Capitolul 29

Jennifer's Pov

"Am întrerupt ceva?", întreabă Michael politicos.

"Da", "Nu", spunem eu și Josh în același timp primind un zâmbet ciudat din partea lui Michael.

"Tu ești fiul lui Cliver, nu-i așa? Cel de la cină", întreabă Michael privindu-l pe Josh.
"Da, sunt eu, tu cine ești?", întreabă Josh pe un ton plictisit.

Ce mincinos de primă categorie! Știe foarte bine cine e, i-a spus "irlandez de doi bani" zile întregi.

"Michael. Eram la cină cu tatăl meu în ziua aceea", răspunde deloc ofensat de întrebarea lui Josh. "Apropo, și tata trebuia să vină, dar munca l-a reținut, mi-a spus să te salut și să mă asigur că ești bine".
"O, nu te îngrijora, oricum mâine mă întorc acasă".

Zâmbetul lui Michael e asemănător cu cel al lui Meredith, te topește și te face să vrei să fi drăguț, dar se pare că Josh nu gândește la fel, având în vedere că aproape mârâie la el.

"Ține, sunt pentru tine", spune Michael întinzându-mi un buchet de flori mov.
"Ce grijuliu", spune ironic Josh.
"Mulțumesc Michael, Josh tocmai pleca", spun eu privindu-l urât pe Josh.

Josh se uită la mine, apoi la Michael și din nou la mine. Susține privirea mea și pare că nu vrea să se miște din poziția sa. Și așa n-am chef să-l am prin preajmă, mai ales să-l am prin preajmă în timp ce face glume nesărate.

"Nu-i așa, Josh, că tocmai plecai?", întreb mai serioasă pe un ton mai ridicat.

Josh se ridică brusc, strângându-și lucrurile și ieșind pe ușă trântind-o, fără să salute pe nimeni.
Răbufnesc și mă așez cât mai drept posibil, pe cât pot eu de mult. Tata spune că uneori am grația unui urangutan.

"S-a întâmplat ceva?", mă întreabă Michael politicos, așezându-se pe scaun.
"Nu, nimic important".
"Sigur? Părea destul de supărat".

Râd scurt, fără să vreau. Eu ar trebui să fiu cea supărată, însă el e cel care iese în mod dramatic din cameră.

"Mereu e", îi justific comportamentul. "Deci? Cum ai aflat că sunt aici?", întreb încercând să deviez subiectul.
"Tatăl tău a venit la noi ieri și ne-a spus ce s;a întâmplat. Îmi pare foarte rău că nu am venit mai devreme".

Chiar e îngrijorat? Cum poate fi atât de îngrijorat și trist pentru mine? M-a văzut doar o dată și nici măcar nu eram singuri.

"Stai liniștit, cum am spus deja, n-a fost nimic grav, mă externează mâine".
"Voiam să te invit la o petrecere de-a noastră, dar rămâne pe data viitoare, având în vedere situația", spune râzând.
"Da, probabil nu e cazul, în plus nu mă omor cu petrecerile", răspund tot râzând.

"Mă gândeam eu".
"Poftim?".
"Da, că nu ești genul de persoană care să se dea în vânt după petreceri, mă gândeam eu", răspunde evident.
"Și de unde?", întreb curioasă.
"Se înțeleg multe lucruri despre o persoană, chiar și stând doar câteva ore cu aceasta", spune făcându-mi cu ochiul.

Râd la răspunsul său și petrecem restul după-amiezii vorbind.
Mi-a povestit despre o mostră de artă importantă care se va ține săptămâna viitoare și că ar fi bucuros dacă m-aș duce și eu.
Michael e atât de plin de energie, de idei, de poftă de viață că face și ca cel mai simplu lucru să fie amuzant și extravagant.
Rămân fascinată planurile sale de viitor, de discursurile sale, de cât de mult își iubește școala și de câtă pasiune pune în desen.

"Michael, pot să te întreb ceva?", întreb blocând discursul său despre arta contemporană.

Michael își schimă imediat poziția și mă privește... Îngrijorat?

Poate că tonul meu a părut prea serios, de fapt chiar e o întrebare serioasă, dar nu cred că ar trebuie să vorbesc despre asta cu el, îl cunosc de foarte puțin timp.

