— Mai stai și tu cu noi, domnule, că doar nu degeaba am făcut clasa a patra împreună!

— Aș vrea, zise domnul privind interesat ceasul din secundă în secundă. Zău că aș vrea!, oftă acesta, își ridică privirea spre ceilalți domni, toți foști colegi cu el, și le zâmbi. În sinea lui însă domnul gândea că se ascunsese mult adevăr în vorbele bunicii Cine zice „zău" minte și mai rău!

Pentru el nu era un secret că nu voia sub nicio formă să mai stea cu incompetenții dinaintea lui. Deși le cunoștea numele întregi, domnul alese să îi privească total indiferent. Domnul X, domnul Y și domnul Z se aflau în gară în aceiași zi cu el tocmai pentru că aflase că trebuiau să ajungă la aceiași destinație, undeva spre ziua de Mâine. Toți absolvenții ajungeau mai devreme sau mai târziu la ziua de Mâine, deși domnul ar fi crezut că X, Y și Z nu aveau cum să ajungă acolo, ci poată să rămână în Prezent unde aparent le era locul. Până și profesorii obișnuiau să spună că din clasa de băieți a douăsprezecea cu majusculă doar el, domnul, avea să ajungă la ziua de Mâine, iar că ei, restul, meritau Prezentul. Totuși, X, Y și Z se ambiționau – așa i se părea domnului – să fie și ei locuitori ai zilei de Mâine. Nu avea importanță; și în Mâine oamenii sunt recompensați după capacități. Și, dacă e să vorbim despre aceste capacități, domnul le avea, pare-mi-se, pe toate. Succesul era – și trebuia! – să fie de partea lui. Succesul era al lui.

Acum însă nu voia să stea lângă cei trei nătărăi – colegii lui – mai mult decât fusese frumos. O mică reunine înainte de a pleca se ceruse, conform etichetei. Îl deranjau multe lucruri când stătea și îi privea pe cei trei, inclusiv faptul că aveau ținute serioase, de genul celor care se cer în Mâine, aidoma alor sale, deși crezuse întotdeauna că nu acesta era stilul lor. Se întrebă totuși când devenise ăsta stilul lui. Nu-și putea aminti. Totuși, lui i se potrivea, lor nu. Își drese glasul, le zâmbi din nou și se îndepărtă, făcându-le încă o dată cu mâna.

— Pe mâine, domnilor!, le ură.

În sinea lui speră însă ca trenul lor – care slavă Domnului nu coincidea cu trenul lui – să derapeze pe șine, să fie luat de furtună, să explodeze. Nu puteau ajunge până și ei la ziua de Mâine! Era inacceptabil pentru tot ce însemnase efortul de ieri.

Era o diferență uriașă între domn și ceilalți trei. Inteligent, peste media lui, șarmant, charismatic, domnul era așteptat ca un mare om al viitorului încă din trecutul scolastic. În rest, X, Y și Z nu reușiseră să depășească media, iar asta păruse să îi amuze întreaga experiență în școală. Năzbâtii peste năzbâtii, petreceri și alte asemeni lucruri neserioase. Privi o clipă cerul, căci în minte i se strecura un gând îngrozitor: ar fi dorit să fie și el parte din acele chefuri zgomotoase! Alungă rapid această idee, pentru că nu era serioasă și așteptă trenul. Era unul rapid, pe care îl vânase de când se spusese că era prima cursă – și cea mai importantă – pentru a ajunge cu succes la ziua de Mâine. Era cel mai scurt drum, cel mai rapid. Zâmbi, mândru de el. Domnul avea cu adevărat minte, nu ca nătărăii care așteptau obișnuitul și lentul tren de după-amiază. Numai proștii urcau în trenul ăla!

