
"Fiule, haide, vreau să-ți prezint câteva persoane", spune tatăl lui Josh, iar el încuviințează, chiar dacă enervat.
"Deci, Jennifer, îți place?", mă întreabă Margaret.
"De fapt, păi...", ar trebui să-i spun că mă scârbește totul?

"Nu-ți place", îmi citește gândurile. "Cum așa?".
"E pur și simplu prea mult. De ce ar trebui să fie cineva la intrare care să spune 'bine-ați-venit'? E ca și cum eu aș plăti pe cine să spună 'bine-ăți-venit' oaspeților mei când intră. E absurd, bani irosiți",
"Ai dreptare, Jennifer", mă înțelege Margaret.
"Serios?".
"Da, de ce ți se pare ciudat?".
"Păi...", încep puțin confuză. "De obicei tata mă ceartă când fac comentarii de genul".

"Meredith îmi spusese că ești specială", îmi spune dăruindu-mi un zâmbet.
"O, păi, sunt normală", răspund roșind.
"Nu, nu ești, pentru că-i placi fiului meu".

Îi plac fiului său? Aproape că-mi stăpânesc râsul la afirmația sa. Nu ne-a văzut cum ne certăm, eu și Josh?

"Îmi pare rău, doamnă, dar eu și fiul dumneavoastră ne înțelegem o dată da și o sută nu, așa că vă înșelați".
"Tocmai de asta îi placi. Josh n-a fost interesat niciodată de fete, sau cel puțin nu de una singură, dar am văzut cum se uita la tine când coborai scările, știi?".
"O, păi, rochia asta cam atrage priviri", mă justific.
"Nu, dragă, te privea așa și când ai intrat pe ușă în blugi și cămașă. Îmi dau seama că fiul meu este un băiat frumos și, chiar dacă mă fac că plouă, știu de nenumăratele fete care intră și ies din camera sa", îmi spune făcându-mă să mă strâmb.
"Îmi imaginez", răspund puțin enervată de întorsătura pe care o lua conversația.
"Nu mă înțelege greșit, Jennifer, dar o aud de ceva timp pe Meredith vorbind despre tine și din când în când Josh mai comentează câte ceva, despre cum tu trebuie să-i răspunzi mereu sau să-l tachinezi, iar lui îi place chestia asta. Nu l-am văzut niciodată certându-se așa cu o fată, mai ales nu l-am văzut niciodată fiind atât de precaut, e aproape o lună de când tot aud de tine și prima dată când te văd i se datorează lui Meredith".
"E atât de ciudat?", întreb curioasă.
"Păi, da", răspunde ea în mod evident. "Înainte de toate, pare nervos referitor la cum să se comporte cu tine, de parcă s-ar gândi de două ori înainte să spună ceva și apoi îți repet, faptul că el încă nu te-a adus acasă făcându-te să te furișezi dimineața devreme, înseamnă mult".
"Eu, păi", spun roșind. "Nu sunt genul".
"Văd asta", imi spune politicoasă. "Ești și prima pe care Meredith a adus-o acasă la noi și chiar și prima necunoscută cu care Chloe a avut atât de multă confidență".

"Nu e nimic special, serios".

Ma fac ca o roșie, simt asta. Femeie asta, chiar dacă îmi face complimente, mă face să mă simt stânjenită. Sunt sigură că înțelege greșit multe lucruri, dar e mai bine să nu i le spun.

"Da, Jennifer, am aflat și de conflictul cu soțul meu", acum intru în pământ.
"Da, mă scuzați, Margaret, pe bune eu...", dar nu mă lasă să termin de vorbit.
"Nu te scuza, ba chiar trebuie să-ți mulțumesc. Uneori soțul meu tinde să fie manipulator și rece fără să-și dea seama și să aflu că o fată de optsprezece ani l-a pus la punct e hilar".

Femeie aceasta are spiritul unui adolescent, se bucură pentru puțin, e o persoană foarte energică. Nu m-aș fi așteptat niciodată, dar nu poate decât să-mi facă plăcere.

"Doamnelor și domnilor, o clipă de atenție vă rog", spune o femeie de pe un palc. "Voiam să vă mulțumesc că ați venit și, desigur, să-i mulțumesc soțului meu pentru ca a dus la pun sfârșit o afacere importantă la Dubai, încă o dată".

Toți aplaudă și un bărbat se urcă pe palc, alăturându-se femeii. Ei să fie familia Flan?
Ea e Susan Flan?

"Mulțumesc, vă mulțumesc tuturor", bărbatul ridică paharul de șampanie. "Îi mulțumesc desigur soției mele pentru că a organizat un alt party și vă mulțumesc vouă pentru că ați venit, așa că acum haideți să toastăm și vă invit să luați loc la mesele voastre".

