Capitolul 24

Josh's Pov

Au fost două zile de coșmar.
N-am fost niciodată atât de nervos și supărat pe cineva și cu 'pe cineva' mă refer la roșcata aia care continuă să-mi dea ordine ici și colo de două zile.
Se răzbună în stil mare și eu nu pot să-i zic nimic, altfel tata ar descoperi de beția mea colosală care nu mă lăsa nici să mă țin pe picioare.

"Josh, du-te să-i iei un sandviș surorii tale".
"Nu, nu, sunt bine așa, mersi", îi răspunde Meredith.
"Cum? Să ști că se duce cu mare drag, nu-i așa, Josh?", mă întreabă Jennifer în timp ce Meredith mă privește ciudat.

Toți se uită ciudat la noi, având în vedere că eu urmez cuvânt cu cuvânt orice-mi cere și e un lucru pe care nu-l mai suport.
De la a duce cărți, du-te vin-o prin cofetărie, la o ajuta pe Meredith cu lecțiile în orele mele libere, ajunge!

"Deci, te duci sau nu?", întreabă din nou, răbufnind.
"Mă duc", spun printre dinți.

Din fericire coada nu e prea mare, pentru că dacă ar fi trebuit să-mi pierd toată pauza pentru un sandviș pe care nici măcar nu l-aș fi mâncat, aș fi răbufnit pe bune.

"Ține", arunc sandvișul spre sora mea.
"Hei, bun simț, lucrurile nu se aruncă", rânjește.

Ea vorbește despre bun simț? Cea care mă șantajează?
Ei bine, tu n-ar trebui să te plângi de faptul de a fi needucați având în vedere că ai închis-o într-un wc.

"Salut, copii, ce faceți?", întreabă Drake așezându-se la masă.

M-a umplut de întrebări în ultima vreme. Despre cum a mers cina și de ce mă comport așa, dar eu îl fraieresc mereu și schimb subiectul. Nu știu dacă se face că nu înțelege sau nu, dar nu mă interesează.

"B-bine?", răspunde sora mea cu un fir de voce.
"Hei, totul în regulă?", o întreabă Jennifer.
"Da, da, desigur".

Ceva nu e în regulă cu Meredith, dar nu reușesc să înțeleg ce. De obicei e o carte deschisă, dar e tot weekendul de când stă retrasă și vorbește foarte puțin, cred că nici Jennifer nu știe nimic, observându-i privirea îngrijorată.
Apropo de priviri îngrijorate, n-am putut decât să observ cum Jennifer să schimbă în preajma surorii mele. O privire atât de dulce și e atât de grijulie și de protectivă. Am înțeles asta de la simplul fapt că multe din ordinele sale erau mai mult pentru Meredith decât pentru ea.

"Ajut-o cu lecțiile". "Du-i cărțile". "Du-o acasă".

Ba chiar, acum că stau să mă gândesc, cred că în două zile nu mi-a cerut ceva din care să beneficieze ea, e ceva putred la mijloc.

"Sunt distrus, istorie antică mă face doar să mi se facă somn", se plânge Drake cu vice somnoroasă.
"Nu e adevărat, istoria antică e frumoasă", spune Jennifer bând puțin din sucul ei. E o oră bună de când se tot joacă cu paiul ăla în gură.
"Frumoasă? Ai înnebunit? Foarte plictisitoare. Ce-mi pasă mie de cine a murit cu sute de ani în urmă? Acum suntem noi, ar trebui să facă o carte despre mine mai degrabă".

Jennifer râde zgomotos la gluma lui. Glumele lui Drake sunt îngrozitoare, dar el râde mereu, nu știu dacă de milă sau nu, dar ea râde și eu aș sta ore întregi s-o privesc râzând.
Ce gânduri romantice ai, nu erai în faza "hai s-o biciuim cu violență" pentru că se răzbună?
Da, exact!
Sau, stai așa! Era în faza: "Aș vrea să fiu eu paiul din sucul ei".
Încetează!

