Capitolul 21

Josh's Pov

"O să mor, sunt convins...".

Capul îmi zvâcnește într-un ritm frenetic, put, bluza mea e complet lipită de pieptul meu transpirat și respirația mea e dezgustătoare. Încerc să mă ridic repede din pat, dar singurul lucru pe care-l obțin e o amețeală.

"Ce s-a întâmplat? Și cât e ceasul?", mă întreb, ridicându-mă încet încet din pat, înconjurat de întuneric.
Ă îndrept spre geam ca să trag perdelele și par un vampir când îmi duc mâinile la ochi și emit un mormăit din cauza luminii prea puternice.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e o tipă care se freca de mine, chiar destul de frumoasă dacă țin bine minte, Drake, o sticlă de cine știe ce amestec de alcool și... Jennifer!
Mi se pare că ne-am certat din nou, cel puțin cred.
Cât e ceasul? De ce se termină mereu așa după o petrecere? Măcar nu e nicio fată în patul meu, ciudat.
Auzi, poți să te duci să-ți faci un duș? Puți atât de tare încât și eu care sunt creierul tău și nu am nas mă îngrețoșez.
Mă îndrept spre baie, dar ceva din coșul cu rufe murdare îmi atrage atenția.
Nu, nu-i posibil. Iau în mână rochia aceea albastră plină de crăpături.
Rochia asta mi-o amintesc, n-as putea s-o uit nici dacă m-ar obliga, e a lui Jennifer!
O avea pe ea aseară și îi stătea al naibii de bine, dar de ce e în camera mea? Jennifer a fost aici? O, Doamne-Dumnezeule, eu și Jennifer am făcut-o aseară? Hotărăsc să-l sun pe Drake.

"Drake!".
"Nu urla, frate, e devreme!".
"Devreme pe dracu! E două după-masa", urlu la el uitându-mă la ceas pe telefon.
"Ce probleme ai? Auzi, mă simt ca dracu și tu ar trebui să fi în aceleași condiții".
"Stăteam atât de rău azi-noapte?".
"Nu te țineai pe picioare?", chicotește.
"Ce s-a întâmplat? Adică, s-a întâmplat ceva?".
"Nimic important, cel puțin așa cred".
"Nu-ți amintești nimic nici tu?".

Nimeni nu știe nimic și chestia începe să mă enerveze. Dacă m-am culcat cu Jennifer aș vrea măcar să-mi amintesc.

"Nu, îmi amintesc doar că te-am lăsat să vorbești cu Jennifer și Meredith m-a ajutat să mă întorc acasă, cred".
"Meredith? Sora mea?".
"Câte Meredith cunoști?".
"Deci dacă tu te-ai întors cu ea... Eu cum m-am întors? O, Doamne, mașina mea!".
"Te-ai întors conducând? Ești nebun?", urlă Drake de la capătul celălalt.

Cobor rapid scările ca să ajung pe stradă. Dacă mașina e distrusă sau, mai rău, nu e, e posibil ca tata să mă omoare. Deschid brusc ușa și mașina mea e parcată în fața casei. Răsuflu ușurat.

"Deci?", întreabă Drake, care uitasem că e încă la telefon.

"E aici, nu înțeleg...".
"Ce faci în fața casei?", întreabă Meredith din tocul ușii.
"Meredith!", ea sigur știe ceva. "Scuze, Drake, te sun mai târziu", spun grăbit, ca apoi să bag telefonul la loc în buzunarul blugilor. Aveam încă blugii pe mine? Nu avusesem nici timpul să mă schimb?

"Doamne, Josh, ar trebui să-ți faci un duș înainte ca tata să te vadă așa, în seara asta aveți o cină importantă și dacă te vede așa își iese din fire".

Cina de afaceri! Uitasem complet și de aia.
Ce mai noutate!
Taci tu, ești tu creierul meu, nu ar trebui să fi tu cel care îmi amintește lucrurile astea?
Nu când te trezești panicat și miroși ca un gunoi.

"Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat! Ce e asta?", spun arătându-i rochia, dar singurul lucru care îi părăsește buzele e o chicoteală ușoară.
"Meredith, m-am culcat cu Jennifer?".
"Ce tot spui acolo?", face ochii mari de parcă ar fi un lucru absolut imposibil, aproape că mă simt jignit. "Du-te să-ți faci un duș și după îți povestesc".

"Nu, haide, acum!", sunt la limita suportării.
"Nu, nu o să vorbesc cu tine în condițiile astea", spune mimând un sens de greață. Îmi iubesc sora, dar, uneori, e cu adevărat insuportabilă.

Fug sus să-mi fac un duș, rugându-mă să nu mă fi culcat cu ea. Dacă trebuie să o adaug pe listă vreau să-mi amintesc.
Îmi fac un duș rapid, fără ca măcar să mă bucur de senzația plăcută a apei calde pe piele, ca apoi să mă schimb repede și să cobor la Meredith.

"Deci?", o întreb mergând spre canapeaua lungă.

Mă privește încruntată, probabil întrebându-se cum de reușisem să termin atât de repede, întocmai, vine să mă adulmece.

"Ok, acum e bine", râde întorcându-se la locul ei.
"Meredith! Grăbește-te!".
"Calmează-te!", strigă. Cine știe de ce tot tupeul ăsta iese la iveală doar cu mine. "Jennifer doar te-a ajutat".

Ajutat? Jennifer? Jennifer și ajutat în aceeași propoziție? Pe mine, pe deasupra? Nu are sens.

"Ei bine? Ce-i cu fața aia?".
"Cum adică m-a ajutat?".
"Dumnezeule, nu-ți mai amintești nimic?".
"Nu, dar îmi amintesc că mă certam cu ea".
"Da, știu, nu ați rezolvat nimic, ba chiar la un moment dat a apărut o fată care s-a lipit de tine, repetând o insultă pe i-ai adresat-o lui Jennifer și atunci a plecat".
"O insultă?".
"Da, a zis că trebuia să rezolvi o "chestiune plictisitoare" și fata i-a repetat-o lui Jennifer când a venit spre tine enervată, pot să știu și eu ce-ai în creierul ăla?".

Foarte bine! Trebuia să fie seara în care rezolvam cu ea și mă culcam cu ea, însă doar am înrăutățit situația. Și mai ales, de unde mi-a ieșit chestia asta cu "plictisitoare"? Ea e multe lucruri, dar sub nicio formă plictisitoare! Cine știe cât de supărată e acum...

"Înțeleg, și cum m-ar fi ajutat atunci?", Meredith răsuflă nerăbdătoare.
"Te- ajutat să te întorci acasă?".
"M-a ajutat să mă întorc acasă?", întreb cu gura căscată. "Glumești?".
"Ți se pare atât de ciudat? N-i cunoști nici măcar un pic? Nu te-ar fi lăsat niciodată acolo să te târăști singur".

Confuzia crește în mine pe moment ce trece. Când începusem să beau atât de mult? Și ce i-am zis? Poate nu o cunosc cum cred.

"Păi și atunci rochia asta?", întreb arătându-i rochia, devenită o cârpă, pe care o țineam în mână.
"Ce dezgustător, Josh! De ce ai luat-o?", o privește scârbită.
"Asta e rochia pe care o avea Jennifer".
"Da, o avea, dar tu ai vomitat pe ea".
"Eu am vomitat, ce și cine, când și unde?", întreb dintr-o suflare, stăpânit de panica.

Interesantă metodă de a o agăța ca s-o bagi în patul tău, ai cucerit-o de data asta!

"Te aducea înapoi acasă, dar te-ai simțit rău și ai vomitat pe rochia ei. S-a oprit la un bar și te-a ajutat să te cureți și să-ți revii puțin, apoi a venit aici și i-am dat niște haine curate ca să se schimbe la tine în cameră".

Jennifer Milton s-a schimbat la mine în cameră și eu dormeam, ce dobitoc eram.
Fata aproape că trece prin foc ca să te aducă acasă și tu te gândești la faptul că a rămas în lenjerie intimă și tu n-ai văzut-o?
Cu toate că o supărasem sau rănisem, încă nu știu cum să definesc comportamentul lui Jennifer, ea m-a ajutat. M-a cules de pe jos, suportându-mă așa beat cum eram și știu că sunt ca naiba când sunt beat, aducându-mă acasă cu mașina mea și m-a și curățat! Mi-e scârbă de mine însumi!
Și nu uita că n-ai văzut-o schimbându-se.
Afurisitule!

"Hm, da, okay, bine, ne vedem mai târziu".
"Josh, nu uita de seara asta".

Și cum aș putea? Cina asta mă obsedează de săptămâni, dar înainte trebuie să fac ceva.

****

Jennifer's Pov

"Domnișoară Milton! Am un pachet pentru dumneavoastră", strigă Anny din capul scărilor.

Un pachet pentru mine? Trebuie să fie cartea aceea pe care am comandat-o alaltăieri, dar cum de a ajuns deja?

"Dumneavostră sunteți domnișoara Jennifer Alexandra Milton?", mă întreabă un bărbat destul de în vârstă. Nu pare un postaș, ba chiar sunt sigură că nu e.
"Hm, da, sunt eu", spun precaută.
"Atunci acest pachet este pentru dumneavoastră", îmi întinde o cutie albă cu o fontă albastră. "La revedere", și se urcă în range rover-ul său negru.

Cu siguranță nu e un poștaș, nici n-a trebuit să semnez nimic, cutia asta e destul de înfricoșătoare.
Te grăbești s-o deschizi?
Și dacă înăuntru e o bombă? Sau dacă iese cineva și mă omoară?
E doar o cutie!
Și? Există contorsioniști foarte pricepuți!
Deschide afurisita aia de cutie și taci!

"Dragă, ce e aia?", întreabă tata intrând în sufragerie împreună cu Anny. Fețele lor curioase se uită la mine, apoi în continuare la cutie.
"De fapt, habar nu am, un domn a venit să mi-o aducă acum două minute".
"Poștașul?", întreabă tata.
"Nu, nu era poștașul, nici măcar nu avea uniforma, ba chiar era îmbrăcat destul de elegant".

Vrei să deschizi cutia asta? La dracu!
Ești conștiința cea mai agitată pe care am văzut-o vreodată.
Ah, de ce, ai conversații și cu alte conștiințe?

"E un bilet pe partea stângă", spune Anny timidă.

E absurd cum devine tăcută când e tata prun preajmă, cum reușește să fie atât de intimidant? Văd mereu persoane întunecându-se sub privirea sa rece și dacă n-aș ști despre faptul că uneori se uită la desene pe ascuns în biroul său, poate că aș fi intimidată și eu.
Îi las baltă pe tata, pe Anny și desenele și desprind plicul lipit cu scotch pe partea stângă a cutiei.

"Nu sunt sigur de ce s-a întâmplat aseară, ba chiar singurele lucruri pe care le știu sunt cele pe care mi le-a zis sora mea și am găsit rochia ta în coșul de rufe murdare. Habar nu am ce ți-am spus, dar nu-i da importanță, eram beat așa că nu face pe supărată. Oricum, nu vreau să te am pe conștiință nici pe tine, nici rochia, așa că asta e pentru tine. Sper să-ți placă și dacă nu-ți place, fă în așa fel încât să-ți placă." De la Josh.

Fac ochii mari de surpriză și tata își dă imediat seama.

"Ceva e în neregulă, dragă? Ce scrie?".
"O, păi, nu cine știe ce, n-am înțeles prea bine", încep să pălăvrăgesc.

Deschid cutia și înăuntru găsesc o rochie deschisă și lungă. E albastră, dar dacă îl pui sub lumină pare aproape albă. E fără bretele cu un decolteu argintiu în formă de inimă, dar nimic exagerat. Îmi ajunge până la călcâi și e extraordinar de frumoasă în simplicitatea sa.

"O, domnișoară, e cu adevărat superbă", o admiră Anny privind-o.
"E foarte scumpă", spune tata.
"Poftim?".
"Am spus că e o rochie foarte scumpă, e destul să observi materialul și cusătura".

Tata are ochi pentru asemenea lucruri, pentru cele mai mici detalii și cunoaște prețul diferitelor produse pe de rost. Întocmai, e un afacerist, nu mă mir. Știe să deosebească un lucri făcut bine de unul prost doar aruncându-i o privire rapidă.
Tu nu reușești nici să deosebești mâna stângă de cea dreaptă.
Asta nu-i adevărat!

"O, nu poate fi".

"Cine ți l-a dăruit?".
"Eu nu cred că, adică, totuși", tata mă privește confuz. "Eu habar nu am", mint și el pufnește în râs.
"Un admirator secret?", întreabă el, tot râzând.
"Nu, normal că nu!", mă apăr imediat.
"Oricine o fi chiar vrea să te cucerească", spune la urmă, ridicându-se de pe canapea.

Mda, dacă doar ar ști că singurl motiv pentru care am rochia asta în mâini e că un răsfățat nenorocit care a vomitat pe mine se simte vinovat, n-ar mai râde.
Rochia e superbă, doar că nu pare a la Josh. M-aș fi așteptat la o rochie mult mai scurtă și atrăgătoare, iar asta e atât de elegantă și delicată, chiar îmi place.
Nu e de Josh, e mai mult de mine, evidențiază mult personalitatea mea, ceea ce mă îngrijorează, având în vedere că a fost el cel care mi-a dăruit-o. Dar asta nu i-o voi spune niciodată. De fapt, nici măcar nu știu dacă acum vorbim sau nu.
Continuu să întorc pe toate părțile biletul care era lipit de cutie deja de ceva vreme, întinsă oe divan.

"Habar nu am ce ți-am spus, dar nu-i da importanță, eram beat așa că nu face pe supărată".

Fraza asta se tot repetă în mintea mea. De ce crede că eu sunt supărată?
Poate crede că a spus ceva urât despre mine în timp ce era beat, dar de fapt a fost mai drăguț aseară decât în tot timpul pe care l-am petrecut împreună până atunci.
Evident, nu-și amintește nimic, mă așteptam l asta, dar poate că puțin speram.
Cuvintele dulci pe care le rostise spunând că eu pentru el eram cu adevărat frumoasă, că mă voia lângă el pentru că se simțea mai bine, despre cum Caroline l-a părăsit, de scena sa de gelozie și de cum mă ținea de mână.
Nu-și amintește nimic și acum aș vrea să fi băut și eu ca să uit tot.
Nu înțeleg de ce te interesează dacă-și amintește sau nu, nu e ca și cum...
Nu! Poate doar că putea să fie un fel de pauză de la toate certurile astea, atât!
O iei puțin cam prea în serios, ba chiar rămâi mult mai prost decât ar trebui.
Mda, Josh era pur și simplu prea beat ca să înțeleagă niște lucruri fără sens pe care le spusese, iar eu nu trebuia să le iau în seamă.

"Ce o să purtați în seara asta, domnișoară?", întreabă Greg intrând, lăsând pălăria la intrare.
"O, Greg, în seara asta".
"Nu-mi spuneți că ați uitat de cină?", îmi amintește pe un ton jucăuș.
"La naiba!".

Uitasem complet că acceptasem să merg cu tata la una din plictisitoarele sale cine de familie. Blestemată să fie Anny că m-a îmbârligat.

"Cred că o să port o cămașă și niște pantaloni negri".
"O, sunt sigur că dumneavoastră ați arăta bine cu orice, dar cred că tatăl dumneavoastră nu ar aprecia prea mult".
"Și?", întreb ridicând poate puțin cam mult tonul.
"Pur și simplu îi pasă", spune încet.

Toți care îmi amintesc cât e de importantă cina asta, pe cine naiba trebuie să întâlnim? Regina? Discursul lui Anny legat de mama îmi revine în minte și automat răsuflu zgomotos.

"Ați putea-o purta pe aceea, nu?", propune Greg indicând rochia din mâinile mele.

"Asta?", fac o mutră.

De fapt, nu aveam de gând s-o port nici acum nici altădată, dar trebuie să recunosc că e superbă. Rochiile pe care mi le-a cumpărat tata nu-mi plac deloc, nu mi se potrivesc. Poate că aș putea-o îmbrăca doar de data asta, oricum nu mă va vedea cu rochia asta pe mine, nu vreau să port de față cu el ceva ce mi-a "dăruit".
Ca să nu te aibă pe conștiință, aminteste-ți.
Exact, ca să n-aibe datorii față de mine.

****

Jennifer și tatăl său în mașină.

"Cât mai e?", întreb enervată.
"Nu începe, aproape am ajuns", spune tata.

Suntem în mașină de jumătate de oră deja, mergând spre cine știe ce restaurant enervant, plin de persoane care cheltuie sute de dolari pentru niște porții care n-ar sătura nici șobolanii.

"Arăți superb, dragă. Ești minunată, eu nu, adică, vreau să spun că arăți uluitor și mulțumesc pentru...", spune gesticulând în aer. "Păi, pentru asta".

Tata e greu să mulțumească cu adevărat celorlalți și știu cât i-a fost de greu să rostească acele cuvinte, adresându-mi-le. Și știu și cât se simte de ciudat să mă aibe alături după atâtea tentative de a mă duce cu el. Dar să văd zâmbetul pe care mi l-a adresat când am coborât scările a fost o senzație inexplicabilă, de parcă nu s-ar fi așteptat cu adevărat să vin și a rămas suspicios până în ultima clipă.
Dar știe și că, deși am venit cu el, comportamentul meu față de acele persoane nu se va schimba, iar asta îl tulbură, sunt sigură, pentru că asta mă tulbură și pe mine.
Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar când văd persoanele acelea aruncând vani de parcă ar fi lemne de ars, și altele care își rup spatele de dimineața până seara ca să reușească să câștige nici un sfert din ceea ce câștigă ei, îmi vine să-i lovesc cu ceva.
Aș putea părea o ipocrită, având în vedere că tata gestionează diferite afaceri, birouri și chiar și câteva apartamente și dacă ar vrea să acopere curtea în aur ar putea s-o facă în două zile.
Dar tata a pornit de la zero, de la nimic, suflecându-și mânecile și lucrând din greu ca să obțină tot ce are acum și, cu toate că acum a obținut atâta influență, continuă să lucreze din greu în fiecare zi.
Nimeni nu i-a dat nimic și cu atât mai puțin îi e dator cuiva. Doar lui însuși, iar eu îl admir din suflet pentru asta. Într-o zi vreau să creez și eu ceva doar cu puterile mele și s-o văd crescând în timp.
Să mă trezesc într-o dimineață și să zic: "Ăsta e al meu și l-am creat singură".

"Iată-ne ajunși", anunță tata indicându-mi restaurantul.

Cum îmi imaginam. Mașini luxoase ici și colo, ospătari care doar să primească un ciubuc mai au puțin și îi duc în brațe pe clienți ca să nu-i facă să meargă pe jos până la intrare și haine scumpe peste tot. Nu-i ca și cum al meu n-ar fi.
Am evitat să-i spun lui Meredith despre cină pentru că s-ar fi prezentat la mine acasă încercând să mă convingă să mă machiez mai mult sau să-mi las părul desprins.
Azi n-am auzit-o deloc, îmi lipsesc buclele sale și zâmbetul său inocent.
"Pot s-o iau eu?" întreabă un băiat apropiindu-se de mine.