Se aude un puternic zgomot de pahare și unii care urlă numele de familie Flan pe aici și pe acolo, de parcă ar fi cine știe de șeic.

"Aceea era Susan, nu-i așa?".
"Da, era ea", spune cu voce înțepată.
"Nu-ți place de Susan?", întreb știind deja răspunsul.
"Cui îi place?", răspunde făcându-mă să râd.
"De ce poartă un turban?".
"O, las-o baltă. La fiecare petrecere se îmbracă cu o ținută care să facă referire la afacerea pe care soțul ei a încheiat-o și, cum de data asta el a fost la Dubai, ea și-a pus un turban".
"O, Doamne, atât de vanitoasă e?", întreb șocată.
"O, da, ar fi trebuit să vezi atunci când afacerea a fost încheiată la Hawai".

Pufnim amândouă în râs în timp ce Josh și tatăl său ni se alătură, împreună cu Meredith, Drake și un alt bărbat. Și acesta cine e?

"Draga mea, haide la masă", spune domnul Cliver luând-o de mână pe soția sa.
"Da, sigur. Chloe e în sala copiilor?", întreabă ea.
"Da, da, e acolo".

E și o cameră a copiilor? O, desigur, cum am putut crede că n-ar fi? Poate dacă mă duc deasupra găsesc un parc de distracții acvatic.
Ne așezăm la o masă foarte aproape de palc în timp ce niște ospătari ne servesc cu pește la grătar împreună cu niște bruschete.

"Tu trebuie să fii fiica lui Milton, așa-i?", întreabă bărbatul așezat la masă.
"Da, eu sunt, dumneavoastră cine sunteți?", întreb eu politicoasă.
"Tatăl meu", răspunde Drake.
"Sunt încântat, nu credeam că ești atât de frumoasă", îmi spune făcându-mă să-mi plec capul.
"M-mulțumesc".

De ce toți trebuie să se complimenteze? Urăsc chestia asta, mă rușinează!

"Încearcă să nu te îndopi cu mâncare", îmi șoptește Josh la ureche.
"Îți smulg limba dacă nu încetezi", spun eu pe un ton scăzut.
"Cum, cu mușcături? Mie îmi convine", râde uimindu-mă încă o dată de malițiozitatea sa.

Terminăm de mâncat în liniște primul fel, în timp ce toți vorbesc despre diferite argumente și Drake și Meredith se mănâncă din priviri. O, haide, pe bune acum? Când o să termine odată cu asta?

"Hm, păi, scuză-mă?", simt o atingere ușoară cu degetul pe umărul meu și văd un băiat cu care trebuie să mă fi intersectat de câteva ori de când am ajuns.
"Da?".
"Păi, mă întrebam dacă nu vrei să dansezi cu mine?", întreabă gesticulând puțin.

Băiatul este în mod evident stânjenit având în vedere că toți de la masă se holbează la el, inclusiv Josh care practic îl omoară în bătaie din priviri. N-o să înțeleg niciodată toată posesivitatea asta a sa.

"Păi, eu...", încep să vorbesc, dar evident Josh mă întrerupe.

"Ea nu vine, e cu mine în seara asta", spune rece Josh ațintindu-și privirea întunecată asupra băiatului care se retrage rușinat.

Îl privesc urât în timp ce el dă din umeri prefăcându-se că e inocent în timp ce Margaret mă privește de parcă ar vrea să-mi spună "ti-am zis eu". Dar ea nu înțelege că el vrea doar să arate cine e masculul alpha. E de-a dreptul enervant când face așa.

"Și dacă eu aș fi vrut să mă duc să dansez?", întreb făcând ca un copil mic.
"Atunci haide să dansăm", îmi răspunde liniștit.
"Nu", răbufnesc eu încet. "Dacă aș fi vrut să mă duc cu el?".
"Tu nu voiai să te duci cu el".

E adevărat, aș fi refuzat oricum să dansez cu el, dar eu trebuia să-l refuz, nu el!

"Eu nu sunt a ta, Josh!", îi amintesc.
"Nu încă", îmi arată zâmbetul său malițios.
"Mai lipsește doar să spui că te piși în jurul meu ca să-ți marchezi teritoriul".
"Dacă e necesar, o fac", îmi răspunde mai mult decât amuzat.

Îmi dau ochii pesta cap, frustrată de felul său de a fi.
De fapt îți place gelozia asta.
Nu, deloc, e enervantă.
Îți place atențiile sale, însă.

"Doamnelor, domnilor, e totul pe placul vostru?", întreabă o voce puternică care tocmai s-a așezat la masa noastră. Susan Flan.
"Da, e totul minunat, Susan", răspunde tatăl lui Drake.