"Josh, m-ai auzit?".
"Cum?", întreb revenindu-mi din transă.
"Am întrebat ce oră ai după pauză", silabisește de parcă aș fi un analfabet.
"Am înțeles, nu e nevoie să silabisești, nu sunt prost".
"Am dubii serioase în legătură cu asta", spune Jennifer, privind în altă parte, dar o ignor.
"N-am oră, după pauză plec acasă".
"Nici Jennifer nu mai are ore, poți s-o duci acasă azi, nu?", întreabă Meredith, tot pe un ton scăzut.

O văd pe Jennifer dând drumul la pai și uitându-se frenetic înainte la Meredith și apoi la mine.
Se pare că nu e prea încântată de idee.

"Normal că da", dacă pe ea o deranjează, mie îmi convine.
"Normal că nu!", răspunde uitându-se urât la mine.
"De ce nu?".
"Pentru că trebuie s-o duci acasă pe sora ta!".
"Dar eu azi termin la șase, voi mergeți acasă acum", spune Meredith.
"Tocmai de asta! E mai întuneric, eu pot foarte bine să mă duc cu un taxi la ora asta".
"Nicio problemă, te duc pe tine și după trec s-o iau pe Meredith", se întoarce brusc spre mine cu o privire înfuriată.

Chiar nu înțeleg scopul răzbunării sale dacă nu primește favori de la mine.

"Am spus nu!".
"Eu spun da!".
"Nu ești în poziția de a decide", spune pe un ton de provocare.

Drake și Meredith mă privesc de parcă m-ar întreba în ce poziție ar trebui să fiu.

Acum m-am săturat, vreau să înțeleg ce are de gând!

"Tu vii cu mine", mă ridic mergând spre ea.
"Eu nu mă mișc", îmi întoarce spatele.

Ok. Cazurile disperate cer măsuri disperate.
Mi-o pun pe umăr sub privirile tuturor în timp ce țipă și-mi dă pumni pe spate. O fi ea înaltă un metru și un măr, dar pumnii săi sunt mai dureroși decât aș fi crezut.

"Josh, dă-mi drumul imediat, ce-ți trece prin cap? Toată cantina ne privește!".
"Dacă ai înceta să mai urli nu s-ar uita".
"Dacă m-ai lăsa jos nu s-ar uita".
"Vrei să taci? Și cu curu-n sus poți să vorbești?".
"Da, aș reuși să te jignesc și în somn dacă despre asta e vorba", urlă din nou.
"Gata. Cât cântărești? Dumnezeule, era de parcă aș fi avut un sac de făină în spate", mint.

De fapt, dacă nu era pentru pumnii pe care mi-i dădea și pentru țipetele pe care mi le adresa, nici nu mi-aș fi dat seama că o car.

"Nu sunt deloc grea!", se apără ea. "În plus, pot să știu și eu unde suntem? O debara? Ai trecut de la băi la debarale, cât de originali suntem", termină apucând ușa ca să iasă.
"Tu nu te duci nicăieri", o apuc de încheietură, mutând-o și punându-mă în fața ușii.
"Ba eu ies, că-ți place sau nu, și acum dă-te!".
"Reușești doar să taci o secundă fără să faci pe isterica?", n-am mai cunoscut o persoană care reușește să-și piardă răbdarea în mai puțin de un minut.
"Nu, nu vreau să stau aici singură cu tine!", afirmația sa mă deranjează într-atât încât să mă facă curios.
"De ce, mă rog? Ultima dată mi se pare că nu-țu displăcea.

Iată roșeața întinzându-se pe obrajii săi. Obrajii săi roși îmi amintesc de parfumul de vanilie și căpșuni, vocea gâtuită în tentativul inutil de a se elibera de mine. De ce trebuie să se îndepărteze de mine când poate pur și simplu să mă aibă? De ce nu se lasă influențată de mine? Situația asta mă face să înnebunesc! Trebuie s-o am, trebuie s-o am! Doar pentru o noapte, doar pentru listă.

"Ultima dată m-ai închis într-o afurisită de baie".
"Ți-am lăsat cale liberă de multe ori, cu siguranță nu te-am legat".

O aud înghițind în sec și mărind distanța dintre noi.
Tocmai la asta mă refer, se încăpățânează să stea departe de mine.

