Capitolul 12

Jennifer's Pov

După alte câteva minute între gânduri ciudate și cântece minunate falsate de tatăl meu, ajungem în locul pe care de-acum în colo l-aș fi numit casă.
O vilă enormă, este superbă, dar nu m-a surprins deloc, cunosc gusturile tatălui meu și știam că n-am fi trăit într-un apartament mic, cu toat că mie mi-ar fi fost mai mult decât suficient.

"Uite că am ajuns, în sfârșit", spune tatăl meu, mai mândru ca niciodată. "Tu intră să dai o ocheadă, aici mă gândesc eu la valize".

Mă îndrept spre ușa mare crem și intru în noua mea reședință.
Spectaculară e puțin spus. Un salon în stânga mea conturată de un divan albastru în formă de 'L' cu un cămin în fața lui făcut din plăci de lemn și puțin mai încolo se poate observa un blat de marmură plin de vinuri și scotch-uri, tipic lui John Milton.
Cealaltă sală unde e televizorul, un alt divan și niște canapele.
O bucătărie în stil american, foarte modernă, poate prea mult, plină de ustensile de orice fel, pe care noi nu le vom folosi niciodată având în vedere că amândoi reușim de-abia să facem un sandviș cu o salată decentă.
O grădină mare se află în partea cealaltă a primului etaj, aș putea foarte bine să organizez o cursă de cai aici, dar îmi place. Chiar dacă n-am văzut toată casa sunt sigură că asta e parteaea preferată.
Urc scările mari ca erau în mijlocul casei ca să ajung la al doilea etaj.
Camera de oaspeți, altă cameră de oaspeți, o altă cameră de oaspeți, o baie, o altă baie în capătul holului... Ce naiba?
Tata a adoptat cumva o turmă de oi fără sa-mi spună?
Trec de biroul tatălui meu, mare cât salonul, doar el poate să-și facă un birou atât de mare doar pentru câteva hârtii, eu îl numesc "ego nemărginit", el în schimb îl numește "să te tratezi bine".
Încep să deschid o grămadă de uși, până când ajung în sfârșit la camerea mea. Sau cel puțin cred că e a mea având în vedere că mai lipsea doar asta.
Deschid camera mea și un pat mare cu baldachin alb se află în mijlocul camerei.

Pereți albi și un birou negru într-un colț cu niște rafturi pe care se află câteva din cărțile mele. O oglindă din anii opt sute pe un dulap, două geamuri cu niște perdele albastre grele. Se pare că tata și-a amintit cât de mult urăsc razele luminii care pătrund în cameră dimineața. Un covor roșu acoperă tot parchetul și un dulap foarte lung ocupă aproape jumătate de perete, ceea ce mi se pare nespus de ciudat.
Deschid dulapul și înăuntru sunt o grămadă de haine, toate rochiile pe care tata încercase să mi le bage pe gât cu trecerea timpului ca să merg cu el la conferințele sau la cinele sale.
Dumnezeule, bărbatul ăla n-o să se dea bătut niciodată!
O altă ușă dă spre baie, s-a gândit chiar la tot, aplauze pentru John.

"Jennifeer, hai jos așa îți aranjezi hainele și lucrurile în camera ta", urlă tatăl meu de la parter.

Cobor scările și când ajung la jumătate tatăl meu mă întreabă:
"Deci, cum ți se pare?".
"Mi se pare că ai exagerat, trebuie să găzduiești un stadion?".
"Știu că e prea mare, dar n-am rezistat, e prea frumoasă".
"Da, în regulă, dar noi suntem doi".
"Păi, n-o să fim chiar doar noi doi".
"Poftim?".
"Du-te să te uiți lângă mașină".

Fug spre mașina care era parcată pe alee, neștiind la ce sau la cine să mă aștept.

