Nu-mi puteam lua privirea de pe el, fiind total uimită de prezența lui. Își deschise gura, îmi spusese ceva dar sticla groasă nu permisese sunetelor să ajungă la mine în totalitate. Eu încă eram pironită în loc, încercând să înțeleg dacă e un vis sau dacă Chase chiar se află pe balconul meu.

Mai roșește câteva fraze, printre care și numele meu, iar atunci când vede că nu reacționez la vorbele lui, oftează și mă privește ca pe un copil neștiutor. Își pune o palmă pe geam, spriinindu-se de ea în timp ce cu cealaltă lovește ușor acolo unde ar fi trebuit să se afle clanța. Era nerăbdător să îi deschid ușa însă eu... nu.

Îmi plec capul, cu mâinile strânse în jurul meu ca într-o îmbrățișare, ferindu-mi privirea de a lui. Nu vreau asta. Nu vreau să-l las să intre și să îmi arunce toate întrebările pe care știu că le are. Sunt suficient de pierdută în propriile-mi gânduri, nu vreau să trebuiască să îmi găsesc scuze și răspunsuri. Nu am starea și nici dorința de a-l lăsa să intre. Nu acum, cel puțin...

Fără să-i arunc alte priviri, clatin din cap și apuc materialul draperiei, pregătită să o trag la loc ca un zid de fier între mine și Chase. Nu vreau să mă îndepărtez de el, simt că greșesc acum, dar sunt mult prea afectată pentru a putea lua decizia corectă.

- Îmi pare rău...

Trag perdeaua si ma intorc cu spatele la ea, privind în gol într-un punct al camerei. Instinctiv iau iarăși colierul de la bunicul în pumn, întrebându-mă ce ar trebui să fac. Întrebându-ma ce ar face el în situația mea. Cum fusese vânător și păzise pădurile acestea, cu siguranță și-ar fi luat pușca și ar fi nimicit acei... monștrii. Eu însă nu am puterea lui.

El nu ar fi dat înapoi în acea seară. Bunicul ar fi acționat numaidecât, ar fi făcut tot ce îi stă în putință să se apere. Eu am dat înapoi, am rămas împietrită, neputincioasă.

O pradă ușoară.

Imaginea copiiilor îmi apare în fața ochilor ca o străfulgerare, tăindu-mi suflul pentru câteva clipe. Alice și ceilalți au fost și ei în pericol în acele momente însă eu nu m-am gândit decât la mine, la cum să scap. Chiar și a doua zi când m-am trezit nu am făcut ceva pentru a-i avertiza de pericol. Am fost egoistă, singurul lucru important în acel moment fiind să plec eu cât mai departe.

Vinovăția începe să îmi cuprindă sufletul iar dorința de a ști starea copiiilor mă face să mă întorc fulgerător pe călcâie, smucind cu putere mânerul ușii, grăbită să ajung afară, sperând că Chase nu a plecat.

- Chase, stai...-

Pășesc în răcoarea nopții, privind scurt în jur până când ochii mi se opresc pe corpul așezat jos, sprijinit de perete. Își ridică capul spre mine, având un mic zâmbet în colțul gurii. Buzele mi se întredeschid, vrând să-i pun atâtea întrebări legate de situația din tabără, însă lacrimile ce îmi cad pe obraji fără voia mea o iau înainte, făcându-mă să mă simt iarăși vulnerabilă.

Chase oftează iar asta mă face să vreau să îmi abandonez planul și să îmi ascund lacrimile de el. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu văzută plângând, în special de Chase.
Mâna lui o apucă delicat pe a mea, trăgându-mă încet jos lângă el. Dintr-un oarecare motiv fac ce mă îndeamnă, iar îmbrățișarea caldă în care mă cuprinde nu face decât să îmi ofere sentimentul de protecție la care am tor sperat.

