Încep prin a-i mulțumi din tot sufletul lui MeganLight pentru tot ajutorul și susținerea ei. Ești o prietenă foarte bună! ❤❤

Defapt, vă mulțumesc tuturor! După atâta timp m-am apucat iar de cartea asta și am de gând să o duc la final. Nu va mai exista nicio pauză. Vă sunt recunoscătoare că ați avut răbdare și că mi-ați păstrat cartea în bibliotecă. Serios, nu mă așteptam ca după atâta timp încă veți fi aici. Iar pentru asta vă voi mulțumi mereu.

Vă pup și vă îmbrățișez! ❤❤❤

           Chase 

     Cu coatele sprijinite de marginea biroului, îmi bag ambele mâini în părul des și oftez frustrat. Mă doare capul, sunt obosit și aș bea o cafea cu tot cu ceașcă. Stomacul mi se împotrivește imediat numai când mă gândesc la asta, el vrand să-i ofer mâncare, nu cu lichide. In ultimele săptămâni nu știu dacă am luat mâncat mai mult de 3 mese. 

     Îmi deschid ochii și mă apuc sa citesc noul raport primit. Mă încrunt, nemulțumit de veștile rele și arunc foile cât colo prin birou, începând să mă enervez. Nenorociții ăia de Renegați îmi crează probleme de câteva săptămâni, iar sfidarea pe care mi-o arată mă înfurie la culme! 

     Mă ridic de la birou și mă propteasc în fața ferestrei, privind copacii care îmi înconjurau casa. O puteam vedea pe mama cum se îngrijea de grădina ei cu flori la care ținea nespus. Am rămas uimit ieri dimineață când, întorcându-mă din patrulă, i-am găsit pe părinții mei prin casă. Mama gătea și ciripea fericită în timp ce tata își citea emailurile. Se pare că au lăsat puțin în urmă lumea oamenilor și afacerea lor de acolo pentru a-și vizita unicul fiu. 

     — Intră, spun neutru când o bătaie în ușă mă scoate din gândurile mele. 

     Mă întorc înapoi în scaun, privind printre gene spre tata, care se făcu comod în unul dintre fotoliile din fața mea. Simțeam cum mă analiza și am simțit nevoia să-mi plec capul, știind că arăt deplorabil. 

     — Așa nu vei rezolva nimic, fiule, îl aud începând și mă las pe spate, frecându-mi fața cu palmele.

     — Nu am ce altceva face, tată. Nu știu ce s-a întâmplat, dar sunt o problemă la adresa haitei. Beta mi-a spus că dau târcoale puilor. Și să fiu al naibii dacă îi las să rănească pe cineva! Spun ultima propoziție pe un ton amenințător, mârâind.

     Tata oftează iar eu rămân tăcut, încercând să găsesc o cale de a scăpa de ei. Asta fac încă de când au fost văzuți dând târcoale graniței.  

     — Ce ai de gând să faci? 

     Întrebarea tatei nu face decât să mă irite. Dacă știam ce să fac, o făceam de mult timp iar acum nu-mi mai băteam capul. Încerc să mă gândesc, să caut o soluție care să nu aducă prea multe daune haitei. Am incercat chiar să iau legătura cu liderul lor, să aflu ce vor, dar n-am reușit să dau de ei. În plus, cu cei ca ei nu prea poți purta o discuție civilizată.

     O altă bătaie în ușă mă face să mârâi și de data asta să strig la cel de după ușă că poate intra. Jacob, unul dintre luptătorii de rang I și cel însărcinat cu coordonarea patrulei când eu lipesc se strecoară în birou cu o mimică serioasă. 

     — Alpha, Beta ne-a transmis că Renegații s-au apropiat mult mai mult de tabără. Așteaptă noi ordine. 

     Îmi trec mâna prin păr și mă ridic din scaun, simțind că rămân fără aer. Tabăra lui Trevor pare că îi atrage cel mai mult și asta mă face să cred că puii noștrii sunt ținta lor. Dar de ce? Ce au de câștigat dacă ne atacă copiii? 

      — Alpha? 

     Și apoi mai e si Rachel acolo. Ieri tocmai ce am salvat-o de acei doi Renegați. Nu știe nimic despre noi, nu știe de posibilul pericol și nu o pot lăsa singură. Îmi este frică pentru ea, să fie rănită e ultimul lucru pe care îl vreau. Și nu-mi permit să o pierd, când nici măcar nu o am. Nu pe ea. Așa că trebuie să iau o decizie care să asigure protecția copiilor, viitorul haitei, și protecția lui Rachel.

     — Transmite-i lui Beta să păzească în continuare până diseară, spun serios și mă ridic din scaun. 

     — Până diseară? Și apoi ce? Întrebă tata, ridicându-se la rândul lui în picioare, privindu-mă curios de decizia pe care am luat-o. 

     — Apoi Beta se întoarce acasă. 