"Domnișoară Milton, mă bucur să vă revăd", mă salută femeia în vârstă înfășurată în puloverul ei de lână.
"Domnișoară Milton", mă salută cu un semn din cap celălalt domn.
"Anny, Greg", spun eu aproape urlând și aruncându-mă la gätul lui Anny care mă îmbrățișează strâns.
"Dar... Cum? Adică, sunteți și voi aici? Cum e posibil?".
"Domnul Milton ne-a întrebat dacă pentru noi era o problemă să ne continuăm activitatea aici, la Manhattan", explică Greg.
"Iar pentru noi, desigur, n-a fost nicio problemă, ba chiar mă bucur să vă revăd, domnișoară Milton", conchide Anny mereu cu chipul său dulce înconjurat de câteva riduri.
Mă bucur atât de mult, trebuie să vedeți casa, e uriașă. Și școala mea nu e departe și mă descurc bine la școlă, în plus...".
"Hei Jennifer, ușor, lasă-i măcar să se odihnească, doar ce-au ajuns", spune tata apărând în tocul ușii.

Anny și Greg lucrează cu noi de câțiva ani buni, Anny e menajera casei și a fost bona mea pentru multă vreme, fusese martoră la nașterea mea.
Ca o a doua mamă dacă e s-o spun pe-a dreaptă, dacă-mi lipsea iubire poate din cauza absenței tatei din pricina lucrului, ea o alina.
Ea și Greg sunt căsătoriți, dar fuseseră mereu atât de profesionali încât eu aflasem doar după câțiva ani buni și am fost aproape șocată.
Deși țin foarte mult la mine, și de asta sunt foarte sigură, una din puținele afecțiuni de care sunt sigură, și anii trecuți împreună, ei se comportă mereu în mod respectuos și profesional cu familia mea. Spunându-mi mereu 'domnișoară', cu toate că eu le-am cerut de mai mult ori să n-o facă.

"O, nu, domnule, eu nu sunt deloc obosită, ba chiar am fost stat atât de mult acasă încât nu văd ora să încep din nou", spune Anny în toată drăgălășenia sa infinită.
"Da, vă rog, puneți-o să facă ceva, în perioada în care dumneavoastră erați aici la Manhattan nu a făcut altceva decât să se plângă de cât de mult se plictisește nefăcând nimic", spune Greg tatălui meu aproape implorându-l.

Râdem amândoi, îmi lipseau momentele astea.

"Bine, Anny, poți să-mi pregătești niște ceai te rog? Jennifer îți va arăta unde e bucătăria", spune tata, "Tu Greg vino cu mine în biroul meu, trebuie să-ți explic anumite chestiuni".
"Da Domnule Milton".

Ne îndreptăm spre bucătărie, iar Anny rămâne complet uimită.

"Aceasta este chiar mai mare decât ultima!".
"Da, știi cum e tata, aici vei putea da frâu liber abilităților tale culinare, pe care eu le voi devora într-o secundă, desigur", râd eu.
"Mă bucur că nu v-a trecut obișnuita dumneavoastră poftă, domnișoară Milton".
"O, nu, asta niciodată!".

"Deci, vă aflați bine aici?".
"Nimic nou, totul ca de obicei".
"Sigur?", mă întreabă Anny, întorcându-se cu spatele și căutând ceaiul.

Știu de ce o îngrijorează atât de mult mutarea. Știe câtă durere îmi poate provoca acest loc, iar tata nu e mai prejos, având în vedere că - deși aveam deja o casă la dispoziție - a construit alta fără ca măcar să o vândă pe cealaltă.

"Doamnei Elizabeth i-ar fi plăcut cu siguranță această casă".
"Poate...", de ce trebuia să vorbim despre ea?
"L-ar fi certat cu siguranță pentru tot locul pe care l-a folosit", spune râzând.
"Mda...".
"Domnișoară", spune Anny adresându-mi-se și mângâindu-mi mâna.
"Știu, Anny, știu...", și merg spre noua mea cameră.

Anny vorbește des despre mama. Ea crede că o persoană uimitoare ca mama nu poate pur și simplu să dispară. Spune mereu că e o chestiune de respect pentru ea și că merită să fie amintită și nu trebuie să devină o fantomă.
O spune des, deoarece eu și tata din ziua înmormântării nu mai vorbim despre ea, mai ales eu.
Mă întind pe pat și observ că în camera asta lipsește puțină viață, pereții albi mă întristează, așa că hotărăsc ca a doua zi să mă duc să cumpăr niște vopsea.

****

"Jennifer", mă strigă Meredith de pe cealaltă parte a străzii.
"Hei, bună dimineața", merg spre ea.
"Unde ai dispărut ieri? Josh era furios din cauza poveștii cu petrecerea".

