Capitolul 15

Jennifer's Pov

Corpul meu e transpirat, simt bluza de pijama lipindu-se tot mai mult de piept și respirația devenind mai pripită de parcă aș fi alergat mii de kilometri.
Simt că-mi lipsește tot mai mult aerul și urlu, urlu ca să mă fac auzită, dar ies doar niște țipete joase, răgușite.

"Jennifer! Jennifer!".

Iar la urmă aproape că simt lacrimile, până când deschid ochii.

"Jennifer... Haide, respiră, fă ca mine, respiră", mă sfătuiește Anny care e pe-o parte a patului.

Încep să respir încet încet, cum face Anny.

"Bravo, așa, stai liniștită, te descurci foarte bine, ești aici cu mine, în patul tău", continuă să șoptească Anny, ștergându-mi fruntea transpirată.
"Sunt în patul meu, nu s-a întâmplat nimic", repet mai mult pentru mine însămi decât pentru Anny.
"Coșmar?", mă întreabă Anny.
"Mda", răspund neutră.

"De când au reînceput?", mă întreabă deloc uimită, de parcă s-ar fi așteptat la reapariția coșmarurilor mele odată întorși la Manhattan.
"De când suntem din nou aici".
"Tatăl tău știe?".
"Nu! Și nu trebuie să știe!", spun ridicându-mă imediat din pat.

Nu trebuie să știe nimic, nu acum cel puțin. În ultima vreme tata e foarte stresat din cauza tuturor acestor noi întâlniri de afaceri și mai lipsesc doar eu cu atacurile mele de panică fără sens.

"Jennifer, dragă, ai nevoie de ajutor, ști asta".
"Nu am nevoie de ajutor".
"Toți au nevoie de ajutor".
"Nu și eu", spun cât mai sigură posibil.

Anny se ridică de pe pat privindu-mă cu un zâmbet pe care îl urăsc, îndreptându-se spre ieșire.

O ador pe Anny, felul său de a se purta și zâmbetele sale luminoase pe care mi le acordă des, dar nu acel zâmbet.
E un zâmbet de compasiune și plin de tristețe, acel zâmbet pe care i-l adresezi cuiva doar ca să nu începi să plângi și să nu-i provoci mai multă durere.
Un zâmbet fals pe care, după moartea mamei, toți mi-l adresau.
Toți continuau să spună 'Era o femeie bună', 'Semeni atât de mult cu ea, Jennifer'.
Se înșeală toți, cu vârf și-ndesat, pentru că acele două propoziții nu aveau sens împreună.
E adevărat, mama era o femeie bună și tocmai de asta nu semăn deloc cu ea.
Îmi fac o baie, puțin mai lentă decât de obicei. Rămân mai mult timp decât ar trebui sub jetul cald al dușului, de parcă, pentru o clipă, acel jet ar putea înlătura murdăria pricinuită de vină, ca apoi să mă arunc din nou în pat și să privesc tavanul alb.
Trebuia să colorez pereții ieri, dar eram prea distrasă de ziua pe care o petrecusem.
A fost foarte ciudată, prima dată când mi-am petrecut atât de mult timp singură cu Josh și nu știu din ce motiv, nu m-a deranjat.
Urăsc modurile sale de a mă stânjeni, să se dea la mine sau la orice altă fată în stare să meargă. Urăsc felul în care mă face să mă înroșesc sau să fiu stânjenită, dar ieri, într-un oarecare fel, adoram și modurile sale de a se purta pe care le urăsc.
Și avea dreptate, dacă acel angajat nu ar fi intervenit când el se apropiase în felul ăla de mine, probabil ar fi reușit să mă sărute.

Ceea ce nu știu însă, este dacă nu reușeam să mă dau la o parte sau dacă nu voiam să mă dau la o parte.

****

"Astăzi trebuie să mergem să facem shopping, știi nu?".

Meredith vorbește deja de vreo oră bună, dar eu nu înțeleg o iotă din ce spune acolo, așa că mă limitez la a încuviința, prea pierdută în gândurile mele.
Încă nu i-am văzut pe nicăieri nici pe Josh, nici pe Drake. Cine știe unde or fi, dar mai ales, după ziua de ieri, cum ar trebui să mă comport? Iar el cum s-ar fi comportat?
Pot să știu și eu ce naiba tot spui acolo? Ați cumpărat niște vopsea, niște ochelari și ați mâncat niște mâncare de doi bani și v-ați certat în jumătate din acest timp.
Știu, dar...
Niciun dar, nu ți-a cerut să te căsătorești cu el!

