Capitolul 17

Jennifer's Pov

O aștept pe Meredith la ieșire, în spatele unui copac, pentru că nu vreau să mă vadă Josh. Cu siguranță ar încerca să-și ceară scuze, iar eu nu am chef să ascult scuze false, eu nu vreau persoane false lângă mine.
Nu sunt nimeni pentru tine? În regulă, nu sperasem niciodată la asta, ba chiar mă bucur că mi-am luat o afurisită de povară de pe suflet. Eu nu vreau să am de-a face cu el, cum el nu vrea să aibă de-a face cu mine.
Ești o mincinoasă îngrozitoare, știi asta?

"Jennifer, de ce ai spus că m-ai fi așteptat aici? Ești destul de înfricoșătoare, știi?", îmi spune Meredith apărând de după copac.
"Mm, voiam să stau la umbră, e cald", răspund.
"Practic, mai are puțin și se pune furtuna".

Repet ceea ce am spus mai devreme; "mincinoasă îngrozitoare".

"Haide, să mergem să facem cumpărături înainte să mă răzgândesc", spun grăbită.

Intrăm într-o grămadă de magazine, de la cele mai scumpe la cele mai puțin scumpe, de la cele mai mici la cele mai mari.
N-am probat în viața mea atât de multe rochii toate într-o dată, iar săracele picioarele mele imploră milă.

"Hai să încercăm magazinul ăsta", exultă Meredith plină de energie.

Cum reușește să mai aibă energie în corp? Eu merg pe stradă aproape târându-mă și sprijinindu-mă de fiecare zid posibil.

"Meredith, haide, tu ți-ai găsit rochia, eu nu, e destin; haide să ne întoarcem acasă", implor.
"Sub nicio formă! Trebuie să-ți găsești și tu una, în plus, am fi terminat de făcut cumpărături deja de câteva ore dacă tu nu ai fi refuzat fiecare rochie pe care ai probat-o!".

Meredith cumpărase o rochie roz pal care îi ajungea până la genunchi, fără bretele, dar cu un corset lucios și fusta vaporoasă. Serios, dar elegant, așa ca Meredith. Eu însă, nu am găsit nimic, dar îmi convine pentru că nu aș fi îmbrăcat niciodată acea rochie de-un albastru metalizat cu paiete, care îmi ajungea până la jumătatea coapsei, și nici fusta aia cu talie înaltă și un top, pe care e o însultă să-l numești articol vestimentar, eu numesc așa ceva "sutien".

"Bine, fie, asta e ultima și alegi tu hainele, în timp ce eu mă așez pe canapea", mă dau bătută la urmă.

Mă așez pe unul din divanele roșii dintr-un magazin numit "Mode". Când se spune a găsi bume inovative. Stau lângă alți trei sau patru bărbați la fel de obosiți ca mine, care aruncă priviri apreciative în direcția iubitelor lor de fiecare dată când ies din cabină cu o rochie diferită, dar cu siguranță fără să le privească cu adevărat, cum fac eu cu Meredith.

Apropo de Meredith, au trecut deja douăzeci de minute, jefuiește cumva magazinul?
Și după o văd venind cu un cărucior plin de haine și încălțăminte și nu știe datorită cărei forțe divine n-am izbucnit in lacrimi.

"Meredith, eu...".
"Nu, nu, treci în cabină: începe să probezi hainele. Cu cât începi mai repede cu atât termini mai repede. Hai, hai".

