Capitolul 26

Josh's Pov

"Nu trebuia s-o faci", îmi spune încet Meredith printre lacrimi.
"Îmi pare rău", răspund la fel de încet.

Singurul lucru pe care reușisem să-l spun de când eram în spital era: "Îmi pare rău".
Suntem aici deja de o oră, stând pe scaunele albe ale spitalului, și holul e alb, împreună cu pereții. Totul e rece și aseptic.

"Nu-mi pasă dacă-ți pare rău, Josh, ai făcut-o oricum! Ce ți-a trecut prin cap?", mă întreabă sora mea, supărată.
"Ea știa despre Caroline, așa că eu...", spun fără să fiu capabil să termin propoziția.

Nu știu cum să mă justific pentru că nu există justificare la ceea ce am făcut.
Toate lucrurile pe care le gândisem înainte să-m fac gluma aceea, acum nu mai au sens. Voiam doar să mă asigur că sunt în siguranță de trecutul meu, dar n-aș fi crezut niciodată că s-ar fi întâmplat ceva de genul.

"Așa că ce?", întreabă din nou Meredith pe un ton supărat. "Credeai că, fiindcă ea știa, ar fi mers să le spună tuturor? Jennifer? Aceeași Jennifer care, ca s-o faci să zică ce a făcut în ziua respectivă, trebuie s-o legi de un scaun? Ești chiar atât de al dracului de prost?".

Nu o mai văzusem pe Meredith asumând un comportament de genul cu mine, ba chiar, n-o văzusem comportându-se așa cu nimeni.
Mica și drăguța mea Meredith, mereu calmă, cu un zâmbet pe buze, acum urlă la mine, pradă lacrimilor, cu obrajii roși de nervi. Ceea ce mă supără cel mai tare e că e vina mea dacă acum e atât de supărată și vinovăția crește pe moment ce trece.

"Eu-eu nu credeac că ar fi reacționat așa", răspund pentru prima dată intimidat de sora mea.
"Așa cum? Cum credeai că ar fi reacționat la bubuiturile alea? Credeai că le-ar fi primit cu un zâmbet și că la urmă te-ar fi bătut pe umăr, congratulându-se pentru glumă? Ai spus că ai citit pe dosarul său clinic că e fobia sa și tu ce faci? Îi faci o glumă de genul?", strigă încă la mine Meredith.

Trebuie să țină foarte mult la Jennifer, pentru că-și iese din fire și pentru cum mă simt acum poate că puțin țin și eu la ea.
Nu e doar vinovăție ceea ce simt, e durere pură, de parcă durerea pe care o simțise Jennifer în momentul acela, acum o simțeam eu.
Poate că țin la ea puțin, poate coama aia roșie care a intrat de puțin în viețile noastre, e mult mai mult. Nu știu, nu mai înțeleg nimic. Dar după ce am văzut toate culorile dispărând de pe chipul ei, lacrimile înconjurându-i ochii verzi și corpul ei mic tremurând pe jos, tot amuzamentul pe care-l simțeam mai devreme a dispărut, înlocuit de un gol în piept.

"Acum încetați!", ne întrerupe Drake care stă lângă mine. "N-are sens să ne certăm acum, mai ales nu într-un spital fără să știm încă dacă Jennifer e bine!".

Meredith răbufnește și se întoarce pe partea cealaltă. N-am rănit-o doar pe Jennifer, ci și pe Meredith și la cum mă privește Drake pot să văd doar dezamăgire. El mă avertizase de mai multe ori, spunând că era un lucru prostesc, fără sens și periculos, dar n-am vrut să-l ascult și acum uite-mă aici. Stând în fața unei uși de spital, cu Jennifer înăuntru, în așteptarea dureroasă de a afla dacă e bine, împreună cu cele două persoane mai importante din viața mea care acum nici măcar nu mai reușesc să mă privească în ochi.
După ce a sosit salvarea, Meredith s-a catapultat înăuntru împreună cu Jennifer, în timp ce mii de elevi au început să se adune în afara sălii de sport, curioși de a avea ceva de bârfit. Toți mergeau și vorbeau frenetic, chiar și Melissa începuse să se agitemi-elissa, am certat-o de atâtea ori cu jocurile ei copilărești și vindicative, iar eu am făcut exact același lucru. Mi-e rușine, mi-e rușine de mine însumi, mi-e rușine că sunt la ultimul an de școală și am făcut așa ceva.
Toți continuau să se întrebe ce s-a întâmplat, în timp ce eu eram acolo împietrit, lângă tribunele sălii, totul se învârtea în jurul meu, dar eu continuam să nu mă mișc de acolo.
Nu mă mișcasem deloc, pietrificat de scena la care asistasem, până când Drake m-a trezit la viață, spunând că el se ducea la spital și că trebuia să merg cu el.
Ca minim trebuia să mă asigur că ea se simte bine.
Chiar nu credeam că asta s-ar fi întâmplat, credeam că s-ar fi speriat pur și simplu ca apoi să țipe la mine, dar s-a întâmplat exact opusul, și nu reușesc să-mi scot din cap ochii să i verzi care nu se mai deschideau.

"Voi sunteți rude?", întreabă o asistentă, apropiindu-se de noi.
"Nu, suntem prieteni, ce are? Se simte bine?", întreabă brusc Meredith, ridicându-se în picioare.
"Îmi pare rău, dar nu vă pot da aceste informații dacă nu sunteți rudele ei".

Ce? Stăm aici de o oră, anxioși de moarte, și ea nu vrea să ne zică nici măcar dacă stă dracului bine? Asta e o glumă!

"Poftim? Nu, vă rog!", o imploră Meredith.

Asta e prea mult. S-o văd pe sora mea implorând în lacrimi e prea mult pentru mine.

"Îmi pare rău, dar...", dar nici n-o las pe asistentă să termine, că mă ridic.
"Ascultați", spun pe un ton amenințător, dar văzând că se dă înapoi, înțeleg că nu așa trebuie s-o iau. "Stăm aici de nu știu cât timp, așteptând să aflăm dacă prietena noastră se simte bine, am inima în gât și sunt al naibii de obosit, sora mea nu face altceva decât să plângă, iar eu vreau doar să știu dacă se simte bine, doar atât. Nu v-o impun, vă rog. Vă rog", spun ultimul cuvânt aproape fără glas.

Meredith și Drake se uită la mine cu ochii căscați, probabil pentru că nu m-au auzit rugându-mă de nimeni vreodată, sau probabil pentru că și-au dat seama că sunt pe punctul de a plânge.
Cu siguranță nu voi plânge în fața lor, n-am făcut-o niciodată în fața nimănui și nu se va întâmpla acum, dar și eu sunt surprins de comportamentul meu.
O iau literalmente razna și să știu că Jennifer e aici în locul acesta oribil mă face să mă simt și mai rău.
Nu știu de ce îmi pasă atât de mult, dar sunt aproape sigur că nu e doar sentimentul de vinovăție.
E pentru că îți pasă de ea, dobitocule.

"Bine, fie", oftează asistent.

Se privește în jur ca și cum s-ar asigura că nimeni n-o vede incălcând regulamentul spitalului și apoi se uită din nou la mine cu ochi dulci, probabil plini de milă.
În orice alt caz i-aș fi zis să nu simtă milă pentru mine și să nu mă privească așa, dar azi nu.

"E bine, nimic grav, acum doarme", pot simți răsuflarea mea, a lui Meredith și a lui Drake, ieșind în același de timp de ușurare. "Se pare că a suferit un șoc, încă nu se știe de ce a fost cauzat, și a leșinat. Dacă doar ar fi leșinat i-am fi dat drumul azi, dar s-a lovit la cap, așa că o vom ține câteva zile sub observație ca să ne asigurăm că nu are vreo comoție sau ceva mai grav".

Pot să simt sângele circulând din nou în mine în mod normal și fața lui Meredith recuperând culoare.

"Domnișoara asistentă", spune Drake înainte ca ea să plece.
"Când se va trezi vă veți informa de ce anume a fost cauzat șocul?".
"Da, cu siguranță. Cum va ajunge tatăl ei și ea va fi în stare să poarte o discuție o s-o întrebăm ce s-a întâmplat".

Asistenta pleacă, mergând pe dezgustătoarele sale încălțăminte gri și Drake încuviințează înfrânt.
Știu la ce se gândește, din păcate sunt conștient și eu de asta.

"Știi ce se va întâmpla când Jennifer va vorbi, nu?", mă întreabă Drake, știind deja răspunsul.
"Da, știu, o merit".
"Ce, despre ce vorbiți?", întreabă naivă Meredith.
"Cum Jennifer va povesti ce s-a întâmplat, Josh va fi imediat exmatriculat", răspunde Drake.
"Ce? Nu! Nu pot, Josh, nu pot, eu nu vreau!", spune Meredith, din nou pradă nervozității.
"Ba da, pot, ba chiar trebuie".

De data nu e supărată, e doar tristă. Asta e sora mea, cu tot rahatul pe care l-am provocat, ea încă e îngrijorată pentru mine și pentru viitorul meu, toți nervii au dispărut, umbriți de îngrijorarea pentru mine. Ochii săi ușurează sentimentul de vinovăție, făcându-mă să înțeleg că ea e încă acolo pentru mine, că va fi mereu. Va fi mereu, la fel ca Drake, care acum are o mână pe umărul meu.

"Fiica mea unde e?", aud urlând din capătul holului. "Deci? Cineva mă poate ajuta?".
"Domnule, calmați-vă, cu ce vă pot ajuta?", întreabă aceeași asistentă de mai devreme, din spatele tejghelei lui.
"M-au sunat spunându-mi că fiica mea e aici, vreau să văd cum se simte!", strigă din nou bărbatul.
"Bine, domnule, dar calmați-vă, suntem într-un spital, spuneți-mi numele fiicei dumneavoastră", răspunde pe același ton calm asistenta. Trebuie să fie obișnuită cu scenele de genul.
"Jennifer. Numele ei este Jennifer Milton".

Îl văd pe Drake ridicând privirea și pe Meredith tresărind. Acum îmi amintesc de bărbatul acela, bărbatul de la cină, tatăl lui Jennifer. John Milton.

"Fiica dumneavoastră este fix în a doua cameră de pe acest hol, dar acum nu puteți intra".
"Cum adică nu pot să intru? Trebuie să văd dacă se simte bine, eu treb...", începe să spună John.
"Fiica dumneavoastră se simte bine, dar acum doarme, are neaparat nevoie de odihnă. Dacă dumneavoastră intrați și ea se trezește o să-i stricați odihna, vă rog să vă așezați acolo lângă prietenii fiicei dumneavoastră până când nu se trezește".

Tatăl lui Jennifer vine spre noi înfrânt. Are un costum închis, pantofi de piele și o cravată roșie, trebuie să fi fugit de la lucru. Cu toate că ținuta sa era elegantă, chipul său indică cu totul și cu totul altceva, dar era și de înțeles.

"Josh, dragule, ce faci?", mă întreabă tatăl lui Jennifer, privindu-mă.

Dragule? Mă întreabă pe mine ce fac? Dacă ar ști că e doar vina mea, n-ar sta aicu încercând să aibe o conversație civilă cu mine, ba chiar, cu siguranță acum m-ar strânge de gât cu propria lui cravată, iar eu nu l-aș opri.

"Eu-eu, păi, bine, iar dumneavoastră?", chiar nu știu cum să mă comport cu bărbatul acesta.
"Bine, plus minus".

Ce întrebare stupidă, normal că nu e bine, fata lui e la spital!

"Voi vă cunoașteți?", întreabă timidă sora mea.
"Da, Meredith, el e unul din clienții tatei".
"Ah, deci tu ești Meredith? Prietena lui Jennifer! Mare plăcere să te cunosc", îi spune John cu sinceritate. "Iar tu ești?", întreabă privindu-l pe Drake.

"Eu sunt Drake", răspunde întinzând mâna.

Trec douăzeci de minute de tăcere în care tatăl lui Jennifer încearcă să nu pară agitat, dar de la cum bate din picior se înțelege că nu e așa.
Meredith continuă să-mi arunce priviri, știind că mai devreme sau mai târziu va afla totul.
Probabil acest lucru nu va avea repercusiuni doar pe cariera mea școală, ci și pe cea a tatălui meu. Dacă în momentul în care ar afla n-ar mai vrea să aibă de-a face cu noi, Cliverii? Ar fi un dezastru, un dezastru al dracului de mare!

"Cum s-a întâmplat?", întreabă dintr-odată John de pe scaunul său.

Mă blochez imediat, incapabil să vorbesc. Simt privirile surorii mele și a celui mai bun prieten am meu ațintite asupra mea, în timp ce eu privesc în pământ. Trebuie să vorbesc, trebuie s-o spun, înainte să descopere de la Jennifer. Și totuși Jennifer, teoretic, nu știe nimic, dar ea ne-a văzut, știu că ne-a văzut pe mine și pe Melissa, o să ne spună numele.

