Capitolul 28

Jennifer's Pov

Din câte ce am înțeles trebuie să stau doar trei zile în spital, azi inclusiv și n-aș putea fi mai fericită de atât.
Locul acesta steril îmi provocă greață și mâncarea mi-e frică să nu se ridice de pe tavă și să mă agreseze. Persoanele chiar mănânce aceste 'alimente'?

"Ai înțeles tot?", întreabă tatăl meu atrăgându-mi atenția.
"Da, tot", ce spunea?
"Sigur?", repetă din nou.
"Da, am înțeles totul".

Tu nici măcar nu ști despre ce vorbește!
Sunt detalii insignifiante.

"Bine, atunci eu plec", se ridică de pe scaun. "O să trec din nou deseară".
"Tata, nu e nevoie să vii și deseară, ai venit și azi-dimineață", spun mustrându-l, dar pe un ton afectuos.
"Sunt îngrijorat".
"N-ai motiv de îngrijorare, nu s-a întâmplat nimic, peste trei zile ies în plus asistenta ar putea să mă sufoce cu perna cu toate persoanele care intră și iasă din camera asta".
"Au trecut Anny și Greg?", întreabă tata.
"Da, cu puțin înainte de prânz, și Meredith și Drake au trecut".
"O, mă bucur", pe chipul său persistă un zâmbet pe care nu reușesc să-l descifrez. "Și Josh?", întreabă în fine.

Doar auzindu-i numele, trupul meu se îndreaptă și nervii și tristețea mă străbat din cap până în picioare, făcându-mă să-mi încleștez pumnii sub cearșaf.

"Nu, el nu, cred că va veni mai târziu", mint.
"Bine, era chiar îngrijorat, știi?", spune tatăl meu.
"Cum?", întreb plictisită.

Normal că era îngrijorat, el a provocat toată nebunia asta. E vina sa dacă sunt în spital mâncând hrană pentru pisici. E vina sa dacă am căzut pe jos ca un copil neajutorat. Îl urăsc pentru că mi-a făcut farsa asta stupidă și mă urăsc pe mine însămi pentru că am căzut în capcană.

"Îi tremurau mâinile și nu reușea deloc să și le scoată din păr, cred că dacă cineva ar fi încercat să spună ceva nelalocul lui, ar fi explodat".
"Înțeleg, nu trebuia să pleci?", întreb directă.

Nu-mi place să-i vorbesc pe acest ton, dar nu vreau să vorbesc despre Josh.

"Jennifer...", spune răbdător și știu că dacă nu aș fi într+un pat de spital m-ar fi certat deja pentru tonul meu. "Nu o face din nou".
"Ce să fac?".
"Să-i îndepărtezi pe toți. Cu toate că eram foarte îngrijorat, am fost ușurat văzându-ți prietenii în fața ușii, erau foarte îngrijorați".

Nu răspund, pur și simplu îmi întorc capul spre geam și îl las pe tata să iasă, oftând resemnat.

Deja am făcut o analiză despre toată situația asta și am ajuns la concluzia că nu sunt supărată pe Meredith și pe Drake și, în mod ciudat, nici foarte tare pe Melissa, poate pentru că din partea ei mă așteptam la așa ceva. Nu o lovitură sub centură ca asta, dar m-aș fi așteptat ceva de la ea, dar de la Josh...
Mă gândesc din nou la cuvintele tatălui meu și realizez că era normal să fie disperat, la urma urmei risca să fie suspendat dacă eu vorbeam.
Din fericire Meredith și Drake n-au mai vorbit despre ceea ce s-a întâmplat și pur și simplu mi-au ținut de urât, vorbind despre diferite subiecte, fără să se privească nici măcar o clipă.
Sunt sigură că atunci când Meredith a intrat în cameră nu știa că e și Drake, având în vedere ochii săi cât cepele și fierbințeala din obraji. Încă nu înțeleg ce se petrece, dar am de gând s-o sun ca să-mi explice, e totul atât de ciudat.
Cine ar fi zis, hm? "Jennifer lăsați-mă mereu singură Milton", înconjurată de atât de multe persoane.
Mda, totul e atât de ciudat.
O bătaie în ușă mă distrage și după bataia insistentă hotărăsc să vorbesc.

