Chase

     -E la fel de bătăușă ca maică-ta în tinerețe.

      Raynard Angelstone a început să râdă cu poftâ și s-a lăsat pe spate relaxat, cu brațele aruncate lejer pe brațele fotoliului de piele din care nu s-a ridicat de câteva ore. M-am încruntat la el, găsind deloc amuzantă gluma lui și mi-am trecut frustrat mâinile prin păr de mai multe ori.

     -Tată, sunt serios. Doar ascultă și îți vei da seama că mă va ucide dacă pune mâna pe mine.

     -Asta am zis și eu când maică-ta a ramas însărcinată cu tine mai devreme decât planuiserăm. Și uite, bătrânul tău tată încă respiră și se mișcă, ba chiar e capabil să-ți mai facă un frațior dacă vrei.

     Și-a dus mâinile la stomac și a început să râdă în hohote, asta până când pe geamul dechis din spatele lui a zburat o minge, lovindu-l direct în cap. Apoi vocea nervoasă a mamei a răsunat în toată pădurea:

     -Raynard Angelstone! Dormi afară la noapte!

     Mi-am acoperit fața cu mâinile, simțind că mor. Am ajuns în cea mai rea situație dintre toate cele posibile și niciunul dintre părinții mei nu-i în stare să mă ajute. Au trecut de patruzeci de ani dar sunt departe de a fii pe atât de maturi pe cât le cere vârsta.

     Fără să mai spun ceva m-am ridicat de pe fotoliu și am ieșit din birou. Am parcurs holul lung și m-am oprit în fața scărilor. M-am așezat pe prima treaptă și mi-am lăsat capul în palme, ascultând țipetele și blestemele pe care Rachel le arunca asupra mea de la etaj. Era imposibil ăa nu o auzi, mai ales cu simțurile ascuțite de vârcolac.

     Am fost nevoit să o încui în cameră, m-am temut că va găsi o cale de a fugi când nu voi fii atent și se va pierde prin pădure. În mod normal nu ar fi fost o problemă căci aș fi putut să o găsesc ușor. Însă pădurile nu mai sunt deloc sigure nici măcar pentru noi, tocmai de aceea am și interzis femeilor și copiilor să părăsească haita i așa va rămâne până când problema cu Renegatii va fii rezolvată. Cât mai curând, sper.

     Dar ce mă tulbură ce mai mult sunt evenimentele din acea seară. S-au arătat și au atacat, însă singura lor țintă a fost Rachel. Au evitat lupta directă cu mine sau cu Zero și s-au concentrat doar pe ea, ceea ce mă înfurie și sperie în același timp. Nu s-a dezvăluit încă oficial că e sufletul meu pereche și puține persoane știu deja, deci ce alt motiv au dacă nu acela de a-mi ataca punctul slab?

     -Nu te știam așa nemilos. Să o lași să țipe atât de mult...

     Zero s-a tolănit pe scări lângă mine și a țâțâit nemulțumit, clătinandu-și capul încercând să pară serios dar îi vedeam amuzamentul din priviri. Voiam să-i șterg amuzamentul cu un pumn sănătos în maxilar. 

     -Dispari, am marâit.

     Și-a ridicat palmele în semn de predare dar a rânjit larg, parcă vrând intențioat să mă calce pe ultimul nerv rămas. Am vrut să-l pocnesc, dar m-am temut că va fugi la Rachel și se va plânge și asta nu m-ar ajuta să cresc înapoi în ochii ei. Dar mi-am promis să-l bat măr imediat dupa ce mă iartă Rachel.

     -MI-AI PROMIS, CHASE ANGELSTONE!

     Amândoi am tresărit când Rachel a țipat, începând să lovească iar ușa cu pumnii și picioarele. Bubuiturile și țipetele răsunau în tot holul de la etaj și am înghițit în sec, imaginându-mi ce-mi va face dacă merg la ea. Dar nu puteam să o mai evit mult, doar aș fi înrăutațit lucrurile. Până la urmă, chiar i-am promis. I-am promis în acea seară că îi voi oferi explicații. Are tot dreptul să fie furioasă pe mine. În loc să îi dau ce am promis, am închis-o în cameră și am și mințit-o că i-am pierdut ochelarii.

     -Acum serios, nu rezolvi nimic așa. Du-te odată și vorbiți. Odată și odată tot trebuia să îi spui adevărul. Sunt foarte sigur că va înțelege.