Parfumul lui mă învăluie numaidecât, însoțit de mirosul aerului curat, proaspăt, de pădure, spre deosebire de mine care miros a transpirație și a aer închis. Dar acest lucru nu pare a fi luat în seamă de Chase care nu se depărtează niciun centimetru. Îmi strâng buzele într-o linie, încercând să-mi potolesc inima care îmi bate cu repeziciune în piept și oftez, lăsându-mi capul sprijinit de pieptul lui.

Aveam nevoie de asta. Aveam nevoie să știu pe cineva aproape mine în acest moment dificil care m-a dat complet peste cap. Prezența mamei nu a fost suficientă pentru a-mi liniști temerile interioare, pentru a mă asigura că, în ciuda absențelor unor explicații, totul va fii bine. Sunt confuză, sunt speriată și simt că nu mai dețin controlul asupra propriei mele vieți.

Chase însă a făcut să dispară totul în doar câteva clipe, cu doar o îmbrățișare aparent simplă, dar de care aveam atâta nevoie... Sentimentul de siguranță mă cuprinde, făcându-mă să mă las moale în brațele lui, căscând obosită. Obosită din cauza lipsei odihnei, a gândurilor și grijilor continue, din cauza iluziilor cauzate de coșmarul ce nu-mi dă pace.

- Spune-mi de ce ai plecat.

Îmi strâng ochii, știind că clipele de liniște s-au terminat și că a venit momentul să îi răspund la întrebări, lucru care mă sperie. Vreau să vorbesc, vreau să mă descarc cuiva și să scap de greutatea secretului care îmi apasă umerii fără milă, însă m-ar crede? Acele momente păreau parcă scoase din filmele de groazae. Ar spune că am citit prea mult sau că, mai rău, sunt nebună.

- Mi-a fost frică, șoptesc înghițind în sec, căutându-mi în același timp cuvintele.

Îl simt cum se încordează, brațele lui strângându-se mai mult în jurul meu. Rămâne tăcut, privind peste balustradă spre micul parc de lângă casa mea, așteptând să continui să povestesc.

- Nu... nu trebuia să merg acolo dar... tac, neștiind cum să explic că așteaptam să ma joc cu lupul. Iar ei erau acolo, răniți, parcă morți. Si dintr-o dată m-am trezit cu niște monștrii în fața mea, mârâind și... gata să mă sfâșie.

Cuvintele mi se opresc în gât când un val de lacrimi începe să curgă din colțurile ochilor mei pe umărul lui Chase pe care mi-am sprijinit capul. Acea presiune în piept apare din nou, același nod care îmi îngreunează respirația, plânsul fiind singura cale prin care ma pot elibera de ele.

- Am înțeles.

Vorbise pe un ton jos, calm, continuând să îmi mângâie părul. Însă am petrecut destul timp în compania lui încât sa înțeleg că albastrul tulbure din ochii lui nu exprima calmitatea pe care o afișase la suprafață. Era furios, iar inima începu să-mi bată dureros în piept la gândul că eu eram cauza furiei sale.

- Îmi pare rău, șoptesc ascunzându-mu fața în hanoracul său. Chiar îmi pare rău...

Continuă să tacă, privind in continuare țintă spre un anume punct, concentrat pe ceva anume. Nu reacționă deloc la vorbele mele, parând că nici nu mă aude. Îmi ridic încet capul de pe umărul său și îmi trag nasul, privindu-l îngrijorată.

- Chase? Eu sunt de vină? Te-am sup-...

- Mi-a fost dor de tine.

Uit să mai vorbesc, uit să mai respir sau să clipesc. Pentru câteva secunde tot ce aud sunt cuvintele sale repetându-se iar si iar in mintea mea. În stomac fluturii încep să zburde, oferindu-mi o senzație plăcută, pe care doar Chase mi-o putea provoca. Și fără să-mi dau seama încep să zâmbesc așa cum nu am mai zâmbit de mult.