"Stai departe de mine!", spune brusc, punând o mână în fața sa când încerc să mă apropii.
"De ce îmi reziști, Jennifer? Știm amândoi foarte bine că încet încet cedezi", spun încet.

"Aberezi", minte.
"Atunci nu te deranjează dacă mă apropii", și merg încet spre ea.
"Nici să nu încerci", tună cu o privire furioasă. O privire pe care nu o mai văzusem la ea, care mă face să mă opresc pe loc.
"Care e problema ta? Ești atât de rigidă, ar trebui să-ți dai drumul și să te joci cu mine".

Sunt ferm convins de fraza mea. Ea se distrează, eu mă distrez. O adaug pe lista mea și în sfârșit încetează să se mai învârtă prin capul meu, așa voi putea în sfârșit să stau departe de ea.
Mă distrage râsul său profund. Râdea? Chestia o amuza?

"Să mă joc cu tine? Tu te auzi? Eu nu sunt jucăria ta, Josh, să-ți intre bine în cap! Nu știu ce obiceiuri ai cu celelalte fete, dar eu nu voi sta la jocurile tale".

Jucăria mea? N-o văzusem niciodată așa, poate pentru faptul că toate fetele care s-au culcat cu mine erau mereu de-acord și nu se așteptau niciodată nimic de la mine a doua zi, pentru că le explicam mereu intențiile mele.
Mai ales pentru că fugeai înainte ca ele să se trezească.

"Care e problema?", întreb, ca să scap de dubii.

"Tu! La naiba, tu ești problema mea! Nu poți să mă atingi așa, nu trebuie să-ți permiți, nu sunt iubita ta și nici partenera ta de jocuri, nu sunt a ta în niciun sens. Nu mă las atinsă de nimeni zi faptul că tu ai reușit într-o afurisită de baie mă enervează la culme! Nu sunt una din afurisitele alea de curve care se plimbă prin școală, am respect pentru mine însămi, dar tu continui să încerci și să încerci. Mă izbești de ziduri, în băi, mă închizi în niște rahaturi de debarale, ce obiceiuri bolnave ai?", întreabă urlând la mine, în timp ce eu nu reușesc să scot un cuvânt în fața nervilor săi. "sunt mii de fete doar la primul etaj al acestei școli, de ce trebuie să mă sâcâi pe mine?".

Chiar, de ce? Orgoliu masculin? Obiectiv de a câștiga? Nu știu.
Mi-a răspuns urât prima dată după ce m-a prins în bibliotecă.
M-a refuzat sub copac, la petrecere, de nu știu câte ori în cantină și chiar și ieri la restaurant.
Refuzuri peste refuzuri din partea ei, însoțiți de comentarii și jigniri.
E atât de răutăcioasă în comentariile sale de parcă le-ar elabora atent în timp ce te nimicește cu privirea. Atât de rece și distantă, un iceberg care încearcă să rămână singur la suprafață.
Dar eu o văd din cum devine timidă, de cum se ascunde în hainele largi, felul său de a vedea lucrurile într-o perspectivă complet diferită, de la cum își apără ideile sau pe cine nu reușește să se apere singur. Eu am văzut privirea iubitoare pe care i-o adresa tatălui său, ochelarii pe care i-a dăruit Jessicăi, pasiunea pe care o folosește la literatură și sensul de protecție pentru Meredith. De ce se comportă așa dacă de fapt e o cu totul altă persoană?

"De ce te-ai comportat așa în ultima vreme?".
"Poftim?", întrebe uimită, desigur așteptându-se la alt răspuns la întrebarea sa.
"Ai înțeles foarte bine, răspunde-mi".
"Nu, n-am înțeles nimic, făcut așa cum?".

"Răzbunarea era bazată pe faptul că trebuia să fac tot ceea ce vrei tu, dar singurul lucru pe care l-am făcut în zilele astea două a fost să fac pe sclavul soră-mii".

Face ochii mari de parcă aș fi prins-o în flagrant.

