Am șaptezeci de ani, mâine fac șaptezeci și unu și vreau să mor.

Încă o scară afurisită și ajung în apartament sau, mai degrabă, în cutia aia pe care o numește Lou apartament. Picioarele mi se sfâșie, oasele mi se freacă de mușchi și mă ard. Am șaptezeci de ani și deja nu mai pot să urc vreo scară.

De parcă am putut vreodată!, râd, mă înec și tușesc, trezind tot blocul. Ecoul meu mă întâmpină, singurul care mă mai face să râd pe ziua de azi.

Privirea mi se înegrește și amețesc, atunci când izbutesc să mă cațăr în vârful ziguratului (1). Norocul meu e ăla că stau față în față cu scara, așa că mă caut de cheie și o bag în broască. Mă las cu toată greutatea pe clanță, apoi, când intru în cutie, închid ușa cu fundul.

Am avut cea mai nasoală zi din cei șaptezeci de ani ai mei. Fiul meu cel mic, Jed al meu, neînfricatul meu cavaler – care a ajuns de ceva timp în trupele SWAT – se însoară. Ar fi fost o veste minunată, dacă nu mi-aș fi dat seama că mâine fac șaptezeci și unu de ani, sunt divorțată de treizeci, mi-am dedicat viața celor doi băieți pe care îi am, deci sunt complet singură.

Mă târăsc înnebunită spre baie, căci trebuie să scot transpirația asta din toate țesuturile mele care se încăpățânează să se odihnească pe alte țesuturi și să transpire împreună. Dau drumul dușului și mă privesc în oglindă. Am cearcăne duble, triple, iar dacă aș ști cum se spune la „de patru ori" aș zice că am acel gen de cearcăne. Nu mă mai ajută nopțile și nici aerul condiționat pe care Doug – băiatul meu cel mare – mi l-a instalat acum doi ani. Sufăr de insomnii și mă zvârcolesc ca un diavol în altar în propriul pat.

Sunt palidă – așa a zis Jed că arăt. Din cauza asta m-au întrebat cu toții dacă sunt bine. Pff! Numai prostii! Normal că sunt palidă dacă viața se scurge din mine, iar sufletul este pregătit să se desprindă de un trup stafidit în favoarea altuia. Îmi va lua toate amintirile cu el și le va pune în iconița aia cu coșul de gunoi de pe computer, când va însufleți un alt vas cu care își va crea amintiri. Trădătorul!

Nu-l mai vreau! Să plece! Să mă lase în pace, să mor!

Viața asta este teribilă! Cu toții așteptăm același lucru, încă de când ne naștem; așteptăm să murim.

Dar ce frumos m-am mințit din copilărie!

La cinci ani îi ziceam mamei că vreau ciocolata din vitrină, la opt că îmi place încă păpușa aia blondă pentru că seamănă cu mine, iar la doisprezece îmi alegeam singură hainele. Și atunci mă mințeam, evident. Mama era în umbră și alegea ea lucrurile pentru mine, dându-și sau nu consimțământul. Tații nu au niciun cuvânt în ritualul alegerii hainelor fetițelor lor. E suficient ca mama să se uite urât în direcția lui, iar bărbatul își înghite imediat îngăduința. Nu vrea că fetița lui să ajungă o fată ușoară, iar mama știe cum să crească o domnișoară respectabilă.

Dar la ce bună atâta respectabilitate când în liceu ratezi iubire după iubire, fluture în stomac după fluture și tot așa continui și în facultate, până ce te trezești că te măriți cu primul sosit după ce ți-ai luat salariul?

Dar cum vreau eu să mor acum și să uit de toate!

Mă dezbrac fără chef și mă bag în cadă. Tresar, modific temperatura apei până ce, în aceeași poziție, robinetul alege să îmi dea apa de care am nevoie. Sau poate sunt doar eu sunt cea care m-am obișnuit să fiu arsă.

Până la moarte mai e ceva, așa că sunt blestemată să îmi amintesc.

Unde sunt? Ah, da! Termin facultatea, văd un băiețaș la birou și, la primul zâmbet, înfricoșată de ideea că nu mă voi mai mărita vreodată, mă duc la el și flirtez. Sunt chiar bună la asta. Am flirtat toți anii și am amăgit, pentru că eu nu am avut niciodată un iubit. Și el mă place. Trece o lună și ajung femeie măritată înainte ca măcar să ajung femeie. Mama este foarte mândră și îmi zice că așa este bine. Bărbații, în fond, sunt creaturi mișele, care îți dovedesc că te iubesc doar atunci când nu aleg să preacurvească cu tine înainte de căsătorie. Tom al meu așa a fost.

Setez apa la o temperatură și mai ridicată, căci sunt nesătulă în a-mi fi cald.