O, Doamne, așa e, peste două zile trebuie să mă duc la o afurisită de petrecere doar pentru că orgoliul meu își deschisese porțile în mine din cauza lui Josh.
Așa înveți să vorbească gura fără tine!

"Scuze, dar după prânz mai aveam doar două ore așa că am plecat direct acasă".
"Înțeleg, poate e mai bine dacă îmi dai numărul tău, având în vedere că trebuie să ne organizăm pentru petrecerea asta".
"Să ne organizăm?".
"Da, păi, înainte de toate: cum ai de gând să te îmbraci?", mă întreabă toată euforică, în timp ce eu o privesc ciudat. "Nu-mi spune că ai de gând să-ți pui un hanorac!", mă ceartă severă.
"Păi eu, adică nu...".
"Nu cred! Voiai să vii la petrecere în blugi și hanorac?".

Da, întocmai, ce probleme ai?
Tu ce vrei?
Nu-ți amintești aceste cuvinte fatidice? "Ți-e frică să ieși din acel hanorac" ?
Blestemat fie Josh!

"Dar eu nu am rochii, știi tu", spun indicând hainele mele cu mâna.

Ești o mincinoasă afurisită, ai un dulap plin!

"Nu-ți face probleme, dă-mi numărul tău și poimâine mergem să facem shopping".
"O, Meredith, te rog nu".

Urăsc să fac cumpărături, mi se face greață doar dacă mă gândesc.

"Ba da, tu ai hotărât să mergem".
"E doar vina fratelui tău!".
"Ieri mai aveați puțin și ne băteați și pe mine și pe Drake", spune râzând.
"Mă enervează la culme, nu puteam să tac".
"E prima dată când îl văd certându-se așa cu o fată, știi?".

"Prima dată? Cum e posibil ca nicio fată cu un strop de creier să-i fi dat una fratelui tău?".

Meredith râde și apoi se justifică spunând că de obicei se aruncă în brațele sale, ba chiar că sunt ele cele care-l caută și că după ce a fost cu ele de câteva ori le părăsește. Poate fie să fie cât vrea de frumos, dar e prea insuportabil. Sunt sigură că pătrățelele sale distrag atenția. Mh nu e chiar atât de frumos!
Mai minți mult?
Orele trec încet și plictisitor și din fericire azi nu am întâlnit privirea lui Josh.
Cine știe cum e îmbrăcat, poate e în întârziere, de asta nu l-am văzut la intrare, sau oare nu a venit deloc la școală? Cu siguranță e pe undeva cu vreo fată.
Mi-am zis în timp ce mergeam prin campus, mâncându-mi prânzul care cu siguranță era mai bun decât cele precedente având în vedere că mi l-a pregătit Anny.
Apoi îl văd pe Drake care ținea brațul pe dulăpior, lângă urechea unei tipe, o distanța prea mică, cu siguranță confabulează ceva.

"Hei, roșcato", mă salută venind spre mine și lăsând-o baltă pe fata aia ca o proastă.
"Ehm, Drake, eu cred că ar trebui să te întorci să faci ceea ce făceai, prietena ta se uită urât la noi", spun privind fata care, dacă ar fi avut o săgeată la îndemână, mi-ar fi aruncat-o deja.
"A, nu, am terminat, dacă e reiau mai târziu, mănânci cu mine?".
"De ce ar trebui să mănânc cu tine?".
"O, haide, nu face pe înțepata, nu e nici Josh, poți să lași garda jos", spune râzând.

Oftez abătută, nici azi n-aș fi reușit să mănânc în pace.

"Unde e Josh?", întreb curioasă.
"Nu știu, a ajuns târziu la școală, o fi pe undeva".
"Mda, deja îmi imaginez făcând ce".
"Probabil, dacă vrei putem să ne refacem împreună", spune privindu-mă și râzând.

Nu știu de ce, dar spus de el nu mă enervează, de parcă aș ști că nu vorbește serios și că nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Transmite liniște cam pe atât de mult ca Meredith, chiar dacă sunt complet diferiți, dar cu el am chef să glumesc.

"Mă tentează mult propunerea ta Drake, dar știi tu, suntem în campus...", spun privindu-l serioasă.

El se oprește și se înroșește vizibil luat pe nepregătite de răspunsul meu și nu pot decât să pufnesc în râs la reacția sa.