"Intră", spun tare.

Cât aș fi vrut să nu răspund, să mă orefac că dorm sau orice altceva doar ca să evit persoana care tocmai a intrat în cameră. Aș fi și fugit pe geam creând o funie cu cearșafuri dacă aș fi știut că Josh s-a fi prezentat aici.

"Salut", spune precaut la o distanță de siguranță.

Face bine să stea în partea cealaltă a camerei pentru că aș putea să-i arunc mâncarea spitalului în față ca să-l necăjesc.
Continuă să mă privească ca și cum s-ar aștepta ca eu să răspund la salutul său. Ce crede? Că m-aș fi aruncat în brațele sale în stil lipitoare?

"Nu vorbești cu mine?", întreabă din nou, ancorându-și ochii întunecați în ai mei.

Are o privire pierdută, nu aceea este privirea pe care sunt obișnuită s-o văd, puternică și hotărâtă.
Nervii mei au scăzut în momentul exact în care a intrat în cameră, poate pentru faptul că de fapt nu mă așteptam să vină să mă vadă.
Te așteptai să vină sau voiai să vină?
Chiar și în spital trebuie mereu să subliniezi totul?
Mereu și oriunde.
Nu reușesc să strig la el, aș vrea să-i spun cele mai urâte cuvinte ca să-l fac să simtă măcar un sfert din durerea pe care am simțit-o, dar nu pot. Sunt încă rătăcită în privirea lui, așa că hotărăsc pur și simplu să rămân în tăcere.

"Ți-am adus astea", spune cu o voce precaută, ridicându-se și întinzându-mi plasa. "M-am gândit că mâncarea din spital era cam scârboasă și se pare că aveam dreptate", conclude privind tava încă plină de pe noptieră.

De fapt, mor de foame, dar cu siguranță nu voi mânca ceea ce mi-a adus el. Fac un semn din cap și el lasă plasa lângă pat, abătut.
De ce e aici? Ce face? Ce încearcă să obțină comportându-se așa? Iertarea mea? Nu se va întâmpla.

"Te doare ceva?", întreabă îngrijorat, dar eu răspund negativ, legănându-mi capul în stânga și-n dreapta.

"Ai vreo vânătaie?", mă mai întreabă și privirea mea aterizează rapid asupra brațului meu drept.

Nu știu dacă e singura vânătaie pe care o am, n-am controlat, dar cred că da.
Se aproapie și mai tare de mine și eu îl privesc tot mai ciudat. Ce naiba face? Întinde mâna spre mine, ținând fața la distanță de siguranță.
Aș vrea să-i rup mâna și să urlu la el să plece, dar vreau să văd unde vrea să ajungă.
Întinde brațul tot mai tare, încet, de parcă aș putea să i-l smulg de restul corpului dintr-o clipă în alta.
Ajunge în punctul în care se află vânătaia și cu un deget îi trasează conturul, nu mă privește în ochi în timp ce o face, dar eu îl observ atent. Degetele sale îmi ating pielea, parcă tremurând ușor. Nu e hotărât ca în seara aceea la restaurant, pare aproape speriat să mă atingă.
Atinge din nou vânătaia mea ca apoi să se retragă brusc, făcând ca scaunul să se frece de paviment și luându-mă pe nepregătite. Se curentase cumva?

"Îmi pare atât de rău, Jennifer, îmi pare rău cu adevărat, mai mult decât ai crede", spune punându-se din nou în poziția de mai devreme.