Mă căsătoresc, nu-mi place căsnicia, dar fac un copil. E momentul concediilor, când apar discuțiile între mine și Tom. De ce apar ele? De ce se bagă banul în familia mea? Știu eu de ce! Eu nu îl iubesc pe Tom, el nu mă iubește pe mine. Caz încheiat!

Iau săpunul și îl frec de burete. Îi dau drumul în cadă, iar apoi încep să îmi frec trupul care, odată, a fost rotund, voluptos, apoi din ce în ce mai slab, mai lăsat, până și-a atins apogeul. Ce pictură abstractă a lăsat timpul pe corpul meu!

Doug crește atât de rapid, încât nici mie nu-mi vine să cred că am avut o naștere naturală. La un an, moare tata. Ce ginere bun, Tom ăsta! Cumpără și plătește toate cele trebuincioase, vorbește frumos despre tata. Dar între timp relațiile s-au răcit între ai mei și Tom, imediat după ce s-a născut copilul.

— Tom nu e bărbatul pentru tine!, continua să îmi zică mama. Insinua un divorț, chiar dacă nu și-l dorea. Trebuia să mă asculți...

Mereu dădea așa dezamăgită din cap, de parcă nu pe ea o ascultasem o viață întreagă. Doamne-ajută că s-a dus și ea, iar acum îmi dau seama că probabil și ea simțea tot ceea ce simt eu acum. Copiii se căsătoresc, pleacă, își fac familii, iar tu mori. Dar spre deosebire de ea, eu vreau să mor!

Sau poate că și ea a vrut...

Îmi ridic umerii și continui să mă săpunesc. La trei ani după toate aceste evenimente bizare rămân miraculos gravidă cu Jed. Se scurg șapte ani oribili în care încă îmi mai pasă. Mă cert cu Tom ca să salvez o căsnicie ce nu putea fi salvată de la bun început. Dar într-o zi renunț. Tom a văzut asta, iar în timpul în care toate caracteristicile mele dinainte – încăpățânare, inteligență – se transformă în defecte, el își găsește o alta.

Mă trezesc brusc cu un act care să mă despartă legal de Tom. L-am privit nervoasă, evident! Aici, pe Pământ, ne despărțim. Bun! Dar acolo, Sus, cine ne desparte, boule? Mi-am dat ochii peste cap, am semnat; căștig copiii și îi cresc. Băieții mei frumoși!

Doug a fost mereu cel mai inteligent. Premii peste premii, un doctorat și un salariu frumușel. A luat ochii nenorocitului de Tom, dar în rest trăsăturile mele: o bărbie rotundă, nas drept, pomeți înalți. Am făcut un băiat frumos și mă pot lăuda că e mai mult ADN-ul meu. Totuși, e cel mai mare, așa că s-a însurat primul. Eu nu i-am crescut conservator, cum m-a crescut mama pe mine. Știam că lui Doug îi plac femeile înalte și m-a uimit că a sfârșit cu o fetiță scundă și drăguță cu care mă înțeleg perfect. Asta crede ea. Râd. E însărcinată acum. Așteaptă un copil. Eh... și cât le va lua până povestea nefericitei oemniri se va repeta?

Mă clătesc, dar decid să mă săpunesc din nou. Nu are nicio logică ce fac, totuși o fac. Mai am să-mi amintesc de sportivul familiei, de Jed. El e cel mai frumos, iar asta pentru că e frântură ruptă din tata. În el mi-am pus speranța de a-mi rămâne alături, însă acum se însoară și el. Fata aia îmi seamănă atât de tare în tinerețe, încât nu o suport. Îmi va strica băiatul, cu siguranță, iar puiul meu o va înșela și se vor despărți. Urâtă viziune a lumii, dar am învățat să fiu realistă. Nu am de gând să mă pierd în vocea aceea mincinoasă care mi-a șoptit în minte toată viața.

Lasă că va fi bine!

A fost pe dracu'!

Îmi dau ochii peste cap, mă clătesc și încep să mă spăl din nou.

Toți înfloresc în jurul meu și știu să se bucure de viață, în timp ce eu nu știu să stau de vorbă cu cineva, oriunde, poate chiar într-un restaurant, o terasă. Mă incomodează mulțumile, mă simt parcă prea bătrână pentru a înțelege de ce aleg oamenii să poarte blugi rupți, rușinată de privirile celor mai tineri. Îi cunosc: ochii aceia cercetători, zeflemitori, când văd fustele până în pământ. Îi blestem și eu pe ei să li se lase pielea, să nu mai aibă chef de epilat și să se confrunte cu vergeturi pe coapse, astfel încât să nu mai poată purta fuste-mini. Și părul! Cea mai tâmpită alegere a fost aceea de a-mi face coafura asta hidoasă, tipică femeilor în vârstă de pe tot Globul: cârlionți albi, scurt. Acum, când mă enervez sau e cald afară mă înroșesc la față și arăt așa cum nu am vrut niciodată: ca doamna Crăciun.