"Glumeam Drake, stai liniștit, încă râd.
"O, din fericire, pentru că n-aș fi reușit să refuz, iar Josh m-ar fi omorât".
"De ce Josh ar trebui să se ia de tine?".
"Ai încredere, îl cunosc de mult timp pe Josh, ceva nu e în regulă cu el când ești prin preajmă".
"Da, știu, se numește "ură" ".
"Nu, se numește tensiune".
"Tensiune?", întreb curioasă.
"Da, între voi, în aer, se crează o mare tensiune, uneori pare că vreți să săriți unul pe altul și să vă omorâți, alteori păreți un vechi cuplu care discute în mod amabil".
"Un cuplu? Drake, te rog, nu blestema în halul ăsta".
"E hai roșcato, vrei să spui că Josh nu are niciun efect asupra ta?".

Dacă prin efect se referă că dacă se apropie prea mult de fața mea tremur și picioarele mele cedează.
Și când de-abia dacă mă atinge mă înfior și reușește să mă înghețe doar cu o privire, atunci da, are un mare efect asupra mea.

"Nu, niciun efect", răspund prefăcându-mă îmbufnată.
"Bine, roșcato, cum vrei tu", și face un închin făcându-mă să râd.
"De cât timp că cunoașteți?", îl întreb în timp ce-mi scot prânzul.
"Cine, eu și Josh?".
"Nu, tu și secretara!".
"O, păi eu și secretara avem o relație bună știi...".
"Drakee!", îl avertizez, dându-i o palmă peste umăr.
"Bine, bine. Ne cunoaștem dintotdeauna, de când eram mici", spune zâmbind.
"Cine știe ce-ai făcut atât de rău în viața ta ca să meriți o pedeapsă de genul".
"Nu e așa de rău cum crezi, știi? A fost mereîntâmplă prieten pentru mine, doar cu tine se comportă cam ca un, hm...".
"Nenorocit idiot retardat?", îi termin propoziția.
"Nu era tocmai ceea ce voiam să zic, dar, plus minus, da, are un comportament diferit, ți-am zis: se crează o tensiune ciudată. De obicei dacă o fată îi răspunde urât, și nu se întâmplă aproape niciodată, dar când se întâmplă, el o lasă baltă și trece la alta. Cu tine însă, s-a fixat".
"Da, a spus că nu și-a tras-o niciodată cu o roșcată naturală".
"Ți-a spus-o el? Tipic pentru Josh", spune râzând. "Dar cred că nu e pentru asta, pare aproape posesiv în legătură cu tine".
"O fi...".

Posesiv în legătură cu mine? Tensiune ciudată? De ce se încăpățânează atât de mult să vrea să-mi stea aproape și să mă provoace întruna? Cineva să-mi dea o carte în care explică comportamentele ciudat de anormale ale lui Josh Cliver, vă rog.

"Îți demonstrez, Jennifer, privește", îl indică pe Josh care vine spre noi împreună cu Meredith.

Bluză gri cu decolteu în 'V', complet scoasă din pantalonii negri cu talie joasă, curea neînchisă de tot și păr răvășit.
Cum îmi imaginasem, era pe undeva cu vreuna din prăzile sale nefericite.
Nefericite n-aș spune.

"Bună copii", salută Meredith tare, punându-se lângă mine.
"Salut amice, bună Jennifer", spune Josh uitându-se înainte la Drake, apoi la mine.

Drake le zâmbește celor doi frați, iar eu o salut pe Meredith.

"Să ști că și eu te-am salutat!".
"Când o să-ți revii din creaua de post sex, poate te salut".

Drake și Meredith râd, el închide cureaua, își trece o mână prin păr și șoptește un 'nenorocită' pe care mă prefac că nu l-am auzit.

"Geloasă cumva?".
"Tot cu povestea asta?".

Ceartă în trei, doi, unu...

"Copii, nu începeți, vă rog", ne roagă Meredith, încercând să calmeze nervii care se creau.
"Da, exact, astăzi nu vă certați că roșcata mea e bine dispusă", spune Drake privindu-l pe Josh în ochi, punându-și brațul pe umerii mei.

Meredith și Josh ne privesc ciudat și Drake îmi face cu ochiul, înțeleg ce face și îi țin jocul.