"Te te în-înșeli", se îndreaptă în fugă spre ușă. O, nu, nu acum.
"Nici să nu încerci, tu acum îmi răspunzi", îi spun blocând-o din nou.
"Nu-ți datirez nicio explicație, pur și simplu nu te voiam prin preajmă", minte.

Faptul că clipeste des și că-și atinge vârful părului e prova. O face mereu.

"Jennifer, jur pe mine însumi că n-o să ieși de aici până când nu-mi vei da o explicație și sunt al naibii de serios!", aproape că urlu și ea se dă înapoi.

Mă privește atent ca să-și dea seama dacă e cazul să-mi răspundă sau nu.

"Meredith e singură".
"Poftim?", ăsta e răspunsul ei?
"Meredith e singură", repetă.
"Am înțeles ce ai zis, doar că nu e adevărat!".
"Ah, nu? Atunci spune-mi numele unei singure prietene de-a sa".
"Păi, sunt...", mă opresc, neștiind ce să răspund.
"Exact", spune ea cu mâinile în sân.

Știam că sora mea era o persoană destul de retrasă și înainte de Jennifer n-o vedeam aproape niciodată la școală, dar credeam că ei îi era bine așa sau că avea grupul său de prietene pe undeva. Nu sunt niciodată acasă, dar când sunt se aruncă pe mine și pare mereu atât de bucuroasă și vioaie. O iubesc din tot sufletul și știe că-mi poare vorbi despre orice, așa că dacă ar fi fost probleme mi-ar fi zis, corect?

"Eu cred că ei îi e bine așa".
"După tine îi e bine stând singură? Cui îi place să stea singur?".
"Tu ești prietena ei!", sar eu, dar se formează un mic zâmbet amar pe chipul său mic.
"Eu nu sunt o prietenă potrivită, eu nu-mi petrec timpul cu ea".
"Ce înseamnă că nu ești o prietenă potrivită? Aberezi! Lui Meredith îi place viața pe care o duce și dacă are nevoie de mine știe că sunt aici și te adoră, nu știu din ce motiv ciudat".

Răsuflă și se îndreaptă spre ușă, dar o blochez, punându-mi mâna peste a sa.
Se uită la mână și apoi la mine, adresându-mi o privire pe care nu reușesc să o descifrez. Un amestec de iritare, nervi, dar și un voal de tristețe. Nu reușesc niciodată să înțeleg nimic din ochii ăia verzi.

"Josh, discuția asta ia o turnură fără sens și eu trebuie să merg la oră. Nu știu ce vrei să faci, dar văd că debaraua asta te atrage foarte mult, așa că poți rămâne aici", spune deschizând ușa. "Doar ai grijă la Meredith, stai doar puțin mai mult în preajma ei ca să-țu dai seama că nu vei găsi pe nimeni altcineva lângă ea, în afară de tine. Persoanele nu vor să rămână singure, dar se găsesc singure fără să-și dea seama".
"Și tu ești mereu singură", îi spun luându-mi ușor mâna de pe a ei.
"Eu m-am obișnuit și poate c-o merit", recunoaște cu voce amară, ieșind pe ușă.

Rămân pe jos în debara pentru nu știu cât timp.
Orele au început deja și dacă aș intra aș primi doar o altă predică, ca apoi să fiu scos din nou afară din clasă.
Sar peste prea multe ore și la alea la care mă duc, ajung în întârziere, dar chiar dacă aș ajunge la timp, nu aș reuși să ascult nici măcar un cuvânt.
O merită? S-a obișnuit cu singurătatea? Nu mai înțeleg nimic.
De când Meredith e atât de singură? Cum de nu mi-am dat seama? Și totuși semnele sunt mai mult decât evidente! Nu vin niciodată prietene acasă, n-o vedeam niciodată prin campus dacă nu câteodată pe holuri, nicio petrecere, niciun băiat în tot acest timp.
Nu mi-am dat niciodată seama, dar doar pentru faptul că ea e mereu atât de bucuroasă și vioaie cu mine. Dar poate că tocmai asta e ideea. Cu mine. E cu mine pentru că mă are doar pe mine. Cum de nu mi-am dat seama eu, care sunt fratele ei? Și-a dat seama Jennifer care de-abia o cunoaște. Nervii mă străbat, pornind din piept până la încheieturi.
Afurisita aia de fată! O adusesem aici ca să am o explicație și acum am doar mai multe întrebări care mă macină în cap. De ce cu ea e așa? De ce trebuie mereu să se răstoarne situația?