"Spune-mi", răspunde calm.
"Nu, nu, nimic, scuze. Continuă-ți discursul".
"Jennifer", mă privește zâmbind. "Spune".

Un zâmbet atât de grijuliu, atât de sigur, poate că în el pot avea încredere, măcar puțin.

"Păi, tu ai ierta pe cineva care ți-a făcut rău?".

Michael pare că se gândește puțin înainte să răspundă, ceea ce mă face să mă simt mai bine, înseamnă că a luat în serios întrebarea mea și nu vrea să-mi dea un răspuns la nimereală.

"Depinde de gravitatea răului", răspunde după puțin.

Iată, ce mai rahat, gândesc.

"Să zicem destul de grav", spun fără să intru în detalii.
"Există doi factori pentru a-ți da seama", zâmbește.

Zâmbește mereu? Nu îl dor fălcile?

"Și care ar fi?", întreb curioasă.
"Factorul numărul unu", spune ridicând degetul arătător, ca să indice numărul unu. "Depinde cât e de importantă această persoană. Dacă pentru tine nu este importantă și ți-a făcut un rău destul de grav, aș zice că e evident că nu merită iertarea ta".

Logica sa e solidă. Ideea e că eu nu știu ce este Josh în viața mea.
Nu e o constantă, dar nici o persoană oarecare.

"Deci, persoana asta este importantă în viața ta?".

Important? Nu, nu era. Îl cunosc de foarte puțin timp chiar dacă mie mi se pare că ne cunoaștem de secole. Nu facem alrceva decât să ne certăm și ne-am aflat în repetare rânduri în situații ciudate. Printre debarale, ziduri și băi, au fost puține dățile în care am petrecut impreună niște clipe normale. Singurul moment în care chiar am împărtășit ceva, a vomitat pe mine câteva clipe mai târziu.

"Nu, nu e", spun revenind din nou cu privirea asupra lui Michael.
"Minciună", răspunde el.
"Poftim?", mă face mincinoasă?
"Am spus că e o minciună, că minți, doar că nici tu nu-ți dai seama".
"Michael", mă apropiu. "Nu te urmăresc, serios".
"Dacă această persoană într-adevăr n-ar fi importantă pentru tine n-ai fi luat în considerare ideea de a-mi pune acea întrebare și nici nu te-ai fi gândit atât de mult când te-am întrebat dacă era importantă".

Continuu să mă uit la Michael confuză și frustrată în timp ce el continuă să-și expună diagnoza, sigur pe el. Mă simt ca o pacientă în fața psihologului său.

"Dacă persoana asta chiar nu e importantă pentru tine, atunci nu m-ai fi întrebat niciodată 'Tu ai ierta pe cineva care ți-a făcut rău?'. Dacă nu ți-ar păsa de această persoană nici n-ai irosi timp gândindu-te, pur și simplu nu l-ai ierta și gata. Oricum nu-ți pasă de ea, nu? Ideea de a o ierta nici n-ar trebui să-ți treacă prin cap. Tu însă mi-ai cerut opinia, ești confuză și nu ști dacă s-o ierți sau nu, oricine ar fi, deci are un rol în viața ta".

Îl privesc pe Michael și încerc să realizez în mintea mea discursul său complex, dar atât de adevărat. Are sens. Deci Josh e important în viața mea? Are un rol? Dar care? Nu mai înțeleg nimic! Mie mi se pare că doar mi-o complică.
E un discurs prea complicat pentru căpușorul tău.
Taci! Am înțeles totul foarte bine!

"Și al doilea factor?", întreb, neștiind ce replică să dau la discursul său de "sunt un geniu al minții umane".
"Al doilea factor mi se pare mai mult decât evident, de ce a făcut-o?".
"De ce a făcut-o zici, hm?".

Încerc să asimilez în mintea mea tot ceea ce mi-a zis Josh de când sunt în spital. Ranchiuna sa pentru mine când am descoperit despre Caroline, furia sa când numele ei mi-a părăsit de pe buzele, îngrijorarea din ochii săi când am leșinat pe jos, sentimentul de vinovăție pe care-l simțea și faptul că nici nu mă putea privi în ochi.
"Eram atât de orbit de supărare și de durere", mi-a spus. Da, la urmă asta e ceea ce l-a făcut să-mi facă gluma asta de prost gust.