"Jennifer, tu măcar mă asculți?", mă întreabă dintr-odată Meredith, destul de enervată.
"Poftim? Sigur că te ascult!".
"Atunci ce-am spus?".

"Hmm, păi, ai spus că, că, hmm, adică...".
"Tu n-ai ascultat nici măcar un cuvânt din tot ce ți-am spus, nu-i așa?".
"Scuze, sunt cu capul în nori", spun cu voce inocentă.
"Am observat, vrei să vorbim despre asta?".

Îi fac un 'nu' cu capul, în tăcere. Ce ar fi trebuit să-i spun? Ah, vezi tu, fratele tău, persoana cu care aproape că mă bat în fiecare zi, ieri a fost foarte puțin drăguț cu mine, iar acum eu nu mai înțeleg nimic? Optez pentru tăcere.
Din fericire pentru mine, Meredith nu este o persoană foarte insistentă și nu dă importanță acestui lucru.

"Oricum, ziceam că azi trebuie să mergem să facem cumpărături".
"Ce? Cum? De ce?", întreb, luată pe nepregătite de cererea ei.
"Cum adică de ce? Mâine seară e petrecerea!".

Alarme roșii încep să-mi sune în cap provocând un haos neașteptat.
Cum am putut să uit din nou de petrecere? Ce naiba de probleme are memoria mea?

"Nu pot să cred", râde. "Ai uitat din nou".
"De tot!".
"Și partea tare e că tu ai propus-o", replică Meredith, amuzată de lipsa mea de memorie.
"Știu, știu, nu-mi aminti", îi spun luându-mi capul în mâini imitând o voce disperată, făcând-o să râdă și mai mult.
"Ba trebuie să-ți amintesc, acum spune-mi, ști unde să mergi să-ți iei rochia?".
"Chiar nu pot să-mi pun niște blugi?", întreb făcând fața de cățeluș plouat.
"Jennifer!", mă ceartă.
"De ce nu? Îmi iau niște blugi mulați și o cămașă, mai mult de-atât nu pot face!".
"Dar ia-ți tocuri!".

În fața ochilor îmi trece o imagine oribilă: eu pe trambulinele alea.
Adică, haideți să fim serioși, cad și mă lovesc de orice purtând niște all star, darmite cu niște tocuri.

"Dar o să par un nenorocit de t-rex invalid pe tocuri".
"Nu poți să nu porți o pereche de tocuri!".
"Eu n-am tocuri".
"Nici nu mă îndoiam de asta. Tu de ce crezi că mergem la cumpărături?".
"Te rog, Meredith, nu, te rog!".
"Dar nu poți să te duci la o petrecere de-a Tatianei îmbracată așa, în mod obișnuit! În plus, Josh își va bate joc toată viața! Trebuie să-ți amintesc glumele sale despre hanoracele tale?".

Josh! Mereu el. Dar poate după ziua de ieri nu mai e motiv să mă alarmez atât de tare, poate nici nu mai trebuie să mă duc.

"Te las să-mi alegi rochia dacă pot să evit tocurile", îi spun aproape implorând-o.
"Mă lași și să te machiez și să-ți fac părul și pe tema asta nu discut, îmi pare rău, ne vedem după ore", și pleacă fără ca măcar să-mi dea timp să răspund.

Mă îndrept spre cofetărie, în căutarea disperată de puțină cafea și, având o oră liberă, voi dedica puțin timp desenului, pe care îl iubesc atât de mult, dar pe care îl lăsasem de-o parte în ultima vreme.

"Hei roșcato, unde te duci singură singurică?", aud spunându-mi-se din spate.
"Tu ești?", întreb întorcându-mă și uitându-mă la un băiat pe care nu-l mai văzusem până atunci.
"Persoana care te va scoate la o cafea", spune încrezător.

Și iată un alt egocentric plin de sine, cresc ca ciupercile.

"Iar eu sunt cea care, dacă nu te dai la o parte, o să verse pe tine toată cafeaua", răspund pe același ton.
"Suntem nervoase, hm?", și îmi blochează strada, punându-se în fața mea.
"Nu, tu mă enervezi, dă-te".
"O, haide, ieși cu mine, te asigur că nu vei regreta".
"Sunt sigură că vor fi multe alte fete ghinioniste care vor avea displăcerea de a ieși cu tine la cafea".
"Ce ai spus?", întreabă uimit.
"Hei, ce se întâmplă aici?", spune o voce familiară din spate, punând o mână pe umărul meu.
"Idiotul ăsta nu mă lasă în pace, iar eu vreau doar să iau micul dejun".