Susan se studiază pe toți, unul câte unul, de parcă noi am fi cu trei trepte mai jos decât ea, iar apoi se oprește asupra mea.

"Iar tu ești?", mă întreabă mijindu-și privirea. Deja nu-mi place.
"Eu sunt Jennifer", răspund mimând un zâmbet. "Jennifer Milton".
"Milton!", ridică tonul vocii de parcă i s-ar fi aprins un bec. "De mult n-am mai avut un Milton la o petrecere de a mea, deci sunt adevărate vocile că tatăl tău s-a întors la Manhattan".
"Hm, da", răspund eu pur și simplu.
"Spune-mi, el unde e?", mă întreabă cu o voce de scorpie.
"La Londra, avea niște lucruri importante de rezolvat".
"Înțeleg", își ia privirea de la mine.

Oftez ușurată din cauza faptului că această conversație a durat atât de puțin.

"Meredith, dragă".
"Bună Susan", Meredith pare să se întunece la față, ciudat.
"Deci, cum te simți?", o întreabă și îi văd pe Margaret și pe soțul ei privindu-se îngrijorați. Ce se întâmplă?
"Eu sunt bine, tu?", o întreabă Meredith ca o persoană educată ce e.
"Bine, bine".

Josh strânge șervețelul în pumn și ceva îmi spune că e pe cale să se întâmple ceva urât.

"Știi, Marie în curând va merge la Paris, va face un catalog de modă", reîncepe ea.

Ce ne pasă nouă de scobitoarea ta umană? Poate să se ducă la Paris, Italia sau la dracu'.

"Mi se pare frumos", răspunde Meredith timidă.
"O, da, e, iar tu ce planuri ai?".
"Pentru moment mă gândesc doar să-mi termin școala".
"O, desigur, și pentru că tu n-ai putea face cu siguranță un catalog de modă".

Tăcerea se așterne peste masa noastră și cred că mai devreme sau mai târziu șervețelul din mâna lui Josh va lua foc. Mi se pare doar mie sau făcea aluzie la ceva?

"Nu m-m-ă interesează prea mult cataloagele de m-modă", se bâlbâie Meredith. Dar ce o apucă?
"Nu am dubii, mai ales pentru că trebuie să fii frumoasă ca să pozezi, sau cel puțin slabă. Ar trebui să mănânci mai puțin, draga mea, știi?".

Nu pot să fiu auzit bine, sunt sigură că n-am auzit bine. Apoi văd fața lui Meredith complet stânjenită, Josh luptându-se cu dorința de a sparge ceva și Margaret aruncând priviri de foc în timp ce ceilalți rămân într-o liniște stânjenitoare.
Asta e prea mult!

"Sau poate că dumneavoastră ar trebui să mâncați mai mult".

Toți se întorc brusc spre mine. Ce? Ce s-a întâmplat?
Ai făcut cum faci mereu, ai vorbit fără să gândești!
La dracu'!

"Ce-ai spus?", mă întreabă Susan adresându-mi o căutătură urâtă. O, la naiba, de spus am spus-o.
"Am spus că nu Meredith e cea care trebuie să mănânce mai puțin, ci dumneavoastră trebuie să mâncați mai mult".
"Eu sunt perfectă așa", spune lăudăroasă.
"Și Meredith e perfectă așa".
"Aia nu e perfecție!", ridică tonul vocii.
"Nici să mori de foame nu înseamnă să fii perfect, dar poate că felul dumneavoastră de a fi rahitică nu vă permite să înțelegeți acest lucru".
"Nu ești simpatică, fetițo", spune pe un ton nervos.
"Nici dumneavoastră nu sunteți simpatică, poate ar trebui să vă căutați simpatia în turbanul pe care îl aveți în cap".

Drake începe să râdă, dar încetează, avertizat de tatăl său, în timp ce Josh încearcă să-și sufoce râsul bând din pahar.
Susan se ridică de la masă și se îndreaptă spre palc, și acum ce are de gând să facă?

"Doamnelor și domnilor, o clipă de atenție vă rog", spune ciocnind o linguriță de pahar. "Aș dori să fac un anunț foarte important", zâmbește în mod înfricoșător.
"Am o presimțire nasoală", îmi șoptește Josh și nici eu n-am o presimțire prea bună.
"Astăzi, pentru prima dată după mulți ani avem un Milton printre noi", spune indicându-mă. "Este vorba despre Jennifer, fiica lui Elisabeth și a lui John".

Îmi îngheață sângele în vene, auzind numel mamei mele pe gura lui Susan.

"Jennifer, n-ai nimic de spus oaspeților noștri? Nu vrei să îi delectezi cu ceva în locul tatălui tău?".

Îl văd pe Josh ridicându-se brusc, dal tatăl său îi pune mâna pe umăr făcându-l să se așeze la loc în timp ce eu sunt sigură că-mi iese fum pe nas.

