Capitolul 20

Jennifer's Pov

"Jen...", îmi spune după o lungă pauză.

Urăsc cine-mi spune așa, dar în momentul acela hotărăsc să nu bag în seamă.

"Spune-mi".
"Ah, acum nu mă cerți? Te-am chemat Jen, deci? Nicio jignire?".
"Ești prea beat, nu merită, acum pune-te din nou jos, nu vreau să vomiți pe mine".
"O, ești mereu atât de drăguță, atunci ar trebui să mă îmbăt mai des", râde.
"Unde a dispărut bruneta?".
"O, aia... Cine știe, cine a mai văzut-o, o fi înghițit-o pământul sau răpit-o cineva. Am citit despre multe răpiri în ultima perioadă, o, Doamne, și dacă te răpesc și pe tine?", dintr-odată se pune în șezut pe iarbă. "Acoperă-ți fața, așa nu te răpesc", conclude punându-mi mâinile pe față.
"Josh, încetează, nu mă răpește nimeni, râd eu.

E o scenă absurdă, iar el e atât de beat încât mă înduioșează.

"Și tu de unde ști? Eu te-aș răpi".

Pot să știu și eu cât alcool a băgat în el?

"Nu, nu ai face-o. M-ar găsi imediat".
"Te-aș băga în buzunar, ești atât de mică", cu degetele mimează cât de mică. "Dar și atât de mare", conclude deschizând brațele.
"Josh, nu poți fi și mare și mic, sunt două lucruri opuse".
"Dar tu ești o sumedenie de opusuri, Jennifer Milton. Ești mare și mică, nenorocită și bună, enervantă și dulce, nepăsătoare și protectivă. O să înnebunesc stând lângă tine.
"Nu trebuie să stai lângă mine".
"Dar vreau să stau lângă tine".

Gust acele cuvinte și le tipăresc bine în mintea mea. Îl observ atent ca să nu uit acest moment. Blugii strânși cu o centură maro. Tricoul alb găurită pe laturi, cu câteva pete de Dumnezeu știe ce. Ochii negri, obrajii roșiatici din cauza alcoolului, părul său care nu stă într-o anume direcție și cuvintele sale.
N-ar fi spus nimic de genul treaz, poate că nici nu le gândește cu adevărat, cuvintele pe care le spune acum.
Nu s-ar fi deschis niciodată cu mine despre Caroline, n-ar fi venit niciodată la mine ca să-și ceară scuze și n-ar fi spus niciodată că are o viziune atât de încurcată, dar frumoasă, despre mine, dar mai ales nu ar fi spus niciodată că vrea să stea lângă mine.

"Taxiul, în sfârșit!".

Cât naiba de timp i-a trebuit? Era tras de o țestoasă?

"O, iată, acum pleci", Josh ridică dramatic mâinile în aer.

E beat mort stând pe gazon, singur. E frig, iar Meredith și Drake au plecat deja de o bucată bună. Dacă s-ar fi întors înăuntru cu siguranță ar fi băut din nou, dacă ar fi rămas afară s-ar fi urcat la volan făcând cine știe ce accident dezastros.
Vrei să rămâi încă mult timp aici să te gândești la toate părțile proaste în a-l lăsa singur sau să-l ajuți?
De ce ar trebui?
O, nu știu, pentru că a lăsat baltă bruneta ca ă se îmbete pentru situația asta? Sau pentru că ți-a destăinuit una din cele mai mari dezamăgiri din viața sa?
Conștiință afurisită!

"Haide, urcă", ordin distrusă de timpul ăsta petrecut singură cu el.
"Unde?".
"Cum adică unde, în taxi!".
"Unde merge?".
"Acasă".
"Nu vreau să merg acasă", face bot cu mâinile în sân, ca un copil mic.
"Nu face pe copilul, te simți rău, trebuie să mergem acasă".
"Ah, atunci mergem la tine acasă", spune cu un rânjet malițios.

