Capitolul 30

Josh's Pov

"Așteaptă!", strig după ea în timp ce o apuc de mâna. "Așteaptă, doar lasă-mă să-ți explic o clipă, bine? Dacă după n-o să mai vrei să vorbești cu mine, o să te las în pace, pot să jur pe sora mea că după ce-o să mă fi ascultat n-o să-mi mai vezi fața", o spun fără s-o gândesc cu adevărat, cred că n-aș reuși niciodată să stau prea departe de ea. Are un fel de magnet care mă atrage lângă ea.

Mă privește cu o față nedumerită, dar nu mai văd disprețul pe care-l avea pe durata zilelor în spital, simt că o apropii din nou, simt asta.

"Am avut repetate ocazii ca să vorbești, nu știu ce altceva nou mi-ai putea spune", spune directă.

Bine că o apropii din nou de tine, e la picioarele tale.
Încerc.

"Eu, eu, păi, eu", mă bâlbâi în timp ce-mi trec frenetic mâna prin păr, mă face nervos doar s-o am în fața mea. "Am multe să-ți spun, vezi tu...", dar sunt întrerupt de o altă voce.
"Jennifer", îi spune un băiat în timp ce se apropie. Și ăsta acum cine mai e?
"Leo?", răspunde ea zâmbind.

De ce îi zâmbește în felul acela? Leo? Ce nume mai e și Leo? N-aș da numele ăsta nici măcar unui maidanez.

"Am aflat de accident, am venit să te văd, dar te externaseră deja, chiar îmi pare rău că n-am ajuns mai devreme", se scuză cu fața sa de câine plouat.

N-o interesează absolut deloc dacă n-ai venit, nu voia compania ta.
Da, deoarece compania ta o emoționează, nu-i așa? Țopăia de bucurie că te vede.

"Nu-ți face griji, n-a fost nimic grav".

Am auzit-o spunând de atât de multe ori fraza asta, încât cred că a învățat-o pe de rost în așa fel încât s-o poată spună tuturor. Tipul ăsta are părul albastru?

"Vii cu mine?", o întreabă atingându-i umărul, nu o atinge!
"Unde să vin?", întreabă Jennifer confuză. Exact, unde?
"Cum unde?", îi spune râzând. "La ora de artă".
"Ce? Ce-ai zis?", aproape strigă ea.
"Am spus oră de artă", îi răspunde clovnul.

Clovnul ar fi Leo?
Mi se pare evident!

"O, Doamne, uitasem complet de artă, și-a dat seama de absența mea de ultima dată?", întreabă ea îngrijorată.
"Te-aș minți dacă aș spune că nu, e primul lucru pe care l-a observat cum a intrat în clasă".

Situația asta mă enervează destul de tare, vorbesc între ei de parcă eu nici n-aș exista. Încercam să vorbesc despre ceva important înainte ca tipul ăsta să vină aici să facă pe jonglerul naibii și apoi de ce e atât de îngrijorată?

"Care e problema? Ai lipsit doar la o oră și apoi erai în spital, ești învoită!", răbufnesc eu, făcându-i pe amândoi să se întoarcă.
"O, scuze, nu te văzusem, eu sunt Leo", spune clovnul întinzându-mi mâna. O, desigur, hai să ne dăm seama de Josh după jumătate de oră!

"Josh", îi strâng mâna și trebuie să recunosc că are strânsoare foarte puternică, de parcă ar fi vrut să mă doară, cine naiba e tipul ăsta?
"Grăbește-te, Leo, haide în clasă", spune Jennifer.
"Nu, așteaptă, trebuie să vorbesc cu tine".
"Nu, Josh, trebuie să plec, serios", și dea să se întoarcă pe partea cealaltă.

Nu! Sunt sătul să tot amân, sunt sătul să alerg după ea și sunt sătul să o văd plecând în tăcere de fiecare dată, eu trebuie să vorbesc cu ea, ea trebuie să mă asculte!

"Jennifer", spun întorcând-o și privind-o în ochi. "Chiar trebuie să vorbesc cu tine".

Tonul meu e serios, deoarece eu sunt serios, acum ajunge cu jocurile, ajunge cu scuzele. Trebuie să rezolv situația asta înainte să se prăbușească totul pe mine. Văd ochii săi încercând să privească oriunde, doar în ai mei nu și îi strâng mai tare umerii ca s-o fac să înțeleagă că trebuie să mă privească. Reușesc să percep confuzia îi ochii aceea ai săi verzi.

"Dacă nu vrea să vorbească cu tine, nu vorbește".

Poftim? Cine a vorbit? Clovnul cu părul albastru? N-are absolut nimic de-a face cu toate astea.

"Tu vezi-ți de treabă", spun dând drumul la umerii lui Jennifer și mârâind spre el.
"Nu pare că vrea să vorbească cu tine, deci nu insista", mă privește în ochi, acum ce mai vrea și ăsta? Doar el mai lipsea.
"Nu e treaba ta, clovn de stradă, vezi-ți de ale tale!".
"Cum mi-ai spus?", face un pas spre mine.
"M-ai auzit foarte bine", răspund făcând un pas spre el.
"Băieți!", strigă Jennifer făcându-ne să ne întoarcem brusc. "Nu sunt o bonă, așa că n-o să stau aici să vă dădăcesc, eu merg la oră. Leo, dacă vrei să vii la oră, haide, eu mă duc!", termină Jennifer mergând spre clasă.
"Vin", îi răspunde clovnul luându-și ghiozdanul de pe jos cu un rânjet.