Cui ii spui tu idiot?".
"Ție! Ai și probleme cu înțelesul?".
"Auzi, afurisită de cur...", dar înainte să termine propoziția este oprit.
"Nici nu încerca să îi spui așa, altfel îți sparg maxilarul și dacă o mai atingi îți rup și mâna", spune indicând cu bărbia mâna băiatului care mă ținea de brațul drept.

Băiatul își ia rapid mâna, dându-se înapoi. Nu-l văzusem niciodată atât de serios, mai ales cu privirea aia amenințătoare.

"Bine, doar glumeam puțin, calmează-te", râde îngâmfatul, acum speriat.

"Du-te să glumești altundeva", mârâie la el.

Nu-l face să repete de două ori și, șoptind ceva, probabil vreo înjurătură, pleacă.

"Mersi, dar aș fi reușit foarte bine să mă descurc și singură".
"Da, știu, tocmai asta mă îngrijora".
"A, pe bune?", am întrebat amuzată.

Îl privesc râzând, un pic din cauza cuvintelor sale și un pic din cauza gestului său drăguț pe care tocmai îl făcuse, chiar dacă trebuie să recunosc că am rămas dezamăgită când, întorcându-mă, am dat de Drake și nu de Josh.

"În plus doar eu pot să-ți spun 'roșcato'", spune glumind.
"Îți marchezi teritoriul, Drake?".
"Orice doar ca să te protejez, draga mea Jennifer Milton", și face o plecăciune râzând, făcându-mă să izbucnesc în râs și stârnind priviri ciudate și curioase trecătorilor.
"Ridică-te, prostule, altfel lumea se gândește la altceva", îl cert, dar pe un ton liniștit.

Drake mă face să mă simt bine, mă liniștesc felurile sale hilare de a se purta și tufa aia care seamană cu o pisică moartă peste părul lui, dar care pe el arată, în mod ciudat, bine.

"Deci, unde te duci?".
"Am o oră liberă, nicio lecție, tu?".
"Eu îl căutam pe Josh, dar nu-l găsesc pe nicăieri, tu l-ai văzut?".
"Nu", răspund sec.

Toți trebuie să vorbească mereu despre el, nu pot vorbi despre extincția animalelor din lume sau despre vreme?
Nu, mereu și numai despre Josh Cliver.

"Ai chef să-l cauți cu mine? Te rog, Jennifer, te rog", îmi cere pe un ton de câine plouat.
"Bine, fie, dar dacă nu-l găsim în jumătate de oră eu mă retrag", răspund, resemnându-mă.
"Dada, bine", îmi spune bătând din mâini.

Ajunge atât de puțin ca să-l faci bucuros? Drake chiar e un copil închis într-un corp de adolescent.
Ne uităm pretutindeni.
Campus, secretariat, vestirul băieților, laborator și toate ușile imaginabile.

"Unde naiba e?".
"Ești sigur că nu avea oră?".
"Nu, a zis că azi nu avea ore până la zece".
"Mai degrabă, tu de ce nu ești la oră?", întreb dându-mi seama doar acum că doar noi ne plimbăm pe hol.
"Eu? Aveam economie".
"Drake, trebuie să participi la ore, nu poți face așa!".

Mă privește cu un mic zâmbet.

"Bine, mami", spune râzând, iar eu îl lovesc peste braț.

După alte zece minute de mers degeaba, îmi amintesc de prima zi în care l-am cunoscut pe Josh.

"Bibliotecă!", spun.
"Bibliotecă?".
"Da, Josh e la bibliotecă. E singura opțiune".

Drake începe să râdă, de parcă aș fi spus lucrul cel mai prostesc din lume.

"Josh la bibliotecă? Nu, e imposibil, n-are rost să batem drumul degeaba".
"Îți spun că e la bibliotecă", spun serioasă.
"Facem pariu că nu e la bibliotecă?", mă întreabă Drake.
"De-acord! Dacă eu câștig îmi faci cinste cu pranzul, dacă nu, îți fac eu ție".
"Bine, roșcato! Dar eu mănânc mult, să ști".
"O, și eu", spun pe un ton de provocare.