Sunt atât de confuză, nu reușesc să înțeleg de ce el a venit aici, nu reușesc să-i înțeleg comportamentul.
A trecut jumătate de oră și Josh e tot aici, cu toate că eu nu-i răspund a rămas acolo, pe scaun, privind afară și din când în când își ațintea privirea asupra mea.
Încerc să mă prefac că nu e aici, m-am ridicat ca să mă duc la baie, am citit puțin din cartea mea și după m-am întors cu spatele la el.
A trecut aproape o oră de când e aici și sunt aproape zece minute de când îi arăt vizuala spatelui meu.

"N-o să-mi vorbești, nu-i așa?", întreabă în sfârșit, după o oră de tăcere.

Vocea sa e atât de răgușită și de tare în spațiul acesta atât mic și tăcut. Nu răspund, hotărând să continuu să stau în tăcere în poziția mea, chiar dacă aș vrea cu adevărat  să-i văd fața în timp ce mă întreabă.

"Poți doar să-mi răspunzi? Doar de data asta. N-o să-mi mai vorbești deloc?".

Dacă n-o să-i mai vorbesc deloc? Nu știu, poate. Va fi greu fiind în aceeași școală, avem și câteva cursuri împreună. Singurii mei doi prieteni sunt sora lui și cel mai bun prieten al său și tatăl său face afaceri cu al meu.
Nu-mi dădusem seama că viața mea e atât de legată de el. Dar acum nu vreau să-i vorbesc, nu știu în viitor, dar acum vreau ca el să iasă din cameră și să mă lase singură.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, oftează și aud pașii săi îndreptându-se spre ieșire.

"Noapte bună, Jennifer", spune el, ca mai apoi să plece.

Mă întorc pe partea cealaltă privind camera acum goală și aud stomacul meu chiorăind.
Controlez să n-aibă de gând să intre din nou în cameră și iau plasa în mână.
Scot cutia cu înghețată care deja s-a topit și întrezăresc niște cartofi prăjiți deja reci.
Înghețată topită și cartofi reci? Aproape că prefer să mănânc mâncarea spitalului.
Apoi privesc supa verde de pe tavă și aproape că puteam jura că înainte era portocalie.
Fără să mă gândesc de două ori, iau din nou cartofii și mănânc câțiva, iar apoi amintirile îmi revin în minte.

"Înghețată și cartofi prăjiți", îmi șoptesc mie însumi.

Ziua pe care o petrecusem cumpărând vopseaua și ochelarii și apoi o încheiasem mâncând cartofi prăjiți cu înghețată, sau cel puțin eu o încheiasem așa.
Îmi aduc ami te că devenise nervos când vânzătorul se aproapia, fața sa pentru că i-am spus vânzătoarei din magazinul cu ochelari că era homosexual și dezgustul său pentru amestecul de mâncare ca apoi să mă aducă acasă cu motorul.
Ziua aceea a fost foarte ciudată, în afara rutinii, de parcă acea zi s-ar fi petrecut într-o bulă aparte.
Un zâmbet răsare pe chipul meu, cred că primul zâmbet sincer din ziua aceea și faptul că mi l-a provocat Josh mă deranjează, dar nu vrea să dispară de pe chipul meu.
Cine știe dacă se va întâmpla din nou o zi de genul.

****

"El a făcut ce?", o întreab urlând pe Meredith.

"Jennifer, te rog, nu țipa", îmi răspunde Meredith pe un ton scăzut.

"Da, scuze, doar că sunt surprinsă".

"De-ai ști eu", spune Meredith oftând și sprijinindu-se de scaun.
"Deci te-a sărutat?".
"Da", răspunde înroșindu-se toate.

Meredith s-a prezentat în jur de ora două în camera mea, spunând că nu mai avea ore astăzi și după o jumătate de oră de pălăvrăgeală, am hotărât să o întreb ce se petrecea între ea și Drake. Dar nu m-aș fi așteptat niciodată să-mi spună că a sărutat-o la petrecere.
Drake și Meredith? Chiar nu pot să conștientizez asta. Josh știe?
Ce-ți pasă ție de Josh?
Chiar nimic!