Tipul ăsta nu-mi place deloc, aproape că-l urăsc mai mult decât pe Michael!
Culmea cum de fiecare dată când încerc să vorbesc cu ea, sunt întrerupt de cineva! Trebuie să fie un semn că trebuie s-o las baltă! Nu vrea să mă asculte, a plecat deja, iar eu...

"Josh", spune Jennifer oprindu-se în mijlocul holului. "La șase la mine acasă, ști deja care e strada, pe mai târziu", și dispare după colț.

Îmi ating o clipă urechile ca să reușesc să realizez dacă mi-am imaginat sau altceva.
Chiar trebuie să mă duc la ea acasă? Îmi dă ocazia să-i explic!

"Hei, amice, unde naiba erai?", mă întreabă Drake punându-și o mână pe umărul meu. "Ai văzut cumva o fantomă?".
"Jennifer", răspund continuând să privesc holul, de parcă mi-ar fi teamă ca ea să apară și să spună că s-a înșelat și că nu trebuia să mă duc la ea.
"Jennifer e fantoma?".
"Nu, dobitocule, am mers să vorbesc cu Jennifer".

"Și ea a vorbit cu tine?".
"A făcut mult mai mult, mi-a spus să merg la ea acasă la șase", răspund.
"Serios? În sfârșit, nu mai reușeam să suport toată situația asta!", spune Drake așezându-se pe jos.
"Ce situație suporți tu? Nu ești tu cel cu care nu vorbea!", întreb ușor iritat.
"Glumești, nu? Când suntem împreună pare un câmp minat, de parcă la primul cuvânt greșit ar putea izbucni războiul între voi".
"Nu exagera", râd ușor.
"Ai încredere, frate, nu exagerez, dacă era nevoie s-o plesnească pe Melissa ca s-o convingi să vorbească și cu tine, aș fi făcut-o eu de-o bucată bună".
"Apropo, ce-a făcut după Melissa?", întreb curios.

Sunt sigur că dacă n-aș fi fost destul de șocat de scenă aș fi izbucnit în râs.

"O, frate, a fost incredibil", spune Drake oferindu-mi toată atenția sa. "A început să țipe ca o isterică și după și-a luat lucrurile plecând. Aproape credeam că-i găurește fața cu palma aia, ai auzit ce sunet a făcut? O, Doamne, era chiar foarte foarte...".
"Hei, hei, te ambalezi un pic cam tare doar pentru două palme", râd la entuziasmul prietenului meu.
"Nu palmele mă ambalează, ea e incitantă", spune Drake privindu-mă.

Râsetele mele se opresc imediat și îi ofer individului de lângă mine o căutătură ucigătoare și Drake începe să râdă tare.

"O, Doamne, Josh", spune încercând să vorbească printre râsete. "Ar fi trebuit să-ți fac o poză să-ți vezi fața", termină tot râzând.
"Ești un dobitoc", spun dându-i un pumn în umăr.
"Stai liniștit, nimeni nu ți-o va atinge pe Jennifer a ta", spune după ce și-a revenit din râs.
"Jennifer nu e a mea!".
"Păi, te porți de parcă ar fi".
"De ce, cum mă port?".
"Glumești, nu-i așa? Ok că te simțeai vinovat, dar dacă, atunci când era în spital, ți-ar fi cerut să-i cumperi un avion, te-ai fi prostituat ca să i-l cumperi".

Râd la exemplul absurd pe care mi l-a dat prietenul meu și mă las în jos, lângă el.
Chiar o consider a mea? Poate că aș vrea să fie... Doar în mod fizic, desigur.
Nu începe din nou cu rahatul ăsta.

****

Jennifer's Pov

Am reușit să scăpăm ca prin urechile acului de acea ființă umană căruia i se spune profesor.
Cum ne-am așezat în bănci a intrat, imediat în urma noastră, cu aspectul său impecabil și cu acea servietă oribilă pe care o poartă mereu după el.

Leo s-a așezat lângă mine, alături de părul său albastru și zâmbetul său larg. Trebuie să recunosc că aproape că m-a deranjat felul în care i s-a adresat mai devreme lui Josh, știu că doar încerca să mă apere cumva, dar nu știe situația și nu trebuia să se bage.
După mine doar îl aperi pe Josh.
Nu e așa!

"O, dar vai, pe cine avem noi aici!", spune profesorul Lennon întrerupând astfel liniștea din clasă. Sunt mult mai puțini decât ultima dată sau mă înșel eu cumva? "Milton, ce onoare să vă avem printre noi, credeam că ați dat bir cu fugiții".
"Sunt aici", răspund eu încercând să fiu cât mai puțin sfidătoare posibil.
"Văd asta, dar data trecută nu erați aici".
"Eram în spital, m-am simțit rău".
"Da, am auzit ce s-a întâmplat în sala de sport", îmi răspunde ocolind catedra de lemn.

Știe? Și atunci ce tot face? Dacă știe ceea ce s-a întâmplat, de ce face tot circul ăsta? Să tacă naibii și cu asta basta!

"Atunci, dacă știți, puteți foarte bine să evitați tot teatrul acesta ieftin", răspund eu promptă.

Leo îmi dă un șut sub banca să mă facă să tac. Nu, nu de data asta!
Ce încearcă să facă? Vrea să umilească în fața celorlalți povestind ceea ce s-a întâmplat.