Altă decizie proastă pe care am luat-o în viața asta a fost să nu mă recăsătoresc. Pff! De parcă Tom a suferit că m-a înșelat! E însurat acum, undeva pe la țară cu decrepita lui amantă, iar copiii – studenți. Eu mi-am zis să fiu morală, să nu își bată joc vecinele de mine, să mă creadă ușuratică, așa că mi-am dedicat viața lui Doug și Jed. Acum stau și mă întreb: de ce ar fi considerat ele că sunt frivolă? Că, femeie cu doi copii, ies la întâlnire cu un bărbat? Că mă culc cu un bărbat? Că – mai rău – simt nevoia să fiu cu unul? Ce prostii! Ce de prostii pe care băieții mei nu le-au băgat la cap, slavă Domnului!

Oftez. Moralitatea asta m-a adus la șaptezeci de ani plină de frustrări, când aș fi putut trăi așa cum își dorea trupul meu. Poate că, undeva la mijlocul drumului, dorința sufletului s-ar fi reunit cu cea a trupului. La ce bună atâta spiritualitate când eu nu îmi mai amintesc nicio sărbătoare din calendar, cu excepția Crăciunului? La ce bună și atâta cumințenie și perfecțiune școlară, când singurul lucru pe care mi l-a asigurat vreodată învățătura a fost stresul și invidia?

Aș fi vrut să fumez, să beau, să îmi pierd tinerețea în fața aparatelor. Inspir profund și las să dispară orice grijă, orice necaz.

În cele din urmă trebuie să admit că viața este exact așa cum mi-am creat-o, iar Dumnezeu a avut moomentele Sale când S-a îndurat de mine. Am doi copii frumoși și puternici, care mă vizitează în fiecare weekend. Îmi vin nepoții. În curând, poate nu pe tura mea, strănepoții îmi vor aduce flori la piatra de mormânt. Zâmbesc, iar viața nu mai pare atât de grea.

Regret anii pierduți, nu sacrificiile pe care le-am făcut pentru ca băieții mei să ajungă atât de sus-puși, cu femei care cu siguranță îi iubesc. Și bineînțeles că nu le doresc răul! Nimeni nu se va despărți, pentru că i-am crescut prea bine. Măcar eu să le vorbesc despre dragoste în necunoștință de cauză. La șaptezeci de ani, săpunindu-mă pentru a nu știu câta oară, îmi spun că eu ar trebui să iau lecții de la ei. Ei, dar baia asta m-a relaxat total! Ce dacă am șaptezeci de ani? Azi, și mâine, și poimâine – eu nu mor!, îmi zic veselă, aproape zburdând.

Dar mă încrunt și mă opresc atunci când aud glasurile din spatele ușii.

— Mamă!

Este Jed. Pare impacientat, dar nu îmi dau seama de ce. Ah! Poate că am plecat mult prea supărată de la întâlnirea cu viitoarea mea noră, iar el își face griji. Drăguțul de el! Din nou mă strigă, iar eu îl strig înapoi.

— Imediat, Jed!

Ies din cadă în imposibilitatea de a privi în jos și dau să pun mâna pe prosop, când îl aud și pe Doug.

— Poate...

—Taci!, urlă Jed la el. Taci, taci, taci! Mamă!

Dar băieții ăștia sunt surzi?

— Vin acum, băieți! Ce...?! văd ușa cum vrea să sară din balamale și știu că Jed este cel care o împinge. În numele Domnului, Jed!, icnesc.

Nu apuc să îmi termin cuvintele, căci văd chipul băieților mei privindu-mă. Cumva am reușit să îmi leg prosopul în jurul trupului și mă enervez. Nu puteau să aștepte până ieșeam? Unde arde?

— Sunteți nebuni?!, încep tirada, dar ei continuă să mă privească tâmp. Asta mă enervează și mai tare și explodez. Cuvintele mele par doar alte sunete într-un vid color. Nu par că mă ascultă. Stau acolo, Jed în costumul lui de muncă, Doug cu tricoul de weekend, și mă privesc. Ei, drăcie!, izbucnesc, gesticulând.

O secundă am avut impresia că îl voi lovi din greșeală pe Jed, dar mâna mea trece prin obrazul său, făcându-l să tresară. Pătrund în maxilarul fiului meu și îmi retrag îngrozită mâna. Ceea ce am văzut e real? Și cum să fie dacă...? Am noi abilități? Abilități de șaptezeci de ani?

O presimțire stranie mă face să îmi dau seama cât de tares-a răcit camera, chiar dacă suntem în mijlcoul lui august. Aproape că tremur.Atunci îl văd pe Jed trecând pe lângă mine și îmbrățișând leșul 

SFÂRȘIT

(1) - zigurat= edificiu specific Mesopotamiei, în formă de piramidă în trepte, având pe ultima platformă un templu (sursa: DEX)

2211 cuvinte