Douăzeci de rochii mai târziu și suntem încă în afurisitul ăsta de magazin, la un moment dat m-am și gândit să plătesc o vânzătoare pe ascuns ca să ne scoată afară, dar Meredith stă cu ochii pe mine ca pe butelie. De fiecare dată când ies din cabină, Meredith se strâmbă, spunând că formele corpului meu merită o rochie mai bună.
Prostii, corpul meu are nevoie de un hanorac comod și de blugi.
"Parada" asta se lungește de atât de mult timp încât chiar și anumite vânzătoare și anumiți clienți s-au așezat acolo de ceva vreme și își exprimă părerea.
Rochie verde cu corset verde, respinsă.
Rochie neagră, lungă până la genunchi cu spatele din dantele, respinsă.
Fustă roșie de mătase cu o cămașă albă, respinsă și combinația asta.
Deja ies din cabina asta fără ca măcar să văd ce am pe mine, mă schimb cu ochii închiși, literalmente.
Ies din cabină și, persoanele care privesc de ceva vreme, deschid ușor gura, angajata facendo​ ochii mari, ca apoi să-și revină imediat, iar Meredith bate din palme cu un zâmbet satisfăcut.
Mă întorc spre oglindă ca să văd de rochie am pe mine.
"Fără dar și poate, da! Asta e perfectă, Jennifer, e uluitoare".
"Sub nicio formă, tu ești nebună, mai degrabă mă duc dezbrăcată și e același lucru!", spun în timp ce mă întorc în cabină.
"Jennifer, glumești? Tu te vezi?", spune întorcându-mă spre oglindă. "Ești superbă, nu e obscen, tu nu ești obscenă, arăți superb!".

Eu nu mă văd superbă, ba chiar deloc. Mă văd pur și simplu înfășurată într-un material mult prea mulat și prea scurt pentru una ca mine.

"Chiar ești, ești cu adevărat superbă", continuă Meredith dulce, observând expresia mea în fața acestei oglinzi, "În plus, dacă nu iei rochia asta, va trebuie să probăm altele, sau să mergem în alte magazine".

Ochii mei se deschid din senin la auzul acelei fraze îngrozitoare și mă întorc brusc.

"Ăsta e bun!".
"Eram sigură, hai, du-te să te schimbi ca dupaia mergem să plătim", râde Meredith.

****

"Sunt acasă!", urlu intrând pe ușa de la intrare în timp ce mă îndrept spre salon.

Tata stă pe fotoliul negru de piele cu niște hârțoage în fața lui, pe măsuță, în timp ce Anny e ocupată să curețe căminul. Dar apoi se întorc spre mine și mă privesc uluiți, fără să zică nimic.

"Ei bine, ce e? Ați văzut o fantomă?", întreb enervată".
"Ce sunt alea?", întreabă Anny indicând plasele pe care le aveam în mână.
"Sunt niște plase", îmi bat joc de ea.
"Da, ne-am dat și noi seama, dar ce e înăuntru?", preia cuvântul tata, și mai uimit decât Anny.
"Ce vreți să fie în niște plase de genul? E o rochie și o pereche de pantofi".
"O rochie și o pereche de pantofi?" strigă aproape în același timp.
"Ați înnebunit? Da, aveți vreo problemă?".

Tata și Anny fac schimb de priviri, curioși, neștiind ce să zică, dar la urmă tata se hotărăște să vorbească.

"Nu, nicio problemă, dragă, doar că e destul de ciudat, ai refuzat mereu rochiile pe care ți le cumpăram".
"Trebuie să mă duc la o petrecere mâine seară", îi anunț pe un ton liniștit.

Dacă înainte n-aveau cuvinte, acum au rămas și fără voce. Aș fi vrut să scot telefonul și să le fac o poză cu fețele alea de auriți.
Anny aleargă spre mine și mă îmbrățișează rapid.

"O petrecere? Cu iubitul tău?".

La ultimul cuvânt în văd pe tata încremenind și mă pufnește râsul.
"Merg cu o prietenă, dar acum dă-mi drumul Anny, nu respir", râd eu.
"O, da, mă scuzați", și se întoarce la curățenia ei.
"Eu mă duc să-mi fac un duș, cobor la cină", și mă îndrept spre scări, dar tata mă oprește.
"Jennifer, așteaptă o clipă", se ridică de pe canapea, venind spre mine.
"Mă bucur foarte mult că te duci la această petrecere", spune pe un ton de parcă n-ar fi terminat propoziția. "Dar poate, având în vedere că te duci la această petrecere, ai putea să mă însoțești și pe mine la această cină de afaceri duminică".
"Nici vorbă!".
"Dar, Jennifer, ești fiica mea, am nevoie de tine!".
"Ba nu, te descurci foarte bine și singur!".
"Nu fi proastă, am nevoie de susținerea ta, trebuie să vii cu mine!".
"Trebuie? Cum sa nu! La ce ai nevoie de mine? Să arăți că-ți voi călca pe urme? Că fiica ta Jennifer Milton va prelua frâiele afacerii tale afurisite? Nu vă temeți, parteneri, 'Milton Enteprises' nu moare niciodată!".
"Nu-mi vorbi pe tonul ăla!", urlă, sfredelindu-mă cu ochii săi albaștri, dar sunt la fel de nervoasă și eu, ca să pot ceda la privirea aceea.
"Nu, tu nu-mi poți vorbi așa! De când a murit mama nu faci altceva decât să mă convingi să merg cu tine la afurisitele astea de licitații, întâlniri și petreceri de caritate, unde toți nu fac altceva decât să mă privească și să se întrebe ce voi hotărî să fac cu viața mea, acum că sunt ultima moștenitoare. Nu sunt un afurisit de trofeu cu care să te mândrești, nu pot s-o înlocuiesc pe mama, trebuie să încetezi să mai încerci! Ai înțeles? Încetează!", urlu dintr-odată cu toată forța pe care o am în corp și mă îndrept spre camera mea.