Me îndreptăm spre bibliotecă și încep să mă gândesc la cuvintele lui Drake.
De ce e atât de uimit de faptul că am propus biblioteca? Bine, fie, cu toții știm că Josh nu e genul care învață din greu, dar asta nu înseamnă că...
Iar apoi îmi amintesc în ce situație îl văzusem pe Josh în bibliotecă.
Cu siguranță nu învața, ba din contră. Mă opresc brusc în mijlocul holului.

"Jennifer, de ce te-ai oprit?", întreabă Drake care e cu puțin înaintea mea, neobservând imediat că m-am oprit.
"Eu, poate e mai bine dacă nu vin".

Nu vreau să merg în bibliotecă pentru că nu știu cum aș reacționa.
Și dacă chiar e cu altă fată?
Aș fi asistat din nou la unul di spectacolele sale și chiar nu aveam chef de cu bună dimineața.
Doar de asta?
Evident că da!
Deci nu e pentru că, de fapt, undeva acolo, simți ceva și fiindcă ieri, datorită cine știe cărui miracol, v-ați comportat cât de cât frumos unul cu celălalt?

"Ție frică să nu pierzi pariul?", întreabă Drake provocându-mă.
"Evident că nu! Să mergem".

Mai mergem, ajungând deja în fața bibliotecii, care se vede în depărtare.
Cu cât pașii se fac mai aproape, cu atât starea de anxietate crește în mine, dar lucrul care mă enervează cel mai mult este că nu știu de ce.
Aș fi reacționat urât dacă ar fi fost călare peste alta? Și dacă ar fi așa, aș fi reacționat urât din cauza scenei dezgustătoare sau pentru că nu voiam să-l văd pe Josh cu alta?

Nu reușesc să răspund la niciuna dintre aceste întrebări. Motocicleta și felul în care m-am ținut de el, reacția sa față de acel angajat, faptul că s-a oferit să stea cu mine toată după-amiaza, faptul că a încercat să mă sărute și cuvintele lui Meredith despre el m-au făcut confuză, fiind puțin spus, și opțiunea că el ar putea să mă placă continuă să mi se învârtă prin cap.
Dar apoi îmi amintesc felul său de a fi arogant, privirea sa agresivă în laborator și pe acel zid, superioritatea cu care se comportase cu mine mi-au făcut sângele să-mi înghețe în vene și cum o tratase pe acea fată în bibliotecă, folosind-o ca pe o jucărie.
Mii de imagini îmi apar în fața ochilor iar, din fericire, Drake vorbește pentru că nu mai știam să fac față acelui film mental care se crea în creierul meu.

"Am ajuns, deci, eu prefer sandvișul fără legume, să ști, dragă", spune Drake sarcastic.
"Iar eu îți voi spune mai târziu meniul meu", spun glumind, fără să las să se observe starea mea de anxietate.

Intrăm în bibliotecă trecând printre nenumăratele cărți și uitându-ne în jur, dar de Josh nu se vede nici umbra.
Mergem până în capăt, la ultimele rafturi și îl vedem acolo, singur.
O mare ușurare își face spațiu în mine pentru că l-am găsit în bibliotecă și am câștigat pariul, dar mai ales pentru că e singur, fără nici o altă fată.
Dar fix în momentul în care eu și Drake ne pregătim să ieșim din "ascunzătoarea" noastră, din spatele raftului o voce feminină îi rostește numele și, din instinct, brațul meu drept îl oprește pe Drake care era pe cale să meargă spre Josh.
Nu e singur, ba chiar, din câte se vede, e într-o companie plăcută, iar o senzație de nervi își face spațiu în mine, nu pentru că nu e singur, dar pentru că fata în chestiune nu era altcineva decât blonda aia oxigenată de Melissa.

"Ce caută în bibliotecă cu Melissa?", mă întreabă Drake șoptind.

"Eu de unde să știu?", spun enervată, dar fără să urlu.
"Păi știai că era în bibliotecă și, apropo, cum de știai asta?.
"Întâlniri cazuale", răspund făcând ca ochii lui Drake să strălucească de o curiozitate evidentă, dar înainte să poată continua cu întrebările sale, Josh începe să vorbească.
"Melissa, pot să știu și eu de ce m-ai adus aici?", întreabă Josh vizibil iritat.

Deci nu a venit din proprie inițiativă? Îl obligase? O altă speranță se naște în mine.