Înțeleg doar după câteva secunde că se referă la geaca mea. Suntem deja înăuntrul restaurantului și amintindu-mi de Meredith, m-am distras.

"O, domnule Milton, ce plăcere să vă revedem. În seara asta rezervarea este pentru șase, observ", spune o femeie, etalându-mi un zâmbet incredibil de fals.
"Da, suntem șase", spune tata zâmbind. "Pot să știu unde e masa?".
"Desigur, urmați-mă", spune răspicat femeia, întorcându-se spre marea sală. Probabil bucuroasă de toți banii pe care o să-i aibă de la noi în seara asta.
"Șase? De ce șase?", întreb îngrijorată.
"E o cină de afaceri, ce credeai?".
"Credeam că vom fi doar eu, tu și un alt bărbat bătrân și plictisitor care vorbește despre afaceri de la primul fel până la desert, făcându-mă să adorm pe scaun".
"Jennifer...", latră tata.
"Uitați-l pe acele", spune indicând o masă lângă fereastră.

Observ că două persoane au ajuns deja. Un bărbat și un... Nu, stai, ăla cine e?
Cei doi bărbați se întorc și nu pot decât să observ superbul băiat care apare în fața mea, adresându-mi un zâmbet uriaș care aproape că mă topește.

"John, ce plăcere să te revăd, haide, ia loc", îl invită bărbatul cu părul alb. John? Îi spune pe nume? De cât timp se cunosc ca să fie atât de intimi?
"Tu trebuie să fi Jennifer?".
"Da, eu sunt, încântată de cunoștință", spun, uimindu-mă de felul meu de a mă purta. Continuă așa, Jennifer, haide!
"O, plăcerea e toată a mea, tatăl tău vorbwște des despre tine, ești chiar mai frumoasă decât îmi imaginasem", iar eu inevitabil devin roșie.
"Tată, nu stânjenii persoanele deja de acum", îl ceartă vocea de lângă el. "Oricum, eu sunt Michael, încântat", și-mi întinde mâna.

Strângerea sa nu e nici prea tare nici prea slabă. E prietenoasă. Amândoi sunt, nu mă așteptam acest gen de persoane.
Michael nu e foarte robust, dar are un chip frumos, angelic aș putea spune. Niște trăsături aproape de copil, dar fermecătoare, niște gropițe se observă în obrajii săi când râde și părul blond închis îi ajunge din când în cand în ochii verzi. Non seamănă prea mult cu tatăl, decât pentru zâmbet, poate luase de la mama.

"Deci, cum te simți din nou la Manhattan?".
"Mai bine decât aș fi crezut", răspunde tata și știu că minte.
"Ar trebui să facem câte-un meci de golf din când în când, știi?", și tata încuviințează mutând subiectul pe football.

Ce? E o întâlnire de afaceri sau o bere cu vechi prieteni?

"Cum te-a convins să vii aici?", întreabă Michael șoptind în așa fel încât să-l aud doar eu, eșuând mizerabil, fiindcă-i văd doar buzele mișcându-se.
"Poftim?", întreb strâmbându-mă.

În mod evident, trebuie să fi făcut o față extrem de amuzantă pentru că el pufnește în râs, dar nimeni nu pare să ne acorde atenție. Are un zâmbet cu adevărat relaxant, nu malițios ca cel al lui Josh. De ce îl compar cu el?

"Am întrebat cum de ești aici?".
"L-am însoțit pe tata, nu e evident?".
"Sunt sigur că de fapt nu vrei să fi aici", îl privesc mijind ochii.

"Cum de ești atât de sigur?".

"Pentru că nici eu n-aș vrea să fiu aici".

Mă bucur de prezența lui Michael. Nu e plăcut doar la aspect, ci și ca prezență și dacă va rămâne toată seara, sunt sigură că mă voi plictisi mai puțin.

"Vă pot lua comanda?", întreabă chelnerul prezentându-se la masa noastră.
"De fapt, așteptăm alte două persoane".
"O, desigur, în cazul acesta voi reveni mai târziu, când veți fi toți prezenți", și chelnerul se retrage în mod elegant. Aproape că mă așteptam la o piruetă.