"Cum, acum nu mai spui nimic? Mai devreme vorbeai mult, și mama ta vorbea mult, știi?", mă întreabă vorbind tot pe un ton ridicat în timp ce toți o ascultă.
"Nu vorbi despre mama", mă ridic de pe scaun și nimeni nu îndrăznește să mă oprească.
"Și de ce nu? Oricum acum nu mai poate vorbi, nu-i așa? A murit, mi se pare, sau mă înșel?".

Simt ochii începând să-mi ardă și mâinile mele încep să mă furnice din dorința de a se întâlni cu fața sa, dar nu reușesc să spun nimic, încremenită de ceea ce a spus.

"Pisica ți-a înghițit limba, Jennifer?", mă întreabă zâmbind. "Încă îmi amintesc cum tatăl tău a fugit din Manhattan după mortea mamei tale, îți amintește, nu? Prea speriat ca să susțină afacerile aici la Manhattan singur? Știi, o ducea în lesă peste tot, iar după ce a murit a dispărut. Ești sigură că nu era mama ta cea care gestiona afacerile? Nu, nu cred, era prea proastă ca s-o facă, dar acum e moartă, nu trebuie să ne facem griji pentru asta", încheie tupeistă în timp ce toți o privesc cu ochii cât cepele.

Rămân acolo în tăcere, fără să știu ce să fac până când simt că o lacrimă e pe cale să-mi curgă pe obraz așa că fug spre ieșire, lăsând toate șușotelile și o Susan încântată în spatele meu. Niciodată în viața mea nu am fost umilită în felul acesta și niciodată, nimeni, nu a vorbit așa despre mama. Ea era o femeie uimitoare, iar Susan nici măcar nu e demnă de-ai pronunța numele, dar ea atins unul din punctele mele slabe, un punct care mă face să cad într-o tristă obscuritate care de obicei mă cuprinde doar în coșmarurile mele.
Încep să fug în căutarea unui loc sigur până când nu ajung într-o curte din spate și mă las în jos într-un colț întunecat. Simt lacrimile care sunt pe cale să-mi cadă, dar le trimit înapoi pentru că nu vreau să-i dau și satisfacția asta, nu vreau să dau nimănui de acolo satisfacția de a mă vedea plângând.

"Jennfer?", mă strigă o umbră gâfâind care aleargă spre mine și doar după aceea îmi dau seama că e Josh.
"Pleacă, Josh", spun sec.
"Nu, nu plec, Susan e o nenorocită, chiar îmi pare rău, aș fi vrut să spun ceva".
"Dar n-ai făcut-o!", răspund eu ridicându-mă și împingându-l.
"Jennifer, ascultă-mă", mă imploră apucându-mă de braț.
"Nu, Josh, nu te ascult, nu vreau să ascult pe nimeni! Urăsc petrecerea asta, urăsc bogătașii ăia dinăuntru care acum bârfesc despre mine și despre familia mea, mă urăsc pe mine însămi că am venit aici și mai ales o urăsc pe mama!", urlu eu scoasă din sărite.
"Jennifer, ce tot spui?", mă privește Josh șocat.
"Da, da, Josh", țip. "O urăsc pentru că m-a lăsat singură, o urăsc pentru că a plecat fără să mă salute, o urăsc pentru că a murit în fața ochilor mei, o urăsc pentru că aveam sângele ei pe mâini, pentru că mi-a lăsat un gol pe care încă n-am reușit să-l umplu, pentru că a plecat când eram prea mică și mă urăsc pe mine însămi", continuu să urlu trecându-mi mâinile prin păr. "Mă urăsc pe mine însămi pentru că n-am ajutat-o, mă urăsc pentru că dacă în acea zi aș fi tăcut din gură probabil azi aș fi cu ea la cina asta și nu cu tine! Mă urăsc cu desăvârșire pentru că simt atât de multă ură încât nu mai știu pe cine să urăsc și mă urăsc pentru că eu de fapt nu o urăsc pe mama, o iubesc cu fiecare părticică din mine, dar în loc să i-o spun ei ți-o urlu ție".

Cad pe jos, în genunchi, după ce am țipat din răsputeri tot ce mă apasă în fața lui Josh. Cad pe jos pentru că sunt obosită să cad în acel cerc vicios în care, cum mă gândesc la mama cad în prăpastia acelei nopți. Cad pe jos pentru că revăd ploaia acelei zile căzând peste mine și peste trupul ei.

"Jennifer", îmi șoptește Josh îngenunchind și luându-mă în brațe. "Sunt aici", îmi șoptește la ureche în timp ce mă mângâie pe spate.

"Și mă urăsc pentru că, chiar dacă sunt atât de îndurerată, nu reușesc să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea".