Capitolul 25

Josh's Pov

"Josh, ce tot faci? Nu fi idiot", îmi repetă Drake pentru a mia oară de când suntem în sala de sport.
"Nu sunt idiot, caut ceea ce-mi trebuie".
"Tocmai de asta ești un idiot!".
"Auzi...", spun scos din pepeni. "Dacă vrei să mă ajuți bine, da că vrei, cară-te!".
"Normal că n-o să te ajut, nu vreau să am nimic de-a face cu rahatul ăsta, mai ales dacă e vorba de Jennifer", răspunde serios.

De ce trebuie să o apere mereu în felul ăsta?

"Bine, atunci du-te, eu trebuie să caut ce-mi trebuie".
"Îmi explici doar de ce?", mă întreabă Drake așezându-se în tribună.
"Pentru că ea știe", răspund nervos.
"Ea știe ce?".
"Știe tot".
"Josh, nu sunt un afurisit de ghicitor, despre ce vorbești?".
"Știe tot! Știe despre Caroline, despre cum m-a părăsit și motivul pentru care a făcut-o!", spun nervos, aproape urlând, gesticulând în fața lui Drake cu mâinile.

Urmează clipe de tăcere. Nu știu dacă e pentru că încearcă să asimileze vestea sau pur și simplu nu vrea să-mi vorbească în clipa asta, dar în ambele cazuri îi sunt recunoscător.

"Știe și despre Kevin?".

Îngrijorarea mă străbate. Cât știe Jennifer? De ce naiba am băut atât de mult?

"Nu cred că știe nimic despre el", spun, nefiind sigur.
"De unde știe?", întreabă după o lungă tăcere.
"I-am spus eu", spun încă nervos pentru că-mi săpasem singur groapa.
"Ce?", întreabă Drake, evident confuz.
"După petrecere eram beat și am întâlnit-o pe Jennifer, povestindu-i tot".
"Așa, și? Ea n-o să spună nimic, nu e genul".
"Și tu de unde ști? Ar putea s-o folosească împotriva mea sau să-i spună altcuiva. Vreau doar s-o fac să înțeleagă că cu mine nu e de glumă".
"Josh...", spune Drake încet.
"Nu, la dracu! Mă deranjează al naibii de tare că ea știe despre o parte atât de întunecată și urâtă a vieții mele, persoanele sunt niște rahaturi și folosesc punctele slabe ale celorlalți ca să câștige, iar eu n-o să pierd".
"Nu sunt toți așa! Ea n-o să facă nimic, de ce ar trebui?".
"Ea o va face, cu siguranță acum râde de mine! Dar o să vezi că n-o să mai râdă".
"Deci? Vrei să faci jocul ăsta de rahat pentru ce? Pentru că știe de povestea aia veche de ani buni pe care, printre altele, i-ai povestit-o tu?".
"Ea știe punctul meu slab, nu poate să mă bată dacă joc prima carte".
"Josh, nu e un afurisit de joc", spune Drake ridicându-se. "Nu e un afurisit de meci de cărți între tine și ea și persoanele nu sunt niște pioni de joc. Ceea ce vrei să faci e un lucru serios!".
"E doar o glumă!", repet eu, obosind să-l mai ascult.
"Deci chiar vrei s-o faci? Cu toate că te-a ajutat în timp ce erai beat pe gazon? Cu toate că te-a adus din nou acasă și tu ai vomitat pe rochia ei?".
"Asta nu vr...", nu, stai o clipă. "Și tu de unde ști?".
"Știu ce?", Drake se panichează.
"De unde ști de rochie și de tot restul lucrurilor? Eu nu ți-am zis", întreb curios să știu răspunsul.
"Eu, păi, adică", spune bâlbâindu-se. "Mi-a zis Meredith".
"Meredith?", întreb cu privirea confuză. "Când?".
"Ieri, la telefon", spune, în continuare fără să mă privească în ochi.
"De când tu și Meredith vorbiți la telefon?".

Mai degrabă, de când Drake și Meredith vorbesc? Adică, se cunosc, dar vorbesc doar când sunt și eu.

"O sunasem doar să-i mulțumesc... Știi...", continuă să se fâstâcească. "M-a ajutat să mă întorc acasă, așa că am sunat-o săi spun mulțumesc".
"Doar de asta?".
"Da, în plus...".
"Găsit!".

În sfârșit am găsit ceea ce căutam. Drake și Meredith în ultima vreme se comportă în mod ciudat, mai ales Meredith, dar acum trebuie să fac chestia asta înainte să înnebunesc.
Meredith și Drake pot aștepta. Mă îndrept spre ieșire în timp ce Drake continuă să-mi repete că nu trebuie s-o fac.
Ba o s-o fac, o s-o fac să înțeleagă că nu trebuie să se pună cu mine, că nimeni nu-?8 poate folosi punctul slab.

În camera lui Jennifer

"În sfârșit am terminat un perete", spun privind satisfăcută peretele stâng din camera mea.
"Anny, vino să vezi!", strig încât să mă poată auzi.

În sfârșit am zugrăvit peretele cu albastru deschis, cu câteva picături albastre închise, efectul e superb.

"Da, domnișoară?", spune Anny stând în tocul ușii.
"Vino să vezi", entuziasmată o târăsc după mine. "Am terminat de zugrăvit peretele acesta".
"E foarte, mm...", spune Anny gânditoare. "Abstractă".
"Abstractă?", întreb simțind cum mă încrunt, nu îi place? Și totuși mie mi se pare atât de frumos...
"Da, abstract, particular, cum preferați. Vi se potrivește, știam că n-ați fi pictat pur și simplu peretele albastru, chiar un efect frumos, dezordonat, dar frumos", spune râzând ușor.

E adevărat, o persoană din afară ar putea crede pur și simplu că e o lucrare ieșită prost. Dar mie îmi place peretele meu.
Reflectă ce am înăuntru. Un albastru calm, cu un tsunami în interior.

"Veți face așa și restul pereților?".
"Nu, de fapt mă gândeam să fac fiecare perete de-o culoare diferită".

"Desigur", zâmbește Anny. "Mă duc să termin de pregătit cina".
"De ce, cât e ceasul?".

Am început să zugrăvesc la patru, dar de atunci nu m-am mai oprit, prea captivată de peretele meu, se întâmplă mereu așa când am o pensulă în mână.
N-am mai desenat de când am ajuns la Manhattan, s-au întâmplat prea mult lucruri într-un timp atât de scurt.
Școala, Meredith, Drake, Josh, cina, revelația lui Anny despre tata, Melissa, chiar și Michael.

"E ora șapte, domnișoară".
"Tata unde e?".
"A sunat spunând că va întârzia puțin pentru că conclude o 'afacere importantă'", spune ieșind din cameră.

O afacere importantă? Probabil pune la punct ultimele detalii cu tatăl lui Josh. Bărbatul acela nu prea îmi place, ei bine, nici fiul, cine știe cum e mama. Dar ce are de-a face inocenta și drăguța Meredith cu bărbații aceia doi? Chiar nu înțeleg.
Vorbind de Josh...
Ciudat că vorbești despre el.
Nici nu mi-am început discursul și tu deja te bagi?
Sunt aici pentru asta!
Îmi înlătur conștiința enervantă și încep să mă gândesc la comportamentul lui Josh.
De ce se supără atât de mult? El a fost cel care mi-a zis, sub efectul alcoolului, dar el mi-a zis. Chiar crede că m-aș duce să fac pe micul detectiv Conan?
Păi, erai destul de curioasă referitor la asta.
Da, dar nu într-atât încât să mă duc să întreb pe cineva. N-ar putea să mă intereseaza mai puțin viața sentimentală a lui Josh și faptul că a explodat așa cu mine m-a înfuriat. Era atât de nervos, pradă furiei, că mi-a fost teamă car fi putut riduca mâna la mine.

De ce Caroline, doar rostindu-i numele, îi stârnește toți nervii aceștia și toată afeastă durere? Știu ceea ce s-a întâmplat de fapt, dar de ce să se ia de mine? N-o să mă pun să tipăresc afișe pe care scriu ce i-a făcut Caroline lui Josh, sau el crede că da? De ce s-a agitat atât de mult? N-aș face-o niciodată, nici celui mai mare dușman al meu, știu ce înseamnă să fi lăsat singur și nu mi-aș bate joc niciodată de așa ceva.
Și el de unde să știe?
Păi, mă cunoaște.
Serios?
Nu știu... Mă cunoaște destul de mult încât să știe? Eu nu sunt tocmai o carte deschisă, dar ar fi trebuit măcar să înțeleagă că nu m-aș duce să povestesc tuturor ce s-a întâmplat. Știe, nu-i așa?

****

Jennifer's Pov

Diminețile încep să fie din ce în ce mai traumatizante, chiar trebuie să iau în considerare ideea de a folosi mașina. Tata o să mă privească cu un rânjet satisfăcut în fiecare dimineață când o să pornesc mașina, dar va merita dacă nu va trebui să alerg mereu să iau un taxi.
Școala mea, la Londra, era mult mai aproape, iar aici la Manhattan colecționez întârzieri peste întârzieri.

"Vrei să te duc eu?", mă întreabă tata în timp ce cobor scările frenetic cu un toast în gură.
"Mă descurs", spun încălțându-mă.
"E târziu și eu azi nu trebuie să mă duc la birou, te duc eu".
"Bine, dar grăbește-te, sunt în întârziere", tata răsuflă.
"Înainte spui că te descurci și acum îmi spui să mă grăbesc".
"Auzi, du-mă și gata", spun lovindu-l în umăr ca să fac ca tonul meu să apară atât de agresiv.

Zece minute mai târziu, suntem la semaforul dinainte de școală, din fericire nu era apriape deloc trafic, în mod ciudat.

"Deci? Cum ești? Totul în regulă?", întreabă tata puțin stânjenit. N-a fost niciodată un bun vorbitor când era vorba de chestiuni intime.
"Da, tu?", îl întreb eu.
"Bine".

Ce conversație plină de detalii.

"N-ai nevoie de nimic? Nu-ți lipsește nimic?", știu unde vrea să ajungă.
"Nu mă face să intru în depresie vederea Manhattanului și nici amintirea mamei, stai liniștit. N-o să mă închid în baie cu niște lame".
"Jennifer!", mă mustrează tata.
"Era doar un feo de a spune...", spun eu plictisită.

N-am de gând să înfrunt discuția asta la opt dimineața. Când naiba se face verde?

"Am observat că ai niște prieteni acum", fă-te verde!!
"De fapt, nu", răspund sec.
"Păi, acel Josh, părea că vă cunoașteți".
"Exact, ne cunoaștem și atât"
N-aș ști să definesc relația socială cu Josh, nu-l consider un prieten, dar nici un dușman.
Pur și simplu o persoană pe care o cunosc.

"Și Merion aia? Cu care ai fost la petrecere?".
"Meredith", îl corectez. "Doar m-am dus cu ea la o petrecere.

Din fericire se face verde și tata nu spune nimic până când nu mă salută când ies din mașină. Știu că își face griji pentru mine, dar hotărăsc eu cum să-mi gestionez viața, nu e nevoie să intervină.

"Jennifer, bună dimineața", mă salută Meredith la intrare.
"Bună dimineața, ai nevoie de ceva?", întreb observând că mă aștepta la poartă.
"Nu, doar te așteptam", spune dulce, în timp ce ne îndreptăm spre intrare.
"Mă așteptai pe mine?", întreb neîncrezătoare.
"Da, Jennifer, te așteptam pe tine", râde. "Ce ai în dimineața asta?".

"Nimic, nimic", spun prefăcând jumătate de zâmbet.

De ce mă aștepta? Nu e obligată să mă aștepte pe mine ca să intre.
E ceea ce fac prietenele, știi?
Prietene... Prietene... Chiar suntem prietene?

"Ce ai prima oră?".
"Mm, nu-mi amintesc, stai să mă uit pe foaie".
"Încă n-ai memorat orarul?", mă întreabă râzând.
"Normal că nu, de-abia dacă știu să ajung în sala de mese și la secretariat", răspund făcând-o din nou să râdă.

După ce mi-am scos tot ghiozdanul și răbdarea, reușesc să găsesc în sfârșit orarul.

"Prima oră artă, cu profesorul Lennon".
"O, multă baftă", spune Meredith.
"Pentru?".
"Cum pentru ce? N-ai mai fost la o oră de-a lui?".
"Nu, prima dată când aveam oră cu el am ajuns în întârziere și n-am putut să particip".
"Jennifer!", strigă Meredith. "Ai fost măcar să te învoiești?".
"Nu, de ce ar trebui? Are o grămadă de elevi, nu moare de absența unui elev".
"Jennifer, nu, n-ai înțeles, profesorul Lennon e malefic, foarte priceput la ceea ce face, dar malefic, și eu urmam cursul de artă la început".
"Serios? Cum de ai abandonat?".
"Nu-i convenea nimic, făcea comentarii nu foarte educate elevilor, depreciind lucrările lor și după ce jumătate din cursanți renunțaseră, am plecat și eu".
"Practic e un nenorocit", termin eu.
"Dacă așa vrei să-i spui", râde ușor Meredith pentru limbajul meu. "Dar serios, nu-l enerva".
"Sunt destul de bună la artă, m-am descurcat mereu".
"Și asta el va observa și o să reușești să înveți multe de la el, dar o să te pună la înghesuială".
"Bine, dar dacă continuu să cred că nici măcar nu și-a dat seama de absența mea".
"Acum du-te, doar nu vrei să ajungi târziu".
"Bine, bine", spun înfrântă.

De fapt, acum că mă gândesc mai bine, și Josh nu-mi vorbise prea bine de profesorul ăsta.

Ce-i putea să facă? Am avut profesori care se scobeau în nas, crezând că nu ne uităm la ei și profesori care începeau să urle dacă nu găseau capsele.
Cât de rău putea fi el?
Mă așez pe locul cel mai îndepărtat posibil, sunt mulți studenți, dar mai puțini de câți m-aș fi așteptat, un băiat cu părul albastru ia loc lângă mine.
Sunt aproape trei rânduri goale și el se pune tocmai aici?

"Ești nouă? Nu te-am văzut data trecută", îmi spune băiatul cu părul albastru.
"Mda", răspund eu pur și simplu.

Sper să înțeleagă că n-am chef de vorbă."

"Eu sunt Leo", îmi întinde mâna.

Se pare că n-a înțeles.
Haide, salută-l, nu-ți mănâncă mâna.

"Jennifer", și îi strâng ușor mâna.
"Stai liniștită, nu mușc", râde.
"Nu se știe niciodată", răspund eu, iar el mă privește ciudat, râzând din nou.
"Deci, copii, puțină liniște", spune un bărbat intrând în clasă.
"Iată profesorul Satana", îl aud șoptind pe Leo.

Un bărbat înalt, distinct, cu părul șaten și câteva fire albe ici și colo.
Puține riduri, dar un chip foarte serios. Ochi căprui și puțină barbă.
Te face să te simți incomod doar stând în aceeași încăpere cu el.
El este deci profesorul Lennon? Faimosul profesor de artă care provocă teroare printre elevi?

"Tu ce cauți aici?", întreabă uitându-se în direcția mea. Vorbește cu mine?
"Da, cu tine vorbesc, smoc roșu, ai de gând să-mi răspunzi?".

Smoc roșu? Ce crede că fac aici într-o bancă? Dăruiesc roșii la studenți? Cine se crede?
Amintește-ți ceea ce ți-a spus Meredith!
Calm, e nevoie de calm...

"Sunt înscrisă la cursul dumneavoastră de artă", răspund încercând să uit de comentariul său despre părul meu.
"Și de ce e prima dată când vă văd?", mă întreabă morocănos.

La dracu. Chiar își amintește că nu eram prezentă?

"Am ajuns târziu acest semestru din cauza transferului și la prima oră eram în întârziere".
"Aici nu se ajunge târziu, nu mă interesează leneșii la cursul meu, dacă știți că veți ajunge în întârziere și alte ori, puteți pleca", spune deschizând ușa clasei.

Nu poate fi serios. Strâng pumnii de nervi.
"Nu o face, nu ceda", îmi șoptește încet Leo cu părul albastru și eu îmi revin, înainte să strig la el.
"Nu, eu rămân la acest curs", răspund îndreptându-mi spatele.
"Nu serios".

"Da, serios, îmi place arta".

După răspunsul meu a tăcut, dar sunt sigură că am auzit un "o să vedem dacă o să-ți mai placă".
Două răbufniri mai târziu și diferite căutături urâte dăruite de către adorabilul meu profesor, ora de artă se termină.
A fost un coșmar, dar trebuie să recunosc că felul în care a explicat versiunea de umbră pe care picturile lui Van Gogh le reprezintă, m-a fascinat. De parcă atunci când explica picturile și modul lor de a fi se schimbau.

"Greu, hm?", îl aud spunând pe Leo care mă ajunsese. Prea multă confidență într-un timp prea scurt pentru gusturile mele.
"Mda", răspund pur și simplu.
"Nu ești foarte vorbăreață, hm?".
"Iar tu ești prea mult", răspund provocând-ul.

Nu voiam să fiu nepoliticoasă, dar discuția cu profesorul Lennon m-a enervat, chiar dacă el m-a ajutat să nu fiu dată afară de la prima mea oră.

"Scuze, nu voiam să fiu nepoliticoasă".

"Dar profesorul Lennon m-a enervat și ști", mormăi eu fără să găsesc un motiv adevărat pentru purtarea mea.
"Da, știu, face așa cu toți, dar chiar cred că s-a fixat cu tine".
"Da, cred și eu", spun oftând.

Mai lipsește doar el, deja profesoara de matematică nu mă iubește atât de mult.

"Sunt sigur că o să te descurci", spune zâmbind.

Zâmbetul său e foarte dulce. Un contrast foarte mare între părul său albastru metalizat și piercingurile sale în buză și sprâncene. Nu le observasem mai devreme, poate eram prea ocupată să-l iau în șuturi pe profesor.