"Dar când s-a întâmplat?", o întreb pe fata cu cârlionți negri și obraji roși care stârnesc în mine drăgălășenia.
"La petrecere", răspunde.
"La petrecere? Și când aveai de gând să-mi spui?".

O spui de parcă ai fi cea mai bună prietenă a sa.

"Adică, scuze", spun încercând să remediez. "Nu erai obligată s-o faci".
"Voiam s-o fac, dar eram atât de nesigură, eram nerăbdătoare să-ți spun", spune strângându-mă într-o mică îmbrățișare.
"Poți să strângi mai tare, nu mă spargi", spun râzând în părul său.
"Sigur?".

"Desigur", răspund tot zâmbind.

O îmbrățișare e un gest care transmite mult curaj și emoții foarte puternice.
Ca atunci când ești pe punctul de a izbucni în lacrimi și fix în momentul în care cineva te îmbrățișează tu explodezi, de parcă acea îmbrățișare te-ar elibera de tot răul.
Cât aș fi avut nevoie de o simplă îmbrățișare pe vremuri.

"Doar că pari atât de fragilă în patul acesta, nu sunt obișnuită să te văd așa", spune în fine Meredith.
"Eu fragilă? Ce tot zici? Ia uite", îi spun ridicând perna sus și jos, de parcă ar fi o greutate de douăzeci de kilograme și prefăcându-mă că depun efort.

Ea pufnește în râs la gestul meu stupid și sunt foarte bucuroasă să aud acest sunet atât de dulce aici înăuntru, cred că țin cu adevărat la Meredith, ba subt sigură de asta.

"Ziua următoare eram liniștită, crezând că el nici nu și-ar fi amintit, dar...".
"Dar el își amintește și acum nici măcar nu reușiți să vă priviți în ochi", termin fraza sa.
"Exact, el era beat și de asta a făcut-o, dar eu? De ce nu l-am oprit?", mă întreabă cu speranța de a avea un răspuns.
"Ei bine, erai și tu puțin amețită", încerc s-o conving.
"Da, dar nu atât de mult, eu îmi dădeam seama de ceea ce se petrece, el nu, ba chiar a vomitat cu un minut mai târziu".

Josh și Drake sunt la fel.

"Zici că a vomitat pentru că sărutul a fost groaznic? O, Doamne, de aia nu mai vorbește cu mine?".
"Meredith, nu! Calmează-te o clipă", spun adresându-mă fetei care începea să-și facă sute de filme mintale. "Cu siguranță era beat așa că acum e cu siguranță stânjenit pentru că te-a sărutat în starea aia și pentru că a vomitat imediat după, și eu aș fi", râd încercând să o liniștesc.
"Mda, poate...", dar nu pare sigură.
"Meredith?".
"Da?".
"Ești sigură că doar asta e problema? Faptul că acum se comportă în mod ciudat?".
"Da, ce altă problemă ar putea fi?".
"Ai spus că tu erai conștientă de ceea ce se întâmpla, nu?", o întreb pe un ton dulce și ea încuviințează.
"Nu cumva tu de fapt îți doreai acel sărut?".

Văd roșeața în obrajii săi răspândindu-se pe tot restul chipului, scena sincer mă face să râd, dar mă abțin, văzând-o încă panicată.

"E doar o supoziție, stai liniștită".
"Cred că da", spune după ce s-a calmat.
"Poftim?".
"Cred că voiam acel sărut, cred că mi l-am dorit mereu".

Rămân șocată de cuvintele sale. Spune că a simțit mereu ceva pentru Drake?