Pufni. Își întoarse mustățile, se privi ușor în geam și oftă din nou, aidoma unui om mulțumit. Trenul se oprise în sfârșit cu un zgomot asurzitor. Prestigiosul!, își zise sieși. Era un tren pe măsura lui. Ar fi murit să se știe cu plebea la un loc în trenul micuț care îi urma acestuia. Încăpător, proaspăt vopsit și ferchezuit, trenul staționă pentru ca domnul să poată urca. Alți camarazi ai săi, viitori camarazi la fel de conștiinciosi, nu ca X, Y și Z, se urcară în tren odată cu acesta. Le zâmbi. Îl salutară complezenți înapoi. Avea să fie bine, acum, printre oameni ca el.

Ajuns în tren, cu pași siguri, fermi, se așeză în compartimentul său. Acolo, un alt domn luase deja loc și privea răbdător pe geam. Când simți mișcarea, domnul care privea pe geam își suci gâtul spre nou-sosit. Îi zâmbi. Domnul găsea acest zâmbet agasant deja. În viața lui nu zâmbise cât o făcuse astăzi, atât de fad, lipsit de sentimente reale.

— Sunt A, zise bărbatul, Încântat! Domnul dădu din cap, semn că și el era la fel de încântat. Să înțeleg că ne ținem de urât drumul acesta?

— Așa este, zâmbi domnul. Sunt convins că va fi o călătorie minunată!

A dădu afirmativ din cap, deși mișcările îi erau reținute, poate prea civilizate. Ei, dar așa era cu trenul acesta. Toți erau oameni serioși, civilizați, aidoma domnului. Totuși, în timp ce trenul se puse în mișcare și părăsi gara, era vizibil faptul că domnul era eminamente mai jovial, amuzant, cu dorința de a face conversație, de a se împrieteni, în timp ce A zâmbea aidoma unui om obosit deja de interlocutorul său. La un moment dat, domnul își aminti că nu era bine să vorbești cu străinii. Cântări imediat că această zicală era deplasată; printre străini îți găsești prietenii, prin urmare, persoana care inventase acea vorbă trebuie să fi fost un om tare singur.

La prima oprire, după ce A și domnul se opriseră din vorbit, în compartiment intră un alt bărbat care îi salută, își drese vocea și se așeză pe banchetă. Domnul se bucură teribil de acest nou suflet, deoarece nu putea însemna decât că avea o persoană în plus cu care să comunice în drumul îngrozitor de lung spre ziua de Mâine. La fel ca A, acest bărbat îi zâmbi, îi spuse că era încântat să călătorească alături și oftă. Diferența dintre A și acest bărbat era însă aceea că, pe când reținut, bărbatul era o fire mult mai prietenoasă decât vechiul companion al domnului. Începură, așadar, să vorbească: Ce face familia? Câți ani avea bunicul când a murit? Câte păsări se adunau pe simigeria din centru duminica? La un moment dat, după mai bine de două ore, bărbatul se mișcă obosit, căscă zgomotos și anunță:

— Domnilor, eu cred că dorm puțin. Am fost foarte entuziasmat de călătoria aceasta și... cred că știți. Înaintea de a adormi, își deschise servieta, inserând codul care permitea accesul, își lăsă ochelarii înăuntru, o închise și se așeză la celălalt capăt. Nu mă luați în seamă!

— Fii fără grijă!, zise domnul și se dădu într-o parte pentru a-l lăsa să doarmă liniștit.

A, care până atunci fusese evaziv, așteptă câteva minute până ce bărbatul începu să sforăie, apoi, cu o mișcare amplă a trupului, se întinse spre servietă. Fusese o mișcare atât de bruscă, încât domnul nu avu timp să riposteze sau să mai spună ceva. Privi spre A care se încruntă și privi cifrul. Cu degetele tremurânde, A începu să formeze codul.

— Ce crezi că faci?, întrebă domnul.

— Ce ți se pare?, întrebă A. Își ridică ochii spre el. Oftă. Nu face pe ipocritul! Știu că te-ai gândit și tu la asta!

— Chiar nu m-am gândit!, clipi șocat domnul. Las-o, te rog! Nu este deloc bine să furi!