"Cum ați spus? Puteți să repetați, vă rog?", mă întreabă căscând ochii.
"Am spus că, dacă știți ce s-a întâmplat, ați putea foarte bine să evitați tot teatrul acesta de doi bani despre faptul că am fost absentă și să începeți ora, în loc să pierdeți vremea".

Leo îmi mai dă un șut și eu i-l înapoiez. Lumea trebuie să înceteze să-mi dea șuturi când spun ceva greșit!

"Nu-mi vorbiți pe tonul acela!", strigă profesorul Lennon.
"Pe ce ton, mă rog?", întreb eu tupeistă.
"Nu vă jucați cu mine, Milton, nu vă convine", spune strângând din dinți.
"Nici dumneavoastră!", răspund eu.
"Afară de aici!", bate pumnul în catedră.
"Cu mare plăcere!", răspund strângându-mi lucrurile ca apoi să ies din clasa aceea.

Cu pași mari traversez clasa sub privirea atentă a colegilor mei și ies trântind ușa. Cine se crede?
Poate profesorul tău de artă?
Poate fi și președintele Americii, nu poate să-mi vorbească așa!
Te-ai băgat doar în belele.
Iau autobuzul și mă întreb spre casă înfuriată sperând ca tata să nu fie, n-am chef să-l suport și pe el, văzând că m-am întors mai devreme decât ar fi trebuit.

"Domnișoară Milton, ați revenit deja?", mă întreabă Greg ocupat să aranjeze curtea. Pe lângă faptul că e șoferul nostru, se descurcă cam la toate.

"Da, tata e acasă?".
"Da, domnișoară, e în biroul său".
"Perfect", răbufnesc sonor mergând spre intrare.

Pășesc furtiv prin salon și urc de-a bușilea scările, astfel încât Anny să nu mă poată vedea. Când ajung în fața ușii tatălui meu continuu să merg în patru labe încât să pot ajunge la camera mea teafără și nevătămată. Merg de-a bușilea până în tocul ușii mele și oftez ușurată, văzând că sunt teafără. Par aproape un hoț propria mea casă.

"Jennifer Alexandra Milton!", tună tatăl meu din spatele meu. Numele meu complet, perfect, din la în puț. "Ridică-te, de ce mergi în patru labe prin casă?".
"Am descoperit acest nou mod de a-ți relaxa mușchii, așa că voiam să-l încerc! Ar trebui s-o faci și tu, funcționează, ai putea merge în patru labe prin living", răspund pe un ton serios ca să reușesc să fac să pară credibilă absurditatea pe care am spus-o.

Dacă tata nu m-ar privi cu acei ghețari ai săi, probabil aș fi pufnit în râs.

"Vin-o în biroul meu", spun rece, întorcându-se.
"Trebuie să vin de-a bușilea?".
"Jennifer!", urlă tata ca să mă facă să încetez.

Îl urmez în biroul său prea decorat pentru gusturile mele și îl observ așezându-se pe fotoliul său de piele.

"Ia loc", îmi indică celălalt fotoliu.
"Nu, stau bine în picioare, mersi".
"Am spus stai jos", repetă pe un ton mai ridicat.
"Bine, boss al mafiei", și mă așez în fața sa.
"N-am chef de glume, Jennifer".
"Serios? Nu-mi dădusem seama", răspund ironică.
"N-am chef nici de sarcasmul tău? M-au sunat de la școală".

Fac ochii mari la auzul cuvintelor sale și mă așez mai bine pe fotoliu.
Melissa se dusese la director? Chiar e atât de răsfățată și de copilăroasă? Și acum ce îi spun? Nu pot să-i spun adevăratul motiv pentru care am făcut-o, altfel ar pica toată povestea pe care am spus-o. Aș putea pur și simplu să spun că n-o suport, ceea ce e adevărat.

"Te-au sunat de la școală?", întreb eu ca să încerc să trag de timp ca să-i pot băga o scuză plauzibilă.
"Da, m-au sunat, ți se pare felul de a te purta cu un profesor?".
"Uite, tată, eu voiam doar... Nu, stai, ce? Un profesor?", întreb eu nevenindu-mi să cred.
"Da, profesorul tău de artă s-a plâns de limbajul tău nedrept referitor la el".
"Profesorul meu de arte? Școala a sunat pentru asta?", oftez ușurată știind, dar obținând o privire ciudată din partea tatălui meu.

"N-ai de ce să te relaxezi, Jennifer, cum ai putut să te porți felul acela?".
"În care fel? Nici nu erai prezent!", răspund ridicând tonul.
"Coboară tonul, profesorul spune că ai răspuns urât, insinuând că ora sa e un teatru de doi bani".
"Ce? N-am spus niciodată ceva de genul! Nenorocitul ăla a răstălmăcit tot!".
"Jennifer! Nu folosi limbajul ăsta!".
"O, da, scuze, desigur, nu cumva ca fiicaui John Milton să nu folosească un vocabular adecvat în orice situație", răbufnesc eu.
"Nu, nu asta e ideea, ideea e...", dar nu-l las să termin pentru că el nu știa care e ideea.
"Nu e nicio idee! Nu erai acolo, nu ști cum a încercat să mă provoace, a început să bată apropouri la accidentul meu din sala de sport, vorbea de parcă n-ar fi mare scofală și continua să vorbească despre asta de parcă ar fi vrut să fie de domeniu public. N-aș fi rămas acolo o clipă în plus".

Tata mă privește atent în timp ce se sprijină de spătarul fotoliului său.