Din privirea nu cred că ar fi vrut să riposteze, dar dacă ar fi făcut-o, n-aș fi vrut să-l ascult. Țineam în mine acel gând deja de ani și faptul că a crezut că o afurisită de petrecere m-ar putea schimba a dezlănțuit furia din mine.
Chiar nu înțelege de ce nu vreau să mă duc? Crede că e doar lene sau un moft stupid? Nu a înțeles nimic, nimeni nu înțelege niciodată nimic!

"Domnișoară, pot să intru?", întreabă Anny încet, bătând la ușa mea.
"Nu, nu poți", mormăi eu, dar cu siguranță nu a înțeles răspunsul meu, având în vedere că fața mea e acoperită de pernă, iar ea intră oricum.
"N-am chef să aud predica ta", o anunț, fără să dau la o parte perna.
"Nu vreau să vă fac o predică, doar ascultați-mă", dar eu nu vorbesc, iar ea ia tăcerea mea drept cale liberă ca să-mi poată vorbi.
"Tatăl tău nu te consideră așa", începe ea.
"Am spus fără predici".
"Lăsați-mă să termin de vorbit. Tatăl tău nu te consideră așa, el nu te consideră trofeul său, te consideră fiica lui, pur și simplu fiica lui. Lucrez pentru voi deja de ani buni, și l-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră când era încă la primele arme în lumea afacerilor și nu a fost mereu atât de sigur de sine și nu avea nici o intuiție prea mare pentru afaceri pe vremuri".
"Unde vrei să ajungi, Anny?", întreb enervată.
"Timp în urmă, când dumneavoastră erați încă mic, tatăl dumneavoastră s-a blocat în timpul unei conferințe".
"Cum adică s-a blocat?", înlătur în sfârșit perna de pe față.
"Se blocase, domnișoară, era nesigur, îi era frică să nu greșească și trebuia să țină un discurs foarte important pentru statisticile afacerii. Era singur pe acel palc și, brusc, cu toți acei ochi ațintiți asupra lui, a uitat tot discursul pe care trebuia să-l facă și a fugit de pe palc".
"Tata a fugit de la o conferință de afaceri?", întreb absolut uimită de povestea aceasta pe care n-o mai auzisem niciodată.
"O, da, a fugit cu coada între picioare și s-a întors acasă panicat. Din ziua aceea afacerile au mers tot mai rău. Lumea asta e plină de rechini, și nimeni nu vrea să cheltuie bani sau să semneze contracte cu un om care nu e în stare nici măcar să țină un discurs. Și cu toate că tatăl dumneavoastră avea cele mai bune intenții, s-a prezentat tot mai puțin la lucru, pierzând tot mai multe acțiuni".
"Și apoi? Cum și-a revenit?".
"După săptămâni întregi în care povestea asta continua, mama dumneavoastră a hotărât să pună punct situației. Tatăl dumneavoastră era mereu închis în biroul său panicat, de teama că ar putea întâlni din nou persoanele acelea care erau nerăbdători să-l vadă scufundându-se și să-i cumpere puținele acțiuni rămase, dar mai ales cu frica de a trage și familia la fund. Mama dumneavoastră l-a convins să participe la conferința despre țesuturi și i-a zis că am fi participat toți".
"Vrei să spui că ne-am fi dus și noi la conferința aceea?".
"Desigur, în ziua aceea ne-am îmbrăcat toți elegant, mai ales dumneavostră erați foarte frumoasă cu acea fundiță roz în cap și mama dumneavoastră de-asemenea. Chiar și eu și Greg am venit împreună cu voi. Când am pășit înăuntru, toți s-au întors spre noi, iar tatăl dumneavoastră a făcut câțiva pași înapoi, dar mama dumneavoastră, ținându-vă încă în brațe, i-a strâns mâna și au continuat să meargă. Îmi aduc aminte perfect ziua aceea, fiecare clipă și dacă l-ați întreba pe Greg v-ar spune exact același lucru pe care vi l-am povestit eu. Am mers împreună spre masa noastră și mama dumneavoastră sfredelea cu privirea pe oricine îndrăznea să râdă sau să vorbească la urechea celuilalt, mereu strângându-i mâna tatălui dumneavoastră. Știți, domnișoară, dumneavostră aveți fix aceeași privire. E plină de iubire, dar când e vorba de a proteja ceva ce e al dumneavostră sau ceva ce iubiți, aveți privirea mamei dumneavoastră, de parcă nimic nu v-ar putea atinge".
"Eu nu sunt ca ea", cobor privirea.
"Nu, nu ești, dar din anumite puncte de prevedere sunteți leită ea si, aveți încredere, e un compliment. Se spune că atunci când o persoană moare, lasă o bucată din sufletul ei persoanelor dragi și cred că dumneavoastră ați luat mai mult decât o simplă bucată".