"Da, exact, nu începe să mă enervezi deja de acum", spun sprijinindu-mi capul pe umărul lui Drake și văd măxilarul lui Josh încleștându-se și privindu-l pe Drake cu ură.

Să aibă într-adevăr dreptate? Oare să simtă ceva pentru mine care să-i stârnească gelozia? Sau doar voia să se culce cu mine din satisfacție? Îmi explodează capul!

"Oricum a zis Tatiana că trebuie să te duci să vorbești cu ea despre petrecere", spune Josh aproape zâmbind.
Cum? Deja și-a schimbat expresia?
"Când ți-a spus?", îl întreabă Drake.
"Înainte, când îmi făcea o favoare în baie", spune privindu-mă zâmbind.
"Josh, mănânc!", se plânge Meredith jignită.
"Ce e? E adevărat!", spune holbându-se la mine de parcă mi-ar răspunde mai mult mie decât ei.

Îmi încleștez pumnii și încheieturile aproape se albesc de nervi. Dar dacă ăsta e jocul pe care vrea să-l facă, atunci mă bag.

"Bine, după ore trec să vorbesc cu ea".
"Da, dar înainte trebuie să treci la mine, ieri ai uitat bluza când te-ai dezbrăcat", spun malițioasă sperând ca ieri să nu fi fost împreună, în timp ce-mi treceam mâna prin cârlionții săi blonzi și simt mușchii săi contractându-se, iar apoi se apropie de urechea mea șoptind în așa fel încât doar eu să-l  pot auzi. "Asta mi-o vei plăti, draga mea Jennifer, îmi ești datoare", iar eu râd.
"Ați terminat cu scena asta?", întreabă Josh cu pumnii strânși.
"Gelos cumva?", îi imit vocea.
"Acum ajunge!", s-a ridicat venind pe partea cealaltă a mesei târându-mă de-acolo cu o mână și cu cealaltă îmi ia ghiozdanul.
"Ce mama naibii faci? N-am terminat de mâncat! Lasă-mă în pace, psihopat de doi bani!".
"Începe să taci", îmi ordonă închizând ușa laboratorului de științe în urma noastră.
"Tu începe să te comporți normal", răbufnesc mergând spre ușă ca să ies.
"Nu mergi niciunde!".
"Și cine o spune? Tu?".

Ne privim cu ură pentru câteva secunde, iar apoi îmi dă drumul la încheietură, care a devenit deja roșie.

"Ce făceați acolo afară?", mă întreabă,privindu-mă serios.
"Chiar nu știu despre ce vorbești", răspund prefăcându-mă confuză.
"Nu mă irita mai mult decât sunt, Jennifer!".
"Tremur", spun ironic.
"Ieri erai cu Drake? De ce? Ce făceați?".
"Serios?", mă plâng reluând direcția spre ușă, dar el mă apucă de încheietură, oprindu-mă.
"Răspunde-mi", se enervează tot mai mult și chestia asta începe să mă sperie.
"Înainte de toate: nu mă mai atinge vreodată", ordin trăgându-mi încheietura, "și apoi, nu-i treaba ta".
"Ba este!".
"Și de ce, mă rog? Nu sunt iubita ta, nici sora ta și cu atât mai puțin una din parașutele alea cu demnitatea călcată în picioare care se mulțumește să și-o pună într-o baie dezgustătoare, așa că acum lasă-mă să trec".
"N-o să poți să-mi reziști la infinit, ști asta, nu?", trece de la căutătura serioasă la cea vicleană și malițioasă.
Ce naiba de probleme are?
"De ce te încăpățânezi așa cu mine?", privirea sa se schimbă din nou, aproape dezorientiat de întrebarea mea neașteptată.
"Pentru că nu-mi plac cei care mă refuză și în plus ți-am zis, îmi lipsește o roșcată naturală", îmi răspunde de parca ar fi lucrul cel mai natural de pe lume.

Deschid ușa ca să plec, dar el mă strigă încă o dată.

"Jennifer!".
"Ce mai vrei?".

"Ești și mai frumoasă azi".

Nu pot să cred! Plec trântind ușa și auzind râsul său ca fundal.
Înainte face pe gelosul, apoi pe nepăsătorul, mai are puțin și-mi dislocă încheietura și dupaia îmi face un compliment.
De ce am intrat în afurisita aia de bibliotecă?