Nu pot să cred că în condițiile astea continuă  să-și păstreze latura malițioasă.
Aș adăuga și că, chiar și în condițiile astea, continuă să fie al naibii de frumos.

"Ascultă aici, fetițo, eu n-am timp de pierdut, vă urcați sau nu?", întreabă enervat taximetristul, scoțând capul pe geam.

"Hei, bătrân morocănos ce ești, nu-i vorbi așa", acea frază protectivă mă îndulcește, dar nu e momentul pentru sentimentalisme.
"Taci, Josh! Mă scuzați, pe bune, îl ajut să se ridice și venim imediat".

Mă aplec ca să-l apuc și să-l trag sus. Cât naiba cântărește? Ce mănâncă? Fier?

"Ești foarte greu".
"Mda, întocmai, eu ar trebui să fiu cel care te ia în brațe pe tine".

Se ridică și mă ia repede în brațe. Eu scot un mic strigăt surprins, dar nu e în deplinul forțelor sale așa că ajungem pe jos amândoi.

"M-am săturat, dacă nu trebuie să vă urcați eu plec".
"Nu, nu, acum mă ridic, doar o clipă de răbdare, vă rog", mă uimesc de propria mea diplomație.
"Jen, se uită la curul tău! L-am văzut în timo ce te ridicai, te privea. Boșorog afurisit, nu vreau să mă urc în taxiul tău nenorocit, nu te uita la ea!".

"Josh, taci, la naiba".
"O, ajunge, chemați alt taxi, n-am chef să mă joc cu doi adolescenți beți", și pornește mașina, plecând.

Se întâmplă totul într-o clipă. Taxiul pleacă, eu sunt în picioare să privesc vehicolul care ar fi trebuit să mă salveze din situația asta ducându-mă înapoi acasă și Josh continuă să stea întins pe jos ca un idiot. Sunt atât de obosită!

"Ce naiba îți trece prin cap? E două noaptea! Ști cât o să dureze înainte să ajungă alt taxi?".
"Ăla se uita la fundul tău!", spune enervat.

Chiar face o 'scenă de gelozie'?

"Alcoolul ți se urcă la cap".
"Tu mi te ridici la cap!".
"Taci, înainte să te strâng de gât cu geanta".
" 'Jennifer vă omor pe toți cu simpatia mea' s-a întors", spune el ironic.
"Nu-i amuzant", spun eu râzând.

E inevitabil să nu râd, suntem la limitele ridicolului. Un Josh Cliver beat pe gazon care îmi spune lucruri fără sens și o eu închisă într-un șervețel pe care lumea avea curajul să-l numească rochie care îi ascultă cuvintele și îl ajută. Ce urma acum? O Melissa care se hotărăște să poarte o eșarfă?

"Și totuși râzi, deci un pic te fac să râzi, ești frumoasă când râzi. Aveam o pisică toată portocalie, seamănă cu tine".
"Mă compari cu o pisică?".
"Da, dar era o pisică cu adevărat frumoasă".
"Dar eu nu sunt o pisică".
"Poate că ești, dar nu ști", spune Josh filozofic.
"Conversația asta n-are pic de logică, acum chem în al taxi".

Iau telefonul și, desigur, fiindcă nu e de-ajuns să fiu în situația asta, telefonul s-a descărcat. Dacă ghinionul ar avea un nume, acela ar fi Jennifer Milton. Nu reușesc să-l deblochez în timp că deja s-a stins având în vedere că avea 1% baterie. Nu-l folosesc niciodată, așa că nu mă gândisem să-l pun la încărcat.

"Dă-mi telefonul tău, Josh".
"Depinde pe cine vrei să suni. Iubitul tău? Nu, nu ți-l dau, e al meu".
"Nu am un iubit, acum dă-mi telefonul".

Chiar nu înțeleg motivul acestor bruște scene de gelozie.