— Hai, lasă vrăjeala asta ieftină!, rânji A. Care era codul? Era 5 în final, nu? Pot jura că am văzut un 5! Domnul își lăsă capul într-o parte, nevenindu-i să creadă că era martorul unui furt. Haide, spune-mi! Suntem împreună de mai mult timp noi doi decât noi trei!

Incoruptibilul..., oftă în sinea lui domnul. Întotdeauna păruse incoruptibil. Nimic, de fapt, nu l-ar fi putut face să accepte ideea unui furt. Consacrat pentru extremismul său – fie alb, fie negru –, domnul refuzase cu desăvârșire culoarea gri în viața sa. Griul acum părea însă palpitant și darnic. Ca om care cantonat între extreme fusese adesea îndepărtat din grupuri, acum părea să fie șansa lui de a se integra cu adevărat într-un grup. În plus, nu avea să indice care era acea ultimă cifră, ci avea doar să o confirme. Putea foarte bine să nu fie 5, asta pentru că nici el nu văzuse foarte bine. Putea fi orice altceva. Trebuia să îi dea lui A doar impresia că îl ajuta, nicidecum să îl ajute. Așa aveau să rămână cumva prieteni. Avea să fie bine pentru amândoi. Cu un oftat, zise simplu:

— Da.

Cifra fu introdusă, valiza deschisă, și A chicoti. Deci chiar fusese 5!, își zise domnul, dar nu mai făcu nicio mișcare, privind pierdut pe geam.

În timp ce A privea atent la lucrurile de preț ale bărbatului, pe ușa compartimentului controlorul își făcu apariția pentru a verifica biletele de călătorie. Cu ochelarii pe vârful nasului, ochii prelungi, obosiți, părul creț prins de chipiul specific și uniformă, controlorul privi spre A, apoi spre domn și spre bărbatul adormit și, cu un icnet, acuză:

— Să vă fie rușine, domnilor!

Glasul puternic îl trezi pe bărbatul adormit care privi nedumit în jurul său, crezând că era deja la destinație. Realiză însă rapid că nu ajunseseră la ziua de Mâine. Înaintea acestor lucruri, domnul înghiți în sec, având impresia că se sufocă. Totuși, se consolă, el nu făcuse nimic. Nu putea fi acuzat pentru un nimic!

— Poate e valiza mea!, ripostă A și lăsă imediat obiectul jos. Aceasta este o mișcare foarte proastă, pentru că atrase atenția bărbatului încă nedumerit din cauza somnului.

— Ba nu este!, se încruntă bărbatul. Este a mea! Hoțule!, și smulse valiza de lângă piciorul lui A care rămase însă pe loc, pregătind cu siguranță altă scuză.

— Haideți să ne liniștim..., încercă să spună domnul, dar realiză atunci că toată atenția se îndreptă asupra-i. Și el ar fi trebuit să tacă.

Atent acum la el, bărbatul își încrucișă brațele la piept și spuse indignat:

— Dumneata stăteai și-l lăsai să mă fure!

— Am văzut chiar eu asta!, zise controlorul, deși nimeni nu îi ceruse lui opinia sau mărturia. Toată lumea ar fi preferat, de fapt, să fie mut.

— Nu e chiar așa!, încercă să spună domnul. Eu doar am confirmat cifra și..., începu să spună pe un glas mai domol fără să-și dea seama că se afunda în infracțiune.

— Cum ai putut?, întrebă rănit bărbatul. Cum ai putut după tot ce am vorbit cu tine?

Domnul oftă exasperat. Ar fi trebuit să nu spună nimic dacă voia să iasă cu bine din asta. Ar fi trebuit să nu îi spună nimic lui A, în primul rând. Ce Dumnezeului se întâmplase cu el? Tocmai cu el? Înaintea ochilor i se perindară anii copilăriei și ai adolescenței, anii onestității și ai firii sale statornice. Cum putuse distruge asta cu un singur cuvânt?

— Propun să îi dăm afară!, zise controlorul brusc. La noi în tren nu cinăm cu hoții! Îi dăm afară și...