Nu vorbesc, nu spun nimic, minse strige inima la acele cuvinte, simt răsuflarea tot mai grea și ochii arzându-mă. Nu mai vreau să ascult, dar nu reușesc să spun nici măcar o silabă.

"Dar nu aici voiam să ajung. Voiam să vă spun că în seara aceea după diferite ore de comentarii și deducții, un bărbat s-a urcat pe palc și a cerut ca tatăl dumneavoastră să intervină. El a încremenit, dar mama ta i-a spus că trebuia să meargă să-și expună toate ideile și să nu-i fie frică de nimic, că noi am fi fost acolo. Ba chiar, îmi amintesc că a spus că dacă cineva ar fi râs ar fi aruncat șampania pe el", spune râzând melancolic. "Tatăl tău s-a urcat și pentru un minut a fost liniște și a căutata cu privirea prin mulțime, noi i-am zâmbit și tu ai ridicat mânuța ta ca să-l saluți de departe".
"Iar apoi s-a blocat din nou?", întreb eu încet.
"Oh, nu, nici pe departe. Și-a expus toate ideile una după alta, a început să vorbească pe un ton serios și tare despre lucruri pe care, desigur, niciunul din nou le înțelegea, dar mama dumneavoastră continua să-i zâmbească. Din acea zi, acțiunile au început din nou să urce, contractele s-au înmulțit și odată cu trecerea timpului, partenerii, care timp în urmă râdeau de el, se temeau de el și unii cereau un contact disperat cu afacerea lui".
"Ce vrei să-mi spui cu povestea asta, Anny?".
"Spun doar că dumneavoastră și mama dumneavoastră i-ați dat forța de a merge mai departe și din ziua aceea mama dumneavoastră l-a însoțit mereu la întâlnirile sale de afaceri, dar când a murit, s-a simțit pierdut. I-a fost frică să nu eșueze din nou și să nu fie capabil singur, dar când vă vedea, o revedea pe Elizabeth și și-a împus să reușească și să nu cadă în abis. Pentru dumneavoastră, pentru el, pentru mama dumneavoastră".
"Întocmai, a reușit, și chiar destul de bine", încerc aă nu ridic tonul".
"Da, e adevărat, dar oricum, să stea aici la Manhattan pe vremuri îi făcea rău, era puternic, dar nu destul, așa că s-a refăcut la Londra, ținând afacerile în frâu aici de la depărtare. Dar acum a trebuit să se întoarcă și noi parteneri, noi afaceri au fost create și el trebuie să facă orice ca să țină sus numele său. El nu are nevoie de dumneavoastră ca trofeu, el are nevoie de dumneavoastră ca să facă față.