     -Zero s-a ridicat de lângă mine și și-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor apoi a ieșit din casă.

     Am oftat și m-am ridicat în picioare, privind în sus, spre capatul scărilor. Dar nu am urcat, ci m-am întors pe călcâie și am plecat spre bucătărie, gândindu-mă că ar fii o idee bună să-i pregătesc prânzul, în ciuda faptului că nu aveam nicio idee ce i-ar plăcea. Așa că, o jumătate de oră mai târziu, timp în care mi-am stors creierii încercând să găsesc o modalitate prin care să pot să-i răspund la întrebări fără să o fac să se teamă de mine, m-am trezit din nou în fața scărilor, ținând tava în mâini. Înghițind în sec, am început să urc treptele, cu fiecare pas făcut inima începând să-mi trepideze în piept. Ce ar trebui să spun? Intru în cameră și apoi ce? Să-mi cer întâi iertare sau să încep să-i explic direct? Am simțit cum pieptul mi s-a sfașiat la gândul că poate mă urăște acum. Dar apoi m-am întrebat cum va reacționa când voi începe să vorbesc. Va vrea să fugă de mine? Mă va considera un monstru la fel ca pe Renegatii pe care i-a văzut? Pentru o secundă mi-am imaginat cum ar pleca și pentru aș pune fericirea ei pe primul loc i-aș da drumul... apoi ar fi brațele altcuiva în timp ce eu rămân aici, cu gândul și inima la ea. Aproape am scapat tava din mâini.

     Nu, nu, nu-i bine așa. Mi-am scuturat capul ca să scap de gândurile descurajatoare și mi-am continuat drumul, oprindu-mă abia în fața ușii camerei în care am încuiat-o. Bubuiturile au încetat, însă încă o puteam auzi bolborosind nervoasă.

     -Rachel, intru.

     Cu o mână țineam tava și cu alta am scos din buzunar cheia, descuind ușa. Nici nu am apucat să fac mai mult de cinci pași în cameră că ea era deja în fața mea. Din cauza lipsei ochelarilor privirea îi era nefocusată, dar furia din ei era clară si pură. Își strângea pumnii pe lângă corp și știam că vrea să mă lovească, ceea ce aș lăsa-o bucuros să faca. La fel ca în acea searî, când am rănit-o. Dar pe mine m-au durut mai mult cuvintele ei decât palma primită. Să aud din gura ei că nu vrea să mă mai vadă niciodată a durut mai mult decat credeam.

     -Știu exact că vrei să auzi explicaiile mele, nu scuzele, așa că voi începe cu ele. Mă poți plesni și îmi poți reproșa tot ce vrei după. Dacă vrei vrea să pleci, voi înțelege. Dacă vei vrea timp, îți voi da oricat de mult vrei. Dar te rog să nu fugi fără să îmi spui ceva înainte.

     Am trecut pe lângă ea și am lăsat tava pe noptieră înainte de a mă întoarce pentru a o lua de mână, conducând-o înapoi spre pat. Presându-mi mâinile pe umerii ei, am făcut-o să se așeze și, odată cu ea m-am lăsat în scaunul de lângă pat. Fără să spun ceva i-am ridicat piciorul drept în poala mea și am tras în sus pijamaua, dezvelind bandajul însângerat ce urca de la gleznă până sub genunchi. Locul în care a fost mușcată în acea seară de lupul care a sărit pe ea. A fost suficient pentru mine să văd roșu în fața ochilor.

     -Te-am rugat frumos să nu pui presiune pe picior. Și tu te-ai gandit să lovești ușa cu el, am oftat și am deschis sertarul, scoțând rola cu bandaje, o foarfecă și unguentul pe care doctorul l-a lăsat.

      -E vina ta. Te-am strigat de atâtea ori și m-ai ignorat. Dacă îți păsa de rana mea, ai fi venit și nu m-ai fi lăsat să lovesc ușa aia nenorocită toată dimineața.

     Era atât de furioasă că am simțit fiori pe șira spinării. Desfăcând bandajul, am oftat la vederea zecilor de copci ale cusăturii. Cu grijă, am început să aplic pe ele unguentul, încercând să nu-i provoc și mai multa durere, dar ea părea că nu simte absolut nimic.

     -Mi-a fost frică, am recunoscut, evitand să o privesc.

     -Și mie mi-a fost frică când m-am trezit și nu puteam distinge nimic în jurul meu și cu durerea asta blestemată de picior. Și apoi ai apărut tu, evitând să imi vorbești, doar ca să mă lași apoi singură din nou.