— Dumneata nu ai dreptul să propui nimic!, se năpusti nemulțumit A. Numai el ne poate face ceva și asta dacă vrea. Apoi se întoarse spre bărbat și oftă: Ascultă, amice, îmi pare rău! Nu prea fac eu d-astea și cu siguranță nici el. Ne pare rău! Dă-ne o șansă să ne revanșăm!

— Și crezi că el nu vrea să vă facă ceva? Spune!, se rățoi controlorul spre bărbatul care rămăsese fără glas înaintea mărturisirii lui A. Îi dăm afară acum!, decretă acesta în clipa în care văzu că bărbatul ezita cu adevărat. Nu stau eu la masă cu pramatii ca acestea! Controlorul oftă, îi prinse pe cei doi de gulere și îi conduse afară din tren, ignorând cu desăvârșire tot ce domnul zicea.

Și domnul zicea cu adevărat partea lui de poveste, adevărul său în speranța că o greșeală mărturisită este pe jumătate iertată. Nici nu voia să fie absolvit de vină, nu! Voia doar o amendă, o suspendare, orice, dar nu să fie dat afară din acest tren în care își așezase în taină visurile. Simțea cum acum acestea îl părăseau. Nu voia ca după o viață acestea să îl abandoneze!

— Nu am vrut! Vorbesc serios!, se agăță el de mâna controlorului. Nu am vrut! Nu am mai fost pus niciodată într-o asemenea situație! Eu nu...

— Gura!, mugi controlorul și îi aruncă afară. Azi furați o valiză, mâine furați țara! Nemernicilor!, și scuipă la picioarele lor.

Imediat, trenul porni, pe când domnul și A rămaseră pironiți în locul în care fuseseră aruncați. Minute bune priviră în urma trenului de parcă nu era posibil una ca asta. Când acele minute se scurseră, domnul auzi glasul lui A care se și ridică în picioare, scuturându-și costumul de praf.

— Ei, asta e!, oftă acesta. Privi orizontul, apoi împrejurimile. Eu am un alt tren de prins mâine, continuă acesta. Își întoarse privirea spre domn și îi zâmbi prietenește, de parcă de atunci înainte pe ei doi îi lega acest episod. Ne auzim, da?

A plecă, privind o singură dată în urmă cu părere de rău. Domnul rămase însă înmărmurit lângă șine. Nu îi venea să creadă că i se întâmplase lui asta. În toți anii aceștia avusese grijă de el, de reputația lui, de principii... Înghiți în sec, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie. Așteptase trenul acesta o viață. Era singurul tren care putea să îl ducă spre ziua de Mâine așa cum se cuvenea. Nu putea concepe una ca aceasta. Viața lui era distrusă. Privi din nou spre șine și se gândi serios să se arunce. Asta era o soluție. După moarte nu avea să mai simtă așa o mare durere. Moartea aduce liniște. Își strânse pumnii, se ridică în picioare și oftă îngrozit, urlând:

— Dar eu nu am furat!

Nu îl auzea nimeni. Și în tăcerea care răsuna, „eu nu am furat" începu să sune „nu am furat", negația se pierdu și ea, devenind un simplu „am furat". De aici nu mai auzi nimic. În depărtare, sub un nor de praf, se apropia un alt tren. Oprindu-se pe șinele pe care domnul voia să își găsească sfârșitul, realiză că era trenul lui X, Y și Z și care ar fi trebuit să fie și trenul său dacă nu ar fi auzit niciodată de cel pe care îl pierduse.

Ieșind o clipă, X se încruntă înaintea domnului și întrebă precaut:

— Domnule, ești chiar tu?

Domnul avea părul în neorânduială, lacrimile i se uscaseră pe chip, trupul îi tremura, iar picioarele îi amorțiseră. Da, el era. Era domnul. Oftă, își închise ochii și murmură:

— Da, eu...

X făcu un pas în afară și îl prinse de umeri.

— Ce s-a întamplat, amice? Dar domnul nu spuse nimic, drept care X luă o gură de aer, zâmbi și îl îndemnă: Hai înăuntru! Nu e grabă! Ne spui acolo. Și noi care credeam că ai ajuns deja la ziua de Mâine!

