Spre bucuria mea, în mașină era cald, așa că nu am ezitat să mă întind pe bancheta din spate. Mi-am închis ochii, căscând, deodata simțind cum oboseala adunată în toate aceste zile nedormite mă îndeamnă să las totul la o parte și să dorm. Și dacă curiozitatea nu era așa mare, poate chiar m-aș fi lăsat pradă somnului care-mi dădea târcoale. Dar voiam răspunsuri mai mult decât orice.

     Așa că, cu ochii pe jumatate închiși, m-am ridicat într-un cot și mi-am strecurat capul printre cele două scaune, oprind zumzetul conversației celor doi. Conversație din care nu auzisem nimic din cauza neștiinței mele. Mi-am dres glasul și mi-am lipit obrazul de scaunul din stânga, pe care statea Chase, și, cu ohii închiși, am rămas tăcută, așteptând. Dar când văd că niciunul nu scoate o vorba, oftez și îmi deschid ochii.

     — Subit ați devenit muți?

     Doar ca să mă enerveze, așa cum îi place să facă, Zero începe să dea din maini și să-și miște degetele, cică vorbind prin semne. Deși mă bucur să-l văd, pe moment îmi dau ochii peste cap și îl las în lumea lui, întorcându-mi în schimb privirea spre Chase, care, în mod ciudat, evită contactul vizual, privind țintă prin parbriz.

     — Știu că tu ai capul pe umeri, deci, răspunde-mi. Ce faceți aici? Și de ce m-ai luat de acasă? Mama va înnebuni dacă nu mă va gasi în cameră dimineață. La starea în care eram, va crede că am fugit să-mi pun capăt zilelor.

     Așa cum îi stă în fire, Zero începe să râdă, însă cotul în umăr pe care i-l dau îl face să-și transforme râsul într-o tuse seacă, privindu-ma pe sub gene.

     — Chiar nu e amuzant. Voi chiar nu sunteți normali!

     — Acum îți dai seama, roșcato? Noi chiar nu suntem normali.

     Deschid gura să mă iau la ceartă cu nătângul de Zero, când un mârâit puternic, jos, face mașina să vibreze, la propriu. Fiori ciudați de plăcere îmi traversează corpul, simțindu-i până în vârfurile picioarelor, iar o căldură ciudată mi se răspândește prin corp, izvorându-mi din piept.

     Înainte să apuc să întreb ce s-a auzit, Chase izbugnește:

     — Zero, taci dracului odată!

     M-am tras înapoi pe bancheta din spate, surprinsă. Câteva momente am rămas tăcută, privind ținta spre Chase care își masa nervos tâmplele. Nu-mi venea să-mi cred urechilor căci era prima oară când l-am auzit pe Chase țipând, ba chiar înjurând. Nu crezusem că e vreun sfânt, dar am rămas surprinsă de ieșirea lui bruscă căci Chase era atât de calm în cea mai mare parte a timpului...

     — Ascultă, dacă ești nervos, nu te descărca pe mine! Crezi că doar tu ești stresat? Ai uitat că suntem amândoi în asta, idiotule?

     Nici Zero nu se lasă mai prejos și începe să se ia la ceartă cu Chase pe un motiv pe care eu tot nu-l înțeleg. Mă lipesc de banchetă, cu picioarele goale strânse la piept și îmi închid ochii câteva secunde, inspirând și expirând. Sunt mult prea confuză, mult prea obosită pentru a mai putea înțelege ceva.

     Sătulă până peste cap de țipetele lor, deschid furtunos portiera mașinii și sar afară din ea, aterizând cu picioarele goale pe asfaltul rece. Îmi strâng brațele pe lângă trup când o briză rece îmi provoacă fiori în tot corpul și continui să mă îndepărtez de mașină, ajungând în scurt timp să pășesc pe iarba umedă de la marginea pădurii lângă care Zero a parcat. Mi-am aranjat ochelarii pe ochi și am privit scurt înspre desișul pădurii. Nu puteam vedea nimic de dincolo de trunchiurile copacilor, întunericul era prea mare.