"Poți să-mi juri că tu n-ai nimic de-a face cu asta? Că nu i-ai lipsit de respect și că nu l-ai provocat?".
"Pot să jur pe Elisabeth Tomson", spun serioasă întâlnindu-i privirea.

Privirea sa se zdruncină puțin auzind numele mamei mele, dar apoi oftează și se ridică de pe fotoliu.

"Du-te în camera ta acum".

Mă ridic încet și mă duc în camera mea, întinzându-mă pe pat. După-amiaza trece repete până când Anny vine să bată la ușa mea.

"Domnișoară, e cineva care întreabă de dumneavoastră", spune din spatele ușii.
"Anny, poți intra".

Anny intră alături de obrajii săi umflați și de inconfundabilul miros de dulciuri.

"Cine e?", întreb după ce am absorbit tot parfumul său delicios.
"Mă scuzați, am uitat să-l întreb, dar tatăl dumneavoastră pare să știe cine e, sunt în salon".

Tatăl meu? Serios? Poate e Meredith care a venit să vadă cum de nu eram la ieșire. Ar fi trebuit s-o avertizez cu un mesaj. Încă nu sunt obișnuită cu chestia asta cu prietenia. Mă îndrept spre salon sărind câteva scări ca să reușesc să ajung mai repede.

Aproape că încremenesc în fața imaginii tatălui meu și a lui Josh pe același divan. Ce caută el aici?

Glumești, nu? I-ai spus tu să vină la tine acasă la șase.
La naiba! Doar acum îmi dau seama de ceea ce am spus pe hol, dar de ce naiba l-am făcut să vină aici. Să aflu ceea ce avea să-mi spună mă măcina de curiozitate și strânsoarea sa alături de privirea sa eu contribuit.

"O, păi da, îl văd", mă bâlbâi eu, apropiindu-mă.
"Vrei ceva de băut, Josh? Rămâi cu noi la cină?", întreabă tata.
"Nu!", răspund eu în locul lui Josh, obținând o privire enervată din partea tatălui meu. "El, el, păi, a venit aici ca să, să mă ajute să văruiesc".
"Ca să te ajute să văruiești?", întreabă tatăl meu necrezând vreun cuvânt din ceea ce am spus.

Normal că nu crede, nici eu n-aș crede, să te ajute să văruiești? Serios?
E primul lucru care mi-a trecut prin cap!

"Sigur, să văruiesc, nu-i așa?", îl întreb pe Josh sperând că se prinde.
"Da, domnule Milton, i-am promis așa că iată-mă aici. I-am spus că putea să angajeze un zugrav, dar a vrut să facă de capul ei, știți cum este", ce mai actor.

Încearcă să remedieze la scuza ta groaznică.
De ce trebuie mereu să-l aperi, ești conștiința mea, la naiba!
E mai amuzant să fiu de partea lui.

"Da, ai dreptate, uneori poate fi foarte încăpățânată!", spune tata pe un ton calm. "Bine, atunci vă las să văruiți".
"Da, bine, deci, vii sus?", îl întreb pe Josh care încă stă jos.
"Vin", îmi răspunde încercând să nu pufnească în râs.

Simt privirea sa ațintită pe spatele meu în timp ce urcăm numeroasele scări și e al naibii de enervant, am senzația că transpir. De ce sunt atât de multe scări? O să trebuiască să-l corup pe tata să facă un lift. Încerc să urc scările cât de repede posibil, dar, desigur, ca o mare echilibristă ce sunt, mă împiedic și cad pe spate. Strâng cu putere din ochi, știind că în scurt timp o să aterizez cu fundul pe jos.
Dar fundul meu nu e pe jos, ba simt două brațe ținându-mă de talie.

"Trebuie să fii atentă, Jennifer", îmi șoptește Josh la ureche în timp ce încă îmi strânge talia.

Înghit în sec și probabil m-a auzit și Greg în curte și mă îndrept spre camera mea, încercând să nu cad din nou.

"Ești o mincinoasă îngrozitoare, știi?".

Doar să știu că e în camera mea mă agită, dar cu siguranță nu puteam vorbi cu tata drept spectator.

"Nu știam ce să spun și apoi uite", arăt spre borcanele de vopsea din partea cealaltă a camerei.
"Chiar văruiești?", întreabă Josh.
"Da, nu vezi?", și indic peretele albastru.
"Ăsta ar fi văruit? Mie mi se pare că e pictat la nimereală pe perete".
"Mie mi se pare că tu ar trebui să începi să vorbești înainte să te arunc afară de aici în șuturi".
"Poftim? După cine te-ar mai prinde pe scări, evitând ca tu să cazi?", spune Josh așezându-se lângă mine pe pat și eu drept urmare mă ridic.
"Vorbește, acum", clarific eu, încercând să-l induc să vorbească. Nu l-am invitat să luăm un ceai.

"Păi...", începe masându-și maxilarul, de parcă ar fi în căutarea cuvintelor. "Promite-mi că nu o să-i povestești nimănui".
"Din nou cu povestea asta? E tocmai acesta motivul pentru care ai făcut gluma aia tâmpită și acum chiar îmi ceri să nu spun nimic nimănui?", ridic tonul.
"Doar promite, ce e atât de greu?".
"Josh, tu îți dai seama cu cine vorbești? Sunt singură! Cui ar trebui să-i povestesc? Lui Meredith și Drake care știu deja tot? Cu menajera mea? Auzi, pleacă, n-am chef să te ascult!", spun indicându-i ușa.
"A început totul când aveam cincisprezece ani", spune fără să se miște din poziția sa. "Ea era atât de frumoasă, și era cu un an mai mare decât mine, ceea ce pe vremuri era destul de incitant. O observam, ba o contemplam de la depărtare, în fiecare zi pentru luni în șir, până când nu ne-am întâlnit la o petrecere și prietenii noștri ne-au făcut cunoștință. Eu și Drake umblam mereu cu ăia mai mari, așa că nu era ciudat ca grupurile noastre să se ciocnească atât de des".

