Capitolul zece

Josh's Pov

O observ în toată agitația sa după ceea ce i-am spus și, sincer, nu știu nici eu de ce mi-au ieșit cuvinte de acel gen pe gură, nu mi se întâmplase niciodată.
Eu o idee aș avea-o.
Nu începe, creierule, nu, nu-mi place de ea, are doar o chip frumos și un cur frumos, pentru mine înseamnă doar atât. Are și un păr frumos, bate la ochi așa natural cum e și ieri am observat că miroase a vanilie, parfum neobișnuit pentru o fată atât de înțepată.
Acum ai început să miroși părul fetelor?
Vrei să încet...
Dar întrebarea sa a pus capăt conversației mele nesănătoase cu creierul meu.

"De ce te-ai purtat așa ieri?", mă întreabă fără ca măcar să se uite la mine.

Am observat că faptul de-ai spune lucruri de genul sau de-ai face complimente o pun în dificultate și trebuie să recunosc că mă amuz.
Când spuneam lucruri mieroase ca să le agăț sau făceam niște complimente unei fete, chiar dacă nu foarte drăguțe, ele râdeau de parcă ar crede că le merită pe deplin sau că sunt sincer.
Ea însă, s-a înroșit toată de parcă nimeni nu i-ar fi făcut vreodată un compliment, lucru absolut imposibil privind-o, și a început să tragă mâneca acelui pulover de două ori cât ea. De ce se îmbracă atât de larg? Pun pariu că are un corp fenomenal. E vizibil agitată, și totuși nu spusesem nimic, dar mâinile ei sunt  transpirate, cu toate că încearcă s-o ascundă și începe să se uite oriunde, mai puțin în ochii mei, așa că hotărăsc să o las baltă și să fac ca ea.

"Pentru că urăsc persoanele care-mi lipsesc de respect".
"Ah, deci lipești de zid toate fetele care îți răspund urât și care nu se închină în fața ta?", mă privește urât, cu privirea de foc.

Se schimbă mereu, în fiecare clipă, în fiecare secundă își schimbă starea de spirit, un tsunami de priviri și expresii diferite.
De fapt, nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi pierd cumpătul, dar s-o spun pe a dreaptă, nimeni nu mă refuzase în acel fel.

"Nu mi se pare ca tu să fi reacționat în vre-un fel, dacă nu te țineam eu ai fi leșinat", acum chiar am chef să-mi bat puțin joc de ea.
"Asta nu e deloc adevărat!", când e supărată e și mai frumoasă, nu pot să nu râd.
"Nu râde de mine", îmi spune ca o fetiță supărată, câte personalități are fata asta?
"Bine, bine, piua, spune-mi mai degrabă, de ce te-ai luat așa de Melissa? La urma urmei, nu te-a jignit pe tine", sunt chiar curios să aflu răspunsul ei.
"Îi iei apărarea lui Melissa glazuroasa?".
"Melissa glazuroasa?", o întreb râzând, cum aș putea să nu râd?
"Da, nu suport ceea ce a făcut, cred că dacă m-ar fi jignit pe mine m-aș fi enervat mai puțin".
"Și ce ar fi făcut mai exact?".
"Ia totul de-a gata, a pornit cu presupusul că erau doar vorbe la nimereală, fără ca măcar să îmcerce să asculte și să înțeleagă. Cuvintele nu sunt doar litere, cuvintele te rănesc și te fac fericit în același timp, iar autorul încerca să exprime faptul că viața este scurtă și-ți dai seama că ții cu adevărat la ceva doar când o pierzi și, deci, să dai importanță și lucrurilor mici", și am rămas din nou fermecat de cuvintele sale, nu s-o privesc ci doar s-o ascult, și era cea mai ciudată senzație pe care puteam s-o simt.
"Cuvintele te rănesc și te fac fericit în același timp?", întreb tot mai curios în legătură cu acele cuvinte, tot mai curios în legătură cu ea.
"Desigur, dacă îți spun că te iubesc privindu-te în ochi, ce crezi?", m-am oprit la acea întrebare, dar apoi răspund, amintindu-mi că-mi dă un exemplu.
"Păi, cred că mă iubești".
"Corect. Dacă îți spun că te iubesc cu vocea tremurândă?".
"Cred că ai avea ceva îndoieli în legătură cu iubirea pe care o simți pentru mine".
"Vezi? Și totuși ți-am zis că te iubesc în ambele cazuri, dar ai interpretat cuvintele mele în două moduri diferite".
"Pentru că te-am ascultat...", spun cu un fir de voce, tot mai captivat de felul său de a gândi.
"Exact,  trebuie să asculți mereu, cu atenție, toate detaliile care se pot culege", spune mimând un zâmbet.

