Îi arunc un surâs slab mamei si iau ceașca de ceai din mainile ei, lăsând-o apoi pe noptieră. Cu o încruntătură îngrijorată imi întinde si o pastilă, pe care, desigur, o las pe farfuriuța de sub cana cu ceai, promițând ca o voi lua mai târziu. 

     — Ba o iei acum, de față cu mine. 

     Își pune mâinile în șolduri, ceva tipic ei, și mă provoacă din priviri sa îndrăznesc să  o contrazic. Știu că ar fi in stare să-mi bage pastila pe gat cu forța dacă ar fi nevoie.  Durerea de cap însă mă face să las la o parte minciuna cu " sunt bine" și să iau înapoi pastila, dând-o pe gat cu câteva guri din ceaiul de lămâie. O simt oprindu-se în gât, un sentiment deloc plăcut și mai iau câteva guri sperând să își continue drumul. De asta urăsc pastilele. 

     Fără a mai spune ceva, las cana înapoi pe noptieră și îi întorc mamei spatele, învelindu-ma până în gât. O aud cum oftează si știu că ar vrea să-mi pună zeci de întrebări, dar nu o face, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare. Cum as putea răspunde unor întrebări ale căror răspuns nu le am nici eu? 

     Îmi închid ochii după ce iese din cameră, dorindu-mi doar să pot dormi puțin, însă mi-e fără putință căci imaginile îmi revin iar și iar în minte, dându-mi fiori de frică. Simt cum anxietatea îmi crește simțitor în piept, dându-mi toate simțurile peste cap și amețindu-mă de tot. 

     Însă dorința nu-mi este îndeplinită căci mă aflu iarăși în pădure, înconjurată de liniștea naturii ce în alte momente m-ar fi făcut să mă simt relaxata, însă atunci nu puteam decât să cred că e liniștea dinaintea furtunii. 

     Îi văd iarăși doborâți la pământ pe cei doi bărbați. Întunericul îmi scade vizibilitatea, dar am putut vedea dungile sfâșiate de pe tricourile lor, umede și negricioase. Am știut exact ce e, iar primul meu gând a fost să chem ajutoare. Însă m-am oprit pe loc când am auzit un mârâit puternic ce mi-a făcut sângele să-mi înghețe în vene. Sub ochii mei plini de spaimă unul dintre ei a-a ridicat, fixându-ma amenințător cu galbenul strălucitor al ochilor săi. A făcut câțiva pași spre mine, iar pieptul i-a vibrat, dând astfel naștere unui mârâit cum numai animalele sălbatice pot face. 

     Știu că și-a dat seama de cât de înspăimântată eram căci a rânjit batjocoritor, și și-a scos pe cap tricoul fara nicio problemă, lăsând la vedere carnea sfâșiată a pieptului său și a sângelui ce curgea din răni. 

     M-am dat câțiva pași înapoi și m-am lipit de trunchiul copacului, scoțând un chițăit jalnic când și ceilalt bărbat s-a ridicat cu un geamăt de jos. Erau amândoi la câțiva metrii in fața mea, privirile lor spunându-mi că nu au de gând lucuri prea frumoase. 

     Iar când s-au lăsat în genunchi, am țipat de-adevăratelea, mutându-mi privirea de pe ei. Am strâns din ochi, auzindu-le oasele sunt se frâng, iar când i-am redeschis, am știut că aveam să mor. Doi lupi ireal de mari își arătau colții spre mine, colți mânjiți de sânge uscat. 

     Erau gata să mă sfâșie, știu asta, însă ceva i-a făcut să dea înapoi, în întunericul pădurii. In următoarea clipă au dispărut din fața mea de parcă nici n-ar fi existat vreodată acolo. Singura dovadă erau tricourile celor doi, acum două cârpe îmbibate în sânge aruncate la poalele unui copac. 

     Apoi l-am auzit pe Chase strigându-mi numele. I-am simțit brațele în jurul meu înainte să dau glas gândurilor mele și să cad întuneric. Când m-am trezit eram în patul meu, în cabană. Cu groaza în vene și mârâitul încă proaspăt în urechi, mi-am făcut bagajele și am plecat cât am putut de repede de acolo.