     -Iartă-mă...

     -Parcă ai spus că nu vei începe cu scuzele, mi-a tăiat-o rapid și am inspirat adânc, legând bandajul curat.

     Neștiind cum sa încep, am tras de timp și i-am ridicat picioarele în pat, trăgând apoi pilota calda peste ea până la talie. Apoi am scos din buzunar ochelarii ei și i-am desfăcut, aplecându-mă puțin spre ea pentru a-i pune pe nas. I-am dat ușor părul după ureche și m-am retras, nevrând să o supăr și mai mult.

     -Corect...am murmurat. Nu sunt cine crezi tu că sunt. De fapt, nu sunt ceea ce crezi tu că sunt. Și s-ar putea să mă urăști pentru asta dacă nu cumva o faci deja dar...-

     -Nu te urăsc.

     -Încă. O vei face după ce vei auzi tot ce am de spus.

     Am luat o pauză din vorbit și mi-am ridicat puțin privirea. Ea deja era fixată pe mine, cu ochii ei verzi și strălucitori, atât de expresivi dincolo de lentilele de sticla. Am luat bolul de pe tavă și am umplut lingura cu supă, suflând ușor în ea înainte de a o duce spre buzele ei. M-a privit la fel de suparată dar spre surprinderea mea a oftat și a deschis gura, lăsându-mă să o hrănesc. Am zambit în ciuda situației în care mă aflam.

     -Ce ai văzut sunt ceea ce noi numim Renegați. După cum le spune și numele, sunt cei care au fost excluși din societate sau cei care nu s-au putut integra. Vreau să menționez de pe acum că ei sunt singurii care au un comportament atât de sălbatic și agresiv. Restul suntem liniștiți și ne trăim viețile în pace. Dar de la un timp Renegații s-au arătat tot mai activi și mai numeroși, devenind o amenințare pentru noi toți.

     Am sperat că tot ce am spus are măcar puțin sens și că nu o băgam mai mult în ceață dâcat era deja. Am contiuat să o hrănesc, căutându-mi în același timp cuvintele. Inima îmi bătea în piept într-un ritm alarmant și simțeam că urma să am o durere groaznică de cap după ce voi termina de dat explicații.

     -Noi?

     -Da, noi, Rachel. Eu și restul membrilor haitei mele.

     Am decis să nu mai lungesc lucrurile, chiar dacă mai devreme ma gândisem să îmi aleg cu grijă cuvintele de teamă să nu spun ceva care ar speria-o, dar nu mai puteam suporta presiunea care să lăsase pe mine.

     -Nu îneleg ce vrei să spui, Chase. Faci cumva mișto de mine?

     Am oftat zgomotos și am lăsat bolul cu supă înapoi pe tavă. M-am ridicat în picioare și m-am îndepartat doi pași, dându-mi jos geaca și tricoul. Rachel a tresărit și a chițăit iar obrajii i s-au aprins rapid.

     -C..ce faci? Ai înnebunit? Pune la loc tricoul pe tine!

     -Ai vrut răspunsuri așa că îți voi arăta direct ce am vrut să spun. Dar repet, te rog să nu fugi.

     Am inspirat și expirat adânc de câteva ori apoi am lăsat transforarea să înceapă. Pieptul a început să-mi vibreze, ritmul inimii și respirațiile accelerând. Am simțit cum corpul a început să mi se mărească si scheletul osos să-și modifice forma, după el remodelându-se organele și mușchii. Maxilarul mi s-a alungit primul și, atunci când mi-am simțit colții și blana crescând, m-am lăsat în față, cazând în patru labe. Mi-am scuturat energic blana albă și deasă, simțindu-mă parcă eliberat dintr-o cușcă. Totul a durat mai puțin de douăzeci de secunde.

     -Hâc..!

     Au auzit-o începând să sughită și mi-am întors capul spre ea. Mă privea cu ochii mari, speriați și șocați, acoperindu-și gura cu mâinile, încă sughițând. Am zâmbit în sinea mea, găsind-o adorabilă. M-am întins apoi pe podea și am încercat să nu fac vreun gest care să pară amenințător în ochii ei. Nemaiputând să vorbesc, am început să-mi flutur coada așa cum ar face un câine prietenos, deși mi se părea jenant.

     Nu s-a mai vazut Alpha care să imite un câine ca să-și facă sufletul pereche să îl accepte.

************

It's not much but it's honest work.