Mă simt relaxat și anxios în același timp cu ea, în momentul ăsta aș vrea doar s-o văd râzând, râzând pe bune.

"Înțeleg...", nu știu ce să zic, pentru prima dată în viața mea nu știu ce să zic.

Nu-mi vine nicio glumă sau altceva la fel de inteligent ca s-o uimesc.
Când îți vine ție ceva inteligent de spus? În plus, acum vrei s-o uimești?

"De când sunteți prietene tu și Meredith?".

Vorbești serios? Ea îți face un discurs cu un sens logic și adânc cât un ocean și tu o întrebi despre sora ta?

"Prietene e un cuvânt uriaș, ne-am întâlnit din întâmplare, în bibliotecă".
"Tu îi întâlnești pe toți întâmplător în bibliotecă?".
"De câte ori trebuie să-ți repet? A fost...".
"O greșeală, știu", cu cât o cunosc mai mult, cu atât sunt mai convins că a ajuns acolo din pură întâmplare.
"Cine era aia? Aia din bibliotecă mă refer", întrebarea sa m-a luat prin surprindere, nu credeam că-i pasă.
"Geloasă?", o întreb glumind.
"Nu, deloc", spun răbufnind și făcându-mă din nou să râd.

"Era o prietenă, o foarte bună prietenă".
"Da, am observat prietenia voastră 'profundă'", spune mimând ghilimelele.
"Ei haide, ne distram și noi, sigur nu ești geloasă? Vrei să te distrezi și tu?", situația mă amuză prea mult.
"Nu mersi, cu siguranță există lucruri mai distractive decât să fac pe cățeaua în călduri pe tine".

Mă irită și mă amuză în același timp, aș fi vrut s-o sărut acum, în fața tuturor, sub acest copac.

"Sunt sigur că aș putea să te fac să-ți schimbi părerea dacă m-ai lăsa să-mi fac treaba".

O doream, doream să fie a mea și doar a mea, oriunde, chiar și acum în curtea școlii, îmi doream s-o dresez, trăgându-i acea coadă roșie.
Mă privește puțin, iar apoi zâmbește. Chiar îmi zâmbește malițios?
Se apropie de urechea mea, cu cât se apropie mai mult cu atât simt că aș putea exploda dintr-o clipă în alta.
Îmi displace puțin, credeam că e diferită și că nu se lasă cucerită imediat de farmecul meu, dar ce pot face? În fond, sunt irezistibil, iar ea e ca toate celelalte.
Se oprește la urechea mea și cu o atingere ușoară îmi mângâie umărul.

"Josh", spune atât de aproape de urechea mea încât reușesc să inhalez parfumul ei de vanilie.
"Spune-mi", răspund în luptă cu mine însumi ca să nu-i rup hanoracul ăla nenorocit într-un loc public.

În plus, voiam să mi-o ceară ea, pentru o altă victorie, un alt pariu câștigat și un alt nume pe lista mea.
Îmi strânge și mai tare umărul și îmi șoptește un: "Du-te dracului" și pleacă, ridicându-se încet și luându-și ghiozdanul ca apoi dă se îndrepte nu știu unde.
Rămân acolo fără cuvinte, ca un copil căruia i se fură bomboana și o observ plimbându-se prin campus.

"Oh Jennifer, nu, tu nu ești ca celelalte, deloc chiar...", îmi spun privind acel cer gri de noiembrie printre frunzele copacului uriaș deasupra mea.
"Josh, Josh", o voce familiară mă strigă din partea opusă a campusului, în timp ce aleargă spre mine.
"Da Drake?", întreb încă cu parfumul de vanilie în nas și imaginea părului ei roșcat pe pieptul meu.
"Prietene, unde erai? De ce nu ești la cantină și ești sub pomul ăsta? Te-am căutat peste tot!".
"Bine, bine haide, dar ce ai acolo?", îl întreb pe prietenul meu indicând semnul de pe gât.
"Să le numim accidente de parcurs cu o fată din al treilea an în baie", îmi răspunde mai mândru ca niciodată.