"Deci? Nu știți nimic?", întreabă începând să fie nerăbdător.
"Păi, eu...", încep să vorbesc, dar sunt întrerupt de Meredith.
"Bubuituri!", spune pițigăiat sora mea.
"Bubuituri?", întreabă, clar confuz, tatăl lui Jennifer.
"Da, păi...", începe să improvizeze mica și dulcea mea claie de păr negru, creț, fără să știe ce să inventeze.
"Eram toți în sala de sport și se auzeau niște bubuituri de afară, nu știu ce a fost, dar dintr-odată Jennifer a început să țipe și a căzut brusc pe jos".

Ce tot fac? Mă acoperă? Oricum o să afle, ba chiar trebuie să știe ce rahat sunt.

"Nu vreau să te văd cu un ochi negru din cauza tatălui lui Jennifer care te bate măr, după ar mai trebui să stau o oră aici înăuntru", încearcă să glumească Drake, fără să se facă auzit.
"Bubuituri... Ar fi trebuit să-mi imaginez", oftează John. "S-a întâmplat din nou".

Din nou? I se întâmplase deja?

"Din nou?", întreb eu.
"Da, s-a întâmplat deja de două ori".
"Pot să întreb de la ce anume i se trage?", întreb eu precaut.
"Probabil ea nu va vrea să vă spună, dar totul se trage de la mama ei".

Mama ei? Ce are de-a face mama ei cu faptul că a leșinat din cauza bubuiturilor? Apropo, de ce mama ei nu e aici?

"Mama ei? Dar mama ei a murit", spune Meredith, ca apoi să-și acopere repede gura, dându-și seama de ceea ce a spus.

Ne întoarcem toți trei brusc spre Meredith și se vede cum înroșește. Poftim? Mama ei a murit?

"De-de unde ști?", întreabă John.

Să-l văd pe acest bărbat bâlbâindu-se e o senzație foarte ciudată, e ca și cum l-aș vedea pe tata bâlbâindu-se, doar că, sunt sigur că în interiorul lui John e mai multă bunătate decât în tata și cu siguranță simte mai multă iubire pentru fiica sa.

"Eu, mă scuzați, nu voiam s-o spun așa, doar că... Adică, eu... Mi-a zis Jennifer într-o zi în cantină", încheie grăbind ultimele cuvinte.
"Va să zică ți-a spus, n-aș fi crezut niciodată", privește pentru câteva clipe în gol, ca apoi să-și reia discursul. "Mama sa, Elisabeth, au împușcat-o în fața ei și din ziua aceea a reacționat mereu așa la o bubuitură puternică".

Ușurarea care își făcea loc în mine, a dispărut. Mama sa a murit? Acesta este motivul fobiei sale? Vreau să dispar de pe scaunul acesta...

"Ea, păi ea, ea a spus că era vina ei", Meredith se forțează să vorbească fără să plângă, dar nu reușește pentru că lacrimile încep din nou să i se prelingă pe obraji.

"Știu", răspunde John. "Din ziua aceea s-a învinovățit de moartea mamei sale, a continuat să spună că ea putea s-o ajute, dar n-a reușit. Am asigurat-o mereu că nu era vina ei și că era un miracol dacă ea era în viață, dar a continuat mereu să gândească în felul ei. După ce a împlinit unsprezece ani, s-a schimbat în mod radical, n-a mai vorbit de mama ei și cu timpul prietenii ei și zâmbetele ei începeau să scadă, așa că am hotărât că trebuia să plecam din Manhattan, prea multe amintiri, și am mers la Londra, dar n-a funcționat. Era mereu aceeași poveste, îi îndepărta pe toți, inclusiv pe mine, chiar dacă cu timpul a început să vorbească cu mine în mod normal, dar n-a mai fost același lucru. Nu cred că își va reveni vreodată, s-o vezi pe mama ta moartă în fața ochilor, îți schimbă viața...", încheie bărbatul, îndurerat.
Continuă să privească peretele din fața sa, probabil imaginându-și soția.

"Ești aici demult?", am întrebat-o eu.

"De prea mult!", a răspuns ea înțepată.

"De când?".

"De azi-dimineață".

"Spuneai că ești aici demult", am replicat.

"Întocmai, e deja prea mult", ripostează sec.

"Nu-ți place Manhattan-ul?".

"Să spunem că nu-l urăsc, dar nici nu-l iubesc", a răspuns tristă.

Fraze din una din primele noastre conversații îmi revin în minte.
Acum înțeleg motivul răspunsului ei. În spatele acelei exuberanțe și răceli se ascunde o fată care a fost la picioarele trupului mort al mamei sale, și încă azi poartă cicatricile.