"De supărare și de durere", spun după ce m-am gândit. "Da, mi se par cuvintele perfecte pentru a rezuma totul, supărare și durere".
"O, ei bine, atunci e un discurs foarte complex".
"Complex? De ce? Adică, cum așa?", încep să întreb. Aveam nevoie de cât mai puține complicații posibile.
"Calmează-te, nu te alarma", răspunde Michael râzând. "Vezi tu, supărarea și durerea sunt două emoții foarte comune, din păcate, aproape că trăiesc în simbioză. Când o persoană e îndurerată, automat e și supărată pe cine i-a provocat acea durere, iar o persoană supărată simte durere simțind o emoție atât de neplăcută. Nu alegi să simți emoții de genul, înțelegi? Cine ar vrea să simte durere și supărare în mod spontan?".
"Nimeni", răspund eu fără să mă gândesc.
"Desigur! Nimeni nu vrea să simtă durere, Jennifer, e un vârtej întunecat care te târăște cu el și nu mereu ieși teafăr. Sapi în acel vârtej de durere în căutarea unei raze de lumină, dar și când reușești să ieși, rămâi cu cicatrici. Vei avea mereu amintirea durerii întipărită pe piele și vei putea încerca s-o alungi în toate felure posibile, dar nu va dispărea niciodată, poți doar conviețui cu asta. Durerea e o emoție întunecată și josnică și te împinge să comiți acțiuni de care nici măcar nu-ți dai seama. Nu știu cine ți-a făcut rău, dar dacă motivațiile sale au fost 'supărare și durere', cum ai spus tu, atunci ia pe bune în considerare ideea de-al ierta, pentru că supărarea încețoșează mintea și durerea tot restul trupului".

Îl privesc pe Michael și retrăiesc cuvintele sale în interiorul meu durerea e un vârtej în care să sapi în căutarea luminii? Îmi vine în minte groapa mea de durere. Groapa în care cad mereu în timp ce încerc să ies din ea. Simt că încet încet revin la suprafață, dar continuu să am niște cicatrici imaginare împrăștiate prin minte și pe corp care-mi amintesc în mod constant durerea.

"Mulțumesc, Michael", spun doar, incapabilă să spun altceva.

Băiatul acesta mi se pare Dalai Lama, ar putea deschid un templu spiritual.

"Cu plăcere, dar acum chiar trebuie să plec, s-a făcut târziu", îmi spune politicos, ridicându-se.
Afară deja e întuneric și eu nici nu mi-am dat seama  că timpul trecuse atât de repede. Compania sa e cu adevărat plăcută și sunt foarte bucuroasă că a venit să mă vadă.

"Scuză-mă dacă te-am reținut pentru un lucru atât de stupid", îi spun eu în timp ce el își pune geaca neagra.
"Nu te scuza, mi-a făcut mare plăcere să văd că te simți bine, sper că vei veni la acea mostră cu mine".
"Desigur că voi veni".

Sunt foarte entuziasmată să văd acea mostră și mai ales să văd școala lui.
Michael se îndreaptă spre ușă salutându-mă pentru ultima dată, dar înainte să iasă, se oprește în tocul ușii.

"Jennifer".
"Da?".
"Gândeste-te la cuvintele mele și mai ales ia într-adevăr în considerare ideea de a-l ierta pe Josh".
"Bine, o voi fac... Stai, ce?", întreb aproape urlând și un Michael zâmbăreț mă lasă singură cu gura și ochii căscați.

De unde naiba știe că e vorba despre Josh? Și-a dat singur seama?
Nu mă surprinde, e destul de intuitiv și inteligent.
Într-adevăr...
Mai intuituiv decât tine cu siguranță.
Eu sunt o persoană intuitivă!
Da, desigur, ești intuitivă ca asistenta ta, nu-i așa?
Asistenta care îmi aduce de obicei mâncarea și mă îngrijește e îngrozitoare. A pus greu la încercare răbdarea mea în zilele acestea, m-am abținut cu greu să nu arunc cu perfuzia în ea. Unde a luat diploma? Într-o cutie de biscuiți?
Aș fi putut să vomit în fața ei și ea nu și-ar fi dar seama că mă simt rău!
Cu toate că era doar ora opt, pleoapele mele au început să se îngreuneze. M-am întins pe partea stângă și am observat florile lui Michael de pe noptieră.
Cuvintele sale îmi răsună în minte alături de imaginea lui Josh în timp ce exploda de nervi ieșind din camera mea, până când n-am căzut într-un somn adânc, știind că mâine m-aș fi întors în sfârșit acasă.

