Începuse să picure elegant, picături cu picături cădeau din cerul acoperit parțial de nori, lovind frunzele pomului sub care mă aflam. Acordam atenția stelelor care începeau să danseze în jurul misterioasei luni. O frică străină îmi înconjura corpul. Știu că vrea să înghețe și să distrugă mila și iubirea pe care încă o mai simțim, ceea ce ar fi păgubitor. 

Mă plimbasem destul de mult prin pădurea întunecată și tăcută, zărind la un moment dat, un hambar protejat de niște crengi goale a unor copaci. Cu pași tiptili, cu trupul încordat și cu o grijă plină de curiozitate, mă îndreptam de locul zărit.

Mă uitam apoi prin preajmă, cu dorința de a găsi un semn de viață ce se putea afla prin apropierea hambarului.

Neobservând pe nimeni și crezând că locul fusese abandonat, îmi strânsesem curaj, intrând înăuntrul adăpostului. O clipă de liniște suflă peste refugiu. Am început să examinez împrejurul. În mijlocul grajdului stătea un car cu fân moale. Am găsit locul ideal pentru a-mi odihni mintea, trupul și gândurile.

Fără a mai zăbovi multă vreme stând în picioare, mă aruncasem direct în grămada de fân.

Privind cerul, observasem stelele clipind ne-ncetat,. Respiram aerul proaspăt și divin, ultimele clipe în realitate, înainte ca somnul să mă fi cuprins în starea aceea liniștitoare și ușoară și să mă fi lăsat în lumea viselor...

Vedeam foarte clar și simțeam cum Răul prelua conducerea în țări, orașe, școli și familii. Distrugea absolut toată frumusețea creată de lumină. Arăta cât de obsedat era să distrugă creația adversarului, vrând astfel ca doar creația Sa să dea roade. Iar brusc, schimbasem peisajul. Era ca și când ar fi fost realitatea. Mă aflasem la începutul unui drum. Eram desculță iar în jurul meu nu era nimeni altceva decât întuneric pur. Când înaintasem, crescuseră flori. Iar din întuneric se făcuse lumină. 

După o vreme, peisajul se întunecase din nou, iar plantele se uscaseră pe loc până la rădăcini. Mai pășeam doar pe o potecă roșie, vișinie. Eram pierdută în acel întuneric și mă  îndepărtam de ochiul luminii...

Chiar atunci, carul sărise, luându-mă prin mare surprindere. Eram trează.

- Dă o-n colo de gropi! Fi-rar! strigă o voce. 

 Nu știam unde mă aflam.  Și nu observam nimic neobișnuit, înafara faptului că, carul cu fân era  în mișcare. Drumul era abrupt. Am sărit din car. în apropiere era un sat, era o zonă cu care nu eram familiarizată de loc și nu puteam părăsi satul decât la înserare.. 

Într-un târziu începuse cineva să strige din depărtări. Auzeam țipete disperate și cuvinte spurcate, pline de furie :

- HEI !! OPRIȚI HOȚUL ! 

 Un copil fugea de niște bărbați în vârstă. Nu puteam să nu observ pungulița din mâna sa, alergând disperat și încercând să scape de proprietarul vocii.

 Micuțul a trecut pe lângă mine în grabă, iar ochii noștri se întâlniră. Avea ochii limpezi ca cristalul. Apoi o luă la goană. Cu colțul ochiului îl vedeam fugind. Persoana care îl voia prins, se oprise la câțiva metri mai departe de mine, înjurând în toate felurile posibile.

- Nesăbuitul ăla nenorocit !! Spusele sale fiind clare și furioase. Mai apăru încă o persoană. Mă observă dintr-o dată pe mine, adresându-se „respectuos"

- Tu la ce ***** te uiți! Am continuat să-mi văd de drum. Era în jur de patru după-masa și eram copleșită de răcoare...

Poteca era înconjurată de copaci înalți, colorați și înveliți în flori deosebite și parfumate. Toți copacii erau plini de viață, verzi, iubiți de lumina soarelui și de oameni ce îi îngrijau. Frumusețea lor era de nedescris.

Sub unul amărât, singurul uscat dintre sutele ce se aflau, stătea un mic copilași plângând. Era lovit la unul dintre genunchi și rănit pe mai multe părți ale feței. Plângea amarnic. Părea distrus și disperat în toată firea. Vizibil hotărât, băiatul încercă să se ridice, eșuând.

De-n dată ce-l văzusem, neajutorat și frânt la pământ, mă apropiasem de el. Am vrut să-l ajut. 

- Băiete, stai așa! Îngrijorarea mea crescuse.  Îl ridicasem încet. Continuat să verse lacrimi grele și pline de durere. Nu știam cum îl puteam calma.

Am rupt mâneca stângă, eram pe cale să o folosesc pe post de bandaj. Când m-am apropiat cu materialul de fruntea sa rănită, îmi dădu peste mână. Cu confuzie îi priveam ochii albaștri...acel soi de albastru pe care îl întâlnisem mai devreme. Cu fața plină de lacrimi mi-a spus pe cel mai firesc ton din lume:

-Du-te ***** ! L-am privit câteva minute bune, fără a ști cum să  reacționa. Orice alegerea a-și fi luat, trebuia să fie înțeleaptă...