"Te întrebi de ce am părul albastru?", mă întreabă Leo.

De fapt, nu, dar acum că mi-a pus întrebarea asta, sunt curioasă.
Îmi răspunde fără ca eu să-i pun întrebarea.

"Mi l-am făcut când eram beat", răspunde râzând.
"Beat?", întreb uimită.
"Da, eram la o petrecere, mă provocaseră s-o facă și, fiind beat mort, am acceptat".
"Și de ce n-ai scos culoarea a doua zi?".
"Pentru că la urmă începe să-mi placă. De fapt era verde, aia a fost prima culoare, dar pe zi ce trecea începea să-mi placă faptul de a avea o culoare atât de extravagantă la păr. Ști, mă făcea să mă simt diferit de ceilalți, așa...".
"Special?", termin eu în locul lui.
"Exact", spune zâmbindu-mi. "Acum trebuie să plec, ne vedem "smoc roșu"", și râde din nou.

Prea multe râsete și prea multă confidență. Cu siguranță prea mult, dar nu mă plâng. Pare destul de simpatic, ar trebui să fie cât de cât în regulă.

"Jennifer!", cine e acum? O văd pe Meredith alergând spre mine.

"Meredith, spune-mi, e totul ok?", gâfâie și pare că a alergat la o maratonă.
"Te-am căutat peste tot".
"E ceva în neregulă?".
"Josh", răspunde încă gâfâind.
"Josh?", acum că mă gândesc, nu l-am văzut pe nicăieri azi-dimineață. Nici pe el, nici pe Drake și nici pe Melissa și păpușile sale.
"Mi-a dat un mesaj spunând să mergem la el în sala de sport".
"Și eu ce-am de-a face cu toate astea?".
"A spus că trebuie să vorbească urgent si cu mine și cu tine și să mergem la el cât de repede posibil".
"Ce crezi că s-a întâmplat?".
"Nu știu, am încercat să-l sun, dar nu răspunde",
"Bine, hai să mergem".

Ce se mai întâmplă acum? Nu poți avea niciodată pace?
De ce Josh ar trebui să vorbească cu mine și cu Meredith în același timp? Mai ales de ce în sala de sport și nu în cantină la prânz. Dar să nu amintim că vorbim despre Josh.

"Cât mai e?", o întreb pe Meredith nerăbdătoare, dacă o țin așa sar peste ora următoare.
"Am ajuns, în capătul holului".

Ne îndreptăm spre capătul holului și o văd pe Meredith agitându-se tot mai mult. Evident e îngrijorată pentru fratele ei, o face mai gravă decât e de fapt, îngrijorându-se așa, dar asta mă face să înțeleg cât ține la fratele ei, așa că pot doar s-o admir.
Meredith deschide ușa sălii de sport și intru împreună cu ea.
Sala e pustie și întunecată, doar câteva raze de lumină care provin de la geamuri o luminează.

"Josh? Ești aici?", întreabă Meredith pe un ton scăzut.
"Nu face pe idiotul și ieși afară", spun eu pe un ton mult mai ridicat, în mijlocul sălii.

Restul se petrece totul foarte repede, într-o fracțiune de secundă sunt încolăcită pe jos, cu mâinile pe urechi.

"Nuu, ajunge, nuuu!", încep să urlu.

O bubuitură, încă o bubuitură și încă una, tot mai tare. Nu, nu sunt bubuituri, sunt împușcături, împușcă, mă împușcă.
Urlu tot mai tare, până când simt lacrimile curgându-mi pe față și ajungându-mi până la gât.

"Jennifer! Jennifer!", Meredith mă strigă, dar lacrimile îmi acoperă vederea.

Încă o împușcătură. O văd pe mama întinsă lângă mine, plină de sânge.

"Nu! Te rog, nu-i faceți rău, nu-mi faceți rău".

Urlu până rămân fără glas, dar nu mă aude nimeni, nimeni nu mă aude nici de data asta.
Sunt din nou pe străduța aia murdară și rece din Manhattan, plouă, băiatul cu medalia ne privește și eu plâng pe sângele mamei mele.
Continuu să tremur și să urlu, până când trupul mamei mele se dizolvă lângă al meu.
Urechile îmi țiuie, picioarele îmi tremură și lacrimile nu se opresc.
Vocea lui Meredith e tot mai departe și mușchii mei sunt tot mai grei.

Văd luminile aprinzându-se brusc. Și ăia cine sunt? Josh? Melissa?
Nu mai înțeleg nimic, s-a întâmplat din nou, am lăsat-o să moară din nou.
Luminile s-au aprins, dar eu văd doar întuneric și aud doar liniște.