Capitolul 3

Jennifer's Pov

După ce am comandat atâta mâncare în cameră încât să explodez, mă îndrept spre noua mea școală.
Încă râd din pricina feței chelnerului când a intrat în camera mea cu căruciorul plin de cartofi prăjiți, hamburger, crochete de pui și dulciuri de toate felurile.
Ce se aștepta? Că, fiind fiica lui John Milton, să fi avut gusturi sofisticate și să fi comandat stridii cu vin și o salată amărâtă? Iubesc să mănânc și nu-mi fac scrupule, chiar dacă după fizicul meu nu s-ar spune, fiind foarte slabă, dar oricum în limita normalului.
Iau un taxi și merg spre noua mea școală, "Studying Economy School". Calculele și afacerile nu sunt de mine, dar tatăl meu a insistat mult ca să intru la această școală, iar eu nu voiam să-l dezamăgesc, în plus, mă descurc, cu toate că pasiunile mele sunt altele.
Școala e enormă, cred pe bune că s-ar putea ca la intrare să vândă hărți pentru a se orienta, dar din fericire este duminică, deci înafară de personalul de la secretariat nu e nimeni prezent sau cel puțin așa credeam.
Fiindcă mă pierdusem, nu știam unde mă duceam, așa că bântui fără o destinație, fără să-mi dau seama că sunt în fața ușii bibliotecii școlii.
Aud niște sunete și, curioasă, deschid ușor ușa fără a mă face auzită, dar continui să nu-mi dau seama de unde provin acele sunete ciudate, până când o carte nu cade din spatele raftului meu, iar eu tresar ducându-mi mâna mea mică la gură.
Mă mișc puțin și mut cărțile în așa fel încât să creez o crăpătură pentru a putea vedea.

"Josh, încet sau ar putea să ne audă cineva", spune fata brunetă pe un ton excitat.
"Stai liniștită, iubire, duminica nu vine niciodată nimeni" băiatul, continuând să-i dea o serie de săruturi pe gât.
Sunt complet dezgustată de acea scenă, dar încep să mă holbez la băiat care, din câte se pare, e cu adevărat frumos. De obicei nu mă opresc niciodată s-o fac, dar, cu toate că situația este aceasta de fața, încep să mă holbez la el. Înalt, poate prea înalt, cu ochii negri, sunt atât de îmtunecați încât nu reușesc nici măcar să deosebesc pupila de iris, aproape ca te hipnotizează. Un maxilar încleștat, poate din pricina plăcerii pe care o simțea, și niște trăsături perfecte, foarte încrezătoare, dar nu prea accentuate și un fizic pe care, dacă l-aș fi văzut într-o poză, aș fi crezut că e retușat. Fata ia o șuviță din părul său șaten cu tente arămii, între degete, pare o găină în călduri, continuă să-l atingă peste tot ca nebuna, de parcă ar fi fost mai ceva decât un zeu coborât din cer sau Johnny Deep.

"Ai un prezervativ, iubito?", fata se oprește brusc.
"Ehm, nu, credeam că tu ai un prezervativ".
"Ești proastă? Vii aici și nu ai nici măcar unul? Eu nu sunt un distributor, știi?".
"Păi... Eu credeam că... Adică..."

Gata, nu mai rezist nicio clipă, mă abțin să nu râd de prea mult timp din cauza acelei scene deplorabile, dar fără îndoială amuzantă, așa că, fără să-mi dau seama, chicotesc ușor, dar din păcate sunt auzită oricum.
Se întorc brusc și ochii său întunecați se injectează direct în ai mei, iar primul lucru care-mi vine instinctiv să-l fac este să fug spre ușă.
Încep să fug fără să mă opresc și fără să știu unde mă duc, având în vedere că școala asta, cu cât fug mai mult, cu atât pare mai mare. Mă opresc doar după câteva minute în fața unei alte uși, dar hotărăsc să n-o deschid ca să nu mai găsesc alte surprize ciudate, nu se știe niciodată, poate duminica în școala asta e ziua în care "ți-o tragi în debara", așa că mă sprijin de ușă alunecând în jos, în timp respirația mea își recapătă un ritm normal.
Dar avea niște ochi atât de întunecați, păreau o baltă neagră, dar nu transmiteau răutate, iar buzele sale păreau atât de moi la atingerea acelei fete, cine știe cum era să săruți acele buze, în plus...

Tu te asculți măcar? Ochi care te penetrează? Buze de sărutat? Ce tot spui acolo?
Și iat-o! Minunata mea conștiință mă face să cad din nori, într-adevăr, nu știu la ce mă gândeam, doar că... Și mi-am trecut arătătorul pe buza de jos.

"Aici n-ai pe nimeni pe cine să spionezi?" întorc capul spre stânga, și îl văd sprijinit de geam, privindu-mă într-un fel între amuzat și enervat.

Lumina care filtrează de pe fereastră îi luminează șuvițele arămii în timp ce continuă să mă privească cu ochii aceia.
Ehi drăguțo, să știi că vorbește cu tine, nu poți rămâne în lumea viselor toată după-amiaza.

"Deci?" repetă el, respir adânc și în sfârșit mă hotărăsc să deschid gura.
"Nu vă spionam!".

Oh, ești tare, cinci minute pe gânduri și singurul lucru pe care reușești să-l spui e propoziția asta de copil mic prins în fragrant?
Ajunge, conșiințo, nu-mi complica lucrurile!

"Ah nu? Și ce făceai aici, mă rog?", nu înțeleg dacă e enervat sau nu pentru că a fost întrerupt din "treaba" lui.
"Căutam secretariatul".
"Secretariatul este în partea opusă, dragă".