Domnul oftă. Și el sperase la fel, să fi ajuns deja. Să fi ajuns cu acel tren! Se lăsă condus de X în compartimentul în care îi întâlni pe Z și pe Y. Cei din urmă fură încântați să îl vadă, deși se arătară reticenți înaintea înfățișări sfârșite a domnului. După ce fu așezat pe banchetă, primi un pahar cu apă și fu îndemnat să spună, domnul oftă, își frecă fața și mărturisi:

— M-au aruncat din tren. Apoi continuă: Au zis că am furat.

— Cine? Tu?, întrebă uluit Z, iar X și Y îl urmară aidoma unui ecou. Ăștia chiar nu te cunosc, omule!, exclamă Z. I-auzi!

— Păi și pentru asta te-au aruncat din tren?, întrebă uluit X. A venit polițistul? Șeful de tren? S-a sesizat persoana de la care chipurile ai furat? Domnul dădu negativ din cap. Păi și cum te-au dat afară? Fără judecată?

— Controlorul a spus..., începu să explice domnul, dar X îi luă din nou cuvântul:

— Nu contează ce a zis controlorul! Poate nici nu știe ce zice. Apoi, după o tăcere scurtă, X continuă: ăsta nu e trenul ăla în care a fost omorât un om? Domnul își ridică privirea uluit. Da, ăsta e!, continuă X, iar Z îi dădu dreptate. A luat cu suspendare criminalul.

— Mi se pare că și lucrează acolo!, râse Y. Da! E controlor. Și cum arăta controlorul ăsta al tău? Avea ochii lăsați uite așa?, și își trase chiar el de ochi pentru a demonstra. Carevasăzică pentru el s-au făcut excepții. Reabilitarea, domnule, e doar pentru adevărații criminali!, oftă Y și mai turnă un pahar cu apă, sprijinindu-și picioarele de bancheta dinaintea sa.

Și pentru că domnul rămăsese la fel de tăcut, Y își așeză mâna pe spatele lui și îi șopti blând:

— Lasă! Nu te meritau, domnule. Hai cu noi! La urma urmei, cu toții ajungem mâine!

— Așa cred, oftă domnul, căci aceste cuvinte îi atraseră cu adevărat atenția. Tot acolo ajungem, la o adică. Își șterse fața, mai bău un pahar de apă și întrebă plin de speranță: Nu mă meritau, nu?

— În niciun caz!, zise X. Noi restul te cunoaștem mai bine, să știi. Apoi, după câteva secunde, X zâmbi în direcția lui: Dacă tot ai venit, nu vrei să ne spui o poveste? Ne lipsesc oamenii deștepți pe-aici, mai ales ăia care pot compune ceva cu adevărat... unic!

În urale, Y și Z aprobară. Domnul se lăsă pe spătar și își slăbi strânsoarea gulerului. Z îi așeză mâna pe picior și îi zâmbi la fel de cald:

— Și nu contează când ajungi. Nu contează nici măcar trenul. Nimeni nu te prea întreabă asta. Contează să ajungi!

Domnul înghiți în sec. Asta îi lipsise acolo: zâmbetele acestea calde care reverberau din suflet. Îi lipsiseră X, Y și Z. Dumnezeule ce greșeală ar fi făcut dacă ar fi rămas în acel tren! Privi spre Ceruri, apoi din nou spre cele trei chipuri care îi așteptau răspunsul cu interest.

— Da, așa este. Oftă, zâmbi și se aplecă în față. Bine, băieți, vă spun o poveste! Își drese glasul și începu să contureze o anomalie: A fost odată un iepure care s-a căsătorit cu o vulpe și care avea doi pui, niște urși...

Cititorule, într-un comentariu judecă-l pe Domnul nostru. Mai întâi însă cred că ar trebui să citești cuvintele lui Platon:

Cea mai rea formă a injustiției este pretinsa justiție.