****

"Domnișoară, sunteți absolut sigură?", mă întreabă Greg pentru a mia oară.
"Da, sunt sigură, sunt sătulă să stau acasă, am avut tot weekendul ca să mă odihnesc, vreau să mă întorc la școală. Adică nu vreau, dar trebuie".
"Dar, domnișoară, nu e sigur".
"Ba da", spun eu. "Acum pot să ies și să mă duc la școală?", întreb scoasă din sărite.
"Bine, fie", oftează Greg resemnat. "Aveți grijă".
"O să am grijă", spun dându-mi ochii peste cap și ieșind din mașină.

Știu că e doar îngrijorat, dar a fost efectiv exasperant în dimineața asta, între el, tata și Anny. Spun că vreau să mă duc la școală, de ce se plâng? Ar trebui gen să mă venereze și să arunce cu petale de trandifiri peste mine în timp ce merg.

"Jennifer!", aud un strigăt puternic urmate de două brațe care mă cuprind. "Te întorci deja la școală?", mă întreabă Meredith.
"O, te rog, nu începe și tu".
"De ce, ce s-a întâmplat?".
"Azi-dimineață voiau să mă oblige să rămân acasă, dar sunt obosită să stau întinsă în pat, în plus am pierdut deja prea multe cursuri, artă inclusiv".
"Au au", spune Meredith în timp ce mergem prin parc.
"Da, exact, acum cine-l mai aude? Chiar n-am chef, azi din fericire n-am oră cu el".
"Oră cu cine, roșcato?".

Simt un braț cuprinzându-mi umerii și ochii mei zăresc într-o parte niște cârlionți blonzi.

"Drake", spun uitându-mă la Meredith, dar Meredith nu mai era. Unde a dispărut?
"La ce te uiți?", mă întreabă, observând că nu-i acord atenție.
"Păi, înainte aici... Nu, nimic, las-o baltă".

Desigur Meredith încă nu a vorbit cu el, chiar aș fi vrut să-i spun eu totul lui Drake, dar n-ar fi fost corect.

"Ce bine e să te avem din nou printre noi, știi, toate coamele astea șatene și blonde începeau să mă sature", râde el.

"Deci îți lipsea doar părul meu?", întreb eu nu prea serioasă.
"Da, exact, doar ăla", zâmbește câștigând  un pumn în braț. "Iată-l pe Josh".

Vine spre noi, privindu-mă fix în ochi încât aproape că aș putea să îngheț pe loc. Tricou negru, geacă de piele, blugi decolorați și părul său arămiu în contrast cu ochii săi închiși.

"Mă duc la oră", spun repede, eliberându-mă din strânsoarea brațului său.

Merg spre clasa mea atât de repede încât Usain Bolt ar fi rămas surprins.
Discursul lui Michael mi-a deschis ochii, dar nu sunt încă pregătită să am o discuție cu el.
Ziua trece repede și pentru ora patru și jumătate sunt deja acasă, îmi pregătesc un sandviș fără să mă vadă Anny și urc în camera mea. Dacă m-ar fi văzut în bucătărie ar fi vrut să mă ajute și aș fi trecut de la un simplu sandviș la trei feluri de mâncare, fructe și desert incluse, o cunosc prea bine.
Intru în camera mea și observ peretele meu colorat și celelalte albe, din cauza accidentului nu am reușit să le termin și cu toate materiile pe care trebuie să le recuperez cine știe peste cât timp o să reușesc să termin.

"Pot să intru?", mă întreabă o voce de femeie din spatele ușii. Ascund sandvișul sub pernă și o las să intre.

"Spune-mi, Anny, ai nevoie de ceva?".
"Am venit să îți aduc asta, spălată și călcată".
"M-mulțumesc", mă bâlbâi.
"Ceva e în neregulă?", mă întreabă îngrijorată.
"Nu, nu, nimic, acum o pun în dulap, mulțumesc frumos".