A început să-și treacă din nou ritmic mâna prin păr și să-și atingă maxilarul, simptom de nervozitate​ și în ultima vreme o făcea des. Dar e prima dată când îl aud vorbind despre situația asta fără să urle sau fără să fie beat.

"Într-o seară la o petrecere m-a dus sus în cameră și ne-am tras-o, credeam că era doar atât, dar mă înșelam, era mult mai mult, eu o iubeam, dar în același timp eram și al naibii de naiv și a doua zi i-am spus".
"I-ai spus că o iubeai?", întreb eu pe un ton calm ca să nu-l agit.
"Da, am mers la ea acasă ca un copil entuziasmat de ideea de a-și declara iubirea, eram atât de sigur pe mine însumi, dar încrederea mea a dispărut când ea m-a refuzat.
"Te-a refuzat? Dar cum? Nu erați împreună?".
"Mă lași să termin?", mă întreabă Josh fără emoții.
"Da, scuze, continuă", spun eu mustrându-mă în gând.
"Cum spuneam, ea m-a refuzat și o săptămână nici măcar nu s-a uitat la mine sau nu mi-a vorbit nici măcar o dată, ba cred și că am văzut-o cu altul într-o zi, dar într-o seară la bar, în timp ce luam niște beri, un prieten de-al meu m-a strigat pe numele de familie și am văzut-o întorcându-se brusc, de parcă numele meu ar fi reaprins-o. În aceeași seară a început să vorbească din nou cu mine, chiar se așezase la mine în poală și a doua zi când i-am cerut explicații mi-a spus că se înșelase, că simțise mereu ceva puternic pentru mine, dar că îi era frică s-o recunoască, dar că acum era pregătită să construiască ceva cu mine.
Eu eram atât de al naibii de fericit, naiv, dar fericit, fericit de faptul că devenise a mea, doar a mea. Ea mă orbea atât de mult încât nu înțelesesem adevăratul motiv sau poate îl înțelesesem, dar nu voiam s-o rescunosc".
"După ce a auzit că faci parte din familia Cliver s-a interesat imediat de tine...", am concluzionat eu.

Știam foarte bine ce simțise, toate prieteniile acelea false mă făcuseră să înțeleg pe deplin. Lumea voia să aibă de-a face cu Jennifer Milton, nu doar cu Jennifer.

"Exact, dar nu mă interesa de ce, eu o iubeam și credeam că ea mă iubea pe mine. La șaisprezece ani am luat permisul și mașina și am început s-o duc prin diferite locuri, chiar și călătorii care durau tot weekendul sau cine de familie prestigioase. Mie mi-era de-ajuns și să stau pe divan să mă uit la televizor, dar ei părea că-i place atât de mult să fie servită, să îmbrace rochiile acelea scumpe la petreceri, faptul că mergeam mereu s-o iau în fiecare dimineață și că-i ofeream tot ceea ce voia fără să bag prea mult de seamă. Iubeam s-o văd zâmbind așa, iubeam s-o văd fericită, dar mai ales iubeam faptul că știam că eu stârneam acea fericire în ea".

Rămân aproape împietrită la acea parte a lui Josh. În fața acelui Josh care-mi vorbește despre iubirea sa pierdută, n-aș pi crezut nicioată că iubise într-adevăr atât de mult, în mintea mea continua să se învârtă figura sa în timp ce făcea cuceriri în stânga și-n dreapta și nu cea a unui Josh nebun de iubire. Aproape că-l invidiez că a simțit un asemenea sentiment, cine știe cum te simți.

"Timpul trecea și lucrurile între mine și Caroline mergeau foarte bine, cel puțin așa credeam, până când într-o zi, întorcându-mă acasă, am descoperit că fratele meu avea probleme", s-a oprit să mă privească. "Nu pari uimită".
"De ce?".
"De faptul că am un frate, știai deja?".
"Eu, păi, da, știu că sunteți patru. Tu, Meredith, o soră mai mică și fratele tău".
"Cine ți-a zis?", întreabă brusc.
"Meredith", răspund.
"Ce altceva?", întreabă schimbându-și brusc tonul calm.
"Nimic! Doar că are un frate și o soră!", ridic tonul eu.

Am trăit deja o scenă asemănătoare și n-am de gând să o retrăiesc.

"Bine", răspunde Josh, dar la cum strânge pumnii pe patul meu văd că se luptă cu el însuși ca să nu izbucnească.
"Josh", îl chem eu pe un ton dulce, surprinzându-mă chiar pe mine însămi. "Tot ceea ce-mi spui acum o aud pentru prima data, serios", închei încercând să-l asigur, chiar dacă n-am înțeles foarte bine unde vrea să ajungă cu tot discursul acesta.
"Fratele meu avea probleme, pentru ceva mare, mai mult decât probleme, a ajuns la pușcărie".
"În pușcărie? Pentru?", aproape tresar la fraza sa.
"Nu e important, îl cheamă Kevin și eu eram foarte apropiat de el. El pentru mine era un idol, eroul meu, era fratele meu și de mic îmi doream să devin ca el într-o zi. Când mă întrebau ce vreau să mă fac, eu răspundeam spunând: 'Eu vreau să fiu Kevin'", îmi explică cu un zâmbet amar.