     Patru zile au trecut de atunci și nici gând ca teama să se mai risipească puțin. E la fel de vie iar eu îmi doresc să nu mă fi aflat acolo în acel moment. 

     Oricâte întrebări mi-aș pune nu pot înțelege ce s-a întâmplat defapt. Ce am văzut defapt? 

     — Rachel...? 

     Îmi redeschid ochii când ușa de deschide, vocea mamei făcându-ma să mă ridic puțin în șezut, refuzând să o privesc. Cu coada ochiului însă îi observ silueta, acoperita doar de o pereche de blugi negri și o cămașă albă. Știu că si-a aranjat buclele roșcate într-o coadă, căci așa și-l prinde mereu. Uneori sunt jeloasa pe ea, căci mereu dă dovadă de o delicatețe înnăscută. Eu n-am reușit să o moștenesc. 

     Eu semăn mai degrabă cu bunicul, așa mi-a spus tata. Un spirit curajos, mânat de curiozitate care de multe ori poate aduce belele. As fi putut să neg dacă nu ar fi fost adevărul. 

     — Vin-o la masă, am pregătit prânzul. 

     Stomacul mi se strânge numaidecât și clatin vehement din cap, ridicându-mi genunchii la piept pentru a-i înconjura cu brațele. N-as putea manca nici dacă aș vrea, corpul meu refuza să o accepte. E încă în stare de șoc, la fel cum mi-e și mintea. 

     Încep să zgârii cu unghiile materialul păturii, liniștea lăsându-se peste noi, deși ar fi atat de multe lucruri de spus. Ea vrea să-mi pună întrebări dar nu poate. Eu vreau sa vorbesc, dar nu pot. Cine m-ar crede? In cel mai bun caz ar crede ca am înnebunit. 

     Nu sunt pregătită să vorbesc despre asta. Nu până când nu sunt sigura că voi fi crezută. Însă momentan nu exista nicio persoană dispusă să încerce să îmi creadă povestea. Tăcerea e apăsătoare, dureroasă. 

     — Nu mi-e foame, mamă, spun încet când văd că încă e în cameră și îmi dau părul după urechi doar ca să revină la loc în următoarele clipe.

     — Riri, nu ai mâncat de patru zile, cât ai de gând să o mai ții așa? Eu și tatăl tău ne facem atât de multe griji, scumpă mea... 

     Vocea ei joasă, îngrijorată și blândă îmi face inima să mi se strângă în piept de vinovăție. Nu am vrut niciodată să le dau motive de îngrijorare, să îi fac să se teamă pentru sănătatea mea. Însă o fac fără să vreau. Ei sunt doar victime colaterale ale secretelor în care am fost prinsă și ale căror explicații nu le am. 

     Îmi trec mâna prin părul roscat si încâlcit, gras din cauza lipsei unei spălări în adevăratul sens al cuvântului, stând lipit de cap fără niciun pic de volum. Până și buclele imi par moarte, așa că îmi ridic mâinile și îmi îl prind parul de tot într-un coc dezordonat, făcându-mă să arăt și mai rău decât sunt deja. 

     — Îmi pare rău, nu vreau să vă faceți griji, mamă. Voi fii bine, îi răspund într-un final mamei, ferindu-mi ochii obosiți, cercănați, a căror verde a pălit considerabil și în care se puteau citi cu ușurință minciuna, teama și miile de gânduri. Te rog, vreau să rămân singură...

     Liniștea se lasă peste noi, făcându-mă să mă întorc înapoi cu spatele la ea și să mă învelesc cu pilota, așteptând să plece, lucru care se întâmplă curând, când aud ușa cum se închide încet și pașii ușori pe parchetul din hol. 

      Întunericul din cameră mă face să-mi închid ochii, ascultând sunetele vagi venite de la mașinile de afară. Îmi strâng pe sub pătură picioarele la piept și oftez, simțind că pot dormi puțin, sperând să nu am iarăși coșmarul. 

