Nu sunt distrusă; sunt doar pierdută într-un abis al sufletelor. Nu am murit; doar trăiesc undeva între realitate și lumea de dincolo de ea. Nu renunț; doar mă opresc pentru a vedea printre ceața care mă învăluie.

Sunt curioasă dacă aș fi putut schimba cumva toate astea. Poate am avut de ales; dar n-am făcut-o. Iar acum trebuie să îndur suferințele deciziei pe care n-am luat-o.

Sunt blocată într-un albastru închis și dens, unul care mă împiedică să văd ce se află după el. Mă simt, totodată, în pielea altei persoane, dar mă pierd în sentimentele ei, ca și cum nici ea nu știe ce simte exact. Sunt la fel de confuză ca acum câteva ore și sper ca toate acestea să treacă mai repede decât mi-am imaginat. Nu știu cine sunt, ce caut aici și de ce mă simt atât de blocată în alt univers. Sunt amețită și am un nod imens în gât, aproape să-mi ia foc. Mintea mea a luat-o razna de mai bine de o oră și nu mai suport liniștea din jurul meu.

O durere apasă pe pieptul meu, iar tot ce pot să fac este să aștept. Mi-e sete, dar nu știu de unde aș putea să găsesc o fântână sau măcar vreo gură de apă. Am o vagă bănuială că nu voi găsi așa ceva pe aici. Nu mișcă nimic prin preajmă, tăcerea punând stăpânire pe natură.

Numai culoarea serii, albastru închis, parcă mă otrăvește și deja încep să o detest. O detest fiindcă sunt obligată să stau în ea. E prea întunecată să o suport și nu mai pot vedea nimic dincolo de ea.

Cum am ajuns aici? Nici eu nu știu. Trebuie să aștept pe cineva sau să merg în căutarea ajutorului? Sunt la fel de neștiutoare și în această privință. Răcoarea serii deja se așterne peste locul în care mă aflu și înțeleg că nu pot rămâne mult timp aici. Sunt nevoită să găsesc adăpost.

Îmi forțez picioarele să se ridice și să meargă, însă nu mă ascultă nicidecum. Le simt înghețate, fără să le pot mișca. Mai încerc odată, de data aceasta o lacrimă prelingându-mi-se pe obraji, dar fără vreun succes. Tot ce pot face este să renunț!

Vreau să nu mă mai gândesc la nimic, să închid ochii, iar atunci când îi deschid să fiu în patul meu cald, să nu am niciun fel de dureri. Vreau să am prieteni în jurul meu, o familie și să pot împărtăși cu ei toate amintirile mele. Vreau să mă simt altfel, să îmi controlez emoțiile și temerile. Dar nu pot, fiindcă sunt distrusă!

Nu am nici cea mai mică idee dacă trăiesc sau sunt pe drumul morții. Nu știu dacă mă plânge cineva acum sau dacă n-am pe nimeni lângă mine. Tot ce știu este că fie voi muri de frig, fie voi muri de foame!

Pot să-mi dau seama că nu mai am mult doar din simplul fapt că am luat-o razna. Aș vrea să fie unul dintre acele clișee în care mă aflu într-un vis, iar acum mă trezesc înainte de a muri. Dar nu e așa!

Sunt pregătită pentru asta. Sunt gata să plec de aici, fără să am niciun fel de regret că îi las pe cei dragi în urmă. Sunt singură!

O lumină apare brusc într-un colț al razei mele vizuale și îmi aprinde tot universul. Nu pot să înțeleg ce se întâmplă, dar chiar aș vrea să știu. Oare chiar mai este un strop de speranță? Oare chiar m-aș putea trezi? E totul un coșmar sau urmează să plec pentru totdeauna?

Acea scânteie se face din ce în ce mai mare, iar după aceea mă cuprinde, eu ajungând într-o cameră cu pereții de aceeași nuanță ca cea din care am plecat. Ce este atât de special la albastru închis? Și de ce să fie închis? Nu poate fi un bleo, turcoaz sau un albastru simplu? De ce universul meu se rezumă la o culoare atât de întunecată precum albastru închis?

Îmi amintesc! Sunt în casa bunicilor, iar pereții îi pot recunoaște dintr-o mie. I-au vopsit așa datorită safirului pe care l-au primit moștenire. Este cel de la gâtul meu, cel pe care-l voi da și eu mai departe. Cum am putut să nu-mi dau seama? Totul are legătură cu el!

Albastrul închis nu e o simplă culoare! E o culoare întunecată, care dă senzația că mă blochează, însă nu e deloc așa. Ea mă protejează, însă eu nu pot accepta una ca asta. Nu am înțeles mult timp, dar acum chiar știu de ce am stat ore în șir închisă acolo, fără să am habar ce se întâmplă cu mine. A fost un test!