"După tine îi e bine stând singură? Cui îi place să stea singur?".

Fraza sa îmi răsună în mod violent în cap.
Nimănui nu-i place să stau singur, și totuși ea e mereu singură, n-are sens!

Cum de mi-au scăpat toate astea? De când continuă povestea asta?
Meredith e o constantă în viața mea, ea a fost mereu prezentă.
A fost prezentă în perioada lui Caroline, în perioada întunecată cu toate anturajele pe care le aveam despre care nici măcar nu vreau să-mi amintesc, a fost prezentă când tata se lua de mine și mama începea s-o ia razna și a fost prezentă după ceea ce s-a întâmplat cu Kevin.
Chiar, Kevin... Cine știe ce ar zice el despre toate astea, poate dacă el ar fi rămas, lucrurile ar fi mers în mod diferit.
Ai trecut de la răzbunare, la Jennifer, la Meredith și acum la Kevin. Trebuie să-ți reglezi ieșirile.
Nu mă interesează absolut nimic despre ieșirile mele, trebuie s-o găsesc pe Jennifer, imediat!
Noroc că eu sunt un creier mare, chiar dacă mă iei în seamă o dată și cincisprezece nu. Oricum, a spus că nu mai avea ore după pauză, așa că așteapt-o la ieșire.
Corect! Sunt genial.
Eu sunt genial.
Ești creierul meu, deci sunt și eu.

****

Pot să știu și eu unde e? Orele s-au terminat de cincisprezece minute.
Să fi ieșit prin partea cealaltă?
Nu, ea ia autobuzul, iar stația e pe partea asta.

Inteligent.

"Dumnezeule, mă urmărești?", întreabă vocea familiară pe care o așteptam.

"Da, se pare că nu reușesc să stau departe de tine", îmi bat joc, dar ea nici măcar nu mă privește și se îndreaptă spre stație.

Când mă ignoră mă enervează și mai tare decât atunci când mă jignește.

"Te duce eu", îi spun mergând lângă ea, dar nu-mi răspunde. "Am spus că te duc eu", și continuă cu tăcerea sa.

Ce probleme are? Înainte vorbește într-una, iar acum nici nu mă bagă în seamă?

"Jennifer, mă asculți?".

Normal că te ascultă, idiotule, doar că nu vrea să-ți răspundă.

"Îți bați joc de mine?", urlu.
"Dumnezeule, Josh! Te aud! Normal că te aud, cum aș putea să nu te aud când îmi urli în ureche de când am ieșit pe poartă, ești mai rău decât muștele, ce mai vrei? Ai terminat de inspectat debaralele școlii?".
"Vreau să știu ce voiai să spui mai devreme".
"Referitor la ce?", răspund răsuflând iritată.
"De ce ai spus că meriți să stai singură?".
"Ce? Vorbești serios? M-ai așteptat la ieșire ca să mă întrebi asta?".

De fapt, chiar suna cam ciudat. Ea îmi face o predică despre viața surorii mele și eu alerg după ea ca s-o întreb ce înseamnă ceea ce a spus despre ea însăși? De ce trebuie să-mi pese? Ce e greșit la mine?
Ai încredere, și eu mă întreb mereu același lucru.

"Deci, vrei să răspunzi sau nu?".
"Nu", spune pur și simplu, mergând mai repede, dar o ajung imediat.
"De ce te-ai obișnuit să stai singură?".
"De ce vorbești atât de mult?".
"De ce spui că o meriți?".
"De ce trebuie să-mi consumi forțele în loc să te duci acasă?".
"Încetează să răspunzi cu întrebări la întrebările mele!", îi spun dur.
"Dacă încetezi să-mi pui întrebări, atunci o să încetez și eu să-ți răspund cu niște întrebări", spune ea zâmbăreață, continuând să privească înainte.
"Eu vreau niște răspunsuri!".
"Ce te interesează?", întreabă oprindu-se și privindu-mă.
La întrebarea asta nu mă așteptam.
"Simplă curiozitate", improvizez.
"Normal", răbufnește enervată, reluându-și drumul.
Spun mereu lucrul greșit, la naiba!
"De ce nu vrei să răspunzi?".
"Nu ai pe cineva cu care să te joci în bibliotecă?".

