Același om, îmbrăcat cu o mantie din cap până-n picioare, îmi apare în fața ochilor. Nu știu cine este, dar mă chinuie de câteva nopți; cred că întâlnirea cu bătrânul mi-a întors lumea cu susul în jos. Încerc să-i privesc chipul, însă de fiecare dată, își întoarce capul în partea opusă. Nu mai suport această agonie!

        Mai încerc de câteva ori, bărbatul repetându-și mișcarea, iar camera în care ne aflăm începe să se miște în fața mea din cauza amețelii. Gata! Îi dau jos gluga, însă și-o pune din nou și o ia la fugă pe gresia albastră închis.

         Împinsă de curiozitate, alerg după el cu o viteză mai mare decât mi-aș fi imaginat că pot alerga. Îl urmăresc până ajungem în punctul culminant al fiecărei nopți. Înaintea mea se afișează două clădiri, iar în spatele lor un întreg univers; pot vedea clar luna, Soarele și scrâmpeiele de lumină care le înconjoară. Bărbatul desparte clădirile și reușește să alerge printre ele. Ca de fiecare dată, rămân șocată de puterile pline de farmec ale străinului.

         Privesc în jur confuză, încercând să-mi dau seama de ce vibrează pământul sub picioarele mele. Un moment de liniște plină de speranță și un zgomot asurzitor declanșează un cutremur înfiorător. Clădirile se prăbușesc, universul din spate dispare, iar după ele pot distinge un dulăpior care îmi pare atât de cunoscut!

          Treptat, treptat, observ și alte obiecte care apar după dispariția albastrului închis. A fost din nou un vis, nu-i așa? Nu pot să-mi controlez visele, însă dacă aș putea-o, aș salva acest vis la lista neagră. Oare cât voi mai continua așa? Nu știu ce să cred despre toată această tortură a nopții și ceea ce odată iubeam să fac acum mi se pare chinuitor.

          Cine este bărbatul cu mantia pe cap? Să fie bătrânul din casa bunicilor sau un tip care lucrează pentru Puterea Safirelor? Sunt gata să le țin piept, însă de când am aflat de acest Andrew Solliter, nu găsesc nimic despre el. Să fi înțeles eu totul pe dos?

          Simt o ușoară amorțeală la încheietura mâinii și a gâtului, ca și cum am stat țeapănă zile înțelegi. Cred că acest coșmar mă afectează și fizic, nu doar psihic. Încerc să cobor din pat, dar îmi dau seama că picioarele sunt și ele obosite. Cu greu mi le dau jos și reușesc să mă ridic în capul oaselor.

         Cred că nu a fost o idee tocmai bună să iau Safirul Speranței de pe raft. Deși aici a fost și vina părinților că nu m-au atenționat, îmi pot asuma cel puțin o jumătate din vină. Nu zic că dacă mi-ar fi povestit nu aș fi făcut ce am făcut; dimpotrivă, aș fi făcut-o cu mult timp în urmă.

          La urma urmei, de ce le-au trebuit bunicilor un safir magic? Nu puteau să-și cumpere unul obișnuit? Nu-i judec, fiindcă i-am plăcut de când mă știu, dar trebuiau să se gândească și la consecințe. Sunt nepoata lor, sânge din sângele lor; nu pot să se bage în astfel de probleme, fără să fie conștienți de ce va urma.

          Nu le-am povestit părinților de bătrân, deoarece mi-ar fi cerut să le detaliez întâlnirea și nu cred că le-ar fi plăcut să audă cum am vrut să renunț la misiune. Acum m-am răzgândit, ăsta-i un lucru cert. Sunt mai mult decât captivată de povestea asta cu safirele; aș putea spune că sunt de-a dreptul obsedată de gândul că trebuie să câștig. ________________*_*_________________

          Mă aflu pe una din îngustele străzi ale Londrei, repetând obișnuitul drum către Parcul Washington. Încă sunt prinsă în mreaja coșmarului de azi dimineață. Nici nu știu cum să reacționez. Oricum, trebuie să rămân cu picioarele pe pământ; la urma urmei, sunt tot Meily Sayler, fata realistă.