     Gândul mi-a fugit la lupul cel alb. În mod ciudat, îmi era dor de el. Nu-l mai văzusem de mult timp și mă întrebam unde e, speram că e bine. Mi-am imaginat apoi cum ar fi să iasă dintre copaci și să vină la mine și să-și lase capul în poala mea, așa cum îi plăcea să stea. Asta, trebuie să recunosc, m-ar face fericită. Deși nu-mi vorbea și poate nici nu mă înțelegea, știa să mă asculte iar prezența lui mi-ar fi oferit acea stare de liniște pe care o căutam și pe care, mai nou, o găseam la Chase.

     — Vei răci. Întoarce-te în mașină.

     Am rămas cu spatele la el, fără să-i răspund pe moment. Tonul pe care îmi vorbise era încă încărcat de nervi și mă simțisem de parcă tocmai îmi ordonase și se aștepta să execut pe loc. Asta doar m-a enervat.

     — Nu-mi vorbi pe tonul ăsta! După ce că eviți cu nerușinare să-mi răspunzi și mă lași să mă simt ca ultima proastă, mai ai tupeul să îmi ordoni ce să fac? Chase, ce naiba?! Eu ar trebui să fiu aia nervoasă, care să urle la voi ca la doi idioți ce sunteți! Dar ghici ce: am obosit. Sunt confuza, mi-e frică de fac pe mine și nu înțeleg ce naiba se întâmplă cu viața mea de la un timp încoace. Așa că nu îndrăzni a doua oară să-mi vorbești așa.

     Mi-am strâns mâinile în pumni, unghiile intrându-mi ușor în palme și m-am întors pe călcâie cu fața spre el, privindu-l furioasă. Nu avea niciun drept să mă facă să mă simt așa, să-mi vorbească așa. Nu știu ce l-a apucat dintr-o dată, dar nu-mi place deloc. Mă face să cred că, defapt, nu l-am cunoscut niciodată pe Chase. Iar asta mă doare mai tare decât credeam...

     — Rachel, ascultă-mă, la dracu! Răspunsurile pe care le vrei nu există, ok? N-am idee ce naiba ți-ai imaginat tu, dar nu există nimic!

     Uit să mai respir pentru câteva secunde. Tot ce pot face e să-l privesc cu ochii mari cum își trece de nenumărate ori mâna prin păr și se leagănă de pe un picior pe altul, evitând iarăși șă mă privească direct. Umerii îmi cad și simt cum tot ce vreau sa fac e sa plâng, să mă blestem că am crezut că Chase e altfel. Ce proastă am fost să cred că cineva mă va crede! Dar speram... speram că măcar Chase va înțelege. M-am înșelat.

     În loc să cad pe pământ și să încep să plâng, așa cum mi-aș dori, îmi strâng mai tare pumnii și mă apropii cu pași apăsați de el, fixându-l cu privirea. Mă opresc la un pas distanță de el și îmi las ușor capul într-o parte, încercând iar să îi prind privirea, dar și de data asta își ferește capul, strângând din ochi.

     — Chase? Uita-te la mine, spun încet, aparent calmă, încercând din răspuneri să-mi controlez tremurul vocii.

     Văzând că refuză ân continuare, îi iau obrajii în palme și îi întorc capul spre mine, așteptând în liniște să-și deschidă ochii. Când, în sfârșit o face, iar ochii lui de un albastru atât de înghețat și de cald în același timp îi privesc pe ai mei, îi zâmbesc amar și fac un pas în spate, privindu-l pentru o secundă înainte de a face ceea ce îmi doream.

     Într-o fracțiune de secundă, palma mea face contact cu obrazul său, întorcându-i capul spre dreapta. 

     — Du-mă acasă în momentul ăsta. Iar apoi, după ce mașina va pleca din fața casei mele, nu vreau să te mai văd niciodată, Chase Angelstone.

     I-am spus totul pe un ton jos, calm, deși numai eu știam cât de mult voiam să țip, să-l mai lovesc, să mă eliberez de toată furia și frustrarea adunată în inima mea. Dar nu ar avea rost, nu aș rezolva nimic.

     Trec pe lângă el și fac câțiva pași înainte de a mă opri în loc, cu spatele la el. Privind scurt peste umăr, îl vad stând în același loc, nemișcat, de parcă palma mea îl transformase într-o statuie de piatră. Pentru o secunda simt dorința de a fugi înapoi la el și să-mi cer iertare, dar apoi îmi amintesc că eu nu sunt de vină cu nimc în situația asta.