"Ești un pedofil".
"Cine vorbește, recunoaște, ce făceai sub pom? Îți reveneai după ce ți-ai tras-o cu careva prin bibliotecă?".
"De fapt, eram cu Jennifer".
"Roșcata aia focoasă? Azi vorbeau de ea în clasă".
"Ce ziceau?".
"Mmm, nu știu dacă vreau să-ți spun".
"Drake! Spune-mi imediat!".
"Ce te interesează pe tine?", spune depășindu-mă și dându-mi spatele nonșalant de faptul că eram pe cale să-l omor.

Îl apuc cu putere de un umăr și-l fac să se întoarcă.

"Tu spune-mi ce au zis colegii tău de clasă!", mârâi.
"Tu promite-mi că vi la petrecerea Tatianei sâmbătă!".

Trecem la șantaje acum? Dacă n-ar fi prietenul meu cel mai bun i-aș fi rupt de mult nasul cu un pumn.

"Nu Drake, știi foarte bine că nu pot și, sincer, nici n-am chef!".
"Atunci bine, n-o să ști niciodată ce au spus despre ea".
"Jur că te fac bucăți".
"N-ai putea niciodată, ții prea mult la mine".

La dracu, are dreptate.

"Bine, fie, o să vin la petrecerea aia nenorocită, dar doar pentru câteva ore, o să plec devreme".
"Așa prietene, acum te recunosc!".
"Dada bine, acum spune-mi ce ziceau".
"Nimic, n-am auzit absolut nimic, dar știam că era singurul mod de a te convinge, Jennifer a devenit punctul tău slab, ne vedem mâine și să nu cumva să uiți de marți", spune în timp ce se îndepărtează de mine râzând, iar eu acolo pe hol, în timp ce încleștam dinții.

Nu pot să cred, luat peste picior de ghemotocul ăla de blană blondă de Drake.
Jennifer punctul meu slab? Ce tot spune acolo?
Rahaturi, doar rahaturi!

****

Jennifer's Pov

Eu mă întreb, poate fi cineva atât de pervers și egocentric? Nu răspund de propriile mele acțiuni la afirmații de genul.
Dar n-am fost niciodată atât de mândră în aceste trei zile la Manhattan ca atunci când am văzut ochii săi luminându-se, gândindu-se că eram pe cale să cedez avansurilor sale de copil de doisprezece ani în călduri, ca apoi să-l las acolo cu ochii în soare.
"Cu mine te-ai distra, vrei să încerci?".
Cine sunt eu? Un copil în parcul de distracții care vrea să se urce într-un carusel?
Aș vrea să-l pocnesc în mod repetat, enervant enervant enervant!
Te calmezi? Îți amintesc că sala de mese e un loc public, nu poți s-o iei razna aici!
Taci, conștiință, nu suport băiatul ăla!
O spui ca să mă convingi pe mine sau pe tine însăți? Și la urmă ar fi tot aia, dat fiind că sunt conștiința ta.
O spun pentru că e adevărat, punct.
Dar a stat s-o asculte pe 'Jennifer cea g filozoafă' sub un copac, în timp ce tu te dădeai mare cu discursul tău de oscar, mai atent ca niciodată, îți amintesc.
E adevărat. M-a ascultat cu atenție, punându-mi anumite întrebări. Nu știu o făcea pentru că era interesat sau pentru că voia să mă seducă, dar acele clipe au fost plăcute, aproape uitasem caracterul său enervant și manipulator.

"Jennifer, scuze dacă te deranjez, dar ce ai?", mă întreabă Meredith stând de mai bine de jumătate de oră și observându-mă nedumerită.
"Scuză-mă Meredith, dar eu pe fratele tău chiar nu-l suport!".

Pufnește în râs, fapt la care nu mă așteptam. E atât de dulce cu părul său creț, pare un norișor negru, aproape că-mi vine s-o mănânc.
Ai mânca orice îți sare în cale!
Acum îmi controlezi și dieta?