"Eu nu credeam...", nu știu ce altceva să spun. Nu sunt obișnuită cu destăinuirile astea.
"Nici eu nu credeam. Drake a fost mereu cel mai bun prieten al fratelui meu și, plus minus, l-am văzut mereu ca fiind atare, trebuie însă să recunosc că, de mică, îmi plăcea să-l am pe Drake prin casă, dar am considerat-o mereu o infatuare copilăroasă care, cu timpul, ar fi trecut".
"Aveți doar un an de diferență", spun după ce am ascultat-o cu atenție.
"Da, dar nu asta e ideea, ideea e că interesul meu pentru Drake n-a încetat niciodată. Un an mai târziu am intrat la S.E.S. și eram destul de bucuroasă să merg la școală cu el și fratele meu, dar anturajul lor era diferit de al meu, dacă putem spune așa. Drake avea câte-o fată în fiecare zi și eu reușeam să-mi dau seama dacă mă deranja sau nu eram obișnuită cu asta. Pe măsură ce timpul trecea am început să mă obișnuiesc cu ideea și am încercat să-l văd cât mai puțin cu putință, m-a văzut mereu ca sora lui Josh, micuța Meredith, la petrecere însă...".
"Te-a sărutat și acum nu reușești să înțelegide ce", termin eu pentru ea.
"Aș vrea doar să vină la mine să-mi spună: "Eram pur și simplu beat". Așa mi-ar lua povara asta, dar cealaltă parte a mea ar vrea să nu vină să explice pentru că nu vrea să audă justificarea sa".

Fata mai are puțin și izbucnește în lacrimi și dacă l-aș fi avut pe Drake în fața mea acum i-aș fi smuls părul creț și blond din cap, fir cu fir.
O trag de braț și încep să-i mângâi din nou părul.

"Scena se repetă", râde în timp ce suspină.
"O fi atmosfera spitalului", îi spun râzând ca să ușurez situația.
"Meredith, el vrea să-ți vorbească, o văd. O văd din cum își pleacă capul când sunteți în aceeași cameră și se așterne liniștea, de parcă ar avea mii de lucruri să-ți spună, dar n-ar găsi modul".
"Tu-t-tu crezi?", întreabă, ezitând și îndepărtându-se de umărul meu.
"Da, o să fiu sinceră, nu știu dacă ceea ce vrea să-ți spună e de bine sau nu, dar sunt sigură că e ceva care-l mănâncă de viu".
"Deci ar trebui să fac primul pas și să-i cer explicații?".
"Da, trebuie s-o faci înainte de mâine, ca atunci când ies de aici să mă duc să-l sugrum".

Meredith râde, ștergându-și micile lacrimi care-i șiruiesc pe obraji, iar ușa se deschide și intră Josh.

"O, scuze, nu știam că ești aici", spune Josh uitându-se la Meredith.

Ea e la fel de surprinsă ca mine să-l vadă aici. Se uită la Josh, apoi se uită din nou la mine cerând o explicație pe care eu desigur nu știu să i-o dau.
De ce e din nou aici? Ieri i-am dat de înțeles clar că nu aș fi vorbit cu el.

"Plec, scuze din nou", spune Josh întorcându-se.
"Nu, rămâi!", ce? Cum? Cine a vorbit? Meredith?
"Eu, păi, am oră așa că plecam oricum".

Oră? A zis că nu mai are ore! Meredith, nu îndrăzni să mă lași singură cu el!

"Ne vedem mâine, Jennifer, sunt nerăbdătoare să-ți dea drumul", și-mi trimite un pupic în aer, aruncându-se pe ușă.
"Deci mâine te externează?", mă întreabă Josh în picioare.
Încă nu a înțeles că n-o să-i răspund?
"Am înțeles, n-o să-mi răspunzi, trebuia să-mi dau seama".

Serios? Ești un geniu! Acum că ai înțeles că n-o să vorbesc cu tine poți să și pleci.
Poate că, în loc să ți-o spui ție însăți, ar trebui să i-o spui lui, în loc să faci scenă mută.

"Ți-am adus lecția la literatură", pune un caiet și o carte pe pat. "M-am gândit că n-ai fi vrut să pierzi lecția așa că am luat notițe".

A luat notițe? Dar doarme mereu la ora de literatură.