      ***

     Nu știu ce anume m-a trezit din somnul în care abia am reușit să cad, după atâtea nopți lipsite de odihnă. Din fericire nu visasem nimic. Mă simțeam de parcă abia acum câteva secunde mi-am închis ochii și acum i-am redeschis, deși trecură mai mult de câteva secunde dacă mă iau după seara ce s-a lăsat afară. Felinarele stradale s-au aprins, zumzetul mașinilor s-a împuținat, acum domnind o liniște plăcută atât în cameră cât și pe strada cufundată în umbre. 

      Două bătăi ușoare în ușa balconului m-au făcut să tresar. Ochii mi s-au mărit, îngrijorați și speriați, iar mâinile mi-au strâns în pumni mânecile bluzei largi și transpirate pe care o port de câteva zile fără încetare. Bătăile s-au repetat și privirea mi-a căzut pe ușa balconului acoperită în întregime de draperiile mov, groase, de noapte. Mi-am tras picioarele mai bine sub mine, de parcă cel de pe partea cealaltă a sticlei ar putea apărea în cameră și să mă apuce de picioare. 

      Se repetă din nou, de data asta ceva mai insistente iar eu simt cum inima nu vrea sa mi se oprească din a bate nebunește. Palmele îmi transpiră, în ciuda faptului că le tot trec peste materialul pilotei încercând să le mențin uscate, în timp ce nu îmi dezlipesc ochii de pe perdea. 

     Încet îmi feresc pilota de pe picioare, lăsându-le să atingă ușor parchetul rece, parcă înghețat în contrast cu fierbințeala tălpilor mele. Mă ridic silențios, o mișcare bruscă, însă una care m-a făcut să mă dezechilibrez, amețindu-mă de cap și dându-mi o senzație de rău, de parcă stomacul mă avertizează că urmează să dea afară un mare nimic digerat. 

     Cad înapoi pe marginea patului, luându-mi în mâini capul care parcă îmi bubuie de durere din cauza lipsei mâncării, încercând să fac senzația de rău să se amelioreze, cu bătăile în sticla ușii în urechi, acum parcă mai rapide și insistente. 

     Mă sprijin de noptieră și mă ridic iar de pe pat, de data asta mai încet, încercând să nu-mi amețesc prea mult corpul și așa slăbit. Mă simt ciudat de pierdută în spațiu, așa că apuc tot ce prind ca sprijin până la balcon. Rafturi, pereți, orice. 

     Când ajung în fața draperiei, mă sprijin prin ea de geam fără a-mi păsa că cealaltă persoană a văzut mișcarea materialului ce ne împiedică să ne vedem reciproc. Încă mă întreb cine e. Sau ce e. La ce am văzut, nimic în lumea asta nu m-ar mai putea surprinde. Mă aștept la orice de acum înainte. Simt că viața mea nu va mai reintra pe făgașul normal niciodată.

     Apuc cu cealaltă mână marginea draperiei, expirând profund înainte de a o trage la o parte printr-o mișcare ce se vrea a fi bruscă. Primul lucru pe care îl văd e lumina provenita de la un felinar ce mă orbește. În mod normal nu mi s-ar fi părut puternică, însă ochii mei nu au mai făcut contact cu o sursă de lumină de ceva timp. În coconul meu de protecție a domnit doar întunericul, fricile mele și coșmarul. 

     Îmi feresc ochii, ascunzându-i în mâneca largă a bluzei de pijama. După mă frec cu o palmă la ochi, încercând să observ mai bine lucurile în timp ce cu cealaltă mână încă mă sprijin de perete, îmi mut iar ochii cercănați și obosiți spre peretele de sticlă, privind pe sub gene pentru a evita prea multă lumină și a afla cine m-a provocat să cobor din pat. 

    Brusc, lumina a încetat din a-mi mai chinui ochii și așa bolnăvicioși. Mi-am ridicat capul, văzând întâi un obiect mare care acum stă paravan între mine și lumina stâlpului, abia apoi observând conturul corpului acestuia. Și, în cele din urmă, trăsăturile umbrite ale feței pe care chiar și așa le-am recunoscut și care m-au făcut să icnesc surprinsă. 

     Chase Angelstone stă pe balconul meu, cu o vălmășeală de expresii pe chip care mă fac să amețesc, să vreau să trag la loc draperia și să mă întorc în pat. 

   
*****

E... 2 noaptea.

Ce credeți că se va întâmpla în continuare? :)