          E ciudat! Strada este pustie astăzi, nicio umbră nu-și face cunoscută prezența. Stai! Cred că văd ceva nu foarte departe de locul în care mă aflu.

          De după colț apare un adolescent care îmi atrage atenția prin modul în care este îmbrăcat. Poartă aceeași mantie pe care o poartă bărbatul din visul meu. Dar... e imposibil! Oare el să fie Andrew?

         Mă grăbesc cu pași mărunți spre el, încercând să-i privesc chipul, însă gluga mă împiedică să il pot vedea. Tot ce observ sunt ochii de un negru intens care denotă o ură și mai profundă.

          Brusc, își ridică capul spre mine, țintindu-mă cu privirea, simțind cum fiorii se mișcă pe șina spinării. Mă analizează și pare șocat de prezența mea, în ciuda faptului că nu ne-am mai întâlnit. Oare el știe despre mine?

         O lumină îmi pătrunde deodată în ochi, iar după ce se oprește văd sursa la gâtul băiatului. Poartă Safirul Dezamăgirii! Deci el e! Și a mai și activat bijuteria.

          — Tu... nu ești Meily Sayler? mă întreabă confuz băiatul, menținând totuși, o aură misterioasă.

          Nu știu dacă să-i răspund la întrebare; pare nehotărât și nu știu la ce să mă aștept din partea lui. Se comportă oricum, numai ca un adolescent nu.

         — Trebuie să fii Andrew Solliter, îi răspund mai vesel, dar fără a exagera.

          Încuviințează tăcut, dar imediat după aceea dă din cap că nu. Se poate să mă fi înșelat în privința lui?

          — Andrew Sollister! mă corectează cu nervozitate.

          Nu e de mirare că nu am dat de el nicăieri: am înțeles greșit numele. Iar acum, ce ar trebui să-i spun? Să-i zic de vizita bătrânului? Poate știe deja de el.

         — Și ai auzit povestea safirelor? îl întreb curioasă, încercând totodată să văd cât de multe știe.

         Timp de mai puțin de o secundă, colțul gurii formează un fel de grimasă. E dezgustat de ceea ce l-am întrebat. Dar de ce? Doar și-a activat bijuteria!

        — Tu crezi toate prostiile alea? Îți spun, Meily, bătrânii ăia sunt niște nenorociți mincinoși, îmi răspunde ușor nervos.

        Bătrânii? Sunt doi? Deci asta înseamnă probleme la dublu. Și totuși, nu sunt de-acord cu el; poate nu a înțeles ce i-au spus Gardienii. 

       — Și asta nu-i tot! Mi-a pomenit și ceva despre o grupare sau așa ceva, continuă mult mai revoltat, pufnind la sfârșitul propoziției.

        Probabil se referă la Puterea Safirelor. De ce nu e încântat de ideea că este ales pentru ceva atât de important? Oare are dreptate în ceea ce zice? Dar e absurd! Tot ce mi-a zis bătrânul s-a adeverit și mi s-a părut sincer când povestea. Și mai este și cartea. Cartea!

        — Când m-am întâlnit cu Gardianul Safirului Speranței mi-a dat o carte. O carte cu coperta albastră închis. Vrei s-o vezi? îl invit, încercând să-l tentez.

        Mă privește, vrând parcă să-și dea seama ce pun la cale, dar nu reușește. Pare interesat, însă nu vrea să recunoască; știe că totul e adevărat. Problema e că ar putea fi dezamăgit de rezultat, de aceea se forțează să nu creadă. Din același motiv, și-a activat safirul: vrea să-și demonstreze că Gardianul a greșit.

        — Știi, în ultima vreme am avut un coșmar. Același coșmar, îi spun eu, pregătindu-mă să-i explic prin ce tortură trec noapte de noapte.
       De fiecare dată când mă culc, îmi apare în fața ochilor un bărbat care poartă mantia ta. Fuge până dă de două blocuri, iar în spatele lor se află un întreg univers. Mereu se termină aici, în punctul în care totul se prăbușește. Cred că e un semn pentru tine! încerc să-l conving cum pot eu mai bine.