"Vrei să-l suni pe Drake?", o privire confuză s-a întipărit pe chipul meu.

Și Drake ce are de-a face acum? Cu siguranță acum o fi pe capacul wc-ului, vomitând. Săracul cârlionți de aur.

"Știam eu, vrei să-l suni pe el. Știam că-ți place de el. Farmec de creț afurisit".
"Farmec de creț afurisit?", râd la supoziția aia absurdă. "Vreau doar să chem un taxi, iar el telefonul meu e descărcat".
"Hmm, vino să-l iei", se indică cu arătătorul. Știu unde vreau să ajungă.
"Nici să nu-ți treacă prin cap, dă-mi-l și gata".
"O, păi atunci o să rămânem aici toată noaptea".

Gândul de a sta tot timpul pe străduța asta în frig, mă face doar să mă enervez mai tare și să mă cert cu un beat e inutil. Oricum mâine n-o să-și amintească nimic.

"Bine, spune-mi unde e".
"Prea ușor, o fi în unul din buzunarele astea", spune tupeist.

Un buzunar pe pieptul bluzei sale. Imposibil, acolo ar ieși în evidență.
Două buzunare în geaca care e aruncată pe jos.
Nici acolo, l-aș fi simțit de câte ori mi-a aruncat-o în seara asta.
Buzunarele blugilor. Privesc buzunarele, iar apoi pe el, care se uită la mine amuzat și malițios.

"Te urăsc", spun eu apropiindu-mă de el.
"Nu e adevărat", suflă la urechea mea.

Mă înfior pe loc la acea atingere.
Haide, Jennifer, nu e momentul să dai frâu liber hormonilor să se dezlănțuie, chiar și eu îngheț de la atâta stat aici. Ia telefonul ăla.
Pun o mână în buzunarul stâng din față, fără să bag mâna înăuntru, doar controlând buzunarul, nimic.
Fac același lucru cu buzunarul drept, nimic nici acolo.
Totul sub rânjetul său satisfăcut. I-aș trage un pumn dacă n-ar fi pentru faptul că după m-aș simți și mai vinovată decât mă simțeam deja.
Fac același lucru cu buzunarul stâng din spate.
Dacă cineva ne-ar vedea din afară ar crede cine știe ce când de fapt eu doar încerc în mod disperat să mă întorc acasă.

"Jennifer, ești o perversă! Îmi pipăi curul?", urlă Josh amuzat.
"Taci, aiuritule, nu urla! Dacă tu mi-ai da imediat telefonul, n-aș fi obligată să fac idioția asta".

De parcă ți-ar displace, mincinoaso.

"Astea ce naiba sunt?", întreb arătându-i lui Josh obiectul pe care-l scosesem din buzunar.
"Sunt niște chei, nu vezi? Și ar trebui să fiu eu ăla beat", spune pe un ton mustrător.
"Știu ce sunt, ai venit cu mașina?".
"Normal, cum altcumva?".
"Cât poți fo de prost de la unu la zece? O sută! Ești cu mașina și m-ai făcut să fac toată harababura asta pentru taxi?".

"Pai oricum n-aș reuși să conduc".
"Conduc eu, pentru numele lui Dumnezeu".

Mă privește puțin ciudat, de parcă ar asimila ceea ce tocmai i-am spus.

"Ai permis?".
"Da, ce te uiți așa la mine? Spune-mi unde ai parcat".

De fapt, am și o mașină, dacă nu mai multe, băgate în garaj, gata să fie folosite, dar asta nu contează.

"O, dar ești plină de surprize! Ce se întâmplă acum? Scoți o maimuță din cur?".
"Josh, vrei să-ți revii?".
"Nu pot", râde. "Am băut prea mult".
"Unde e mașina?".
"Ar trebui să fie puțin mai în față".
"Mai în față unde?".
"Hei, nu sunt un gps!".
"Nu-ți amintești unde ai parcat-o, nu-i așa?".
"Poate".