     Apoi ies din birou și din casă, simțind nevoia să o văd pe Rachel. Să o văd zâmbind în timp ce se joacă cu blana mea. Să o simt lângă mine. Mă afund în pădure, lăsând inima să-mi dicteze drumul. 

                                                        🌙

          Rachel 

     — Zero! Încearcă măcar să le pui cât de cât bine! Strig de jos, având capul dat pe spate pentru a-l privi pe Zero care stătea cocoțat în copac, încercând să monteze luminițele.

     Ma așez la masă, umflând baloanele multicolore care urmau să împânzească toată tabăra. Azi e aniversarea lui Alice așa că mă dau peste cap încercând să fac ca totul sa fie perfect. Iar spre marea mea bucurie, cu ajutorul lui Zero, am reușit să terminăm destul de repede iar acum stăm la masă, privind spre copiii care fugeau de colo colo, încântați. Însă Alice era cea mai fericită, luându-ne pe toți în brațe si pupându-ne dulce obrajii. 

     Mi-am mutat privirea pe Zero care își butona telefonul. Câteva șuvițe șatene șatene îi căzură pe frunte iar ochii negrii urmăreau cu precizie rândurile pe care le citea și nu pot să nu mă întreb cum va fi fără el aici. M-am obișnuit cu Zero, cu timpul petrecut căutându-l, cu glumele lui și cu îmbrățișările lui de imi-pare-rau. 

     — S-a întâmplat ceva? Mă privești ciudat, îl aud pe Zero și îi zambesc ușor. 

     — Nu, nu, doar mă gândeam, spun și-mi cobor capul, privind spre paharul de suc din mână. 

     — La ce? Păreai cu adevărat adâncită în gânduri. 

     — Îmi va fi dor de tine după ce vei pleca, mormăi și las paharul pe masă ca sa-mi pot strânge brațele la piept. 

     Ridicându-mi capul, îi surprind privirea panicată. Imediat își duce brațele în față, mișcându-si haotic palmele. 

     — Și mie. Te plac dar... nu așa! Spune agitat și mă încrunt confuză, până să-mi dau seama că m-a înțeles total greșit, făcându-mă să mă simt rușinată și amuzată în același timp. 

     — O, Doamne, nu! Nu mă refeream la aia, zevzecule! Îmi vei lipsi ca un prieten bun. Uff, spun și-mi acopăr fața, simțind că mă înroșesc din cauza rușinii. 

     Îl văd că oftează ușurat de parcă tocmai i-am salvat viața cu răspunsul meu. Mă ridic de pe scaun odată cu Zero și îi dau un pumn ușor în braț, începând să râdem amândoi. 

     — Nu pot să cred că te-ai gândit la asta. Doamne, Zero, nu te voi place niciodată mai mult decât pe un prieten, spun râzând și îmi dau părul pe spate. 

     — Mă bucur. Imi ești de ajuns ca CMBPFR, râde iar eu îl privesc confuză. 

     — CMBPFR? 

     — Ști tu. Cea-mai-bună-prietenă-fată-roșcată. 

     Îmi dau ochii peste cap râzând și mă ridic pe vârfuri că să-i dau o scurtă îmbrățișare. Chiar îmi va fi dor de el. 

      — Sunt onorată. Acum scuză-mă dar mi-a ajuns cât soare mi-a băut în cap. Merg undeva la umbră. 

     — Sigur, ai grijă, răspunde și se așează înapoi pe scaun, revenind la telefonul lui. 

     Merg spre pădure, în locul in care am stat cu lupul alb. Amintirea lui m-a făcut să zâmbesc fără să-mi dau seama in timp ce mă făceam comodă la umbra copacului. Cu genunchii strânși la piept si cu bărbia rezemată de genunchi privesc cerul printre frunzele copacilor. 

     Si aștept în liniște. Nu știu ce, dar aștept, cu gândul pierdut departe. Acum că sunt aici, în locul unde l-am văzut prima dată și unde am devenit prieteni, doar imaginea lui îmi bântuie capul. Și nu pot să nu mă întreb de ce? De ce pare atât de blând și inteligent? De ce mă simt eu bine in prezenta lui, când ar trebui să-mi fie teamă și să păstrez distanța?

     Dar uite-mă aici. Și îmi dau seama pe cine aștept, a cui prezență mi-o doresc acum. Si e atât de ciudat, de ireal, încât mă întreb dacă nu cumva îmi imaginez, sau nu știu... Mi-e greu să găsesc o explicație pentru ce se întâmplă. Însă, dacă e să mă gândesc bine, chiar mă bucur că l-am întâlnit. Mă simt de-a dreptul specială și norocoasă pentru că am un prieten lup. 

     Timpul trece și nimic nu se întâmplă. Privesc spre copaci, așteptând să-l văd venind. Sa il iau iar în brațe, să mă joc cu blana lui și să-i povesteasc ce am făcut azi. Cu cât aștept mai mult, cu atât devin mai dezamăgită. Cerul deja prinde nuanțe portocalii și știu că trebuie să mă întorc la restul. 