Chiar aș vrea să știu din ce motiv fratele său e în pușcărie, dar nu e treaba mea și el nu vrea să vorbească despre asta, văd efortul pe care îl depune ca să-mi povestească această parte a vieții lui și văd și cum încearcă să nu mă privească niciodată în ochi.

"Toți îl iubeau pe Kevin, dar el și tata nu se înțelegeau deloc. Tatăl meu voia să-l oblige pe Kevin să intre în afacerea de familie, dar Kevin nu voia. El era un spirit liber, își dorea să călătorească prin lume și nu să stea închis într-unul din birourile tatei, dar tata nu înțelegea. Se încăpățâna că-l vrea să lucreze alături de el, au fost discuții aprinse în fiecare zi până când el a hotărât să plece".
"Unde a plecat?", întreb eu în timp ce ascult atentă.
"Nu departe, tot aici în Manhattan, doar că a mers să stea singur, sa pe la vreo rudă îndepărtată, ca să nu mai provoace certuri continue în casă. Eu și Meredith îl vedeam pe afară când el era liber și de puținele ori când se întorcea acasă, începeau alte certuri. Chiar dacă plecase, chiar dacă se îndepărtase de familie, tata continua să-l atace, spunând că trebuia să ducă mai departe numele familiei și că nu putea să piardă timpul degeaba, fără sà facă nimic. Anii au trecut și eu nu l-am mai văzut pe Kevin, să nu-l am prin preajmă mi-a schimbat atitudinea, am devenit mai distant și Caroline a observat asta, dar până când îi dădeam ceea ce voia ea, nu punea întrebări, chiar dacă poate aș fi vrut, știi? Aș fi vrut ca într-o zi să vină la mine și să-mi spună: "Josh, astăzi stăm pur și simplu pe banca asta și tu îmi povestești ce te apasă", dar n-a făcut-o, n-a făcut-o nimeni".

Aproape tremur ascultându-l, auzind că durerea sa e atât de asemănătoare cu a mea. De câte ori m-am gândit la asta, de câte ori mi-aș fi dorit pur și simplu pe cineva care să-mi ceară să stau jos și să vorbim, dar nu o făcea nimeni niciodată, toți voiau să aibă, dar niciodată să dea, voiau să știe, dar fără să știe cu adevărat.

"Într-o zi, îmtorcându-mă acasă, le-am găsit pe mama și pe Meredith plângând, spunând că Kevin fusese arestat. Am mers imediat la biroul tatei și el lucra! Fratele meu mai mare era în pușcărie și el lucra, îți dai seama? I-am cerut explicații și i-am spus că trebuie să plătească imediat cauțiunea, dar el mi-a spus pur și simplu că pentru o asemenea infracțiune nu se putea plăti o cauțiune și că fratele meu ceruse să nu spună nimănui în ce pușcărie se afla, el desigur putea avea acest drept".
"Deci tu nu știai unde e?".
"Nici acum nu știu. Am străbătut toate pușcăriile din Manhattan și împrejurimile mult timp în speranța de a putea merge să-l vizitez, fără să-l găsesc vreodată. Eram atât de supărat, ba nu, furios, pe toți, cu lumea întreagă, dar mai ales cu tata. El îl îndepărtase de casă, dacă el nu l-ar fi făcut să plece, toate astea nu s-ar fi întâmplat", spune aproape urlând ultimul cuvând, dând un pumn în saltea.

Mă apropii încet, încet de el, așezându-mă lângă el ca să-i dau de înțeles că eu sunt aici, poate continua și eu îl voi asculta, orice ar avea de zis. Îl voi asculta chiar dacă acum va începe să vorbească despre roșii și curcubeie.

"Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?".
"Nu mai reușeam să stau în casa aceea, printre țipetele mamei și ale tatei, dacă n-ar fi fost pentru Meredith și Chloe aș fi plecat și eu, dar nu le puteam lăsa. Faza e că am început să stau tot mai puțin pe acasă, am început să-i las de-o parte pe Drake și toți ceilalți prieteni ai mei, dar pe Caroline nu. Nu, ea nu, o iubeam prea mult ca s-o îndepărtez, dar mă schimbasem oricum, eram nervos pe toți și toate, în consecință nu mai voiam să merg la petreceri, nu mai voiam să mă fac văzut prin jur și mai ales nu mai voiam să merg la cinele alea tâmpite de afaceri, iar lui Caroline nu-i convenea".
"Cum adică?".

"Adică mi-a spus că mă schimbasem, că devenisem un fraier, un aiurit și că dacă nu mă grăbeam să revin cel de dinainte, ea m-ar fi părăsit. Dar eu eram atât de sătul de toate și am început să umblu cu un anturaj nasol, dacă așa vrem să-i spunem, și am întâlnit un alt grup de băieți".
"Un anturaj nasol? Te referi la...", nu vreau să termin propoziția, mi-e frică s-o termin.
"Da, Jennifer, la droguri".

Mi s-a format un nod în gât când l-am auzit. Josh era un drogat? Mai e și acum? Ce fel de droguri? Câte întrebări voiam să-i pun, dar îmi simțeam gura încleștată.