"De obicei nu iau, dar m-am gândit că ți-ar lutea fi de folos, nu că n-ai putea recupera imediat, desigur, dar așa e mai ușor, nu crezi? Adică ai deja notițele așa că da, este. Cred", răspunde, evident agitat, gândurilor mele.

Începe să pălăvrăgească și să-l văd pe Josh atât de nesigur în fața mea e aproape un spectacol. Aș vrea niște pop corn. A luat notițe pentru mine? Josh Cliver ia notițe? Aproape că-mi vine să râd.

"Deci...", împrăștie câteva foi pe pat. "Cred că trebuie să pornesc de aici. Fragmentul de rocă venea distrus încet încet de valurile puternice...".

Îmi citește o poezie? Ce-l apucă? Înainte îmi cauzează un șoc, după îmi aduce mâncare și acum îmi citește o poezie? Ce e în neregulă la băiatul ăsta?
Îmi explică toată lecția de literatură deja de patruzeci de minute, chiar dacă eu nu m-am mișcat nici cu un milimetru și n-am spus niciun cuvânt.
Mi-a citit poezia și, auzind propoziții de genul ieșind din gura sa, mi-a stârnit o senzație ciudată. A explicat viața autorului și mi-a spus câteva explicații ale colegilor. Multe din lucrurile pe care mi le-a explicat n-au sens și sunt sigură că profesoara nu le-a explicat așa, dar văd cum se străduiește să-mi explice totul la perfecție, în timp ce citește notițele încruntat. Probabil nici el nu înțelege ceea ce citește.

"Acesta este fiul", spune arătându-mi poza unui bărbat bătrân. "Nu, stai, acesta e autorul. Nu, e bunicul".

Bunicul, autorul, fiul? Ce tot spune? Un chicotit părăsește buzele din cauza prostiei sale, dar după ce mi-am dat seama îmi acopăr imediat gura cu mâna.
Se holbează la mine cu ochii mari de parcă ar fi găsit oala cu aur de la capătul curcubeului și eu îmi întorc repede capul spre geam.
De ce naiba am râs?

"Ai râs", spune ușurat. "Credeam că nu te-aș mai fi văzut făcând-o, nu ști ce ușurare".

Mă întorc spre el, privindu-l ciudat. Sper că n-o să-și facă cine știe ce idei, am râs din greșeală.

"Jennifer, nu-mi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat", îl privesc cu ochii căscați. Nu-i pare  rău? "Sunt complet distrus".

Ah, deja e mai bine. Nu, stai, ce?
În ultima vreme nu înțelegi niciodată nimic, dragă!
Ce conștiință drăguță am.

"Eram atât de orbit de supărare și de durere că atunci când am aflat despre fobia ta era ca și cum s-ar fi deschis o fereastră. De parcă ar fi soluția la tot și am făcut-o fără să mă gândesc, dar după ce te-am văzut era de parcă sala de sport mai avea puțin și se prăbușea deasupra mea. Știam că era o fobie de a ta, dar mă așteptam la ceva țipete și tu după țipând la mine furioasă, dar tu ai căzut pe jos și tremurai, iar eu...", l-am oprit ridicând mâna, nu voiam să aud altceva. "Jennifer, eu chiar nu știu cum...", o bătaie în ușă l-a oprit și ne întoarcem amândoi în același timp.

Două gropițe de copil și niște ochi verzi își fac apariția în tocul ușii. Și el ce caută aici?
Fac ochii mari de surpriză, în timp ce Josh strânge în pumn foaia pe care o avea în mână.

"Jennifer", spune pe un ton prea înalt, dar nu îmi displace deloc bucuria sa.
"Michael", zâmbesc.

Josh se întoarce brusc spre mine, de parcă sunetul vocii mele l-ar fi trezit.
De când nu mă auzea vorbind?
Michael se apropie de patul meu și îl văd pe Josh practic distrugând foaia pe care o avea în mână. Nu știu motivul reacției sale, dar Michael nu i-a plăcut niciodată și știu ca dacă nu fac ceva, situația o să degenereze.