       Îmi zâmbește arogant, o parte pe care nu a mai arătat-o până acum. Oare ce știe el? Gardianul Safirului i-a povestit mai multe decât mie?

         — Nu cred că eu sunt persoana din coșmarul tău, îmi răspunde sigur pe el. Te-ai gândit că tu ești? Imaginează-ți! Fugi de ceva sau de cineva și brusc, ajungi între două clădiri. Una e magia, cealaltă e realitatea. Ești prinsă între ele, iar în spatele lor se află timpul și presiunea pusă pe tine. Ce spui de interpretarea asta? mă întreabă, iar eu rămân mai mult decât șocată după cele auzite.

         Nu m-am gândit niciodată în modul ăsta. Imediat ce l-am văzut pe Andrew am știut că visul era despre el, dar acum nu mai sunt deloc sigură. Eram eu? Trebuia să-mi dau seama dinainte. Poate magia și-a pus amprenta în viața mea mai mult decât realitatea, iar eu sunt nevoită să aleg între cele două.

         Universul reprezintă timpul, iar acum mă gândesc la citatul scris pe carte. "Timpul este stăpânul absolut al oamenilor: el este în același timp și creatorul și mormântul oamenilor, le dă ceea ce îi place lui și nu ceea ce îi cer ei. Folosește-l cum trebuie și învață să-l controlezi!"

         Gardianul mi-a scris asta pentru a mă atenționa să nu mă pierd în fața presiunii puse pe mine. Soarele și luna sunt ajutoarele mele; îmi luminează drumul pe care urmează să merg.

        Cum mi-au putut scăpa atâtea lucruri? Cred că la urma urmei, Andrew e mai înțelept decât credeam. Dar oare de ce nu vrea să accepte misiunea? Îi este frică? Dacă da, de ce sau de cine?

       — Andrew, de ce ți-ai pus safirul la gât? îl întreb deodată, panicată.

        — Oh, bătrânul mi-a zis s-o fac! îmi răspunde surprins și el.

        De ce i-ar fi spus așa ceva? Și de ce l-ar fi ascultat Andrew dacă nu e de-acord cu nimic din ce i-a povestit? Multe întrebări îmi invadează mintea și nimic nu se leagă cu nimic.

        — Cum arăta acest bătrân? continui întrebările, mult mai speriată decât la început.

        — Ca oricare altul, presupun.

       Nici nu apuc să-i arunc o altă întrebare că o alarmă asurzitoare începe să țiuie în ureche. Îmi duc mâinile la urechi, încercând să opresc zgomotul, însă nu reușesc. Andrew devine, la rândul său, disperat și urlă cât îl țin plămânii.

        O lumină mă cuprinde atât pe mine, cât și pe el, iar privirea mea este focusată pe ochii lui întunecați. Aștept în tăcere să se întâmple ceva, orice, să știu că trăiesc. Felul în care mă privește îmi dă încredere că totul va fi bine, deși eu știu că nici el nu crede asta.

        Lumina își lărgește aria și într-un moment în care simt cum orbesc de la strălucirea puternică, amândoi dispărem într-un necunoscut.

        Deschid ochii și clipesc de câteva ori, vrând să mă obișnuiesc cu întunericul din camera în care mă aflu. Abia după câteva secunde de liniște, realizez că mâna lui Andrew o ține pe a mea.

        Luăm o oarecare distanță și analizăm locul în care suntem. Pare un fel de odaie fără uși sau ferestre; doar patru pereți și noi doi. Ironia face ca pereții să fie vopsiți în albastru închis.

       Respirăm la unison, iar când credem că suntem protejați de orice primejdie, atunci unul dintre pereți se deschide, făcând loc unui tânăr. Nu reușesc să-mi dau seama de trăsăturile feței, fiindcă atenția mea se concentrează pe fraza pe care o rostește:

       — Meily, Andrew, bine ați venit la sediul Puterea Safirelor!

       Cred că am dat de probleme!

1873 cuvinte