Anny din fericire nu s-a oprit să mă întrebe mai multe, ceea ce e ciudat, având în vedere că insistă mereu.
Rochia albastră e întinsă pe patul meu, rochia pe care mi-a dăruit-o Josh ziua următoare petrecerii, un fior îmi străbate corpul și dau din umeri, de parcă așa făcând aș putea scăpa de el.
Sunt sigură că dacă n-ar fi zis propoziția acea stupidă referitoare la faptul de 'a ne juca împreună', în seara aceea, în baie, mi-aș fi dat drumul. Mi-e greu s-o recunosc, dar e adevărat, m-aș fi lăsat condusă de brațele sale care-mi mângâiau spatele și coapsa, m-aș fi bucurat de acele mici săruturi înșiruite pe gât și pe maxilar.
Aș fi rămas în acea baie sub efectul vocii sale răgușite și sub atingerea sa ușoară în anumite puncte și puternică în altele. Dar mie îmi plăcea puterea aceea pe care o avea asupra mea în momentul acela, mă simțeam bine, mă simțeam vie.

"Aaaaaaahhh", țip de disperare în cameră în timp ce-mi acopăr fața cu perna.

Nu mai știu ce să cred, nici ce să fac!
Ca de obicei, aș spune.
E ca și cum de fapt ar exista trei Josh.
Trei Josh? Ai luat-o razna.
Da, Josh cel grijuliu și amuzant de când a venit să-mi aducă mâncarea și notițele la spital, iar apoi Josh cel nervos cu care m-am confruntat de mai multe ori.
Și al treilea?
Josh cel malițios, cel de la restaurant și cel care s-a apropiat de mine la petrecere. Ah, da! Și încă unul, sunt patru Josh!
Nu-mi spune.
Da, al patrălea e Josh cel pe care l-am văzut beat. Oscila între tristețe și durere și nu știa cum să gestioneze totul. Continua să-mi spună să nu plec, că toți o făceau și eu chiar am văzut teama care-l stăpânea în acea clipă.
Și ție care-ți place mai mult?
Cred că Josh unu și Josh doi, nu știu, în plus nu e ca și cum pot să mă duc la el și să-i spun: "Auzi, tu de fapt ai patru personalități, n-ai putea să fi pentru restul vieții tale doar Josh unu și doi?".
Eu te-as lua de nebună.
Exact.
Deci, la ce concluzie ai ajuns?
N-am nici cea mai vagă ideea.
Desigur.

****

Cinci zile. Cinci zile de când m-am întors la școală și cinci zile în care eu și Josh nu vorbim unul cu cealaltă. Când ne întâlnim pe hol din când în când se uită la mine, dar apoi se întoarce pe strada sa, prânzurile sunt destul de ciudate. Drake și Meredith desigur încă nu vorbesc unul cu cealaltă și nici eu cu Josh, așa că uneori se așterne o tăcere stânjenitoare, nu mâncăm într-o liniște mormântală, ba chiar toțu vorbim, doar eu și Josh nu. Uneori îmi exprim opinia în legătură cu ceva și Josh și-o exprimă pe a sa, complet diferită de a mea, iar Meredith și Drake se uită la noi ca și cum s-ar aștepta ca eu să-i sar la gât, dar n-o fac niciodată.

Uneori cred că o face intenționat să spună opusul a ceea ce zic eu, de parcă ca să-i vorbesc ar fi dispus să primească nenumărate jigniri. Singurul contact pe care l-am avut a fost atunci când mi-am ciocnit din greșeală umărul cu al lui și un fior m-a făcut să mă dau imediat înapoi, s-ar putea crede că mi-e frică de el, dar de fapt e exact opusul. Știu că situația asta nu va mai putea continua mult timp, dar pentru moment e așa.
Melissa în prima zi și-a plecat pur și simplu capul fără să se uite la mine și a făcut bine pentru că dacă ar fi îndrăznit să-mi zică ceva aș fi aruncat în ea una din păpușile sale care merg mereu după ea. Zilele următoare a început să-mi susțină privirea și ieri s-a pus chiar să râdă, cred că dacă n-ar fi fost pentru Meredith, i-aș fi sărit la gât.
Vorbește de lup și uite că apare blonda oxigenată.