"Știi, Josh, în ultima vreme ești ciudat, mai distant", se plânge cu vocea sa pițigăiată, sprijinindu-se masă.
"Ce vrei să spui, Melissa? Auzi, nu am timp de pierdut aici!".

Bravo, Josh, așa! Spune-i vreo două acelei subspecii de rahitică!

"Spun doar că înainte erai mai drăgăstos", și-și pune picior peste picior.
"Chiar crede că e atât de sexy? Pare o bestie travestită", îi spun cu voce joasă lui Drake, care își duce mâna la gura ca să nu râdă.
"Îți dedic aceleași atenții, în plus îți amintesc că nu suntem împreună".

"O, da, știu, dar să spunem că ne distrăm în alte feluri, dar acum nu ești aproape niciodată, în plus, ești ciudat de când a apărut aia", îi spune atingându-și părul și apropiindu-se.
"Aia?".
"Da, Jennifer aia".

Eu și Drake ne privim bănuitori, nu înțelegem ce vrea să zică sau unde vrea să ajungă și, din câte se pare din expresia lui Josh, nici el.

"Ce are acum de-a face Jennifer?", întreabă deja scos din sărite.
"De când a apărut ea nu ești niciodată cu noi, ești mereu cu ea și cu sora ta. Ai schimbat grupul de prieteni, chiar și în cantină nu mai stai cu grupul tău obișnuit. Cumva îți place de micuța Jennifer?".

Josh se ridică de pe scaun cu o privire răutăcioasă. Văzând acea privire un fior îmi străbate șirea spinării, fiindu-mi frică de cum ar fi răspuns.

"Sunt doar rahaturi!", strigă atât de tare că tresar puțin și mă dau înapoi, dar în continuare fără să mă fac văzută.
"Doar rahaturi? Eu n-aș zice deloc! Te-am văzut ieri, știi? În timp ce se urca pe motocicleta ta, nu ai spus că nu lași pe nimeni să se urce? Jennifer Milton ți-a topit "inima de gheață"?".
"Melissa, nu spune lucruri fără sens, doar am dus-o acasă, ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici măcar o prietenă. Nu ai văzut că ne ciondănim mereu?", un junghi îmi străbate inima în timp ce propoziția "nu înseamnă nimic pentru mine" îmi răsună în minte.
"Ah, deci tu îi duci acasă pe toți cei care trec pe stradă? Recunoaște că-ți pasă".

"Nu-mi pasă deloc de una ca ea, când pot pot avea câte vreau", și iată încă un junghi.
"Și totuși mie mi se pare că-i dai multă atenție. Nu erai tu cel care voia doar relații ocazionale? Ai uitat-o deja pe Caroline?".

Strânge cu putere pumnii dând cu unul în masă și apropiindu-se de chipul Melissei care pare să rămână complet impasibilă.

"Să nu îndrăznești să-i mai rostești numele și, mai ales, nu o compara pe Jennifer cu ea".
"O, acum o și aperi?".
"Auzi Melissa, m-am săturat de jocurile tale. Cum poate doar să-ți treacă prin cap că pe mine m-ar putea interesa una ca Jennifer Milton? E doar un chibrit cu părul prea roșu care merge crezându-se cine știe cine doar din cauza numelui său de familie. O acritură aiurită care nu va putea avea vreodată prieteni adevărați din cauza caracterului său de tot rahatul!", junghiurile din piept cresc din ce în ce mai mult. "Dacă mi-am pierdut puținul timp pe care i l-am dedicat ei, a fost doar pentru că voiam să i-o trag, având în vedere că nu arată chiar așa rău, iar tu ști bine că nu mă interesează altceva de la fete, mai ales nu de la una care nu reușește să lege pe bune cu o persoană nici dacă o obligi și care are de comentat orice".
"Deci tu o vezi doar în felul ăsta?".
"Nu, Melissa, eu nu o văd în niciun fel, nu mă interesează deloc, o urăsc și pe ea, și felul să de a se purta. Stai cu ea doar pentru că din când în când e cu sora mea și la început voiam doar să i-o pun, dar mi-a trecut cheful și pentru asta. Așa plină de nervi reprimați, e supărată pe toată lumea și mereu cufundată în hanoracele alea stupide, să nu mai îndrăznești vreodată să spui că eu simt ceva pentru Jennifer, pentru că nu e așa. E doar o ratată și eu pot avea mai mult dacă vreau", concluzionează în fine Josh.