 În spatele lui eraun săculeț plinuț și îndopat...părea greu.

- Poftim ? pun întrebarea pe care o consider a  fi potrivită.

- Ascultă te rog, șoptesc blând.

- Nu, tu să mă asculți! se bagă puștiul peste mine, tăiându-mi fiecare respirație

- Cine ești, spuse acesta, De ce mă ajuți?! Băiatul era confuz, mai confuz decât eram eu.

- De ce nu a-și fi făcut-o ? întrebam cu simpliate. Confuzia mea se mări. Întrebările lui îmi dădeau de gândit. Ce viață a trăit el oare până acum? Nu era tocmai bucuros de prezența mea...

- Nu știu...sincer, șopti el încetișor, transformându-și caracterul în unul timid, bun și liniștit.

- Dar ești la fel ca toți ceilalți, mi-o reteză copilul în grabă. Nepăsătoare de cei din jurul tău, închizi ochii cu mare ușurință, aşa-i ? Ești rea, precis! Exclamă el.

Nu puteam percepe punctul lui de vedere. Nu înțelegeam ce voia să exprime prin asta, sau ce voia să spună, mai exact. Dar un lucru știam sigur: nu avea tocmai cea mai bună părere despre lume și omenire, ceea ce era pentru mine de înțeles.

- Nu este bine să judeci o persoană înainte de a o cunoaște. Și nu este bine să judeci o persoană după felul în care arată, ci după felul în care judecă, încercam liniștesc ușoara atmosferă tensionată, oamenii înzestrați sunt de cele mai multe ori cei simpli, așa cum oamenii triști zâmbesc cel mai larg atunci când au ocazia.

 Puștiul a rămas cu privirea pierdută. Prea șocat ca să găsească imediat un răspuns. A rămas nemișcat, parca ca prin minune blocat, stătea cu ochii ăia mari repeziti spre mine și cu gura căscată. Două lacrimi începeau apoi să alunece ușor. Eu în schimb știam cu ce să continui, pentru că știam ce voia să audă. Şteam la ce se aștepta de la fiecare persoană din jurul lui.

- Eu nu sunt ca ceilalți oameni, am spus, sunt venită să-i ajut pe cei ce nu se pot apăra singuri. Eu nu caut laude, caut dreptate, echilibru. Dacă oferi bine, vei primi bine la rândul tău. 

- Ești corectă, rosti el. Îi zâmbisem călduros. Am îngenunchiat , luându-l de mânuțe.

- Acum, descarcă-ți sufletul. Ce te-a necăjit? Așteptam un răspuns, nu veni tocmai pe moment.  Aveam șansa să-i arăt că binele încă există.

- Nimeni nu mă poate ajuta, ar fi o pierdere de vreme să vorbesc cu o străină. 

- De ce gândești în locul meu, băiete? Era atât de firav și căldura lui mă bine dispunea, era atât de inocent. Îmi bucura sufletul doar prin faptul că îl priveam. 

 Cu asta, copilașul mă luase de mâna. Cărarea pe care pășeam  avea un capăt necunoscut,  era un drum ce aștepta să fie bătătorită. Mai văzusem o asemenea localitate înainte... 

Așa dărăpănate casele, distruse şi murdare, ca să nu mai aduc vorba de mirosul atmosferei. Pereții erau făcuți din chirpici vechi, care cu greu mai țineau lemnul putred al casei într-o bucată. Acoperişurile erau în pantă şi foarte instabile, puteau ori când să se prăbușească.

În jurul acestora, mai era un al doilea rând de clădiri. Cele luxoase erau imediat recunoscute ca fiind în proprietatea oamenilor nesătui de avere. Se oprise apoi în mijlocul unei câmpiei. O pădure separă satul în două părți. Acesta m-a condus la un anumit bordei. Băiatul începu să vorbească cu glasul stins ;

- Te rog, ajut-o...îmi pun nădejdea în mâinile tale. Întrând în cocioabă, un miros de nesuportat îmi invadă nările. Era mai frig și mai întunecat decât afară. Înaintând, am observa două saltele în coltul drept al încăperii, iar pe una dintre ele, se odihnea o siluetă misterioasă, pe jumătate înghițită de umbrele întunecoase ce se aflau în încăpere. Lângă pat era o găleată cu apă, era însă rece.

- O apă mai caldă nu ai? 

- Nu, este singura sursă de apa pe care o avem.

Lângă șemineu nu erau lemne, iar apa trebuia încălzită. Știam că trebuia să apelez la elementul focului..

 Mi-am dat seama că silueta era o femeie. Ea arăta groaznic, îmi era milă. Parcă atat de milă încât daca-ș fi atins-o i-aşi fi regretat durerea şi chinul pe care trebuia să le suporte. 

- E mai bine dacă aștepți afară, îl sfătuisem și mă asiguram că părăsi încăperea. 