Mergem înainte pe stradă, apăsând butoanele cheilor ca să înțelegem unde e mașina. Cu Josh atârnat de umăr, trei căzături mai târziu și un genunche zgâriat, intrăm în mașină.

"Ce mai treabă, cine m-o fi pus oare?", spun punându-i centura.
"Deci, unde stai?".

Se uită la mine pierdut, te rog spune-mi că n-o s-o spună, te rog.

"Păi, eu, nu-mi amintesc", recunoaște, timid.
"Cum poți să nu-ți amintești unde locuiești? Ești beat, nu ai avut o pierdere de memorie. La dracu!".

Continuă să se uite la mine cu fața aia de câine plouat care mă enervează și mai tare. Așa că hotărăsc s-o sun pe Meredith, sperând că nu doarme.

"Meredith, sunt Jennifer".

"Jennifer, spune", zice somnoroasă, cu siguranță am trezit-o din somn.
"Scuze, te-am trezit?".
"Da, dar nu-i nimic, acum ai ajuns acasă?".
"Păi, vezi tu...", dar nu termin propoziția că mormanul ăla de prostie de lângă mine dă voce gândurilor sale.
"Surioară, nu, stai liniștită, nu ne-au răpit, dar Jennifer era cât pe ce să mă violeze ca să-mi ia telefonul. Ar trebui să fi mai atentă cu ea, ști?".

Mă fac roșie de rușinea pe care mă face s-o simt cu sora sa.

"Jennifer, ce se întâmplă? De ce ești cu Josh?".
"Pentru că idiotul ăsta despre care tot nu mă pot obișnui cu ideea că e fratele tău e beat mort, m-a făcut să cad de vreo sută de ori, a pus pe fugă taximetristul care trebuia să mă ducă acasă și acum nu-și amintește nici măcar unde locuiește".
"Surioară, voiau s-o răpească, pe bune, am salvat-o!".
"Vrei să taci? Nimeni nu voia să mă răpească!".
"Ba da, dar tu ești prea oarbă, dacă te bagă într-un sac să nu încerci să-mi ceri să vin să te salvez!".
"Prefer să rămân în sac decât să fiu salvată de tine".

Aud râsul sonor a lui Meredith de la celălalt capăt. Ce-i așa amuzant? E de plâns.

"Meredith, serios, nu mi se pare că e momentul să râzi".
"Scuze, dar faptul că vă certați și într-un moment de genul e prea amuzant".

Are dreptate. Chiar ne certam pe cum ar trebui să se întâmple acțiunile unei eventuale răpiri?

"Poți să-mi spui unde locuiți ca să-l aduc înapoi?", sprijin capul de volan.
"Dă drumul la gps, la destinații ar trebui să fie și strada pe care locuim, așa o să-ți fie mai ușor".
"Mulțumesc, Meredith, serios, ăsta nu-și amintește nici măcar cum îl cheamă".
"Spune-mi 'zeul sexului'", spune el.
"Vrei să taci? Mă enervezi".
"Și tu mă enervezi, dar te las să-mi conduci mașina".
"O fac ca să te duc înapoi acasă, aiuritul naibii beat și pervers ce ești".
"Copii!", vocea și râsul lui Meredith ne face să încheiem din nou discuția.

E absurd cum, cu jumătate de oră înainte stăteam pe gazon în liniște, cu mâinile împreunate în timp ce-mi vorbea despre o situație din trecut, atât de personală, iar acum suntem în mașina lui, certându-ne.

"Meredith, poți să-mi faci o ultimă favoare?".
"Desigur, spune".
"Poți să-mi suni un taxi? Așa când ajung la tine pot să mă duc direct acasă".
"Jennifer, poți să iei mașina, nu-ți face griji".
"Nu, nu, e bine așa, mersi".

Gândul că ziua următoare ar trebui să vină la mine acasă ca s-o ia, probabil fără să-și mai amintească ceva, chiar nu mă entuziasma.