Îmi las capul la loc pe umărul lui doar că de data asta ma apropii mai mult, ascunzându-mi fața in scobitura gâtului său, încă zâmbind. Închid ochii, cuvintele sale încă auzindu-se ca un ecou in mintea mea, provocându-mi în continuare senzații plăcute.

- Și mie mi-a fost dor de tine, murmur dar știu că m-a auzit pentru că mâna lui îmi cuprinde talia cu mai multă fermitate, aducându-ma mai aproape de trupul său cald.

- Să nu mai fugi niciodată. Ești mai în siguranță lângă mine decât departe de mine, îmi spuse încet și i-am simțit buzele sărutându-mi ușor părul înainte de a mă simți ridicată în brațe.

Îmi strâng mâinile in jurul gâtul lui, iar pe moment nu mi-a păsat unde eram sau ce se întâmpla in jurul meu. Până când l-am auzit spunându-mi să mă țin bine și am realizat că suntem la etajul al doilea. Când mi-am ridicat speriată capul și am privit in jur, Chase stătea în picioare pe balustradă, cu mine in brațe, privind țintă undeva in parcul de lângă casă.

- Ce faci? Chase, ne omori pe amândoi! Coboară, coboară acum!

L-am auzit chicotind așa că mi-am întors privirea furioasă si speriată spre el la timp pentru a vedea cum îmi zâmbește inocent și îmi face cu ochiul înainte de a sări în gol.

Câteva secunde am simțit doar vântul fluturându-mi părul și m-am abținut cu greu să nu țip. Dar apoi totul s-a oprit brusc, nu mă mai simțeam căzând iar vântul dispăruse. Apoi Chase începu să râdă și mi-am dat seama că suntem întregi. Pe pământ.

- Lasă-mă jos, lasă-mă jos acum! Încep să mă zbat supărată, încercând să scap din brațele lui, pregătindu-mi cuvintele pentru o ceartă ca la carte.

Când tălpile mele goale ating betonul rece, fiori de gheață îmi străbat corpul, înghețându-mi instant degetele. Drace, era mai cald in brațele lui.

Sunt pe cale să încep să țip si sa il cert pe Chase când brusc mă simt luată pe sus și învârtită in aer, apoi lioitaude un corp cald.

- Ce dor mi-a fost de tine, roșcato!

Starea mi se schimbă radical când recunosc vocea jucăușă a lui Zero. Încep să râd încântată și îl strâng în brațe, nevenindu-mi sa cred că e aici.

- Chiulangiuleee! Și mie mi-a fost dor de tine!

După ce mă mai învârte o dată, mă lasă pe picioarele mele și îmi ciufulește răzând părul, însă de data asta nu ma supăr căci îmi lipsise asta.

- Ce faci aici? Defapt, amândoi aveți să-mi dați niște explicații, spun și îi privesc pe rând, de data asta ușor serioasă.

Zero pufni și trecu pe lângă noi, mergând pe alee. L-am privit pe Chase care brusc avea o expresie vinovată, făcându-ma si mai nedumerită. Fără să-mi spună ceva, își dădu hanoracul jos și mi-l puse pe umeri, luându-mi apoi mâna in a lui, mergând pe urmele lui Zero.

- Nu e evident? Am venit să te ducem înapoi acolo unde îți este locul, spune Zero pe un ton energic care sugera că ar fi trebuit să-mi dau singură seama de asta.

Mai are rost să spun ceva? A trecut aproape un an, mă îndoiesc că mai e cineva aici.

Totuși, dacă mai sunteți, vă mulțumesc enorm. Nici nu știți cât apreciez...

Îmi pare rău pentru absența îndelungată. Aș vrea să pot oferi explicații, dar nici eu nu știu ce s-a întâmplat cu mine.

Știu că poate e ciudat sa apar așa brusc și să vă cer părerea, dar știți că mereu v-am apreciat nespus părerile și încă o fac deci... m-aș bucura să vă citesc comentariile. ^^

Vă mulțumesc din nou celor care ați rămas aici. Vă iubesc mult de tot. ❤