     Mă ridic de jos, cu privirea încă ațintită pe pădurea care se întindea înaintea mea. Oftez și mă întorc pe călcâie făcând câțiva pași când observ o altă persoană care mă privea, stând sprijinită de peretele unei cabane. Rămân pe loc, nerecunoscând bărbatul care acum se apropia de mine. 

     Părul atât de blond încât prea aproape alb era des si părea mătăsos când mâna lui trecu prin el. Când se opri la câțiva pași de mine am făcut ochii mari când i-am văzut culoarea irișilor. Un albastru electrizant, atât de deschis care îmi părea cunoscut. 

     — Bună! Îmi spune cu un zâmbet frumos, stând cu mâinile ascunse în buzunarele hanoracului negru.

     — Bună! 

     Continui să-l privesc, intrebându-mă dacă l-am mai văzut vreodată. Poate în trecere prin mall sau pe drum, dar instinctul nu mă minte. Undeva l-am mai văzut, iar ochii lui îmi sunt cei mai cunoscuți. 

     — Așteptai pe cineva? Întreabă privind în spatele meu, spre locul de unde tocmai m-am ridicat. 

     — Nu... Nu tocmai, răspund și oftez. Cine ești? Și ce faci aici? Îl întreb și mă așez pe iarbă, așteptând să fiu martora apusului de soare.

     — Am venit la aniversarea verișoarei mele mai mici, îmi spune simplu și se așează lângă mine, privind amândoi spre cer pe care deja începeau să-și facă apariția câteva stele. 

     — Alice e verișoara ta? Înseamnă că Trevor e unchiul tău, spun și zâmbesc. Și tot nu mi-si spus cine ești.

     — Corect. Am fost nepoliticos. Chase Angelstone, încântat de cunoștință, spune și își întoarce privirea spre mine, si, zâmbind, își întinde mâna. 

      Îmi deschid puțin gura de uimire, total luată prin surprindere. Nu mă așteptam ca Chase să mai vină, având în vedere că a trecut o săptămână de când Zero stă în locul lui. Dar uite-l aici pe adevăratul meu coleg de muncă despre care mi-am tot pus întrebări. 

     — Rachel Swan, spun într-un final și zâmbesc, luându-i mâna. Mă bucur să te cunosc în sfârșit, Chase. 

     — Și eu. Zero m-a făcut curios în legătură cu tine, spune amuzat și își întoarce privirea spre cer, eu făcând la fel. 

     — De ce ai venit tocmai acum? Întreb curioasă și îmi sprijin bărbia de genunchi. 

     — Am avut câteva probleme în familie, răspunde pe un ton jos, care mă face să vreau să știu mai multe, însă mă rezum la a aproba din cap. 

     Când noaptea se lasă de tot, mă întind pe spate, admirând milioanele de stele care sclipeau. Întind mâna spre cer, imaginându-mi că aș putea să iau o stea și să o păstrez doar pentru mine. Îl simt pe Chase că se întinde lângă mine însă toată atenția mea e îndreptată asupra celei mai strălucitoare stele, care acum stă între degetele mele. 

     Îmi las mâna sa cadă pe abdomen și închid ochii. Greierii și foșnetul frunzelor umplu liniștea, iarba moale îmi gâdilă picioarele și brațele și vântul îmi suflă ușor firele de păr mai rebele. Mă simt atât de aproape de natură și mă bucur că Chase păstrează liniștea, stând într-o atmosferă plăcută.

     Îmi întorc capul pe o parte, descoperind că Chase deja mă privea și îi zâmbesc. Deja sunt nerăbdătoare să lucrez să-mi petrec timpul cu el, să-l cunosc. Îmi doresc amintiri cu el. Toate aceste lucruri mă fac să mă întreb de ce mă simt atât de liniștită în prezența unui bărbat aparent necunoscut.

     Mai multe luminițe mă fac să întrerup contactul vizual pentru a privi în sus. Mă ridic imediat în șezut, privind cu un zâmbet licuricii care zburau desupra noastră. Întind mâinile, vrând să prind unul, dar rămân dezamăgită când nu reușesc.

     — Poftim.

     In dreapta mea Chase ține în căușul palmelor un mic licurici, lumina lui ieșind printre degete. Cu grijă mi-l dă mie si îl privesc puțin înainte de a-i da drumul, acesta zburând tot mai sus, spre familia lui, iar strălucirea lui îmi amintește de o stea.

     Îi zâmbesc lui Chase în semn de mulțumire, apoi continui să privesc micii gândăcei care zburau peste tot în jurul nostru, făcându-mă să mă simt ca într-un pasaj dintr-o poveste fantastică.
      — Aș putea sta așa o veșnicie, șoptesc fermecată.

     — Și eu.