"Băieți", salută Melissa pe un ton ascuțit, vennd spre masa noastră. De unde atâta tupeu?
"Ce vrei, Melissa?", o întreabă Josh.
"O, haide, nu face pe supăratul cu mine", și-și trece o mână prin păr. "Deci? Veniți la petrecerea de mâine?".
"Ce petrecere?", o întreabă Drake.
"La 'Rose', în oraș. Pub-ul acela nou care s-a deschis săptămâna trecută, merg toți, e marea deschidere. Sunt sigură că va fi o petrecere explozivă", și spunând ultimul cuvânt se întoarce spre mine.

Poate că mintea îmi joacă feste, sunt sigură că am înțeles greșit.

"Nu știu, o să vedem, nu cred", răspunde Josh plictisit.
"O, haide, nu te împușcă nimeni dacă vii", și în timp ce o spune se uită la mine.

Îi văd pe Meredith și Drake privindu-mă ciudat, chiar face referire la ceea ce s-a întâmplat în sala de sport? Nu poate fi serioasă.

"Nu știu. Am spus că o să mă gândesc", răspunde Josh și mai enervat.
"Bine", își întoarce complet capul spre mine. "Sunt sigură că va fi o petrecere trăznet".

În momentul acela și Josh își dă seama de ceea ce face și cască ochii spre mine. Acum ajunge, sunt sătulă până peste cap de această Barbie în versiune parașută.
Mă ridic de pe scaun, împingând tava până pe mijlocul mesei și o ocolesc, mergând spre ea.

"Ști, Melissa", spun apropiindu-mă. "Eu ți-aș fi putut face multe probleme", spun ajungând în fața ei.

Unii elevi din jur se întorc spre noi ca să asculte mai bine.

"Dar n-ai făcut-o", răspunde zâmbind superioară.
"O, nu, n-am făcut-o, dar cu siguranță nu ca să-ți fac ție o favoare, erau la mijloc și alte persoane și, având în vedere că eu am un creier aici înăuntru", spun indicându-mi capul. "Spre deosebire de tine, care trebuie să-l fi ars cu atâta vopsea blondă, am preferat s-o las baltă".

Melissa se face roșie și își strânge în mână o șuviță de păr. Cele două păpuși se apropie de ea, ele de unde au mai apărut? Le ține în geantă?

"Sau îți era doar frică. Știi, n-a fost o scenă prea frumoasă să cazi pe jos ca o pară, cu siguranță n-ai spus nimic pentru că altfel vocea s-ar fi răspândit și tu ai fi picat de...", dar nu o las să termine propoziția.

Simt o ușoară furnicătură străbătându-mi mâna, din instinct brațul meu se ridică și palma mea se ciocnește în mod violent de obrazul ei.
Impactul e atât de puternic încât capul Melissei se întoarce spre partea cealaltă.
I-am tras o palmă fără să realizez, dar nu simt nici pic de regret. Persoanele din jur râd, în timp ce Drake, Josh și Meredith cască ochii.

"Curvă nenorocită", și se pregătește să-mi returneze palma, dar se pare că reflexele sale sunt asemănătoare cu cele ale unui leneș în dezvoltare, având în vedere c-o evit foarte ușor și îi mai dau una.

După două palme obrazul său drept a devenit mov și chipul său roșu de furie.

Își revine și sare pe mine ca o hienă nebună, dar o împing ca să nu reușească să mă doboare. Am în mine o furie reprimată și adrenalina îmi curge prin sânge, o împing atât de tare încat cade pe jos și păpușile fug imediat să o ajute.
Nimeni nu îndrăznește să ne oprească, poate pentru că au înțeles că e inutil să se bage.
În timp ce Melissa se ridică merg spre masa mea și îmi iau ghiozdanul, mă întorc la Melissa care-și ține obrazul cu mâna.

"Trebuie să le mulțumești lor dacă n-am spus nimic", arăt spre micul grup așezat la masă. "Pentru că, dacă tu ai fi fost singura responsabilă pentru tot, pot să-ți jur pe ce am mai scump că acum a fi pe străzi caăutând printre gunoaie. Am fist drăguță cu tine, să nu mai îndrăznești să mă provoci pentru că data viitoare vei avea mai mult decât o simplă palmă".