"Nu mă privi așa", îmi spune și eu îmi mut imediat privirea perete. "Nu eram un drogat sau, cel puțin, nu eram dependent de asta, sunt sigur. Dar încet, încet am început să-mi îndepărtez toți prietenii și am început doar să umblu cu grupul ăsta care fuma mereu. Era doar iarbă, câteva jointuri și mă făcea să mă simt bine pentru o clipă, când stăteam cu ei și fumam uitat de tata, de Caroline și de Kevin. Toate probleme mele se dizolvau în norul de fum pe care-l lăsam să-mi părăsească buzele. Dar într-o zi...", și văd mâinile sale tremurând.

Tot corpul îi tremura și, din instinct, mi-am pus mâna peste a sa și m-a privit ca să înțeleagă ce făceam. Am mărit strânsoarea, nu era compasiune, a mea. Știu ce înseamnă să tremuri de nervi sau să tremuri la amintirea unui lucru, încerc doar să-l fac să înțeleagă că poate continua să tremure. Da, exact, poate continua să tremure fără să încerce să se oprească. Lucrul cel mai greu e să încerci să oprești acel tremurat ca să nu-l observe nimeni. Simți toate oasele vibrând și încerci din răsputeri să-l oprești, dar nu reușești, iar dacă reușești simți de parcă tremuratul s-ar fi mutat în creier.

"Într-o zi?", întreb eu încurajându-l.
"Într-o zi unul din noi a adus altceva, un drog puternic. Spunând că un văr de-al său l-a adus din România sau ceva de genul. Toți erau entuziasmați la ideea de a încerca ceva nou, eu eram speriat, dar nu voiam să le-o arăt. Nu voiam să le arăt că sunt slab sau că mi-era frică, așa că am încercat-o, ba am încercat mai multă decât ceilalți. Drogul acela a avut un efect îngrozitor asupra mea, nu mai înțelegeam nimic și era de parcă emoțiile mele, în loc să dispară, crescuseră în intensitate și în momentul acela singurele emoții pe care le simțeam erau supărare și durere. M-am întors acasă legănându-mă, vedeam negru în fața ochilor de nervi, voiam să mă duc în biroul tatălui meu și să-i fac rău. Nu să-l rănesc grav sau să-l omor, doar să-l fac să simtă măcar în parte durere, chiar și doar cu ajutorul cuvintelor sau cu un pumn, nu știu, voiam să-l fac să înțeleagă că mă simțeam rău și că trebuia să se simtă rău și el".
"Ce s-a întâmplat apoi?".
"Nu înțelegeam nimic, nici nu știu cum am ajuns acasă, toate ușile arătau la fel, dar am reușit să ajung în biroul tatălui meu. Vedeam totul în ceață și am zărit o figură, nu reușeam să văd bine, dar am observat conturul figurii unui corp, orbit de droguri și de furie am apucat acea figură de guler și am lipit-o de perete. Am început să strig la ea că mi l-a luat pe Kevin și apoi am ridicat brațul ca să-i trag un pumn și atunci acea figură a urlat", continuă să vorbească trăgându-și mâna de sub a mea și trecându-și-o prin păr, strângând.
"L-ai lovit? I-ai făcut rău?", întreb sperând într-un răspuns negativ.
"Nu era tatăl meu, Jennifer, era Meredith", spune trăgând și mai tare de păr.

"Meredith?", întreb aproape chițăind.
"Da, nu era nimeni acasă, chiar și acum, nimeni nu știe de ceea ce s-a întâmplat în afară de Drake. Meredith era în biroul său în căutarea unui capsator".
"Deci i-ai tras un pumn lui Meredith?".

Doar ideea de a o vedea pe drăguța Meredith luată la pumni de Josh care o protejează mereu și peste tot îmi provocă o senzație de vomă.

"Nu!", răspunde aproape jignit de întrebarea mea. "Cum am auzit-o strigând am realizat că era tatăl meu, ci sora mea, i-am dat drumul și am izbucnit în lacrimi, ironic, nu-i așa?", întreabă zâmbind amar. "Eu sunt pe cale să o bat și cel care plânge sunt eu. Am plâns două ore, două ore extrem de lungi în care Meredith mă ținea îmbrățișa pe la spate. Am plâns pentru tot timpul în care n-am plâns înainte și atunci am înțeles că nu mai puteam continua așa. Trebuia să-mi revin, simplul fapt că aș fi putut s-o rănesc încă mă omoară. Eu nu i-aș face niciodată rău lui Meredith, știi, nu?", mă întreabă de parcă ar fi speriat de răspuns.
"Normal că știu", îi adresez jumătate de zâmbet.
"În aceeași după-amiaza mi-am făcut un duș rece și am mers spre casa lui Caroline. Mă hotărâsem, voiam să-mi reiau viața în mâini. După ce am văzut ochii lui Meredith injectați de frică, frică de mine, am înțeles că trebuia să pun punct. L-am sunat pe Drake spunându-i că trebuia să vină la cină la mine, știi, voiam să-mi cer scuze că l-am înlăturat".
"Da, înțeleg, și după te-ai dus acasă la Caroline? Atunci te-a...", dar nu m-a lăsat să termin pentru că a început din nou să vorbească.
"M-a înșelat? Da, atunci a fost momentul în care am aflat. Eram atât de hotărât să fac ca totul să funcționeze din nou că aproape am zâmbit după luni de zile în timp ce mergeam la ea. I-aș fi cerut scuze și ar fi fost totul ca înainte, dar când am ajuns la ea am găsit ușa întredeschisă și am intrat în fugă, crezând că cineva intrase pe ascuns, dar am găsit-o pe canapea cu altul. Nici nu-ți povestesc ce s-a întâmplat în casa aceea, îți spun doar că la cât de prost și de naiv am fost am iertat-o. Tu asta deja o ști, dar ei voiam atât de al naibii de mult ca totul să revină ca înainte încât eram dispus să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, dar ea n-a vrut să audă și două zile mai târziu a plecat. Timpul a trecut și n-am mai avut vești de la ea".
"Nu e în Florida?", întreb eu amintindu-mi.
"Da, așa se zvonește, dar cine știe. Drake și Meredith m-au ajutat să ies din anturajul acela urât și din acel tunel de durere pe care o simțeam pentru Caroline. Situația acasă nu s-a îmbunătățit, dar de data asta n-am stat cu mâinile în șolduri, am început să stau mai mult timp cu surorile mele și am început să îi iau apărarea mamei".