"Bine, când ajungi acasă să nu suni. Dă-mi un mesaj, vă aștept trează".
"Mulțumesc și scuze din nou, Meredith, pe mai târziu".

Nu, pe bune, cineva să-mi dea o explicație logică cum un asemenea înger poate fi și doar o rudă îndepărtată cu specimenul ăsta?
Specimen pentru care simți ceva, aș putea spune.

Nu e momentul pentru conversația asta inutilă.
Nu e niciodată momentul!

"Pornim? Haiii! Vruum Vruum", mimează Josh cu brațele și privirea serioasă.
"Nici măcar n-am pornit motorul".
"Și totuși părea că mergem foarte repede", întredeschide ochii și se așează mai bine pe scaun.
"Cât ai băut?", spun pornind mașina și începând să urmez indicațiile gps-ului.
"Eram atât de supărat pentru că nu mă ascultai. Ți-am spus deja că nu cred chestiile alea, nu?".
"Da, Josh, mi-ai zis deja".
"Mă crezi?".

Se uită la mine cu privirea cea mai sinceră pe care am văzut-o vreodată la el. Ochii nu sunt doar negri, sunt și plini de adevăr. Pentru prima dată văd o latură a sa și faptul că e cea sinceră îmi face inima să tresalte.

"Da, te cred".
"Din fericire, altfel aș fi înnebunit...", râd încetișor, încercând să nu greșesc strada.
"Jennifer".
"Da?".
"După tine, de ce a făcut așa?".
"Despre cine vorbești?".
"Caroline".

Măresc forța cu care strâng volanul în mod inconștient. Doar auzindu-i numele încep să mă enervez. E posibil să urăști o persoană fără să-i ști aspectul sau caracterul?
Se pare că da. Cum poți fi atât de meschin și de mârșav?

"Eu, păi, nu știu. Persoanele fac lucruri stupide".
"Mda, nici eu, dar oricum toți pleacă, lăsându-te singur, mai devreme sau mai târziu".
"Nu spune așa".
"Vrei să-i spui că nu-i adevărat?".

Nu știu cum să răspund la acea întrebare pentru că eu gândesc ca el.
Poți să fi înconjurat de câte persoanele vrei, dar la urmă o să mori singur.
Când vei avea probleme vei fi singur, când totul vă merge rău ei fi singur.
Dar cu siguranță nu pot să exprim gândul acesta cu el în halul ăsta.

"O ai pe Meredith. Ea e sora ta și te iubește cu adevărat, o văd din felul în care zâmbește când o saluți cu un sărut pe frunte. Nu te-ar lăsa niciodată", mă privește cu capul sprijinit de scaun. "Iar apoi desigur în ai pe Drake. Sunteți unul opusul celuilalt și cred că tocmai de asta vă înțelegeți atât de bine. Te stimează atât de mult și prietenia sa e mai mult decât loială, fără îndoială".

"Cum poți spune lucrurile astea? Ești aici de foarte puțin timp".
"Uneori se înțeleg mult mai multe lucruri într-un timp scurt decât gândindu-te toată viața la ele".
"Și tu?".
"Eu ce?", întreb puțin panicată.
"Tu vei rămâne?".

De ce trebuie să-mi pună întrebarea asta? Ne-am urât mereu, din prima clipă, de ce acum trebuie să-mi ceară să rămân alături de el. Momentele în care aș fi vrut să-l umplu de vânătăi cu o bâtă se suprapun peste cele în care aș fi vrut pur și simplu să stau cu el în liniște, privindu-i ochii negri și trecându-mi mâna prin părul său arămiu.
Biblioteca, Meredith, gelozia, complimentele sale, scuzele sale, cuvintele sale urâte, atingerea sa care-mi dădea fiori, zidul, ura, afecțiunea.
Un amestec de emoții și imagini navigau în mintea mea la viteza luminii.