Și mă întorc, plecând și lăsându-i pe toți acolo în timp ce asistă la scenă.
Nu voiam să mă fac circ, nu sunt genul, dar după ce a făcut acele aluzii despre petrecere de față cu mine, n-am mai știut să mă stăpânesc. Mă abțineam de zile întregi și acum am explodat. Nu mă interesează ce va hotărî să facă, dacă se va duce să spună cuiva, nu mă interesează consecințele, merită tot ce-i mai rău după ceea ce mi-a făcut.

"Jennifer! Jennifer!", mă întorc ca să văd cine mă strigă și-l găsesc pe Josh gâfâind și încercând să mă ajungă din urmă. Mă întorc și-mi văd de drum. "Jennifer, ți-ai uitat telefonul!".

Mă opresc brusc în mijlocul holului gol. Telefonul meu? Trebuie să-l fi uitat pe masă, și totuși mi se pare că l-am luat. Îmi ating buzunarul blugilor și scot telefonul, ce naiba tot zice?

"Jennifer", spune Josh care deja m-a ajuns și acum e în fața mea.

Îi agit telefonul în fața ochilor ca să-l fac să înțeleagă că s-a înșelat, dar nu pare să-i pese.

"Știu", încearcă să-și tragă sufletul. Cât alergase? "Voiam doar să te oprești".

Dau să plec, enervată de jocul său copilăresc în care căzusem, dar mă apucă de încheietură.

"De ce ai făcut-o?", mă întreabă serios.
"Poftim? O aperi?", spun smulgându-mi mâna din strânsoarea sa.

Nu-mi pasă că am rupt tăcerea asta stupidă! Chiar o apără pe Melissa?

"Nu, nu", se grăbește să spună, te întreb de ce cu ea da și cu mine nu".
"Ce?".

Nu reușesc să-l urmăresc, discursul său n-are un fir logic.

"De ce cu ea ai vorbit? De ce i-ai tras o palmă ei și mie nu?".
"Tu vorbești serios? Te plângi de faptul că nu ți-am tras o palmă?".
"Da", spune privindu-mă. "Jennifer, înnebunesc, literalmente. Tăcerea ta mă face s-o iau razna. Aș prefera ca tu să iei o bâtă de baseball și să începi să mă bați măr sau să mă faci în toate felurile ore în șir. N-aș reacționa, n-aș face nimic, pentru că mi-o merit, dar tăcerea ta e și mai dureroasă, nu reușesc s-o suport. Te rog, vorbește-mi, jignește-mă, lovește-mă, dar fă ceva, Jennifer, te implor, fă ceva".

Îl privesc fără cuvinte, chiar așa se simte? Chiar îmi cere să-l jignesc sau să-l lovesc? Ce are de gând?

"Haide", îmi ia mâna și mi-o pune pe obrazul său. "Haide, trage-mi o palmă, trage-o, Jennifer, la dracu, trage-mi o palmă!", urlă Josh.

Mâna mea rece pe obrazul său cald e în contrast. Totul între noi e un contrast ca ziua și noaptea, albul și negrul. Nu există nuanțe între noi, nu există apus sau gri, suntem pur și simplu opuși.
Ridic mâna ca să reușesc să-mi iau avânt pentru impactul cu obrazul său, iar ochii săi se închid ca să-l amortizeze.
Chiar m-a rugat să-i dau o palmă? Doar ca să aibe un contact cu mine îmi cere să dau în el?
El care atunci când i-am dat un pumn în stomac sau când i-am răspuns urât m-a lipit de un perete spunând că trebuie să-l respect? E aceeași persoană?
Mă opresc să-i privesc părul șaten care-i atârnă frumos și dezordonat pe frunte și pleoapele sale închise care ascund niște ochi atât de întunecați.
Nu pot s-o fac, nu vreau s-o fac.
Îmi retrag mâna și fac un pas înapoi, în timp ce Josh deschide ochii, dându-și seama că nu făceam nimic. Îl văd în timp ce mă privește cu speranță, dar mă întorc pe partea cealaltă, continuându-mi drumul și de data asta nu mă vine după mine.