Dragă? Băiatul ăsta începe să mă calce puțin pe nervi.

"Ei bine, eu nu știam și am ajuns în bibliotecă, îmi pare rău că ți-am distrus întâlnirea "galantă" ", spun mimând ghilimelele pe ultimul cuvânt.

Râde ușor la răspunsul meu și trebuie să recunosc că-i frumos chiar și când râde.

"Deci din nivelul tău de orientare bănuiesc că ești nouă și, într-adevăr, nu te-am mai niciodată văzut".
"Perspicace", spun pe un ton superior, poate fi frumos cât vrea, dar nu mă las dusă de nas.
"Și puțin irascibilă, văd", continuă să spună, tot cu zâmbetul ăla întipărit pe față, ce-i de râs?
"Da, și sătulă să vorbesc cu tine, continuă liniștit ceea ce făceai, eu trebuie să găsesc secretariatul".
"Nu, am terminat dincolo" o spune de parca ar fi un lucru de făcut, iar chestia continuă să mă irite tot mai mult.
"Și pentru că nu mergea prea bine", râd ușor, mândră de răspunsul meu.
"Văd că ai spionat cu atenție".

Mă înroșesc vizibil la comentariul său, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată, dar situația e destul de stânjenitoare, în plus continuă să mă urmărească pe holuri, Dumnezeule, nu mai pleci odată?
Taci că ești bucuroasă că vorbește cu tine, nu te face că plouă!
Dacă conștiința mea ar avea o fața în momentul ăsta aș umple-o de pumni.

"Repet, nu spionam, căutam secretariatul, S-E-C-R-E-T-A-R-I-A-T-U-L", silabisesc bine fiecare cuvânt ca și cum aș vorbi cu un copil mic de cinci ani și cred că nivelul de inteligență nu e chiar atât de diferit.
"Bine, domnișoară simpatie", mă apucă de un braț și mă târăște în direcția opusă a holului, o prinsoare foarte strânsă și hotărâtă, dar nu mă durea, cu toate că mă ținea bine.
"Ce faci?" am spus eu, continuând să-l urmez.
"Te conduc la secretariat că în ritmul ăsta o să ajungi mâine", răspunde pe un ton glumeț, vocea sa se schimbă, asta îmi place mai mult.

Îmi smulg brațul din prinsoarea sa, iar eu mă privește cu un aer confuz.

"Știu foarte bine să merg singură, fără ca tu să mă târăști ca pe un câine în lesă".
"Mmm... Nu mi-ar displace să te târăsc ca un câine în lesă", și pe chipul său reapare acel rânjet, între amuzat și pervers, dar nu-i dau importanță, nu vreau să ripostez.
"Puteai s-o spui de la început că mergeam în direcția greșită, știi?".
"Voiam să văd pentru cât timp ai mai fi bântuit prin școală, a fost destul de distractiv".
"Înseamnă că te distrezi cu puțin!".
"Oh nu, de obicei mă distrez cu mult mai mult", și în ochii săi se poate observa un voal de perversiune în timp ce privește drept înainte, de parcă își amintea ceva ce-l distra.
"N-ar trebui să te întorci la prietena ta?".

Se oprește brusc și mă privește în mod ciudat, ca apoi să spună... "Cine, aia? Nu era prietena mea, am cunoscut-o ieri dimineață", o spune pe un ton atât de natural încât credeam că-și bătea joc de mine, însă vorbea serios, iar chestia începea să mă calce tot mai mult pe nervi.

"Iată secretariatul, trebuie să te înscrii, nu-i așa?", fără ca măcar să-mi dau seama, am ajuns la secretariat.
"Da" am spus sec.
"Cassandra, poți să ne dai modulele de înscriere, te rog?", spune cu un zâmbet enerm femeii din spatele din sticlă.

Femeia îl privește în mod dulce și hipnotizat.

"Desigur, imediat Josh".
"Mulțumesc frumos, frumoasă ca întotdeauna, apropo".

Iar ea se înroșește ușor, mutându-și o șuviță în spatele urechii, eu însă îmi dau ochii peste cap, aproape dezgustată de acea scenă.

"Ce e? Geloasă?" îmi spune râzând.
"Scârbită" răspund la rându-mi, râzând forțat. "Puteam foarte bine să găsesc secretariatul singură fără ajutorul tău, iar tu puteai foarte bine să-ți continui tur-ul parcului de distracții în bibliotecă".
"Tur-ul meu în parcul de distracții?" și pufnește în râs, băiatul ăsta pune o limită răbdării mele.
"Îmi spui măcar cum te cheamă?".
"Nu" răspund sec, fără ca măcar să mă gândesc vreo clipă.

Oh, haide, încetează să mai faci pe femeia menstruată și irascibilă, în fond doar te ajută.

"Oricum dacă nu mi-l spui tu, o să-l citesc după, când o să completezi modulul de înscriere".
"Sunt Jennifer", spun privindu-l enervată.
"Eu sunt Josh, Josh Cliver, încântat de cunoștință și bine ai venit la Studying Economy School", și îmi intinde mâna.
Îl cheamă Josh, așa e, o auzisem pe fată în bibliotacă șoptindu-i numele, dar auzindu-l spus de el era mai plăcut, iar cu zâmbetul acela dulce pe care mi-l adresa și acei ochi care îmi priveau aproape sufletul, nu pot să nu-i strâng mâna și să spun un... "Placerea e a mea".
Josh Cliver, prima persoană cunoscută la Manhattan, primul băiat care mă calcă atât de mult pe nervi și prima persoană care îmi dă fiori pe toată șirea spinării cu o simplă strângere de mână...