Situația e extrem de enervantă. Eu care fug după ea e enervant. Răspunsurile sale ratate sunt enervante.
Ea e enervantă!

"Răspunde la întrebările mele", o apuc de umăr, întorcând-o.
"Cine te crezi? Dacă nu vreau să răspund, nu răspund".
"Dar eu vreau!".
"Nu ai mereu ceea ce vrei".
"Eu obțin mereu ceea ce vreau", îi spun privind-o amenințător, dar ea nu se sperie. De puține ori am văzut teama pe chipul ei.
"Atunci e un motiv în plus ca să nu-ți răspund", răspunde râzând și reluându-și drumul.

Enervantă, al dracului de enervantă, mai rău decât țânțarii vara, mai rău decât alarma de dimineață, mai rău decât trezirea din beție de sâmbătă. Ea e în vârful piramidei mele de lucruri care mă irită.

"Ba tu o să-mi răspunzi!", îi spun apucând-o din nou, dar de data asta de încheietură. Se întoarce brusc și-și smulge cu forță mâna, împingându-mă
"Ce anume din propoziția "nu mă atinge" nu ți-e clară?", strigă la mine. "Nu mă interesează absolut nimic dacă obții mereu ceea ce vrei și dacă ai mereu farfuria gata, repet pentru a mia oară, nu sunt jucăria ta. Nu știu cum erai obișnuit cu fostele tale, dar eu nu sunt nici Melissa, nici Caroline, nici...", o văd astupându-și gura brusc și deschizând larg ochii, dându-și seama de ceea ce tocmai a spus.
"Ce-ai zis?".

Nervii încep să mă străbată din nou, iar de data asta nu e enervare, e furie pură.

"Nimic, nu am spus nimic", se apără imediat.
"Nu încerca, Jennifer, ce ști despre Caroline?".
"Am spus nimic", repetă încercând să nu se uite la mine, atingându-și frenetic părul.
"Jennifer, nu glumesc, ori îmi spui ceea ce ști, ori jur pe tot ce am că o să mi-o plătești scump".

Văd un fior de teamă în ochii săi și înapoiază, chiar dacă puțin. Simt sângele curgându-mi prin vene și nu reușesc să descleștez pumnii.

"Știu că te-a făcut să suferi", răspunde aproape șoptind și nervii mei cresc și inevitabil trag un pumn în peretele de lângă ea.

Nu mai reușesc să-mi controlez nervii când e vorba despre Caroline și Jennifer privește speriată încheieturile mele.

"Ce altceva?", întreb mârâind și din privirea sa știu că nu va îndrăzni să mă mintă.
"Era fosta ta iubită, dar apoi tu ai avut niște probleme, iar ea, ei bine...", se oprește o clipă, neștiind dacă să continue.
"Continuă", urlu. "Imediat".

Se dă iar înapoi. Urăsc cine devin în momentele astea și urăsc să mă gândesc că ei îi e frică de mine. Nu aș răni-o niciodată, de asta mă descarc pe perete.

"Tu ai avut ceva probleme, iar ea te-a înșelat, dar apoi ai iertat-o, iar ea a plecat", termină privind pe jos.

Tot! Știe toată povestea!