Acum înțeleg la ce se referea Meredith în acea zi când mi-a spus că Josh nu era doar un frate pentru ea, ci și salvarea ei.

"Jennifer, știu că probabil n-o să-ți pese absolut nimic și că probabil vei continua să nu vorbești cu mine cum ai făcut în săptămânile astea, dar eu eram terorizat de ideea ca tu să ști, nu știam câte informații aveai și credeam că ai fi putut povesti cuiva despre asta. Acum știu! Acum știu că tu nu ești așa și nu ar fi trebuit s-o fac niciodată, n-ar fi trebuit să-ți fac niciodată gluma aia tâmpită. Dar fratele meu era în pușcărie și eu nici măcar nu știam unde era ca să mă pot duce să-l vizitez și vinovatul pentru toate astea este propriul meu tată. Îmi abandonasem toți prietenii, înclusiv pe Drake, pentru niște afurisite de droguri. Eram pe cale să-i fac rău lui Meredith și în toate astea singura fată pe care am iubit-o vreodată mă trădase ca apoi să dispară complet. A fost un rahat, eu eram un rahat. Eram terorizat de tine, Jennifer".
"Terorizat de mine?", ce tot spune? Ce am eu de-a face cu toate astea?
"Da, tu știai despre Caroline, ea e doar un fragment al întregii povești, dar cel mai dureros și tu știai despre ea. Acea durere și acea supărare reveneau și nu mai simțisem emoții de genul de mult timp și am fost speriat, așa că am acționat din instinct. Știu că n-o să mă poți ierta niciodată, dar nu voiam să te rănesc, nu te-aș răni niciodată. Te rog, crede-mă", spune ultimele cuvinte de parcă ar fi pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Sapi în acel vârtej de durere în căutarea unei raze de lumină, dar și când reușești să ieși la suprafața, ai cicatrici. Vei avea mereu amintirea acelei dureri întipărită pe piele și vei putea încerca să scapi de ea în toate felurile, dar nu va dispărea niciodată, poți doar să conviețuiești cu asta. Durerea e o emoție întunecată și josnică și te împinge să faci acționi despre care nici măcar nu-ți dai seama.

Cuvintele lui Michael pe care mi le-a spus în spital încep să-mi răsune în cap în timp ce mă uit la Josh care rămăsese cu mâinile în păr și privirea coborâtă practic tot timpul. Jumătate din emoțiile pe care le-a simțit, le-am simțit și eu pe propria mea piele și asta ajunge ca să știu ce să fac acum.

"Meredith în acea zi te-a îmvbrățișat pe la spate, corect?", întreb eu.

"Da", răspunde, ducându-și în sfârșit privirea spre mine, dar încă cu mâna tremurând și piciorul care bate nervos pe jos. "De ce? Ce are asta de-a face?".

Nu-i răspund. Doar mă ridic de pe pat și mă duc pe partea cealaltă. Mă descalț și mă urc încet pe pat, punându-mă în spatele lui și îl îmbrățișez.
Simt tot trupul său încremenind și sincer și eu mă simt o perfectă idioată, dar știu și că, atunci când tremur trezindu-mă dintr-un vis urât și Anny mă îmbrățișează, eu mă calmez. Spatele său e dur, dar are un parfum frumos și după nenumărate minute în care eu îl îmbrățișez din spate, el oftează și-și relaxează mușchii, apropiindu-mi brațele de toracele său și strângându-mi mâinile, ca și cum mi-ar simți mai mult corpul.
Știu că probabil voi regreta acest lucru și că dacă cineva ar intra cineva și ne-ar găsi în poziția asta ar interpreta greșit. Dar eu mă simt bine și se simte bine și el, cel puțin așa sper. Mă simt știind adevăratul motiv pentru gluma sa, mă simt bine pentru că știu un fragment din viața sa pe care puțini îl cunosc și mă face să mă simt importantă. Mă simt bine pentru că după săptămâni întregi mă simt liberă de o povară uriașă și mă simt bine pentru că sunt oe patul meu îmbrățișată de Josh care-mi mângâie brațul stâng și cu cealaltă mână îmi strânge mâna dreaptă. Mă simt bine pentru că stăm în tăcere și ascultăm respirația celuilalt în timp ce nările mele se bucură de parfumul său, iar corpul meu de atingerea sa.

"Josh", spun eu încet.
"Spune-mi", răspunde el pe același ton de voce.
"Dacă îi spui cuiva că te-am îmbrățișat îți decapitez penisul".