"Eu cred că da, că rămân".
"Și eu cred. Poate într-un fel ciudat, dar vei rămâne", face un mic zambet, privindu-mă și nu pot decât să zâmbesc la rându-mi.

Nu știu ce se întâmplă, nici ce simte în momentul acela. Nu mă interesează dacă eu conduc cu o durere îngrozitoare la picioare din cauza tocurilor, nu mă interesează dacă mașina asta duhnește groaznic a alcool și nici că nu am nici cea mai vagă idee de unde mergem având în vedere că urmez un gps care pare că a luat-o razna de la toate curbele pe care mă pune să le fac. Nu mă interesează absolut nimic din toate astea pentru că nu știu din ce absurd motiv, dar acum mă simt fericită.
Și oricum ar fi, mâine nu-și va aminti nimic.

"Jennifer!", spune brusc, întorcându-se spre mine.
"Ce?", întreb îngrijorată.
"Eu trebuie, o, Doamne, trebuie", și-și duce mâna la gură.
"O, Doamne, nu, te rog, Josh, nu vomita acum, nu aici".

Măresc viteza mașinii ca să ajung la acel peco pe care-l văzusem în capătul străzii. Mai lipsește doar voma! Cobor repede din mașină și nu reușesc să deschid portiera în timp, că vomită pe rochia mea.

"Josh, la dracu! Glumești?", dar nu primesc niciun răspuns, doar altă vomă. De data asta pe jos, din fericire.
Ce scenă romantică!
Nu mi se pare momentul potrivit. Sunt cât pe ce să vomit și eu de scârbă, a vomitat pe afurisita mea de rochie.
Nici nu-ți plăcea rochia aia.
Asta nu înseamnă că voiam ca cineva să vomite pe ea, cu mine în ea, pe deasupra!

"Jennifer, scuz...", și vomită din nou.
"Taci, înainte să mă hotărăsc să iau mașina și să te las pe stradă!".
"Nu ai face-o niciodată", spune ștergându-se la gură cu mâneca, râzând.

"Tu chiar râzi într-un moment de genul? Nu puteai să aștepți câteva minute în plus ca să vomiți?".
"Nu pot să vomit la comandă, ști?".
"Ce scârbos. Te simți mai bine măcar?".
"Da, cu siguranță".
"Atunci sunt și mai frustrata decât înainte", spun făcându-l să râdă.
"Așteaptă-mă aici, mă duc să cumpăr o sticlă de apă și niște șervețele de la peco, mă întorc imediat, încearcă să nu te omori".
"O să încerc".

Merg spre peco. Ce oroare. Igiena e cumva interzisă?
Nu-i ca și cum tu ai fi maxim de curată acum.
Aproape că uitasem că am vomă pe mine la privirea dezgustată a vânzătorului. Ce are de privit? Locul ăsta e dezgustător la fel ca rochia mea acum.

"Aveți o baie?".
"În capăt la dreapta", spune țâfnos, privindu-mă în continuare dezgustat.
"Nici dacă mă obligi cu forța", urlu intrând și ieșind din scârboșenia aia de baie în mai puțin de jumătate de secundă.
"E vreo problemă?".
"Ați văzut acea baie? E o oroare, știți ce este acela săpun?".
"Iar dumneavoastră știți ce sunt acelea haine curate?", răspunde pe un ton țâfnos, vânzătorul.
"Ăsta e un accident de parcurs", arăt spre pata de pe rochia mea.

Ies enervată din acel peco de doi bani, care ar trebui să închidă pentru deșeuri chimice neidentificate, cu o sticlă de apă și niște șervețele.