"Știu că poate fi puțin enervant, dar eu nu te pot înțelege pe deplin", o privesc puțin confuză, neînțelegând ceea ce voia să-mi spună, dar apoi continuă. "Vezi tu, familia noastră nu a fost niciodată, cum să-ți spun, foarte prezentă. Din pricina anumitor probleme am fost mereu toți puțin cam reci unii cu alții, mai ales tatăl meu. Nu spun că ne urâm reciproc și că încercăm să ne omorâm în somn, dar nici nu nici toți împreună sub brad, de Crăciun".
"Îmi, îmi pare rău", singurul lucru care-mi iese pe gură în acel moment.
"Să nu-ți pară rău, stai liniștită, dar nu despre asta e vorba. Faza e că, deși familia noastră părea că se prăbușește, el a fost în stare să o sprijine, să mă sprijine pe mine. Nu plângea niciodată, nu am văzut niciodată vreo lacrimă brăzdându-i obrazul, dar mereu ștergându-le pe ale mele și pe cele ale mamei mele. O ținea mereu pe sora mea mai mică afară din acea tranșee care devenise casa noastră. Stătea cu ea zile întregi în parc și o aducea acasă doar când adormea, astfel încât să nu trebuiască să asiste la țipetele și la discuțiile dintre mama și tata, iar când ajungea acasă încerca să calmeze apele, certându-se cu tata în locul mamei, apoi venea la mine în cameră. În fiecare noapte, în fiecare noapte timp de un an dormea în patul meu acoperindu-mi urechile și mângâindu-mi părul, nu reușeam să adorm și mă tot foiam de colo-colo, dar el era cu mine și stătea nopți nedormite cu mine. Știu că poate părea un dobitoc de prima categorie, dar îi datorez mai mult decât propria-mi viață pentru că fără el nu aș fi depășit toate astea".

Ascult fiecare cuvânt, simt fiecare cuvânt răsunându-mi în cap și le repet în mintea mea.
Mă revăd în ea, mă revăd în acea fată speriată care nu știe unde să dea cu capul, mă revăd în acea fată care are nevoie disperată de ajutor.
Singura diferență e că ea l-a avut pe fratele ei Josh care a sprijinit-o, în timp ce eu a trebuit să mă înec de mii de ori înainte să urc din nou la suprafață. Sigur, tata era cu mine, dar cum puteam cere ajutor aceleași persoane care probabil se îneca cu mine.
Acum sunt aici, în această sală de mese, dar uneori în somn mă înec în mijlocul ploii.
Nu mai știu ce să cred, nici ce să spun și, din fericire își mănâncă prânzul în liniște pentru că nu se aștepta la un adevărat răspuns din partea mea, eu doar încuviințând.
Nu mă pricep să-mi exprim ceea ce simt, și cu atât mai puțin să-i compătimesc pe ceilalți, iar ea stă acolo, mâncând în liniște.
Probabil gândindu-se la toate acele întâmplări neplăcute care i se derulează în fața ochilor ca un film.
Nu pot face mare lucru, dar îi mângâi mâna, încet și ușor, ca și cum mi-ar fi frică să n-o sparg cumva. Ea îmi zâmbește strângând-o cu putere, atât de tare încât cred că dintr-o clipă în alta mi-ar fi explodat degetele, dar hotărăsc să rezist durerii și să mă fac că plouă pentru că nu știu ce aș fi dat eu să am pe cineva care să-mi strângă mâna așa, în acele momente.
Îl văd acolo, la o masă îndepărtată, cu Drake și alte două fete cu care cu siguranță și-a tras-o în vreun colț al școlii. Dar l-am văzut sub o altă lumină, poate că ochii lui erau atât de negri dintr-un motiv.
Cum ești cu adevărat, Josh? Prin ce ai trecut în acel an? Și cine te-a salvat? Cine te-a ajutat să nu te îneci?
Înnebunesc, sunt pe cale să o iau razna. Trebuie să fac ceva, să spun ceva, îmi simt corpul luând-o razna.

"Jennifer, ce ai? Te-am turbat?".
"Meredith...".
"Spune, Jennifer".
"Mama mea a murit când aveam șapte ani în fața mea, din vina mea", îi spun privind-o în ochi fără să las la vedere vreun sentiment, vreo emoție, iar ochii săi se holbează la mine.

Nu pot să cred că am spus-o, că am spus-o unei persoane pe care o cunosc de trei zile, că am spus-o pentru prima dată așa cu voce tare.
Dar mă simt ciudat de bine, de parcă aș îneca mai puțin, de parcă aș fi pe cale să ies din acea groapă.