"Ați spus ca s-a mai întâmplat de câteva ori, cum?", întreabă Drake, atrăgându-i atenția lui John.

"Da, de două ori. Prima dată s-a întâmplat la carnaval, nu i se mai întâmplase deci nu aveam de unde să știm. Ne plimbam într-un parc până când niște copii au început să arunce niște petarde și Jennifer a căzut pe jos, tremurând. Am dus-o la un psiholog și așa am înțeles de unde venea șocul. A început să fie mai atentă când merge pe stradă și la fiecare an nou se închidea toată ziua în camera ei cu căștile în urechi, ca să evite să audă orice bubuitură, dar o dată, în timp ce dormea, o cască i-a alunecat din ureche și bubuiturile au început să se audă una după alta și am găsit-o întinsă pe jos, plângând".

Reușesc s-o văd, reușesc să văd durerea în ochii săi albaștri.
Mi-l imaginez intrând în camera fiicei sale și s-o vadă întinsă pe jos, tremurând, cu lacrimi pe obraji. Aceeași imagine pe care am văzut-o eu în sala de sport, am încremenit la acea vedere, nu pot să-mi imaginez reacția unui tată, văzându-și fiica în starea aceea.
S-o vezi pe Jennifer Milton în starea aceea de slăbiciune m-a făcut să cutremur, fiorii traversându-mi șira spinării.

"Și ea, ei bine", se bagă timidă Meredith. "De anul nou, ea...".
"Dacă încă o mai face?", o întrerupe tatăl lui Jennifer. "Da. La fiecare sfârșit de an se închide în camera ei, nu poate să riște să se plimbe și să cadă pe stradă".

Tristețea mă copleșește încă o dată, ca un tren în viteză.
În timp ce toți beau din paharele lor, urându-și un an nou fericit, ea e în camera ei, cu muzica în urechi, ocupată să nu cadă din nou într-o stare de șoc.

"Eu n-ar trebui să vă spun lucrurile astea, Jennifer se va supăra foarte tare când va afla, dar se pare că tu știai deja de moartea lui Elizabeth" spune adresându-i-se lui Meredith. "În plus, știind, nu știu, ați putea s-o ajutați? Nu a legat niciodată cu adevărat cu cineva și să vă văd aici, cu toate că nu este cea mai îmbucurătoare situație, mă face fericit", încheie bărbatul, stânjenit.

Meredith încuviințează dulce. Ea merite aceste cuvinte, eu nu. Chiar îmi mulțumește pentru că sunt aici? E vina mea dacă suntem toți aici, vina mea și a egoului meu stupid!
Mai trece jumătate de oră în care tăcerea domnește asupra noastră. Doar zgomotul unor cărucioare pline de mâncare, al naibii de dezgustătoare, rupe tăcerea.

La vederea acelei mâncări, aproape râd, gândindu-mă la când o va vedea Jennifer și va face vreun comentariu sec despre calitatea sa, plângându-se că vrea niște înghețată sau niște cartofi prăjiți sau o o înghețată cu cartofi prăjiți deasupra.
Tăcerea continuă, în timp ce Drake și Meredith din când în când își aruncă priviri pe furiș, crezând că eu nu le văd. Drake se uită la Meredith și ea înroșește. Ceva e în neregulă între ei de la petrecere, dar acum e ultimul lucru pentru care îmi fac griji. Prea multe gânduri se învârt ca o turbină în capul meu și nu reușesc să le pun în ordine.
Faptul că Jennifer m-a ajutat să mă întorc acasă și faptul că eu i-am povestit totul despre Caroline, nervii mei când am descoperit ca știa despre cum am fost bătaia sa de joc și înșelat, dosarul medical cu fobia sa, gluma, avertizările lui Drake și încurajările Melissei. Bubuiturile, trupul său tremurând și țipetele ei care-mi perforau timpanele, în timp ce priveam cum ochi să verzi se închid, cum părul său se mișca frenetic. Salvarea, prima ceartă luată de la Meredith, moartea mamei lui Jennifer la care a trebuit să asiste.
Totul se învârte în capul meu la o viteză amețitoare.

"Domnul John Greg Milton?".
"Da, sunt eu", se ridică brusc bărbatul.
"Fiica dumneavoastră s-a trezit, puteți intra, pentru moment doar dumneavoastră".

Bărbatul se grăbește să intre în cameră și Meredith își trece degetele prin păr, în timp ce Drake își pune din nou mâna pe umărul meu.
A sosit momentul adevărului.