"Bea și șterge-te", arunc cu achizițiile în Josh.
"Mereu drăguță!".
"Am fost chiar prea mult!".
"De ce nu te-ai șters?", întreabă Josh după ce a băut o gură de apă.
"Pentru că aia nu era o baie! Riscam să iau o infecție africană doar privindu-l!".
"Acum ai și pretenții?", întreabă râzând pe sub mustață.
"Îți amintesc că nu ești tu cel cu vomă pe tine!", spun făcând bot, cu mâinile în sân. Știu că e prostesc, dar când sunt supărată îmi vine instinctiv s-o fac.
"Vino aici", îmi spune, dar eu mă dau înapoi fără ca măcar să-mi dau seama. "Haide, Jennifer, nu vreau să-ți fac nimic, dar nu reușesc încă să mă țin pe picioarele mele fără să cad ca un handicapat".

Mă apropii încet de el și cu un șervețel ud începe să-mi șteargă rochia.
Ar fi fost o scenă destul de drăguță dacă n-ar fi fost înconjurată de scârboșenia asta de vomă. Îmi șterge atent rochia, dar din când în când întredeschide ochii, de parcă n-ar reuși să nimerească mereu pata. A greșit deja de trei ori, udând rochia într-un punct mai mult decât curat, și eu râd de cât era de caraghios în momentul acela.
"O, la dracu", mă apucă de un șold, strângându-l tare cu mâna și apropie stomacul meu mai mult de fața lui.

"C-ce f-faci?", întreb surprinzându-mă de acel gest.
"Încerc să te șterg, dacă poate încetezi să te mai miști".

Bat frenetic cu piciorul pe jos, făcând să se miște și restul corpului în consecință. Mă agit doar pentru că mi-a atins un șold, apropiindu-mă de el.
Par o adolescentă aiurită în plină criză hormonală.

"Gata".
"Haide, te ajut să urci în mașină, să mergem".

În sfârșit, după alte cincisprezece minute de mașină și un Josh beat care se discute cu el însuși despre cine e mai bun dintre un dragon și un știulete, ajungem acasă.

"Ați ajuns! Cât v-a trebuit?", întreabă o Meredith îmbrăcată în pijama, stând pe scările de la intrare.

Acum înțeleg de ce Josh, când m-a însoțit acasă cu motorul nu a fost surprins de imensa mea locuință, același lucru pentru Meredith.
Casa lor e mare cât a mea, ba chiar curtea lor e și mai mare.
Cine știe ce job au părinții lor, cu siguranță nu mătură frunzele prin parc.

"Am avut o problemă de parcurs".
"Văd", indică rochia mea care arată groaznic.
"Las-o baltă, ajută-mă să-l scot din mașină".
"Încă nu și-a revenit?".
"Ba da, dar capacitățile sale de a se mișca sunt egale cu cele ale unui copil de doi ani".
"Înțeleg", îmi răspunde, râzând în pijamaua sa roz.
Dacă aș vedea-o dormind aș zice că e o păpușă de porțelan, nu o fată.

Îl ducem pe Josh în camera lui și îl azvârlim în pat, din fericire sunt puține scări, pentru că spatele meu în seara asta nu mai rezistă. Sunt chiar curioasă să văd cum e făcută camera lui, dar întunericul îmi blochează vederea. Văd doar un pat de două persoane și poate câteva tablouri ici și colo prin cameră, tot ceea ce-mi permite să văd lumina slabă a lunii.

"A ajuns taxiul", spune Meredith privind afară pe geam.
"O, din fericire, atunci eu mă duc, ne vedem luni la școală".
"Asteaptă, Jen, dă-mi rochia aia să o bag la spălat și îți dau niște haine curate".
"Ce? Nu, nu-i nevoie".
"Chiar vrei să intri 8n taxiul ăla și să-ți faci tot drumul până la tine acasă cu chestia aia scârboasă pe tine?".

Logica ei e de necontestat, așa că răsuflu abătută.

"Așteaptă-mă aici, mă întorc într-o clipă", și dispare pe usă.

Josh a adormit, de necrezut. Noi aproape că ne rupem gâtul ca să-l ajutăm și el adoarme fără un mulțumesc măcar. Reușește să mă facă să-l urăsc chiar și dormind!