Urma să încălzesc apa. Din mână se aprinse o scânteie, atât de fierbinte, încât printr-o singură apropiere față de un corp, putea să se încălzească pe loc. Urma să o îndrept către apă. 

Brusc, mă trezesc cu băiatul în spatele meu!  M-am speriat! Găleată îmi scapă, iar focul se preschimbă în gheață.  S-a împrăștiat în mii de cristale mici. Copilul a făcut ochii mari și se pregătise să strige! I-am pus mâna la gură în ultima clipa pentru a-i  blochez strigătul ce risca să iasă.

-Ești un maestru elementar? Gura îi era cască. Am afirmat în tăcere, simțindu-mă inconfortabil.

 Am încălzit la vederea lui apa rămasă. Am reușit să dezvolt din apă o energie care a fost eficientă pentru a-i pune mama pe picioare.

Chiar în acel moment își deschise ochii albaștrii, precum fiul ei. Părul brunet închis, de o noanță remarcabilă, era precum cel al copilului. Semănau mult unul cu celălalt. S-a ridicat dorsal, în șezut și i-a pronunțat numele pruncului ei, cu o voce pierdută: 

- Kaze...

M-am strecurat afară, soarele era pe cale să apună. Am zărit un copăcel îmbelșugat și am decis să mă pun sub umbra acestuia. Mi-am luat un fruct din pom, savurând-ul în tăcere. Era gustos, semăna cu o piersică...Câteva minute mai târziu, am simțit cum Kaze se apropie.

- Eu și Mama îți rămânem datori, exclamă uimit. Este o onoare să întâlnesc un maiestru elementar!

Acesta se aplecă, ca semn de mulțumire și loialitate.

- Mă numesc Kaze!

- Eu sunt Kirrah, sunt bucuroasă să te cunosc. Kaze, ce aveai în pungulița aceea? 

- Am luat ceea ce ne-a fost luat...înapoi. Nu poți supraviețui în zilele aceste fără bani. În plus, eu doar i-am recuperat. Kaze spunea adevărul, îl înțelegeam. Dintr-o dată s-a înveselit.

- Aș vrea să te cunosc în profunzime, să îți descopăr trecutul! Ce element ziceai că stăpănești ?! Deși ți se potrivește apa, nu, știu, Pământul ți-se potrivește! În acel moment, realizasem că spusele lui se transformaseră în strigăte

- Șșș!! Mă uitasem în sus, în stânga și dreapta pentru a mă asigura că nimeni nu a auzit cele spuse. Kaze a rămas mut pe loc, cu ochii mari, a șoptit un scurt "scuze".

Am auzit din spate un mic foşnet, când m-am uitat, nu am văzut nimic suspect, dar ceva îmi spunea că mă înşel...

- Kaze, te rog să fii înțelegător, deocamdată nimeni nu are voie să știe informații despre mine, numele meu trebuie să fie deocamdată suficient. A dat din cap afirmativ.

 Zorile erau aproape închise. Nori veneau pentru a împodobii cerul și pentru a le ține companie, celor ce se aflau printre ei. Cerul era de o culoare albastră combinată cu un roz mai firav, pictat cu un vișiniu închis și mov deschis, soarele ce își terminase tura, putea fi admirat în îndepărtări. Băiețelul a observat același lucru și mi-a dat un sfat prietenesc:

- Kirrah, fugi, că îți vei pierde libertatea. Vin soldați trimis de generalul Marco. Un om neîmblânzit. Dacă te prind singură, vor avea dreptul de a te lua ca prizonieră. Aşa merg lucrurile în Aweniom.

Aweniom,  asta e, aici mă aflu! Auzind spusele lui uşor grijuli, mă îndreptasem spre poartă, dar Kaze mă apucase de braț şi îmi spuse să nu o iau pe intrarea principală, ca nu este sigură, ci pe acoperișul îmbrăcăt în muschi deşi.

- Ai griji de tine și păzește-te de griji străine, am spus. Puștiul mi-a zâmbit, şi îmi aruncase o privire care arăta loialitate, apreciere şi îndrăgire. Este tocmai un început a unei prietenii puternice, simțeam în adâncul sufletului meu.

- Kirrah! Promite-mi că te vei întoarce şi că te voi revedea curând.

- Promit, dar să ai răbdare. Înainte de a pleca, Îi aruncasem un săculeț cu 5 dubloni de aur. Cu aceste cuvinte îmi luasem rămas bun. Îmi luasem avânt puternic și dintr-o săritură înaltă aterizasem pe acoperiş. 

Îl invocasem pe Kuma. În a doua secundă eram în zbor cu dragonul meu, aflându-ne la o mare distanță de satul Aweniom. Întunericul pur al nopții și ceața deasă care începea să se lase cu eleganță. Zburând înainte, un petic de vegetație extrem de lung mi se arătase, pentru a ajunge in Ninjago trebuia să-l străbat. Doream să ajung acolo cu un scop anume...

Mii de mulțumiri     dacianadobre ˇ si skyelovesroses