Așa e, suntem doar patru, nu trebuia să fim șase? Unde sunt ceilalți doi oaspeți? Sper să fie ca Michael și tatăl său care mi se pare că se numește Fred.

"Mă duc o clipă să-mi pudrez nasul și mă întorc", Fred și Michael mă privesc zâmbind, în timp ce tata mă privește aproape fără cuvinte de ieșirea mea, dar își revine imediat.

Să-ți pudrezi nasul? De unde ți-a venit?
Nu știu, o aud mereu în filme și n-aveam chef să spun: "mă duc la wc".
Cât de educate suntem în seara asta!
Sper să reușesc până la finalul serii, dar nu cred că o să am probleme.

După ce am ieșit de la baie, mă îndrept spre masă ca să-mi reiau locul, dar o figură apare în raza vizuală mea și mă blochez pe loc.
Nu, nu poate fi adevărat, nu e adevărat, nu e adevărat, nu e adevărat!

Din instinct mă ascund în spatele unei coloane și respirația mea începe să se accelereze.
Ce caută aici? Și de ce îi strângea mâna tatălui meu? E o glumă, o afurisită de glumă!

"Domnișoară, vă simțiți bine?", mă întreabă un ospătar apropiindu-se. Din instinct mă uit la figura mea într-o oglindă și îmi văd fața de o culoare nedefinită, între roz, roșu și mov.
"Da, da, desigur", spun făcându-i semn cu mâna să plece.
"Sigur? Vreți un pahar cu apă?", mă întreabă îngrijorat.
"Nu, serios, sunt bine, acum mă întorc la masa mea".

Mă îndrept spre masa mea cu un nod în gât.
Vreau doar să iau un pahar și să i-l trântesc în cap ca apoi să fug. Dar știu că nu pot, și nici nu pot să stau în spate coloanei toată seara, așa că, ori la bal ori la spital.

"Jennifer, dragă, de ce ți-a trebuit atât de mult?", întreabă tata.
"Păi, era coadă, așa că mi-a trebuit puțin", mă bâlbâi puțin, așezându-mă la locul meu, în fața acelui specimen.
"Tu trebuie să fi fiica lui Milton, încântat de cunoștiință", spune coborându-și puțin capul spre stânga, într-un gest politicos, dar nu prea.

Bărbatul e îmbrăcat din cap până în picioare de firmă, sunt sigură ca și chiloții săi sunt și mâna sa e plină de inele. E mult mai profesional și rece decât Fred.
De ce te gândești la chiloții lui?
Era doar o observație!

"Plăcerea e a mea, eu sunt Jennifer", forțez un zâmbet.
"Iar eu sunt Josh".
"Încântată, Josh", strâng din dinți și îi strâng tare mâna.

Josh râde pe sub mustăți și îmi observă atent rochia, râzând și mai mult.
Am uitat complet că-i port rochia, ceea ce mă face și mai nervoasă și sigur mai roșie.

"Jennifer, te simți bine? Vrei să te însoțesc o clipă afară?", propune dulce Michael și știu că în fraza sa nu există dubluri înțelesuri și nicio maliție, așa că-i zâmbesc dulce, ceea ce se întâmplă foarte rar.
"Nu, mulțumesc frumos, Michael".

Josh aruncă priviri de foc, dar Michael pare să nu osberve, prezentându-se la tatăl lui Josh și la Josh însuși. Îi strânge mâna, după mine puțin cam prea tare, dar Michael nu cedează, ba chiar se face că plouă, așezându-se din nou la locul lui și aruncându-mi un zâmbet.
Prezența lui Michael, în mod ciudat, mă relaxează.

"Frumoasă rochie, Jennifer", se complimentează Josh și fața sa care cere palme, frecându-și pantoful său de piele de glezna mea.

Va fi o seară lungă, prea lungă.