     Vreau apoi să pornesc mai departe spre mașină, dar, din nou, ceva mă face să mă opresc în loc. De data asta nu mai erau sentimentele mele stupide, ci altceva, O senzație stranie, pe care o mai simțisem cândva. Gura mi s-a uscat iar picioarele parca mi-au înțepenit pe pământ când am auzit acele mârâituri atât de cunoscute mie. Le auzisem noapte de noapte, iar și iar, bântuindu-mi nopțile, provocându-mi coșmaruri. Uram ideea că le cunoșteam, ca, în adâncul meu, știam care era sursa lor. Aș fi preferat să nu le fi întâlnit niciodată.

     Încet, m-am întors cu fața spre pădure. Dincolo de trunchiurile copacilor dăinuia aceiași beznă, însă de data asta știam că în acel întuneric se ascund coșmarurile mele, așteptând momentul să iasă la iveală.

     — Rachel, fugi! Fugi înapoi la mașină!

     Vocea lui Chase trecu ca un vâjâit pe lângă urechile mele. Toată concentrarea mea era îndreptată asupra întunericului, așteptând cu inima bubuind în piept ca în fiecare secundă să pășească în lumina lunii creaturile care fuseseră atât de aproape de a mă ucide. Trecuseră doar câteva momente până când primul păși lent afară din pădure, ca un prădător ce își ochise deja prada și aștepta momentul să atace. Și, cumva, simțeam că eu eram aceea.  

     L-am simțit apoi pe Chase cum mă împinge spre mașină, reușind să mă clintească câțiva pași. Apoi în mintea mea se declanșă alarma și realizam în ce pericol ne aflam toți. De data asta nu am mai putut să le rețin, iar câteva lacrimi de teamă îmi împăienjeniseră privirea. 

     — Chase... ei sunt. Monștrii de care ți-am spus... șoptesc și îi strâng îngrozită mâneca hanoracului, cu ochii pe bestiile uriașe. N-am... n-am inventat nimic...

     Voiam să mă lipesc de el, să-mi ofere siguranța brațelor sale, dar el oftă și mă sărută ușor pe frunte, încă neluându-și ochii de pe lupii uriași care mârâiau spre noi de la marginea pădurii, apoi mă împinse în spatele lui. L-am văzut și pe Zero ieșind în fugă, alergând spre noi, iar expresia lui veșnic veselă era înlocuită de un chip inexpresiv, parcă dăltuit în piatră. 

     — Te rog, fugi, și îți promit că îți voi recunoaște totul, mi-a șopit Chase înainte de a-mi da drumul mâinii, începând sa fuga direct spre lupi fără nicio ezitare, cu Zero pe urmele sale. 

    Voiam să țip spre ei, să se oprească iar inima îmi rată câteva bătăi la gândul că ar putea să moară. Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă Chase ar dispărea din viata mea iar ultima noastră conversație ăa fie o ceartă stupidă. În plus, trebuie să-mi cer iertare pentru palma dată... Nu, nu se putea să moară.

     Am vrut să fug după ei, să îi opresc și să fugim împreună, dar un lup gigant se propti în fața mea, mârâind și arătându-și colții roșiatici, gingiile fiindu-i împregnate cu sânge uscat. M-am dat un pas în spate înainte de a mă întoarce, alergând cât puteam de tare spre mașină. Dacă ajungeam la ea, poate puteam să conduc spre băieți și să-i ajut. 

     Mai aveam așa puțin, câțiva metrii până la mașină, când m-am simțit doborâtă la pământ de un corp greu, care mă făcu să gem de durere. M-am zbătut și am țipat, lovind cu putere burta lupului cu picioarele de mai multe ori, încercând să scap de el. Când am reușit să-l îndepărtez puțin și m-am tras de sub el, am sărit în picioare, dar imediat mi-am dat seama că nu mai aveam nicio șansă de scăpare. Vedeam lumea în ceață, doar umbre mișcându-se haotic în jurul meu. 

     Am strâns din ochi, blestemând în gând. Ochelarii îmi căzuseră. Eram ca și moartă fără ei.