"Păi, dacă pui așa problema și dacă spui că nu-ți pasă deloc nici de ea, nici de Caroline și că nu are niciun efect asupra ta, sărută-mă. Încearcă să mă săruți cum făceai înainte".

Iar după acele cuvinte, junghiurile care înainte își făceau loc încet încet în trupul meu, au explodat dintr-o singură lovitură văzându-l pe Josh cum o apucă violent pe Melissa picioarele goale, ducându-i-le la talie și sărutând-o.
Un sărut intens, sălbatic, nu dulce, dar pare aproape dorit și plin de pasiune.
Drake mă privește fără o adevărată expresie pe chip și doar după îmi dau seama că îi strângeam mâna atât de tare că a devenit ușor purpurie.

"O, Drake, eu, scuze, nu-mi dădusem seama", și dau drumul repede la strânsoare.
"Nu, nu te îngrijora, nu mă durea".

De fapt sun singură că-l durea pentru că am strâns acea mână de parcă ar fi putut să-mi dea puterea să nu cad pe jos, ascultându-l pe Josh.

"Haide, să ieșim de aici, o să vorbesc mai târziu cu el", spune Drake luându-mă din nou de mână și ducându-mă spre ieșire, iar eu încuviințez sub efectul tristeții.

De obicei nu-mi pasă de ceea ce gândește lumea despre mine și sunt sigură că în viața mea, printre toate persoanele pe care le-am cunoscut, mulți au gândit ceea ce Josh i-a spus Melissei. Dar auzind-o spusă atât de dur cu voce tare mi-a pricinuit o durere puternică, mai ales pentru că le spusese el.

"Jennifer, uite, eu...", spune Drake văzându-mă că privesc în gol.

Știu deja ce voia să facă, să mă consoleze. Dar eu nu am chef de așa ceva și urăsc să văd că cineva simte compasiune pentru mine.

"Da, Drake, știu, îmi ești dator cu prânzul", zâmbesc.
"Jennifer, nu face așa, vreau doar...", dar îl întrerup din nou.

Păi da, haide se consolăm sărăcuța fată care nu poate fi niciodată suficient de bună sau cu un comportament normal ca să aibe persoane în jurul ei care să țină la ea.

"Ce e, Drake, nu accepți înfrângerea? Atunci cumpără-mi un sandviș la alegerea ta, dar să fie mare, și niște cartofi prăjiți și, dacă tot suntem aici, și un dessert", spun tot glumind, dar se vedea de la un kilometru că mă prefăceam de la faptul că-mi torturam mâneca hanoracului.
"Ești sigură că ești bine?".
"Și un suc rece, mersi", e singurul meu răspuns la această întrebare după ce m-am îndepărtat, salutându-l cu mâna.

Deci sunt doar un obiectiv? Un obiectiv care, din câte se pare, e prea complicat de obținut și, deci, ar fi fost dat la o parte? Acum am înțeles tot, totul e mai clar în mintea mea. Mă tratează urât pentru că de fapt nu mă suportă, dar pentru capriciul de a se culca cu mine, din când în când se chinuie să se comporte în mod drăguț.
Cum am putut să fiu atât de proastă? Atât de ingenuă? Mi-am lăsat o clipă garda jos și uite ce am obținut.
Nervi, tristețe, melancolie și dispreț se reunesc în mine, alături de o nespusă dorință de a urla.
Încep să alerg ca o nebună prin toată școala în căutarea lui Meredith până când nu o găsesc în timp ce își închidea dulăpiorul.

"Meredith", urlu făcându-le și pe celelalte persoane să se întoarcă.
"Jennifer, ce s-a întâmplat? Ești toată roșie, ai fugit?".
"Te aștept la trei și jumătate la ieșirea din școală, mergem să facem shopping, îmi trebuie o rochie pentru petrecere, o rochie uluitoare!".
"Cum de te-ai răzgândit dintr-odată?", îmtreabă evident confuză de schimbul stării mele de dispoziție.

"Pentru că da, nu pune întrebări, ne vedem după școală", și fug în partea cealaltă, lăsând în urma mea o Meredith cu ochii cât cepele.

Sunt rănită, da, dar mai ales enervată, iar dacă Josh are de gând să se comporte așa, eu nu m-aș fi lăsat supusă.
Acum ajungea cu nehotărârea și jocurile prostești, m-aș fi duc la acea petrecere și i-aș fi arătat lui Josh că eu nu sunt un afurisit de joc "folosește și aruncă".