"Ce probleme aveam?", o întreb încercând să mă controlez, dar aș vrea pur și simplu să distrug fiecare cărămidă din peretele ăsta.
"Nu știu", răspunde tot pe un ton scăzut.
"Jennifer!", strig apropiindu-mă. "Pe cine ai întrebat?".
"Poftim?", întreabă enervată. Are și curajul de a face pe victima acum!
"Ai auzit bine. Pe cine ai întrebat?", mârâi și ea pare pe punctul de a vomita pe mine de la expresia scârbită pe care mi-o adresează.
"Tu ești un afurisit de bolnav mintal, du-te să te tratezi pentru că tu ești cel care mi-a spus, dar se pare că beția te-a făcut să uiți, așa că nu încerca să dai vina pe mine. Ști foarte bine că nu m-aș duce să fac pe jurnalista de gossip, mai ales dacă e vorba de tine", îmi spune directă.

Îmi repet în minte răspunsul său și e al naibii de adevărat.
Ea urăște cine bârfește sau care pur și simplu vorbește prea mult. Nu reușesc să mi-o imaginez mergând să întrebe lumea despre lucruri private din viața mea și, gândindu-mă mai bine, n-ar trebui nici să-i pese.
Dau un șut la perete și mă întorc spre școală, lăsând-o acolo buimăcită și confuză. Dau șuturi la orice nimeresc, fără să dau importanță celor care mă privesc.
Aș vrea să mă iau singuri la șuturi în cur pentru că fost atât de prost încât să-i fi spus tot din proprie inițiativă.
Nu chiar din proprie inițiativă pentru că alcoolul a vorbit pentru mine.

"Frate, ce se întâmplă?", mă întreabă Drake.

Știam că l-aș fi găsit aici, în spatele campusului. Participă la cursuri chiar mai puțin decât mine.

"Pare că vrei să omori pe cineva", spune o voce clară și enervantă pe care, din păcate, o cunosc foarte bine.
"Și tu ce cauți aici?", întreb enervat.
"Nu aveam chef să mă duc la oră și l-am văzut pe Drake, așa că m-am oprit, așa că ia calmează-te", răspunde Melissa în rochia ei galbenă. De ce galbenă? Mi se face greață doar privind-o.
"Ai dus-o pe Jennifer?", întreabă Drake.

Jennifer! Ultima persoană despre care vreau să vorbesc în momentul ăsta. Ea știe tot, toată povestea și despre cum am fost luat în râs și umilit. Cu siguranță și ea își bate joc de mine acum.

"Apropo de Jennifer", spune Melissa cu un rânjet malefic uriaș pe față.
"Nu-mi vorbi de aia, chiar n-am chef", răspund înainte să înceapă cu teoriile sale absurde.
"O, dar asta o să-ți placă".

Eu și Drake ne privim confuzi, neînțelegând unde voia să ajungă.

"În dimineața asta eram la secretariat ca să vorbesc cu profesorul de științe și, în timp ce așteptam, secretara a lăsat niște foi pe masă, în fața mea".
"Ce tip de foi?", întreabă Drake.
"Foi sanitare. Cred că sunt pentru educație fizică, dar nu asta e ideea", spune așezându-se pe zid, picior peste picior. "Prima foaie era cea a lui Jennifer".
"Și tu evident te-ai uitat", încep să mă enervez.
"Am făcut mult mai mult, am făcut o poză".
"Ce? De ce ai făcut o poză la dosarul sanitar al lui Jennifer?".

Îi mulțumesc lui Drake pentru întrebările pe care i le adresează Melissei, pentru că starea mea de nervi în momentul de față îmi permite doar să dau șuturi în ceva și să sar la bătaie cu cineva.

"Ia priviți aici", zâmbește mândră, în timp ce deblochează telefonul.

Nu cred. Asta e una dintre cele mai mari frici ale lui Jennifer? Fobia sa? Punctul său slab?

"Ce dra...", începe să spună Drake, dar se oprește după ce a văzut zâmbetul de pe fața mea.
"Nu, frate, pe bune. Nu o face, nici măcar nu te gândi la asta, știu ce vrei să faci", îmi ordonă Drake, dar n-am de gând dă-l ascult.
"Nu-mi spune că...", începe Melissa.
"Da", răspund eu ridicându-mă de pe zid.
"Nu o face, Josh!", îl aud pe Drake urlând de departe.
"O să fie amuzant", spune Melissa alăturându-mi-se.

Ea știe despre umilința vieții mele? Atunci eu o voi umili pe ea.