Culoarea poate avea legătură cu oceanul, cel care ține în el toate secretele scrise pe nisip. Îndrăgostiții își scriu pe malul țârmului inițialele, iar apele le păstrează pentru totdeauna, tinerii crezând că le șterg.

De asemenea, poate fi asociată cu cerul, cel care ne învăluie în ploaie și lumină. El ascultă toate plângerile oamenilor și le ia, împovărându-se cu grijile noastre, dar noi nu realizăm aceste lucruri.

Pe lângă ocean și cer, albastrul închis se aseamănă cu un safir. Safirul poate sugera o căsătorie sau în vechiul Ontero însemna un blestem. Pentru familia noastră, el nu înseamnă altceva decât o moștenire uitată de timp, însă care ascunde mai multe secrete decât pare!
________________**________________

- Cum adică l-a activat? întreabă tatăl meu, peste măsură de alarmat.

N-am nici cea mai vagă idee la ce se referă, dar mi-ar plăcea să aflu. Poate faptul că mă furișez până în camera părinților pentru a trage cu urechea la conversațile lor nu e cel mai frumos gest, însă vreau să știu de ce își tot fac semne la cină. Sunt o adolescentă, trebuie să-mi spună tot; altfel, s-ar putea să mă împingă curiozitatea în prăpastie!

- Da, am văzut cum l-a ridicat de pe raft! răspunde la fel de îngrijorată mama.

Observ o grimasă pe fața ambilor și oricine și-ar da seama că ceva nu e tocmai în regulă. Să fie vorba de safirul primit moștenire? L-am luat astăzi de pe raftul bibliotecii; nu mi-au zis niciodată să nu-l iau. Am crezut că nu vor observa; nici măcar nu se uitau la el până acum!

- Poate l-a luat doar să-l curețe, încearcă tata să se liniștească. Până la urmă, e un simplu copil, ce-ar putea face?

- Tall, am văzut-o cum și-l punea la gât! vine iute răspunsul mamei.

E adevărat, port safirul, astfel încât să pară un colier. Nu e cine știe ce, dar pare prețios și vreau să-i arăt lui Kindle că nu s-ar putea compara vreodată cu mine. Sper că nu am încurcat planurile părinților mei!

- Meily nu știe nimic, nu? întreabă tata după o scurtă pauză.

Cred că din acest moment nu mai pot spune că îi spionez, fiindcă, indirect, fac parte din discuție. Oare ce nu vor ca eu să aflu? E ceva important sau mi-e indiferent? Îmi va schimba sau nu viața?

- Nu! Cum aș putea să-i spun? Meily, ghici ce? Safirul primit moștenire are, de fapt, puteri magice, iar niște tipi răi, ca cei din desene animate, îl caută disperați în toate colțurile lumii, spune sarcastic mama.

Simt cum un nod mi se pune în gât și o lacrimă curge involuntar pe obraz. Imaginea din fața ochilor mei se rotește, privirea mi se împăienjenește, iar apoi cad lată pe podeaua rece a holului.

- Dragă, ești bine?!

- Meily!!!

- Răspunde-ne, Meily!

Un șuierat puternic îmi asurzește urechile și tot ce mai pot distinge sunt vocile îngrijorate ale părinților. Zgomotul din urechi devine din ce în ce mai tare și nu mai pot auzi nimic în afară de el. Ce se întâmplă cu mine?

Îmi duc mâinile la urechi, acoperindu-le cât de bine pot eu, însă fără succes. Țipătul devine, în schimb, un fel de răgușit. Treptat, se stinge și ajung să nu-l mai aud deloc.

Când în sfârșit se oprește, deschid ochii cu speranța că voi fi în pat, cu o pătură caldă care să mă învelească. Dezamăgirea e cu un pas mai aproape de mine când îmi dau seama că, de fapt, totul în jur e albastru închis. ________________**________________

Acum îmi amintesc! Așa am ajuns acolo. Am leșinat când am aflat că safirul moștenit chiar e special. Oare există niște oameni mari și înfricoșători, care eventual să lucreze pentru un dușman al bunicului și care caută safirul? Pare puțin straniu!

Dar dacă trebuie să-l protejez cu orice preț, asta voi face! Nu poate fi mai rău decât e deja, nu? Tot ce trebuie să fac este să investighez casa bunicilor și să caut indicii care m-ar putea ajuta să-i găsesc pe acele persoane care vor safirul. Cred că aș putea începe citind cartea de pe masă. Probabil ascunde multe secrete; pot să-mi dau seama numai privind coperta pictată în albastru închis!